• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
Download
 
Transmiterea păcatului
R.C. Sproul
Ori de câte ori ajungem la subiectul păcatului originar şi discutăm despre naturadecăzută a fiinţelor umane, în mod inevitabil cineva pune întrebarea: „Stai puţin. Dacăsuntem născuţi păcătoşi, cum poate Dumnezeu să ne considere răspunzători pentrucă păcătuim dacă tot ce facem este să ne urmăm impulsurile naturale?” Altfel spus,dacă păcatul e atât de fundamental pentru natura noastră, cum poate Dumnezeu săne judece pentru că păcătuim, din moment ce nu putem face nimic altceva decât săpăcătuim? Ei bine, aceasta e cu siguranţă o întrebare îndreptăţită, şi una care în modevident se ridică în lumina doctrinei despre păcatul originar. De aceea, trebuie săprivim puţin la modul în care această natură păcătoasă se transmite sau se transferăde la Adam către urmaşii săi. Iar primul lucru pe care trebuie să îl spunem cu privire laaceasta este că Biblia ne arată cât se poate de clar că există o legătură aici. Putemexplora diversele moduri în care poate fi înţeleasă această legătură, dar haideţi săprivim mai întâi la capitolul cinci din scrisoarea lui Pavel către romani, începând cuversetul 12, unde Apostolul scrie:
 D
e aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat aintrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricinăcă toţi au păcătuit... (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nueste ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de legeasemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ceavea să vină.
Apoi continuă şi spune:
Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)...Astfel dar, dupăcum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărârede neprihănire care dă viaţa.
Pavel face aici un contrast, o comparaţie între al doilea Adam, Hristos, şi primul Adam.El prezintă relaţia paralelă prin care, prin neprihănirea unui om, şi anume a lui Hristos,noi suntem răscumpăraţi în acelaşi fel în care prin nelegiuirea altui om noi suntemaruncaţi în ruină iar moartea intră în lume, şi toate celelalte. Dacă nu ne plângemprea mult de transferul înlocuitor al neprihănirii de la Hristos către noi, în schimbtransferul nelegiuirii de la Adam către noi este cel care ne face atâtea probleme.
Au existat diferite teorii cu privire la modul în care are loc acest
transfer, sau această tranziţie. Înteologia liberală este populară următoarea opinie: povestea lui Adam şi Eva e un mit.Nu a existat în istorie un Adam sau o cădere, iar, într-un sens, relatarea din capitolultrei al Genezei este o pildă care ne prezintă un scenariu pe care îl trăim în vieţilenoastre, şi anume acela că fiecare fiinţă umană se naşte bună, se naşte neprihănită,dar toţi trecem prin propriile noastre ispite şi cădem. Fiecare individ reproduce, înviaţa lui sau a ei, ceea ce Scriptura ne spune, sub formă de pildă, că au făcut Adam şiEva atunci când au fost ispitiţi.Desigur, există mai multe probleme cu această teorie. Ea neagă complet ceea ceScriptura ne învaţă şi acest lucru e o suficientă problemă în el însuşi. Dar, pe lângăaceasta, Pavel se străduieşte să explice în capitolul cinci din Romani că el încearcă să
 
argumenteze în acest pasaj şi faptul că legea a existat în lume de la început, înaintede Moise. Care e dovada în acest sens? El spune că dovada e păcatul care era în lumeşi a domnit de la Adam până la Moise. Iar ideea pe care o subliniază Pavel e că, dacănu există o lege, nu poate exista o încălcare a legii, nu poate exista păcatul. Iar dacănu există păcatul, nu poate exista o pedeapsă dreaptă pentru păcat. Acesta eraţionamentul lui Pavel. El spune că ştim că moartea a domnit de la Adam la Moise.Oamenii au murit şi înainte de Muntele Sinai. Nu numai oamenii maturi, dar şi copiiiau murit. Dacă e adevărat, aşa cum sugerează liberalii, că Adam şi Eva nu suntpersoane