Posesia demonica

Notiunea

In conceptia crestina diavolul este personificarea Raului, avand ca determinare

primordiala orgoliul. E vorba de pietrificarea in rau a ingerilor de lumina, care datorita
mandriei, au devenit generatori ai raului, exercitand asupra omului trei actiuni
negative: 1. Il imping in ispita pacatului; 2. tulburand mintile oamenilor, aduc
maladiile mentale; 3. exercita puteri si asupra lumii materiale din jur, aducand tot
felul de necazuri si nenorociri.

Faptul ca diavolul incita la rau, despre persoanele pornite sa faca rau altora,
manifestand chiar o satisfactie sadica in acest sens, se spune ca sunt "spirite
diabolice". De fapt insasi sintagma "diabolic" indica etimologic "actiunea dusmanoasa
spre vatamare".

Pe plan moral se poate stabili o legatura cauzala intre pacatul devenit patima si
prezenta ispitei diavolului spre rau. Omul devine in patima vinovat, fiindca nu s-a
opus ispitei, desi putea sa o faca si chiar sa o biruiasca.

Patima rezultata din pacat are un caracter moral, in sensul ca iti anuleaza libertatea
si vointa de actiune, inrobindu-te sub puterea ei dominanta. La fel si ratiunea este
subjugata, dar nu anulata. In patima omul isi pierde numai in parte discernamantul.
El poate oricand avea licarirea de lumina care sa-l duca la realitatea autentica a vietii
sale. Dar patima poate servi posesiei demonice atunci cand omul decade din starea
de har si devine -mort- fata de Dumnezeu.

Posesia demonica intra in adancul fiintei rationale, mai ales pentru cei daruiti cu
vointa proprie diavolului, cum este, de pilda, cazul lui Iuda, despre care Mantuitorul
spune ca "este diavol" (Ioan 6, 70) sau al vrajitorului Elimas, despre care Sfantul
Apostol Pavel spune ca este "fiul diavolului" (Fapte 13, 10). Cei posedati fara voia lor
sunt victime. Mintea lor este intunecata prin posesie demonica, incat puterea vointei
lor este anulata.

Dar, ceea ce este foarte important de subliniat, rezida in faptul ca natura lor
profunda, adica chipul lui Dumnezeu nu poate fi anulat de puterea diavolului. Poate fi
intunecat, poate fi oprit sa-si arate lumina si sa-si implineasca menirea devenirii sale
ca asemanare cu Dumnezeu, dar nu poate fi anulat. El ramane asemenea unei
comori ascunse sub pamant, a unei lumini ascunse sub obroc. Dovada convingatoare
este faptul ca prin exorcizare, adica prin alungarea diavolului, cei posedati devin
intregi la minte, dispunand astfel de capacitatea de a-si duce viata in normalitate, ca
si cum nu li s-ar fi intamplat nimic.

Atitudinea Mantuitorului si a Bisericii fata de posesia demonica Se cuvine sa precizam

ca posesiunea demonica este sinonoma cu nebunia, in sensul ca "puternicul,
infricosatul si prea iscusitul duh, duhul nimicniciei si al nefiintei" stralucitul duh - cum
ii spune F.M. Dostoievski - face ca in om sa se intunece chipul lui Dumnezeu, si sa
decada astfel din umanitate prin alterarea mintii si anularea puterii vointei.

Mantuitorul a avut totdeauna atitudine favorabila fata de cei posedati. El a venit sa

salveze omul de sub dominatia raului, spre a-i reda chipul lui Dumnezeu. Desi
intalnirea cu cei posedati a fost de multe ori dramatica, Mantuitorul nu a ezitat
niciodata sa-i elibereze de sub puterea diavolului, aducandu-i la starea de
normalitate, redandu-le chipul lui Dumnezeu.
Facandu-i "Intregi la minte" (Marcu 5, 15) le-a redat chipul lui Dumnezeu, integrandu-i
in rosturile vietii normale. Pentru a intelege mai bine posesia demonica si exorcizarea
efectuata de Mantuitorul, se cuvine sa facem un studiu de caz. Indracitii din Gedara,
fiind intrebati cum se numesc, raspund: "legiune". Raspunsul insa nu este al lor.
Diavolul era cel ce graia prin ei. Acestia sunt ca un fel de prizonieri ai lui, care
executa mecanic ceea ce diavolul le impune. Ei nu pot nici gandi si nici intreprinde
ceva din initiativa proprie.

