Professional Documents
Culture Documents
BĂNCI ŞI CREDIT
Bibliogr.
ISBN (10) 973-725-561-5
(13) 978-973-725-561-7
336.711
336.77
GHEORGHE MANOLESCU
BĂNCI ŞI CREDIT
Introducere ………………………………………………………... 9
I. Sistemul bancar …………………………………………………. 11
1. Intermedierea financiară …………………………………….. 12
2. Apariţia şi evoluţia băncilor ………………………………… 15
3. Caracteristicile băncilor moderne …………………………… 19
4. Băncile comerciale …………………………………………. 21
5. Alte instituţii bancare de depozit ……………………………. 30
6. Economia instituţiilor de depozit ……………………………. 37
7. Lichiditatea bancară …………………………………………. 50
II. Firma bancară şi managementul acesteia ……………………. 57
1. Bilanţul băncii ……………………………………………….. 58
2. Operaţia de bază a băncii ……………………………………. 63
3. Principiile managementului bancar …………………………. 37
4. Managementul riscului de credit ……………………………. 78
5. Gestiunea riscului de rată a dobânzii ………………………... 84
6. Activităţi extrabilanţiere …………………………………….. 88
7. Inovaţii financiare …………………………………………… 92
III. Creditarea economiei …………………………………………. 106
1. Conţinutul şi caracteristicile creditului ……………………… 107
2. Consideraţii teoretice asupra creditului ……………………... 110
3. Funcţiile creditului …………………………………………... 115
4. Formele creditului …………………………………………… 117
5. Intermedierea şi instrumentele de credit bancar …………….. 122
6. Multiplicatorul creditului bancar ……………………………. 125
7. Principii în activitatea de creditare bancară …………………. 126
8. Analiza bancară a creditului ………………………………… 130
9. Riscul de credit bancar ………………………………………. 133
IV. Riscurile bancare ……………………………………………... 140
1. Definirea riscurilor bancare …………………………………. 141
5
Aprilie 2006
Autorul
10
INTRODUCERE
Banca reprezintă componenta esenţială a mişcării monedei în eco-
nomie, transferul, transformarea şi alocarea acesteia, realizarea echilibru-
lui dinamic dintre cererea şi oferta de monedă fiind direct determinate de
către activitatea bancară. Rolul băncii, definitoriu pentru aceasta, este
acela de a asigura finanţarea economiei prin intermediere, prin colectarea
monedei pasive în depozite, procesarea depozitelor şi activizarea monedei
11
1. Intermedierea financiară
Atunci când cel care economiseşte transferă fonduri unei firme prin
cumpărarea unor noi obligaţiuni, acesta împrumută direct firma, adică
participă prin finanţare directă la investiţia de capital pe care firma doreş-
te să o realizeze. Totodată, dacă cel care economiseşte dispune de un de-
pozit bancar pe care banca îl foloseşte, împreună cu alte depozite bancare
pentru a cumpăra de la aceeaşi firmă obligaţiuni, cel care economiseşte
participă prin finanţare indirectă la realizarea investiţiei de capital a fir-
mei, banca intermediind această finanţare. În cazul finanţării directe, pro-
cesul nu implică intermediere financiară, în timp ce în cazul finanţării
indirecte, o altă instituţie alocă fondurile celor care economisesc celor
care doresc să realizeze investiţii de capital.
Procesul finanţării indirecte, în care o instituţie se află între cel care
economiseşte, cel care acordă împrumut, şi cel care investeşte, cel împru-
mutat, reprezintă intermedierea financiară, iar instituţiile care servesc ca
mijlocitor al acestei intermedieri se numesc intermediari financiari.
Cele două modalităţi de finanţare sunt prezentate schematic în
figura nr.1:
Intermediari
financiari
14
4. Băncile comerciale
4.1. Caracterizarea băncii comerciale
Băncile comerciale, în accepţiune modernă, au apărut în legătură cu
dezvoltarea comerţului şi a acumulărilor de capitaluri băneşti, expresie a
dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei. Participând la dezvoltarea
operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale, în mod
firesc, aceste bănci au primit apelativul de „bănci comerciale”.
