întuneric.Urlă când agonia ajunse la apogeu. Această ieşire îi cutremură fiinţa, alimentând groaza şi durerea caun foc devastator.După o vreme, când criza luă sfârşit, se simţi eliberat parţial de haos şi de frică. Mintea îi era acumcuprinsă de calm, după furtuna care avusese loc în interiorul lui. Se gândi că putea să doarmă.Dar somnul nu venea. Încercă să-şi blocheze activitatea neobosită a creierului. Încercă să alungeamintirile şi gândurile. Nu reuşea să adoarmă.Se străduia ca şi cum ar fi vrut să obţină un obiect tangibil, pe care l-ar fi preţuit mai mult decât oricealtceva, dar somnul nu reuşea să depăşească barierele minţii lui.Panicat, cedă în cele din urmă şi începu să strige, să urle: "Ajutor! Să vină cineva!" Spera să vină vreoasistentă, să-1 sedeze ca să poată dormi. Simţea că înnebuneşte.Oricum, ce fel de spital era ăsta - unde nu-i dădea nimeni nici o atenţie? Încercă să se gândească undel-au dus.Pe drum, el şi Martha trecuseră prin oraşul Dixon. Era un spital micuţ acolo. Sau l-ar fi putut duceînapoi la Warrenton, centrul industrial unde locuia şi unde muncea. Da, mai degrabă acolo l-au dus...Oricum, s-ar fi aşteptat să fie îngrijit mai bine, indiferent de spital.Şi totuşi, poate îl ajutau, într-adevăr. În starea lui aproape inconştientă n-avea cum să-şi dea seama.Poate că i se administraseră o grămadă de sedative. Oricum nu le simţea din cauza durerilor înfiorătoare.Îşi închipui că închide ochii. Îşi imagină că trage o cortină de linişte peste gânduri şi amintiri, şi reuşisă se calmeze puţin. Simţea ceva asemănător cu odihna; dar nu adormi. Nu putea măsura trecerea orelor şi a zilelor, dar simţea că trecuse mult timp de când era prizonier în propriul trup.Acesta era singurul mod în care se putea defini. Durerea părea să pălească - nu ca o vindecare, ci ca şicum canalele nervoase şi-ar fi epuizat resursele din cauza intensităţii acesteia. După calmarea dureriiînsă apăru o senzaţie de uşurare.Zăcea liniştit, orb, surd şi lipsit de simţuri; se gândi că era ţinut în viaţă prin perfuzii, dar nu le percepea.Percepea doar gânduri disparate şi amintiri.Încercă să marcheze zilele pe un calendar imaginar. Ştia că e absurd, că ceea ce presupunea el că e o zi putea fi doar o oră în realitate. Dar încercă s-o facă.Conform calculelor lui, era în a cincea zi de întuneric şi tăcere, când observă o schimbare.Lumină. Era aproape imperceptibilă, sau poate că nervii lui optici erau prea amorţiţi. Au răspunsviolent la primul stimul care le-a bombardat terminaţiile senzoriale.Aproape a ţipat de bucurie la această primă percepţie. Parcă era lumina palidă a lunii pe un cer denoapte înnorat. Dar era lumină.O urmări crescând în intensitate, atât de încet încât se întreba uneori dacă exista într-adevăr vreoschimbare. După câteva zile deveni mai strălucitoare, mai cuprinzătoare, mai clară şi se transformăîncet într-o imagine.Când percepu o mişcare vagă îşi dădu seama că într-adevăr îi revenea vederea. Părea să fie chipulunui bărbat, dar nu putea să-1 recunoască.Şi apoi totul dispăru, ca şi cum ochii i-ar fi fost bandajaţi. Se întrebă ce nu fusese în regulă. Puneaîntrebări, dar aceeaşi tăcere impenetrabilă îl sufoca. Nu primea nici un răspuns. Nu auzea nici unsunet.După o zi, lumina reveni - la fel de brusc cum dispăruse. Dar de data aceasta era clară şi puternică;vedea la fel de bine ca înainte de accident.Chiar în faţa lui văzu o faţă familiară şi prietenoasă: Al Dem-ming, fratele Marthei - Dr. AlbertDemming, cunoscutul ciber-netician. Îl privea direct în ochi şi avea o expresie preocupată.
- AI!,
strigă el. Al, spune-mi ce s-a întâmplat! Martha e rănită? Al -
Al,
mă auzi? Al, uită-te la mine!Spune-mi ce s-a întâmplat cu Martha!Deja urla cât putea, dar Albert Demming se îndepărtă ca şi cum nu auzise nimic - ca şi cum nici măcar nu l-ar fi văzut.Al! Nu pleca! Vorbeşte-mi. Spune-mi...încercă să se întoarcă, să urmărească din priviri silueta bărbatului. Nu putea; putea doar să privească
Leave a Comment