Diavolii din ei il intreaba pe Iisus: "ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu de ai venit sa ne
pierzi?. "Faptul ca prin alungarea diavolului ei raman "Intregi la minte", inseamna ca
prezenta diavolului in sufletul lor nu le-a putut sterge chipul lui Dumnezeu, adica
natura profunda, umanul autentic, mintea si libertatea, ci doar le-a anulat
posibilitatea de manifestare a lor. Deci nu putem identifica posedatul cu demonul
care il poseda. Nu omul savarseste nedreptate, ci diavolul care este in el. De unde si
deviza: "uraste boala, dar nu si pe bolnav!".

Aceasta a devenit, dupa cum vom vedea, o atitudine constanta de protectie si

ocrotire a celor posedati in Rasaritul crestin, spre deosebire de Biserica apuseana
care, identificandu-I pe cei posedati cu diavolul, a pornit secole de-a randul o actiune
distrugatoare asupra lor. Inca dintru inceput Biserica a avut o atitudine precisa in
favoarea eliberarii omului de sub povara apasatoare a diavolului, alcatuind rugaciuni
speciale pentru cei dornici sa se uneasca cu Hristos, devenind crestini prin Taina
Sfantului Botez.

Mai departe, ascetii crestini au urmarit viata celor botezati in lupta cu duhurile rele.
De pilda, Diadoh, episcopul Foticeii din vechiul Epir (secolul al V-lea), combatand pe
unii ertici care "au nascocit ca atat harul cat si pacatul, adica atat Duhul adevarului,
cat si duhul ratacirii se afla ascunse in mintea celor ce s-au botezat", ne spune ca:
Inainte de Sfantul Botez harul indeamna sufletul din afara spre cele bune, iar satana
foieste in adancurile lui, incercand sa stavileasca toate iesirile dinspre dreapta ale
mintii. Dar din ceasul in care ne renastem, diavolul este scos afara, iar harul intra
inauntru.

Ca urmare, aflam ca precum odinioara stapanea ratacirea asupra sufletului, asa dupa
Botez stapaneste adevarul asupra lui. Lucreaza desigur satana asupra sufletului si
dupa aceea ca si mai inainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla
de fata impreuna cu harul (sa nu fie!), ci invaluind prin mustul trupului mintea, ca
intr-un fum, in dulceata poftelor nerationale.

Iar aceasta se face din ingaduirea lui Dumnezeu, ca trecand omul prin furtuna, prin
foc si prin cercetare, sa ajunga astfel la bucuria binelui. Harul se ascunde din insasi
clipa in care ne-am botezat in adancul mintii. Din moment ce incepe cineva sa
iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra intr-un
chip negrait in comunicare cu sufletul prin simtirea mintii. Suntem dupa chipul lui
Dumnezeu prin miscarea cugetatoare (mintea) a sufletului. Caci trupul este ca o casa
a sufletului.

Deci fiindca prin greseala lui Adam nu numai trasaturile sufletului s-au intinat, ci si
trupul nostru a cazut in stricaciune, Cuvantul cel Sfant al lui Dumnezeu (Fiul lui
Dumnezeu) s-a intrupat, daruindu-ne ca un Dumnezeu apa mantuitoare prin Botezul
Sau, ca sa ne nastem din nou. Caci ne renastem prin apa, cu lucrarea Sfantului si de
viata facatorului Duh.
Prin aceasta, indata ne curatim si sufletul si trupul, daca venim la Dumnezeu din
toata inima. Caci Duhul Sfant, salasluindu-se in noi alunga pacatul. Deci noi
alergatorii pe drumul sfintelor nevointe credem ca sarpele cel cu multe infatisari e
scos afara din camarile mintii prin baia nestricaciunii. Nu trebuie sa ne miram ca
dupa Botez gandim iarasi cele rele dupa cele bune. Caci baia sfinteniei sterge pata
noastra de pe urma pacatului, dar nu preschimba acum putinta de a se hotari in doua
feluri a vointei noastre si nici nu opreste pe diavoli sa se razboiasca sau sa ne
graiasca cuvinte inselatoare.

Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am pazit cand erau in starea naturala, sa le pazim,
cu puterea lui Dumnezeu, dupa ce am luat armele dreptatii. Domnul nostru ne invata
in Evanghelii (Luca 11, 24; Matei 12, 44; II Petru 2, 20) ca atunci cand satana,
intorcandu-se, afla casa lui maturata si goala, "atunci ia alte sapte duhuri mai rele
decat el si intra si se incuiba in ea, facand cele de pe urma ale omului, mai rele decat
cele dintai. De aici trebuie sa intelegem ca atata vreme cat este D uhul Sfant in noi,
satana nu poate intra ca sa ramana in adancul sufletului. Dar si dumnezeiescul Pavel
ne explica limpede intelesul acestei icoane.

Caci privind lucrul acesta din punct de vedere al luptei, zice: "Ma bucur dupa omul
dinauntru de legea lui Dumnezeu. Dar vad alta lege in madularele mele, luptandu-se
impotriva legii mintii mele si robindu-ma legii pacatului, care este in madularele
mele. (Romani 7, 22.23). Iar privindu-l din latura desavarsirii, zice: "Asadar, nu mai
este nici o osanda pentru cei ce umbla in Iisus Hristos, nu dupa trup, caci legea
Duhului vietii m-a eliberat de legea pacatului si a mortii. (Romani 8, 1.2).

Dar zice si altundeva, ca iarasi sa ne arate ca satana razboieste sufletul ce se

impartaseste de Duhul Sfant, din trup: "Stati deci tari, incingandu-va mijlocul vostru
cu adevarul si imbracandu-va cu platosa dreptatii si incaltandu-va picioarele spre
gatirea Evangheliei pacii, luand peste toate pavaza credintei, cu care veti putea
stinge sagetile vicleanului cele aprinse, si coiful mantuirii si sabia Duhului, care este
cuvantul lui Dumnezeu. (Efeseni 6, 14-17).

Dar a lupta este altceva decat a fi dus in robie. Fiindca lucrul al doilea arata o ducere
cu sila, iar cel dintai o lupta cu puteri egale. De aceea Apostolul spune ca diavolul se
napusteste asupra sufletelor purtatoare de Hristos, cu sageti aprinse. Caci cel ce nu
este stapan pe potrivnicul sau, are trebuinta numaidecat de sageti, ca sa-l poata birui
si supune pe cel ce se lupta cu el din departare, prin trimiterea sagetilor. Deci satana,
fiindca nu se poate incuiba in mintea celor ce se nevoiesc, ca mai inainte, data fiind
prezenta harului, calareste pe mustul carnii ca prin firea usor de manuit a acestuia sa
amageasca sufletul. De aceea trebuie sa uscam trupul cu masura, ca nu cumva prin
mustul sau sa se rostogoleasca mintea pe lunecusul placerilor.

Dupa cum vedem, ascetul nostru se refera la efectele harului Sfantului Botez,
insistand cu precadere asupra luptei duhovnicesti, mai precis a posibilitatii diavolului
de a poseda mintea prin partea sensibila a trupului.

Sfantul Antonie cel Mare si Sfantul Casian se refera direct la cei posedati si la
atitudinea ce se cuvine sa o avem fata de acestia. Sfantul Casian arata ca: "duhul
necurat cufunda si inabusa intr-o intunecime foarte deasa puterile mintii. Diavolul,
care capatase puterea asupra trupului lui Iov, a fost oprit de Domnul sa intre si in
sufletul acestuia, cum se vede din cuvintele: "iata, il predau in mainile tale, dar de
sufletul lui sa nu te atingi, adica sa nu-i iei mintea slabindu-i locu inta sufletului, sa
nu-i intuneci inteligenta si intelepciunea cand el iti rezista, inabusind cu greutatea ta
partea principala a inimii lui". Sfantul Casian se refera la posesiunile demonice ca
fiind acceptate de Dumnezeu, sub forma unei pedepse purificatoare a sufletului.