În procesul apariţiei băncilor comerciale, un rol aparte l-au avut
zarafii şi cămătarii, cei care făceau comerţ cu bani şi erau principalii
intermediari ai circulaţiei monetare. Pe de altă parte, deplasarea banilor cu
valoare intrinsecă la locurile de utilizare, asociată cu riscul de a fi sustraşi,
implica importante cheltuieli de transport şi de asigurare a securităţii
acestora, deţinerea în sine a banilor neaducând niciun profit.
În epoca contemporană, rolul şi locul băncilor comerciale sunt
strâns legate de calitatea lor de intermediari, în contextul relaţiei
economii – investiţii, relaţie fundamentală în ceea ce priveşte asigurarea
creşterii economice. Mobilizarea economiilor băneşti ale agenţilor
economici şi populaţiei într-un cadru organizat, la dispoziţia băncilor,
constituie o premisă principală a dezvoltării economice. Aceste economii
reprezintă venituri neconsumate în perioada curentă şi totodată o cerere
potenţială pentru producţia viitoare, în realizarea investiţiilor, agenţii
economici recurgând atât la propriile capitaluri, cât şi la creditele acordate
de către bănci, în aşa-zisul proces de reciclare şi valorificare a
21
23
24
25
26
Active % Pasive %
0 1 2 3
Credite acordate firmelor 15 Depozite tranzacţionabile 10
Credite de consum 8 Depozite de economii 41
şi pe termen scurt
Credite ipotecare 28 Depozite pe termen lung 16
Credite interbancare 5 Total depozite 67
Alte credite 4 Împrumuturi de la bănci 6
27
Active % Pasive %
31
Active % Pasive %
Împrumuturi 66 Depozite participative 86
Titluri 24 Alte pasive şi capitalul 14
băncii
Active lichide 6
Alte active 4
Active totale 100 Pasive totale 100
32
33
34
35
37
38
39
40
CM = rD+CMD+CMI
= Curba ofertei de imprumuturi
rI2=0,06 VM2
rI1=0,06 VM1
100 150 I
unde:
I = volumul împrumuturilor;
VM = venitul marginal;
ri = rata dobânzii la împrumuturi;
rd = rata dobânzii la depozite;
CMd = costul marginal al resursele aferente depozitelor;
CMi = costul marginal al resurselor aferente împrumuturilor.
41
rD1=0,03 rD1
12
rD2=0,03 rDD12
ri-CMD-CMI=Curba cererii
de depozite
100 150 D
44
45
46
47
7. Lichiditatea bancară
Prioritare pentru activitatea oricărei bănci sunt două motivaţii:
profitabilitatea şi asigurarea lichidităţii. Adesea, băncile se confruntă cu
riscul lipsei de lichidităţi, care într-o anumită măsură constituie o
problemă de costuri. Băncile sunt preocupate, pe de o parte, de a avea o
lichiditate permanentă, iar pe de altă parte, de a-şi asigura o minimizare a
costurilor.
Pentru bănci, lichiditatea înseamnă posibilitatea acestora de a
asigura în orice moment efectuarea plăţilor cerute de creditorii lor. Aceasta
înseamnă atât efectuarea de plăţi directe către clienţii lor în numerar, cât şi
efectuarea de plăţi dispuse de titularii de conturi în favoarea altora, ce au
conturi deschise la alte bănci. Pentru efectuarea acestor operaţiuni de plăţi,
băncile trebuie să dispună de suficiente rezerve în numerar şi în conturi. În
acest scop, fiecare bancă trebuie să aibă o bună imagine, să fie „fezabilă”,
să dispună de plasamente ce pot fi uşor transformate în lichidităţi, să deţină
50
SUMARUL CAPITOLULUI
Finanţarea economiei se realizează pe pieţele financiare,
constituind finanţarea directă, şi prin mijlocirea unor instituţii
specializate, numite intermediari financiari, precum băncile, reprezenând
52
53
TERMENI-CHEIE
Asimetrie informaţională Bancă comercială (de depozit)
Bancă de afaceri Bancă de economii
Bancă de trezorerie Bancă ipotecară
Companie de investiţii Concurenţă perfectă
Cooperativă de credit Credit
Credit interbancar Depozit bancar
Diversificarea portofoliului Faliment
Funcţie a băncii Fuziune bancară
Hazard moral Instituţie de economisire
Intermediere financiară Lichiditate Lombardare
Marja dobânzii nete Moneda centrală
Monopol bancar Operaţiune bancară
Operaţiune de report Optimizarea structurii activelor
Profit Refinanţare Rescont
Selecţia activelor Selecţia adversă
Societate financiară Zaraf
54
55
56
INTRODUCERE
Banca este o firmă ca oricare alta, obiectul de activitate fiind însă
specific. Scopul firmei bancare este acela de a obţine profit, obiectul său
de activitate îl reprezintă producerea de împrumuturi, de monedă
potenţial activă, iar procesul de producţie este constituit din transformarea
resurselor, atrase şi proprii, depozite şi capital, în produse, în împrumuturi
diverse, în acest sens firma bancară realizând servicii, dar şi produse
derivate, auxiliare, rebuturi şi reziduuri.