istorice şi e vorba doar de un mit, atunci ei trebuie să explice mortalitateainfantilă. De ce să moară bebeluşii? Explicaţia pe care o aduc ei este că nu există cuadevărat o legătură între păcat şi moarte. Cu cât încerci să promovezi acestargument, cu atât te vei izbi frontal de mai multe şi mai multe versete din Scriptură. Totuşi, şi pentru cei care iau în serios revelaţia biblică şi susţin existenţa istorică a luiAdam şi a căderii, chiar şi printre aceştia există o dezbatere serioasă cu privire la„cum” are loc această transmitere a păcatului originar. Cele două opinii mai renumiteşi mai populare (care au şi ele la rândul lor mai multe nuanţe) cu privire la transferulvinii de la Adam pot fi numite şcoala „realismului” şi şcoala „federalismului”. Şcoalarealismului are atât un punct de vedere mai redus cu privire la realism cât şi oversiune mai sofisticată şi mai filozofică. De aceea am să le menţionez pe amândouă,cel puţin în trecere.Realiştii vin cu următoarea argumentaţie: singurul mod în care Dumnezeu ne poatepedepsi cu dreptate pentru păcat, atunci când ne naştem cu o natură păcătoasă, estedacă acea natură păcătoasă reprezintă pedeapsa dreaptă pentru ceva ce noi amfăcut. De exemplu, când Adam păcătuieşte şi Dumnezeu îl lasă pradă unei naturipăcătoase ca parte a pedepsei pentru păcatul său, înţelegem că aceasta e opedeapsă dreaptă, aceea în care Dumnezeu lasă o persoană în voia lucrului pe careaceasta vrea să-l facă. Una e ca Dumnezeu să îl lase pe Adam în voia unei naturipăcătoase după ce Adam păcătuieşte şi alta e să-i lase pe copiii lui Adam în voia uneinaturi păcătoase din cauza a ceva făcut de tatăl lor. Amintiţi-vă că în Ezechiel oameniise plângeau că părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au sterpezit dinţii. Iar unul dinmesajele lui Ezechiel spune că Dumnezeu nu va pedepsi o persoană pentru păcatulcomis de altcineva. Dacă acest principiu e adevărat, cum se aplică el la întrebareanoastră cu privire la natura decăzută pe care o moştenim?Realiştii spun că singurul mod în care Dumnezeu ar fi îndreptăţit să ne impunăaceastă natură decăzută ar fi dacă noi am fi căzut cu adevărat împreună cu Adam îngrădină. Poate că nu îţi aminteşti să fi fost vreodată acolo. Nu există nici o înregistrare în jurnalul tău care să ateste prezenţa ta în grădina Edenului. Şi totuşi, poziţiarealiştilor, într-un sens, învaţă că tu ai fost acolo, ai fost acolo
în realitate
. Acesta e unuldin motivele pentru care vorbim de „realism”. Pentru ca acest lucru să se fi putut întâmpla, ar însemna ca sufletul tău, care s-a unit cu trupul tău (probabil la concepţie în pântecul mamei tale), sufletul tău să fi preexistat înainte de încarnarea ta şi sufletulsă fi fost viu şi prezent în grădina Edenului. Ai luat parte, în sufletul tău preexistent, lacăderea lui Adam şi Eva.Argumentul biblic folosit în sprijinul unei astfel de pretenţii este luat din cartea Evrei,din relatarea, întrucâtva misterioasă, a întâlnirii lui Avraam cu Melhisedec în Vechiul Testament. Vă amintiţi că în cartea Evrei una din sarcinile cu care se confruntă autorulcărţii Evrei este să valideze pretenţia Noului Testament că Isus este Marele nostruPreot. Noul Testament Îl proclamă pe Isus nu numai ca Mântuitor al nostru, ci şi caRegele nostru şi Preotul nostru. Pentru ca El să fie Rege, trebuia să se fi născut dinseminţia lui Iuda, pentru că împărăţia davidică este promisă descendenţilor seminţieilui Iuda. David a fost din seminţia lui Iuda. Saul a fost din seminţia lui Iuda. Noul Testament întocmeşte genealogia lui Isus şi arată că şi El este din seminţia lui Iuda,
 