Referindu-se in acest sens la puterea Sfantului Macarie, care a alungat "un demon
atat de rau" dintr-un om care "ducea la gura excrementele umane", arata ca acestuia
"Domnul i-a trimis aceasta pedeapsa pentru purificare si ca n-a voit sa-l lase decat
putin timp in aceasta pata". De aici si concluzia Sfantul Casian ca cei posedati trebuie
primiti si tratati cu bunavointa si intelegere ca pe unii care fac parte din aceeasi
comuniune frateasca: "De aici se intelege lamurit - spune Sfantul Casian - ca nu
trebuie sa-i dispretuim si sa-i ocolim pe cei pe care-I vedem dati duhurilor necurate
pentru a fi pusi la diferite incercari.

Noi trebuie sa credem in chip nestramutat doua lucruri: unul, ca nimeni nu este ispitit
fara invoire de la Dumnezeu, si celalalt, ca toate care ne sunt venite de la Dumnezeu,
fie ca sunt pentru moment bucurii sau necazuri, ne sunt trimise spre folosul nostru de
catre Cel mai bun si devotat tata si medic. Cei cu duhuri necurate, ca si cum ar fi fost
incredintati pedagogilor pentru mustruluiala, sunt supusi la cate o pedeapsa mai
usoara pentru ca, plecand din lumea aceasta, sa treaca in cealalta purificati. Ei sunt,
cum spune Apostolul, dati in prezent .satanei pentru uciderea carnii, pentru ca duhul
nostru sa fie sanatos in ziua Domnului nostru Iisus Hristos.

La intrebarea: .cum se face ca-i vedem pe astfel de oameni nu numai dispretuiti si

urati de toti, dar chiar tinuti departe de Sfanta impartasanie, potrivit acestor cuvinte
ale Evangheliei: "Nu dati cainilor ceea ce este sfant, nu aruncati margaritarele
voastre inaintea porcilor", daca este crezut despre ei ca umilinta acestei ispite le este
data spre a dobandi purificarea?" se da urmatorul raspuns: "Daca vom avea stiinta
sau mai degraba credinta" ca toate se fac cu ajutorul lui Dumnezeu pentru folosul
sufletelor, nu numai ca nu-i vor dispretui, dar chiar ne vom ruga neincetat pentru ei,
ca pentru membrele noastre, si-i vom compatimi din toata inima, cu sentiment deplin
(caci .daca sufera un madular, sufera impreuna toate madularele.) stiind ca fara ei,
care sunt membri ai comunitatii noastre, nu ne putem desavarsi.

Iar Sfanta impartasanie nu-mi amintesc sa le fi fost interzisa vreodata. Ba mai mult,
se socotea ca ea trebuie sa le fie data zilnic. Ati inteles gresit aceste cuvinte ale
Evangheliei: "Nu dati cainilor ce este sfant", fiindca nu trebuie sa creada ca Sfanta
impartasanie are menirea de a hrani pe om, ci ca dimpotriva, scopul ei este de a fi
purificare si pavaza trupului si sufletului.

Aceasta primita de oameni, este ca un foc care arde si alunga duhurile care au intrat
in oameni, si cauta sa se ascunda in membrele lor. Am vazut ca in acest chip a fost
vindecat de curand si parintele Andronic, ca multi altii. Dusmanul il va asalta mai
mult pe cel asediat, daca-l va vedea despartit de Doctorul cel ceresc si-l va ispiti cu
atat mai des si mai primejdios, cu cat il va simti mai indepartat de leacul cel
duhovnicesc".