57
1. Bilanţul băncii
Pentru a înţelege cum operează o bancă, este necesar mai întâi să
examinăm bilanţul acesteia, care reprezintă o listă duală a activelor şi
pasivelor sale şi, după cum sugerează elementele din această listă, ele
sunt în echilibru, evidenţiindu-se egalitatea fundamentală a bilanţului:
Active totale = Pasive totale (14)
În plus, bilanţul enumeră sursele fondurilor băncii (pasivele) şi
utilizările (activele) pentru care acestea sunt alocate. Banca obţine fonduri
prin angajarea de împrumuturi şi prin constituirea altor pasive, precum
depozitele, şi utilizează aceste fonduri pentru a acorda împrumuturi şi a
achiziţiona titluri financiare, banca realizând profit din diferenţa dintre
veniturile, îndeosebi dobânzi percepute, din creditele acordate şi titlurile
achiziţionate, pe de o parte, şi din cheltuielile efectuate, îndeosebi cu
dobânzi plătite, pentru constituirea resurselor, a pasivelor sale, pe de altă
parte.
Bilanţul tip al unei bănci comerciale este prezentat în tabelul nr.5.
Tabelul nr. 5
Bilanţul tip al băncilor
Nr. ACTIVE Sumă Nr. PASIVE Suma
0 1 2 3 4 5
1. Rezerve 10 1. Depozite operabile 170
prin cec
2. Numerar şi depozite 40 2. Depozite netranzacţionate 490
bănci
3. Titluri de valoare 210 2.1. Depozite de economii 210
3.1. Guvernamentale 150 2.2. Depozite mici la termen 160
3.2. Alte titluri 60 2.3. Depozite mari la termen 120
4. Credite acordate 680 3. Împrumuturi primite 260
4.1. Agenţi economici 180 4. Capital propriu 80
58
1.1. Pasivele
O bancă obţine fonduri prin emiterea (vânzarea) de pasive, care
sunt considerate ca surse ale fondurilor, fonduri utilizate pentru
cumpărarea de active, generatoare de venit.
¾ Depozitele operate prin cecuri (DOC) sunt conturi bancare, care
permit posesorului contului să completeze un cec în favoarea unui terţ,
aceste depozite incluzând toate conturile asupra cărora pot fi trase cecuri:
conturi curente nepurtătoare de dobândă (depozite la vedere), ordine de
retragere negociabile purtătoare de dobândă (conturi de economii
operabile prin cecuri), conturi de depozit pe piaţa monetară (fonduri
mutuale pe piaţa monetară, care nu presupun constituirea de rezerve
bancare). Această categorie de pasive şi-a redus ponderea în pasivul
băncilor, de la peste 50% la cca 15-20%, datorită apariţiei altor
instrumente financiare, mai atractive.
Aceste resurse ale băncii sunt rambursabile la cerere deţinătorilor,
posesorilor conturilor, fiind un activ pentru aceştia, o parte a averii lor, în
timp ce pentru bancă ele sunt datorii, surse cu costuri joase, deoarece
posesorii renunţă la o parte din dobândă pentru a avea acces la un activ
lichid; aceste costuri includ dobânzile şi cheltuielile cu diversele servicii
bancare şi cu funcţionarea băncii, ponderea acestor costuri în totalul
costurilor bancare fiind destul de mare, între 25-40%, datorită dimensiu-
nilor mici şi numărului mare ale acestora, precum şi frecvenţei operărilor
implicate.
