• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
Download
 
Unirea cu Hristos
de Michael Horton
Salvador a fost un spion cubanez, infiltrat în Miami pentru a afla secrete militare de laguvernul Statelor Unite. Cu toate acestea, naţionaliştii cubanezi cu care Salvador s-aasociat fără a-şi dezvălui identitatea reală l-au determinat în cele din urmă pe abilulspion să renunţe la loialitatea lui faţă de Castro. Ca urmare, Salvador s-a predatguvernului Statelor Unite iar acesta i-a oferit azil, protecţie şi o nouă identitate.Guvernul a înscenat „uciderea” lui Salvador astfel încât oficialii lui Castro să îşiconsidere spionul mort, iar odată acest plan îndeplinit lui Salvador i s-au eliberatdocumente noi, a primit un nume nou şi o nouă viaţă.Pavel face apel la acest gen de limbaj atunci când răspunde la întrebarea: „Ce vomzice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” cu familiarul său răspuns:„Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi cătoţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prinbotezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristosa înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr,dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şiprintr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6:1-5).Apostolul merge mai departe şi vorbeşte despre răstignirea vechii noastre identităţi şidespre îngroparea acesteia, în timp ce credinciosul e trezit la o nouă viaţă. „Să nuuităm niciodată că vechiul nostru eu a murit împreună cu El pe cruce, astfel încâttirania păcatului asupra noastră să poată fi sfărâmată – pentru că despre un om mortse poate spune pe drept cuvânt că este liber de sub puterea păcatului” (v.7,traducerea Phillips).Israel şi-a căutat multă vreme identitatea prin conformarea la cerinţele Legii. Prinritualurile exterioare, mulţi credeau că unirea cu Legea şi cu Moise va duce laidentitatea ce aduce împlinire, speranţă şi mântuire. Însă numai Hristos a avut în ElÎnsuşi, atât în esenţa Sa cât şi în faptele Sale, neprihănirea pe care Dumnezeu o cerede la omenire. De aceea, doar prin unirea cu Hristos credinciosul poate să se bucurede identitatea celui ce Îi aparţine lui Dumnezeu. „Căci păcatul nu va mai stăpâniasupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (v.14).Această nouă identitate nu e ceva ce putem obţine prin convertirea noastră sau prin încercarea noastră de a ne-o asuma. Ea ne este dată de Dumnezeu în îndurarea Sa,fără ca noi să avem vreo contribuţie în acest sens şi fără ca ceva din noi să o merite.La fel cum Salvador nu mai putea să se întoarcă vreodată la vechea sa identitate şiera de-acum devotat celor ce i-au dat această nouă identitate, tot aşa „eliberaţi dinslujirea păcatului, voi aţi intrat în slujba neprihănirii” (v.19). Înainte, nu am fi răspunsfavorabil la nici una din cerinţele neprihănirii, dar acum, pentru că suntem uniţi cuHristos, sentimente noi şi un devotament nou produc o slujire nouă.Este important să ne dăm seama că Hristos nu vine să îmbunătăţească vechiul eu, să îl călăuzească şi să îl redirecţioneze către o viaţă mai bună; El vine să ne ucidă, ca săne poată trezi la o viaţă nouă. El nu este prietenul omului cel vechi, bucuros să îlpoată ajuta pe acesta. Este duşmanul lui de moarte, care intenţionează să îl înlocuiască cu un om nou. Observaţi că naşterea din nou nu este acelaşi lucru cu îndreptăţirea. Teologul wesleyan contemporan, John Lawson, confundă îndreptăţirea
 
cu naşterea din nou exact în aceeaşi manieră în care au făcut-o învăţaţii medievali:„Îndreptăţirea este etapa iniţială şi esenţială a unei vieţi noi, schimbată în bine înminte şi în inimă, în voinţă şi în faptă.” Mai mult, „regenerarea este un cuvânt caredescrie primul pas din viaţa credinţei mântuitoare în Hristos. Termenul legal‘îndreptăţire’ se referă la acest pas...” (Introducere la doctrina creştină: Zondervan,pag. 226-7).Noi nu suntem îndreptăţiţi prin convertire; dimpotrivă, convertirea sau naşterea dinnou este darul lui Dumnezeu dat celor ce sunt morţi spirituali şi, prin urmare,incapabili să Îl aleagă pe Hristos. În naşterea din nou, Dumnezeu acordă credinţanecesară pentru a răspunde pozitiv şi prin această credinţă, nu prin convertire în ea însăşi, o persoană este acceptată de Dumnezeu
.