Daca acesta este atitudinea parintilor filocalici fata de posesia demonica, ramane
lipsita de motivatie pozitia adoptata de Biserica Apuseana fata de acesti nenorociti,
mai ales in perioada inchizitiei. Mai intai se cuvine sa facem o scurta prezentare a
modului cum a fost privit diavolul
in occidentul crestin, dupa perioada patristica. Daca in sec. al IX-lea avea infatisarea
umana, in secolele care vor urma va fi prezentat ca un animal monstruos, apoi
purtand aripi de liliac.
Intra si in literatura, luand forma unui balaur. Faraon, Pilat, Iuda vor deveni numele lui
alegorice, iar Divina Comedie a lui Dante il prezinta ca pe o fiinta vulgara si stupida.
Mai tarziu, prin secolele XIV si XV, va deveni o figura de cosmar, fiind facut
responsabil de repetatele perioade de foamete si epidemii. Va apare in scene
halucinate de cruzimi, desfrau si suplicii, dar putea lua si forma umana, aparand ca
fiinta puternica si abila, intelept si seducator.

Dincolo de aceste realitati imaginare, este actiunea legata de puterile malefice ale
diavolului, concretizate in persecutarea celor bolnavi mintal, considerandu-se ca
avand legaturi cu diavolul, provocau inundatii si ciuma. Unii ca acestia erau tratati cu
multa cruzime, apreciindu-se ca prin tortura si infometare diavolul din ei este
pedepsit. Cruzimea a culminat cu actiunile indreptate contra vrajitoarelor,
considerate de inchizitie in secolul al XIII-lea ca intretin raporturi intime cu diavolul.

Secole de-a randul a fost indreptata actiunea impotriva lor pe motiv ca practica
magia neagra prin fortele malefice ale diavolului, in calitate de servitoare si aliate lui.
In secolele XIV si XV, tari precum: Italia, Franta, Germania, vor emite legi care
condamnau cu moartea prin ardere pe rug a vrajitoarelor. Oficial vrajitoria a fost
condamnata de papa Ioan al XXII-lea, incat din secolul al XV-lea pana in secolul al
XVII-lea procesele, condamnarile, torturile, executiile capitale prin innecare
spanzuratoare sau ardere pe rug se tin lant. Intre 1575-1750 au fost executate peste
un milion de vrajitori si vrajitoare.

De acum vor face cariera tot felul de intrigi, calomnii, delatiuni si inselatorii de tot
felul, facand tot atatea victime ale inocentei. Un singur exemplu: Filip cel Frumos,
regele Frantei, pentru a sechestra imensele averi ale Ordinului Templierilor ii acuza in
1312 de vrajitorie.

Nebunia si posesia demonica

Inca din cele mai vechi timpuri persoanele cu tulburari mentale erau considerate la
unele popoare, precum: egipteni, evrei, chinezi, etc ca fiind posedate de duhurile
rele. Pentru alungarea acestora se practicau incantatiile, magia si purgativele
preparate din ierburi. Nu existau institutii de ingrijire. Cei violenti erau tinuti in izolare
cumplita, ferecati in lanturi si obezi. Erau neingrijiti, biciuiti, infometati. Se luau chiar
masuri de exterminare a lor prin lapidare sau ardere pe rug.

Hippocrates (460.377 i. Hs) a aratat pentru prima data ca tulburarile mentale sunt
rezultatul unui dezechilibru al fluidelor din corp. De aici si pledoaria lui pentru un
tratament uman, prin crearea unei ambiante placute, regim alimentar, exercitii fizice,
masaje, bai calmante. Se aplica purgatia, iar cazurilor violente li se aplicau
schingiuirile. Neexistand institutii specializate, medicii greci si romani ii ingrijeau in
temple. Abia in partea a doua a Evului Mediu s-au creat primele azile pentru bolnavii
psihici. In fond acestea erau inchisori, unde .detinutii. erau tratati asemenea
animalelor, tinuti in lanturi in celule murdare si intunecate. Abia in 1792 Philippe Pinel
autorizeaza inlaturarea lanturilor. Gestul lui a fost considerat ca fiind o adevarata
aventura. Nu dupa mult timp au aparut efectele benefice.