¾ Depozitele netranzacţionate (DNT) constituie sursa principală a
fondurilor băncii, deţinând între 40 şi 45% din pasivele băncii; posesorii
acestor depozite nu pot completa, trage cecuri asupra lor, ratele dobânzii
fiind însă mai mari decât la depozitele operabile prin cecuri.
59
1.2. Activele
Banca foloseşte fondurile procurate prin emiterea, vânzarea de
pasive, de datorii pentru cumpărarea de active generatoare de venit,
activele referindu-se deci la utilizarea fondurilor şi la încasarea
61
Activ Pasiv
Numerar în casierie + 100 Depozit la vedere +100
64
Activ Pasiv
Rezerve + 100 Depozite la vedere +100
Activ Pasiv
Numerar în curs de încasare + 100 Depozite la vedere +
100
Banca X
Activ Pasiv
Rezerve + 100 Depozite la vedere
+ 100
Banca Y
Activ Pasiv
Rezerve – 100 – 100
65
Activ Pasiv
Rezerve obligatorii + 10 Depozite la vedere
+ 100
Rezerve în exces + 90
66
Activ Pasiv
Rezerve obligatorii + 10 Depozite +
100
Împrumuturi acordate + 90
68
70
72
74
PN
RRF = (18)
CP
unde: CP = capitalul propriu al băncii.
Există o relaţie directă între randament, adică venitul pe active
(PN/A), care măsoară cât de eficientă este activitatea băncii, şi profitul pe
acţiune (PN/CP), care măsoară cât de bine au investit proprietarii, relaţie
exprimată prin multiplicatorul capitalului (MC), care exprimă valoarea
activelor pe 1 dolar capital propriu:
AT
MC = (19)
CP
75
78
79
80
83
Tabelul nr. 7
Comportamentul profitului băncii la variaţia ratei dobânzii
Raport A.S. > P.S. A.S. < P.S.
Rată
Creşte Profitul creşte Profitul scade
Scade Profitul scade Profitul creşte
85
unde:
- t = momentul (timpul) efectuării plăţii ;
- CP = valoarea plăţii (dobânda + principalul);
86
6. Activităţi extrabilanţiere
Deşi managementul activelor şi pasivelor reprezintă, în mod
tradiţional, preocuparea majoră a băncilor, în mediile cele mai compe-
titive ale băncilor s-a căutat în mod agresiv obţinerea de profituri din
activităţile extrabilanţiere ale băncii. Activităţile extrabilanţiere implică
instrumente financiare comercializabile şi care generează profit din
onorarii (taxe) şi din vânzări de împrumuturi, activităţi care afectează
veniturile, dar nu apar în bilanţ, ele crescând în importanţă pentru bănci,
venitul obţinut din aceste activităţi triplându-se ca procent în totalul
veniturilor bancare, în ultimii 20 de ani, pe ansamblul economiilor
dezvoltate.
90
91
7. Inovaţii financiare
Ca şi în alte afaceri, afacerea financiară, în particular cea bancară,
are ca obiectiv obţinerea de câştiguri din vânzarea produselor. Dacă o
firmă de săpunuri sesizează că există o nevoie pe piaţă pentru un
detergent de spălat cu înmuierea ţesăturii, ea va produce un produs
potrivit satisfacerii acestei nevoi.
În mod similar, pentru a-şi maximiza profiturile, firma bancară
dezvoltă produse noi pentru a-şi satisface propriile nevoi, ca şi pe acelea
ale clienţilor săi; cu alte cuvinte, inovaţia, extrem de benefică economiei,
92
99
SUMARUL CAPITOLULUI
Bilanţul băncilor comerciale poate fi considerat ca o listă a
surselor şi utilizărilor fondurilor bancare. Pasivele bancare sunt
sursele fondurilor, care includ depozite operabile prin cecuri, depozite
la termen, împrumuturi scontate la Banca centrală, împrumuturi
100
102
Mil lei
Activ Pasiv
Active sensibile la rată 250 Pasive sensibile la rată 400
Active cu rată fixă 750 Pasive cu rată fixă 600
Total activ (AT) 1.000 Total pasiv (PT) 1.000
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Manolescu Gheorghe, Diaconescu Adriana, Management
bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
• Mishin Frederic S., The economics of money, banking, and
financial markets, Addison-Wesley, New York, 2001.
• Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura
Economică, Bucureşti, 2005.
• Coussergues Sylvie de, Géstion de la banque, Dunod, Paris,
1992.
• Koch Timothy W, Bank management, The Dryden Press, USA,
2000.
105
INTRODUCERE
Componentă definitorie a intermedierii financiare, creditarea
constituie totodată fluxul principal de finanţare a economiei, formele şi
instrumentele de credit diversificându-se şi adaptându-se cerinţelor
clientelei, transformării tehnologiilor de transfer şi concurenţei dintr-un
mediu caracterizat prin incertitudine şi riscuri. În ultimii 30 de ani,
ponderea creditului, a creditului bancar în portofoliul activelor bancare a
fost de peste 50%, adesea ajungând la 755, în ultima perioadă,
pătrunderea băncilor pe pieţele financiare, inovaţiile financiare,
106
107
108
109
12
10
3. Funcţiile creditului
Principala trăsătură distinctivă a relaţiilor de credit constă în
finanţarea subiecţilor economici pe seama disponibilităţilor latente ale
economiei, în condiţiile rambursabilităţii, perceperii de dobândă şi
emisiune (creaţie) monetară .
Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă
de existenţa şi menirea operaţională a relaţiilor de credit, sunt:
¾ Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire
¾ Funcţia de emisiune
¾ Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii economice
Funcţia de mobilizare, ameliorare şi redistribuire
Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici,
instituţiilor, populaţiei şi concentrarea lor la bănci sunt premisa principală
pentru acordarea de credite. Are loc, de fapt, crearea de către bancă a unei
noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au
115
4. Formele creditului
Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite
mai buna lui cunoaştere şi analizare. Aceste criterii sunt:
natura economică şi participanţii;
destinaţia dată creditului;
natura garanţiilor ce servesc ca acoperire;
termenul la care trebuie rambursat;
fermitatea scadenţei;
modul de stingere a obligaţiilor de plată.
a. După natura lui economică şi participanţi, se disting mai multe
forme ale creditului:
• creditul comercial;
117
118
Active Pasive
Împrumuturi I Depozite D
Titluri T
Rezerve obligatorii R.O.
Rezerve excedentare R.E.
Figura nr. 6. Contul bilanţier simplificat al băncii
127
129
130
131
135
SUMARUL CAPITOLULUI
Vânzarea pe credit, decalarea temporală a actelor de vânzare şi
plată, a reprezentat un factor esenţial al expansiunii economice, al
adaptării rapide a ofertei la cererea de mărfuri, contribuind la
diversificarea şi creşterea nevoilor subiecţilor economici, la satisfacerea
rapidă a acestora.
Creditul s-a afirmat ca o modalitate determinantă de finanţare a
economiei, căpătând treptat caracteristici bine definite şi realizând funcţii
136
TERMENI-CHEIE
Amortizarea creditului Analiza creditului
Analiza economico-financiară Analiza nefinanciară
Analiza portofoliului Analiza riscului de credit
Bonitate Cerere de credit
Creaţie monetară Credit bancar
Credit comercial Credit de consum
Credit ipotecar Credit la termen
Credit neperformant Credit obligatar
Credit restant Curba cererii de credit
Curba ofertei de credit Dobândă
Depozit Dezintermediere
Garanţie Instrument de credit
Intermediere financiară Multiplicatorul creditului
Oferta de credit Portorfoliu de credite
Provizionarea creditelor Rată a dobânzii
Risc de credit Risc de nerambursare
Scadenţă Standardizarea creditelor
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Manolescu Gheorghe, Moneda şi politicile monetare, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.
• Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura
Economică, Bucureşti, 1997.
• Tudorache Dumitru, Monedă, bănci, credit, Editura Silvy,
Bucureşti, 2000.