Ce este „unirea cu Hristos”?
Dacă această doctrină este, aşa cum scria John Murray, „adevărul central al întregiidoctrine a mântuirii,” ce înseamnă ea şi de ce este atât de importantă?
Mai întâi, unirea cu Hristos descrie realitatea despre care scria
Pavel în Romani, capitolul şase. Aşacum soţul şi soţia sunt uniţi prin căsătorie iar părintele şi copilul sunt uniţi prinnaştere, tot aşa şi noi suntem uniţi cu Hristos prin botezul Duhului Sfânt. Cei ce suntfamiliari cu discursurile istorice (chiar şi contemporane) ale predicării reformate şiluterane vor recunoaşte imediat accentul pus pe lucrarea obiectivă a lui Hristos înistorie. Teme ca alegerea, întruparea, ispăşirea înlocuitoare, ascultarea activă şi pasivăa lui Hristos, îndreptăţirea, înfierea şi aspectul obiectiv al sfinţirii (adică declaraţia cănoi suntem deja sfinţi în Hristos), formează dieta predicilor celor mai bune şi maicredincioase Bibliei. Fiecare din aceste teme au rolul să aducă aminte credinciosuluică neprihănirea lui sau a ei nu se găseşte înăuntru, ci în afară.Cu toate acestea, există un aspect subiectiv al unirii noastre cu Hristos care primeşteo atenţie egală în Scriptură şi, prin urmare, cere o atenţie egală din partea noastră.Calvin scria, „Trebuie să înţelegem că atât timp cât Hristos rămâne în afara noastră,iar noi suntem despărţiţi de El, tot ce a suferit El şi tot ce a făcut pentru mântuirearasei umane rămâne în zadar şi fără nici o valoare pentru noi... Tot ce are El nu înseamnă nimic pentru noi până nu creştem înt
r-un singur trup cu El” (Teze, III.i.1).
 Toată neprihănirea noastră, toată sfinţenia, răscumpărarea şi binecuvântarea segăseşte în afara noastră – în Persoana şi în lucrarea lui Hristos. Aceasta a fostdeclaraţia Scripturilor şi, urmând textul sacru, al reformatorilor, în faţa unei neprihănirisubiective ce se găseşte în credincios. Şi totuşi, aşa cum arată Calvin, această„neprihănire străină” care îi aparţine altcuiva din exteriorul nostru nu ar însemnanimic dacă această neprihănire ar rămâne pentru totdeauna în afara noastră. În acestpunct ne-ar putea ajuta o ilustraţie. În primul meu an de colegiu, am plecat în Europacu câţiva prieteni şi am rămas fără bani. Din fericire, părinţii mei au fost de acord sădepună suficienţi bani în contul meu pentru a acoperi cheltuielile. Erau acei bani aimei de-acum? Nu i-am câştigat eu. Nu am lucrat pentru ei. Nu erau ai mei în sensul căam făcut ceva ca să-i obţin. Dar acum erau în contul meu şi puteam să îi considerproprietatea mea.Deşi nimic din neprihănirea noastră nu e a noastră, Hristos este al nostru! Deşi nimicdin sfinţenia noastră nu ne aparţine, putem spune, păstrând respectul cuvenit, căHristos ne aparţine! Demonii ştiu că Hristos e neprihănit, dar ei nu cred, nu pot săcreadă, că El este neprihănirea
lor.