Tratati cu bunatate, in camere insorite si curate, multora dintre ei li s-a imbunatatit

starea sanatatii, incat au fost chiar eliberati din azil. Aceasta noutate care a creat
senzatie in Apusul crestin, in Rasarit a fost o situatie permanenta. Institutiile de
binefacere si mai ales manastirile au dus un incontestabil aport in favoarea
dezmostenitilor soartei, prin rugaciune, post, psalmodiere, harul sfintitor si viata
curata.
In alta ordine de idei J.C. Larchet pe buna dreptate atrage atentia ca trebuie sa
deosebim nebunia de posesia demonica. In Biserica crestina primara exista harisma
deosebirii duhurilor (I Corinteni 12, 11) continuata de ascetii diakritici. Unii ca acestia
puteau face distinctie dintre duhuri. "E adevarat ca este deosebit de dificil" spune
Larchet . de reperat interventia diabolica, de precizat modurile ei de actiune si de
evaluat importanta ei. O astfel de perceptie scapa privirii profane. E nevoie de multa
rugaciuni si de asceza, ca primind cineva prin Duhul darul deosebirii duhurilor, sa
poata cunoaste cele ale lor: care dintre ei sunt mai putini rai, care mai rai, decat
aceia si in ce uneltire se straduieste fiecare dintre ei si cum poate fi invins si scos
fiecare. Caci multe sunt mestesugurile lor si multe cursele lor". Daca medicul /
psihiatrul - spune J.C. Larchet - opteaza sistematic pentru ipoteza organicista si daca
observatorului, a carui privire nu este exersata spiritual, ii e permis sa ezite intre
aplicatia fiziologica si explicatia demonica, in ceea ce-l priveste pe omul inzestrat cu
putere duhovniceasca, el nu ezita. Capacitatea lui de discernamant ii permite sa
sesizeze imediat adevarata cauza a tulburarii, sa distinga ceea ce este de origine
organica de ceea ce nu este, ceea ce este demonic de ceea ce este de alta natura. In
- Viata lui Theodore de Sykeon - ni se prezinta mai multe cazuri de boli datorate unei
actiuni demonice, fara ca bolnavul sa fie constient de ele.

"O femeie numita Irina, care, de multa vreme avea spirite necurate ascunse in ea si,
ca urmare a acestei actiuni, cazuse la pat, victima a numeroase boli si atacuri, fara sa
aiba ea insasi cunostinta de actiunea demonilor"; "Servitoarea unui inalt personaj
avea in ea, de 28 de ani, un demon ascuns, astfel incat era mereu bolnava la pat,
fara sa stie ce boala avea"; "Exista un om care zacea paralizat datorita actiunii unui
demon, duhul necurat fiind ascuns in el de un numar de ani, fara sa se lase
descoperit".

Theodoret al Cirului ofera exemplul unei doamne care "i si pierduse mintile" Aceasta
era o actiune demonica, in timp ce medicii spuneau ca e o boala a creierului". Sunt
apoi multe cazuri de vindecari relatate in "Vietile Sfintilor" de vindecare prin
exorcism. Date fiind aceste situatii delicate, parintele diakritic, daca poate defini o
cauza organica, n-o face, totusi, in virtutea unei cunoasteri a organismului si a
patologiei acestuia, ci indirect, prin constatarea absentei tuturor cauzelor anorganice
posibile asupra carora e capabil sa aiba o cunoastere spirituala totala si imediata. Ce
vede, totusi, nu spune intotdeauna: "ceea ce-l preseaza este sa actioneze, ceea ce il
intereseaza, inainte de toate, este sa aduca alinare".

In cele doua cazuri relatate de Theodoret din Cir, parintele diakritic nu a spus nimic,
ci le-a eliberat de boala lor. In concluzie putem spune ca nebunia este boala
dereglarii psihice, cu implicatii somatice specifice, pe cand posesia demonica este o
maladie spirituala manifestata prin tulburarea mintii, ce poate fi inlaturata prin
exorcizare.

Preot prof. univ. dr. Sorin Cosma