• Miller Roger LeRoy, Modern money and banking, McGraw-Hill
Book Company, New York, 1989.
• Albertini J.M., Les rouages de l'économie nationale, Les
Editions ouvrières Paris, 1988.
139
INTRODUCERE
Incertitudinea, generatoare de riscuri diverse, reprezintă carac-
teristica esenţială, definitorie a mediului în care acţionează băncile,
riscurile fiind determinate de o diversitate de factori, exogeni băncii,
externi sau interni, dar şi endogeni băncii, sistemului bancar, sistemului
financiar în ansamblu. Operând cu produse foarte volatile, ale căror
140
142
143
144
145
149
151
154
rata lunară a dobânzii este de 0,79741%, când rata anuală este de 10%, şi de
0,94888, când rata anuală este de 12%. Dacă ratele dobânzii cresc cu 2 %
pe 1.02., cel împrumutat plăteşte o rată lunară a dobânzii de 8,07 lei până la
30.06., deoarece ratele sunt fixe pentru 6 luni, şi de 9,60 lei de la 1.07.
În cazul depozitului, odată ce banca a decis maturitatea acestuia, ea
se confruntă cu riscul de rată, neexistând risc de rată numai în perioadele
în care volumele activelor şi volumele datoriilor sunt aproximativ egale,
iar banca armonizează maturităţile activelor şi datoriilor. În exemplul dat,
dimensiunile depozitului, 1.000 lei, şi ale împrumutului, 1.012 lei, sunt
aproape egale, aşa că, dacă banca oferă un depozit pe 6 luni, pierderile
sale, ca rezultat al schimbării ratei dobânzii pe 1.02., sunt considerate ca
şi cum ea ar fi utilizat două maturităţi pentru depozit. În cazul A, banca
optează pentru CD pe 3 luni, caz în care rata dobânzii lunare la depozit
este de 0,56541%, când rata anuală este de 7%, crescând la 0,72073%,
când rata anuală creşte la 9%. La maturitatea de 3 luni, pentru depozitul
considerat, dobânda lunară plătită până la sfârşitul lunii martie este de
5,65 lei, iar după 1 aprilie 7,21 lei. Aceste rezultate sunt prezentate în
tabelul nr. 10, cazul A.
157
Q1 Q2 Q3 Q4
Rata anuală a 10% 10% 12% 12%
împrumutului (RAI)
Venitul lunar din 8,07 lei 8,07 9,60 9,60 lei
împrumut (VLI) lei lei
Rata anuală a depozitului 7% 9% 9% 9%
(RAD)
Costul lunar cu dobânda 5,65 lei 7,21 7,21 7,21 lei
la depozit (CLD) lei lei
Venitul net lunar din 2,42 lei 0,86 2,39 2,39 lei
dobânzi (VNLD) lei lei
Rata marginală lunară a 2,42% 0,86% 2,39% 2,39%
dobânzii (RMLD)x
x)
rata marginală lunară a dobânzii, RMLD, se calculează
astfel: (VNLD ÷ C ) × 100% , C reprezentând capitalul băncii, care a fost
presupus ca fiind de 100 lei.
Cazul B: creştere neaşteptată de 2 % a ratei, depozit pe 6 luni,
împrumut pe 6 luni.
Q1 Q2 Q3 Q4
Rata anuală a 10% 10% 12% 12%
împrumutului (RAI)
Venitul lunar din 8,07 lei 8,07 9,60 9,60 lei
împrumut (VLI) lei lei
Rata anuală a depozitului 7% 7% 7% 7%
(RAD)
Costul lunar cu dobânda 5,65% 5,65% 7,21% 7,21%
la depozit (CLD)
Venitul net lunar din 2,42 lei 2,42 2,39 2,39 lei
dobânzi (VNLD) lei lei
Rata marginală lunară a 2,42 % 2,42% 2,39% 2,39%
dobânzii (RMLD)
158
159
160
După cum se poate observa din tabelul nr. 11, există o cădere
abruptă a dobânzii marginale nete pe lună, comparativ cu cazul anterior,
când dimensiunea depozitului şi cea a împrumutului erau similare. La un
depozit pe 3 luni, scontarea va reduce valoarea activului net cu 1,15%, în
timp ce la un depozit pe 6 luni, reducerea va fi de 0,76%, presupunând că
rata dobânzii creşte de la 10% la 12% pe 1.02.