De aceea, este esenţial să îndreptăm atât privirea necredincioşilor cât şi acredincioşilor spre Hristos în afara propriilor lor experienţe şi fapte subiective, dar asta
 
nu e totul! Hristos, Cel care a făcut tot ce era necesar pentru mântuirea noastră înistorie în afara noastră, acum vine să locuiască în noi în persoana Duhului Său Sfânt.„Dumnezeu a voit să facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia printreneamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1:27). Deşi siguranţa noastrăeste înrădăcinată în lucrarea obiectivă a lui Hristos pentru noi, este în acelaşi timpadevărat faptul că noi „cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptulcă ne-a dat din Duhul Său” (1 Ioan 4:13).Ioan foloseşte această expresie a unirii în Evanghelia sa, unde se vorbeşte despre Isusca fiind viţa, iar credincioşii sunt mlădiţele (Ioan 15). La fel cum mlădiţa e moartădespărţită de hrana dătătoare de viaţă a viţei, tot aşa oamenii sunt morţi spiritualidacă nu sunt legaţi de viţă. În altă parte, „Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângeleMeu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el” (Ioan 6:56). După cum botezul este un semnşi o pecete a legării noastre de viţă (începutul unirii noastre), Cina Domnului este unsemn şi o pecete a hranei noastre pe care o primim fără întrerupere din viţă.Pavel apelează la această doctrină ca principiu organizator al întregii sale teologiisistematice. Contrastul dintre primul Adam şi al doilea Adam din Romani 5 se bazeazăpe acest concept. „În Adam” noi avem tot ce are el: păcatul originar, judecata,condamnarea, frica, înstrăinarea; „în Hristos” noi avem parte de toată neprihănirea,sfinţenia, viaţa veşnică, îndreptăţirea, înfierea şi binecuvântarea Sa. Mai mult, „măcarcă eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin harsunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurilecereşti, în Hristos Isus...” (Efes. 2:5). „Am fost răstignit împreună cu Hristos,” declarăPavel, „şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2:20).Astfel, această doctrină este cercul ce uneşte spiţele mântuirii şi le menţine în unghiulpotrivit. Expresia „În Hristos” (adică prin unirea cu El) apare, după cum am numărateu, de nouă ori în primul capitol din Efeseni. Aleşi în Hristos înainte de întemeierealumii, Dumnezeu ne-a dat harul să fim acceptaţi „în Prea Iubitul Lui”. El nu ne poateiubi direct din cauza păcătoşeniei noastre, dar ne poate iubi atunci când suntem uniţicu Hristos, pentru că El este Cel iubit de Tatăl. „În El avem răscumpărarea”; „în El amfost făcuţi moştenitori”, şi aşa mai departe.
Unirea cu Hristos şi convertirea
Această doctrină este un alt fel de a spune „Numai Hristos!” Toate binecuvântărilespirituale din locurile cereşti se găsesc în El. Chiar şi darurile Duhului Sfânt sunt prin şipentru slujirea lui Hristos Mijlocitorul. Nimeni nu se botează în Duhul Sfânt, ci estebotezat de Duhul Sfânt în Hristos.Regenerarea, sau naşterea din nou, este începutul acestei uniri. Dumnezeu aduceaceastă legătură şi botezul chiar înainte să existe vreun semn de viaţă – pe când „voieraţi morţi... Dumnezeu v-a adus la viaţă” (Efes. 2:1). Primul dar al acestei uniri estecredinţa, unicul instrument prin care putem trăi şi putem rămâne în această viţă. Daraceasta e o viţă bogată, plină de sevă hrănitoare ca să producă un rod îmbelşugat.Deşi noi nu suntem legaţi de viţă şi nici nu rămânem în ea din cauza rodului (caremlădiţă depinde de rod?), cei ce sunt cu adevărat mădulare ale lui Hristos în modinevitabil aduc roadă. Prin unirea cu Hristos noi primim neprihănirea Sa atribuită(îndreptăţirea) precum şi neprihănirea Sa împărtăşită (sfinţirea).Deci, convertirea la Hristos este un aspect al lucrării anterioare a harului luiDumnezeu de unire a noastră cu Fiul Său. De aceea, în acest punct este esenţial săraportăm acest lucru la situaţia contemporană.
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...