calificându-se astfel ca Rege al lui Israel. Dar dacă e din seminţia lui Iuda, atunci nupoate fi în acelaşi timp din seminţia lui Levi. Acestei seminţii a lui Levi i-a fost datăpreoţia în Vechiul Testament. Aşa numita preoţie levitică sau preoţie aaronică, numităaşa după Aaron primul mare preot, este limitată în Vechiul Testament la membriiseminţiei lui Levi.De aceea, atunci când Noul Testament Îl declară pe Isus ca Marele nostru Preot,scriitorii sunt confruntaţi cu această problemă a genealogiei Lui biologice. Răspunsulpe care îl dă autorul cărţii Evrei se găseşte în mai multe citate din Vechiul Testament, în special din Psalmii Mesianici. În Psalmul 110 Dumnezeu declară, cu privire la Mesia,că Îl va face pentru totdeauna un rege şi un preot în felul lui Melhisedec. Iarargumentul cărţii Evrei este că în Vechiul Testament mai este menţionată o altăpreoţie în afară de preoţia levitică, şi această menţionare este acea referire criptică laslujirea acestei persoane misterioase numite Melhisedec, al cărui nume înseamnă„regele neprihănirii”, şi care este prezentat ca rege al Salemului, sau rege al păcii,fără mamă şi fără tată. Această menţiune ar putea însemna pur şi simplu că nu existavreo înregistrare genealogică cu privire la trecutul lui, sau, aşa cum cred uniicomentatori, ar putea fi o referire criptică la faptul că el nu avea o descendenţăumană obişnuită şi e posibil să fi fost o apariţie a lui Hristos în Vechiul Testamentanterioară întrupării Lui. E o teorie foarte populară. În orice caz, acest Melhisedec se întâlneşte cu Avraam şi în timpul întâlnirii lor se întâmplă două lucruri. Avraam îi dăzeciuială lui Melhisedec şi Melhisedec îl binecuvântează pe Avraam. Ce ne spune defapt autorul cărţii Evrei, într-o manieră evreiască, este că cel mic îi dă zeciuială celuimare iar cel mare îi dă binecuvântarea celui mic. Din moment ce nu Melhisedec îi dăzeciuială lui Avraam ci Avraam îi dă zeciuială lui Melhisedec, şi nu Avraam îlbinecuvântează pe Melhisedec ci Melhisedec îl binecuvântează pe Avraam, modulevreiesc de gândire de aici este că în mod clar aceasta stabileşte superioritatea luiMelhisedec asupra lui Avraam. În acelaşi fel, autoritatea lui Avraam, în genealogiaevreiască, îl face mai mare decât fiul său Isaac, Isaac este mai mare decât fiul săuIacov şi Iacov este mai mare decât fiii săi, printre care este şi Levi. Astfel, dacăAvraam este mai mare decât Levi iar Melhisedec este mai mare decât Avraam, atuncievident că Melhisedec, în acest mod de gândire, este mai mare decât Levi. Dacă Isuseste preot în felul lui Melhisedec, El are o preoţie care nu e mai mică sau inferioarăpreoţiei levitice, ci e superioară şi mai mare decât preoţia levitică. Acesta eargumentul adus aici de autorul cărţii Evrei. Dar ce legătură are aceasta cu căderea şitransmiterea vinovăţiei? Ei bine, în contextul acestui argument citim:
Iar el, care nu se cobora din familia lor, a luat zeciuială de la Avraam, şi abinecuvântat pe cel ce avea făgăduinţele. Dar fără îndoială că cel mai mic estebinecuvântat de cel mai mare. Şi apoi aici, cei ce iau zeciuială, sunt nişteoameni muritori; pe când acolo, o ia cineva, despre care se mărturiseşte că esteviu. Mai mult, însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala, ca să zicem aşa, prin Avraam; căci era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam.
Prin extinderea argumentaţiei sale, autorul arată că într-un sens, sau „ca să zicemaşa”, Levi a plătit zeciuială lui Melhisedec pe când era încă în coapsele tatălui săuAvraam. Realiştii simpli spun că singurul mod în care poate fi înţeles acest text esteacela că Levi era într-adevăr acolo când Avraam a plătit zeciuiala şi că acest textdovedeşte preexistenţa sufletului uman. Eu cred că e o mare exagerare, pentru căexistă precizarea: „ca să zicem aşa”, sau „într-un sens”. Putem spune că, genetic,stră-strănepoţii mei sunt deja prezenţi în trupul meu. Dar asta nu înseamnă că stră-strănepoţii mei sunt acum prezenţi în mine ca fiinţe umane individualizate. Nu găsimnicăieri în Scriptură această idee.
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...