Se poate sublinia că modificările ratei dobânzii afectează valoarea
economică a băncii într-un mod diferit de aceea a contului de venit şi
pierderi. Perspectiva câştigurilor curente se va focaliza asupra sensibi-
lităţii contului de venit şi pierderi pe termen scurt, de exemplu pe 1 an, la
modificarea ratei dobânzii. Efectul asupra valorii economice nete poate fi
considerat pe termen lung, definit ca diferenţă dintre schimbarea în
valoarea prezentă a activelor băncii şi schimbarea în valoarea prezentă a
pasivelor acesteia, la care se adaugă schimbarea netă în valoarea netă a
poziţiilor din afara bilanţului, pentru o schimbare netă a ratelor de piaţă
ale dobânzii. Diferenţa dintre cele două modificări, ale ratei şi ale valorii
economice, va fi semnificativă dacă instrumentele de piaţă cotate nu sunt
o parte majoră a portofoliului băncii. Aceasta poate explica de ce
161
a) Analiza Gap
Analiza gap, prezentată şi în capitolul II, este cea mai cunoscută
tehnică MAP, utilizată de obicei pentru a evalua riscul ratei dobânzii, deşi
ea poate fi folosită şi pentru evaluarea riscului de lichiditate. Gapul
reprezintă diferenţa dintre activele şi pasivele sensibile la rata dobânzii
pentru o perioadă dată. În analiza gap, fiecare categorie de active şi
162
VPP = ⎜
⎛ VC ⎞
⎝ rd ⎠
[ −T
]
⎟ × 1 − (1 + rd ) + SR × (1 + rd )
−T
(37)
unde:
VC = valoarea cuponului;
rd = rata de piaţă a dobânzii, presupusă constantă, de 10%;
T = momentul răscumpărării obligaţiunii;
SR = suma răscumpărată, de 100 lei.
În exemplul dat, preţul curent de piaţă al obligaţiunii este:
5 ⎡ 1 ⎤ 1 ⎡ 1 ⎤ 1
VPP = × ⎢1 − 10 ⎥
+ 100 × = 50 × ⎢1 − ⎥ + 100 × =
0,1 ⎣ (1 + 0,1) ⎦ (1 + 0,1)10
⎣ 2,594 ⎦ 2,594
= 50 × 0,614 + +100 × 0,385 = 30,7 + 38,5 = 69,2 lei.
165
a) Abordarea VaR
Pentru bănci, riscul de piaţă creşte dacă instrumentele financiare
sunt deţinute în scopul comercializării şi dacă banca deţine acţiuni ca o
formă de colateral sau ca o parte a strategiei sale generale de investiţii.
Abordarea valorii la risc (VaR) a devenit, treptat, modul standard de
măsurare a riscului de piaţă.
Valoarea la risc reprezintă valoarea totală a pierderii pe care o
bancă ar putea s-o piardă în perioada deţinerii unui anumit activ, a unei
poziţii de piaţă, evaluând expunerea agregată a băncii la riscul de piaţă.
Calcularea VaR va depinde de următoarele ipoteze:
• distribuţia modificărilor de preţ, de exemplu, urmează o distri-
buţie normală;
• măsura, gradul în care modificarea actuală a preţului unui activ
este corelată cu modificările trecute ale preţului, presupunând că aceste
modificări ale preţurilor nu sunt corelate succesiv;
• măsura în care caracteristicile deviaţiei medii sau standard
(volatilitatea) sunt stabile în timp;
• interelaţia a două sau mai multor mişcări diferite ale preţurilor;
• seriile de date la care aceste ipoteze apelează.
Majoritatea cercetărilor utilizează date istorice de piaţă referitoare
la active financiare diferite, atunci când calculează o măsură a riscului de
piaţă, fiind necesară redefinirea înţelesului tipurilor de risc de piaţă.
