• Embed Doc
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
Download
 
„O femeie, abia venită de la cîmp, naşte – aproape îşileapădă copilul, dar nu mai are putere să nască şi casa –placenta pruncului. Adoarme obosită – şi trebuie să o trezească,să lepede şi restul – altfel, infecţia care se declanşează rapid opoate omorî. Femeia pierde mereu sînge – doctoriţa stagiară nuştie ce să-i mai facă – îi dă şi palme femeii, dar aceasta continuăsă doarmă, atît este de extenuată de muncă, de muncile toate. Şiatunci, vîră mîna în pîntecul femeii şi scotoceşte, şi o răzuie,scoţînd bucată cu bucată placenta copilului…Această facere chinuită mi se pare seamănă cunaşterea de acum a ţării: aduce în viaţă pruncul, dar nu mai areputere să lepede resturile prea trudi, inertă, fiindu-iindiferent, parcă, ce i se mai întîmplă.
Revoluţia
de-acum este copilul născut de o asemeneamamă prea obosită, inertă care poate muri infectată, dacă nu setrece la remediul rapid, chiar brutal, pentru a o trezi, a o salva.Dar cine poate să o salveze? Şi cînd va lua sfîrşit acest proces alextirpării părţii infectate, al purificării interioare – organismulmamei este prea obosit sau bolnav, pare neînstare să-şi ducănaşterea pînă la capăt”.(Florenţa Albu,
Zidul martor 
)„Poate că n-am fost toţi sclavi.Ori dacă am dat impresia asta, poate că n-am avut toţi şisuflete de sclavi. Chiar dacă aceşti patruzeci de ani aureprezentat pentru România o lungă robie.Îi va trebui oare tot pe atît poporului român ca să iasădin deşert? Noroc că timpul trece repede…”(Dumitru Ţepeneag,
Reîntoarcerea fiului la sînul mamei rătăcite
)
4
 
5
 
Mică istorie de figurant
În decembrie 1989, mie nu mi se încheiase, încă,tinereţea, cum avea să scrie, într-o frumoasă pagină, CristianPopescu cîteva luni mai tîrziu, dar trăisem îndeajuns (aveam 23de ani) ca să ndesc, asemenea lui, că „am fost şi eu, ca şi oţaîntrea(aproape), una cu manechinele de lemn dinvitrine”, ca să mi se pară insuportabil şi ca să cred, ca atîţia alţii în acele vremuri, că va fi veşnic.Eram destul de tînără ca să nu resimt dramatic (şi să nuo înregistrez în rîndul marilor frustrări) lipsa alimentelor, deşi,desigur, trăiam şi eu, la fel ca (mai) toţi ceilalţi cu (sau uneori înabsenţa) cartelei de alimente şi mă supuneam (mai degrabăamuzată) capriciilor unui nzător moronos care ba îmidădea, ba îmi retrăgea jumătatea de franzelă şi borcanul deiaurt. Tocana de legume, conserva de peşte, biscuiţii cazoni,cafeaua cu (sau doar de) înlocuitori şi sucul din bomboane(foste bomboane topite în apă şi păstrate în acele acvarii coloratece susurau în cofetării) erau, pe atunci, aproape îndestulătoare.În schimb, da, am reţinut cu putere (aceea pe care o hrănescnemulţumirea îndelung exersată şi, asociată ei, umilinţa), caneajunsuri rele, teribile, restriiile de lumină şi de ldurăntunericul şi frigul atotcuprintoare), îndoctrinareaideologică făcută pe din ce în ce mai multe căi. Fără să pun lasocoteală programele radioului şi ale televiziunii ori presascri, multe erau mijloacele prin care eram ţinuţi cu faţa întoarsă spre partid şi spre conducători: prin disciplinele de învăţămînt incluse în programa universita(materialismdialectic, socialism ştiiific, economie politietc.), prin învăţămîntul ideologic extraşcolar, devenit obligatoriu, însă, înmai multe tipuri de şedinţe politice, prin serviciul militar pecare noi, studentele, îl urmam pe durata a trei ani de zile. O zi
6
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...