Mai întâi, există risc de piaţă comercial, aşa cum este aplicat
comercianţilor. De regulă, comercianţii gândesc riscul de piaţă în termenii
168
171
5. Riscuri macroeconomice
172
176
SUMARUL CAPITOLULUI
Riscul se măsoară prin volatilitatea fluxurilor de lichidităţi ale
băncii, putând fi măsurat la nivelul diferitelor produse financiare.
Obiectivul unei bănci, ca întreg, este acela de a adăuga valoare la
capitalul băncii, prin maximizarea venitului ajustat cu riscul acţiona-
rilor; în acest sens, pentru o bancă, profitabilitatea şi valoarea adăugată
a acţionarilor depind semnificativ de managementul riscurilor, inadec-
varea managementului riscurilor putând afecta solvabilitatea băncii,
insolvabilitatea fiind definită ca un activ net (avere netă) negativ, adică
datoriile depăşesc activele băncii.
178
179
183
184
INTRODUCERE
Ratele dobânzii sunt elementul cel mai pervers de pe pieţele
financiare, ele afectând interdependenţele financiare, valoarea activelor
financiare şi performanţele instituţiilor financiare, implicaţiile acestora
extinzându-se dincolo de lumea finanţelor. Managerii băncilor nu pot
adopta decizii de investiţii financiare fără a lua în considerare, înainte de
toate, ratele dobânzii, iar consumatorii adoptă deciziile de plasare a
economiilor în funcţie de instituţiile bancare care oferă cele mai atractive
rate ale dobânzii. Managerii firmelor iau în considerare ratele dobânzii
atunci când decid când să se împrumute, cât de mult, de la cine şi pentru
cât timp. Mai mult, ratele dobânzii servesc ca unitate de măsură pentru
185
187
188
189
190
VVAn = A ×
(1 + k )n − 1 (45)
k
Exemplu:
Valoarea viitoare a unei anuităţi VVA cu 3 plăţi a câte 1.000.000
lei, la o rată de 4 %:
= 1.000 .000 ×
1,125 − 1
=
0,04 0,04
= 1.000.000 × 3,125 = 3.125.000 lei
Valoarea prezentă a unei anuităţi:
⎡ 1 ⎤
⎢1 − (1 + k )n ⎥
VPAn = A × ⎢ ⎥ (46)
⎢ k ⎥
⎢ ⎥
⎣ ⎦
Exemplu:
Valoarea prezentă a unei anuităţi VPA cu 3 plăţi a câte 1.000.000 la
o rată de 4 %:
⎡ 1 ⎤ 1
⎢1 − (1 + 0,04 )3 ⎥ 1−
VPA 3 = 1.000.000 × ⎢ ⎥ = 1.000.000 × 1,125 =
⎢ 0,04 ⎥ 0,04
⎢ ⎥
⎣ ⎦
0,1111
= 1.000.000 × = 2.777.000 lei
0,04
193
⎛ knom ⎞
RAE = ⎜1 + ⎟ −1 (50)
⎝ m ⎠
196
C × nz C × n z × rd
D = =
⎛ 360 × 100 ⎞ 360 × 100
⎜ ⎟
⎝ rd ⎠
197
C f × rd Cf
Ci = = n (56)
k Ci
În situaţia în care perioada de depunere sau creditare este formată
din ani întregi şi fracţiuni de an, calcularea dobânzii se face după
următoarea relaţie:
⎛ C i × k n × nz × r d ⎞
D = Cf − Ci = ⎜⎜ Ci × k n + ⎟ − Ci =
⎝ 360 × 100 ⎟⎠
(57)
⎛ nz × rd ⎞
= C i × k n × ⎜1 + ⎟ − Ci
⎝ 360 × 100 ⎠
• Calculul dobânzii în conturile curente are în vedere faptul că pot
exista situaţii în care băncile au posibilitatea efectuării unui volum de
plăţi mai mare decât disponibilităţile existente în contul curent, caz în care
contul curent apare cu sold debitor la bancă, pentru aceste solduri
debitoare băncile percepând o dobândă superioară celei pe care o bonifică
pentru disponibilităţi.
Randamentul la scadenţă reprezintă mărimea care măsoară cel mai
corect rata dobânzii, exprimând rata dobânzii care egalează valoarea
prezentă a plăţilor primite, prin deţinerea unui instrument de debit, cu
valoarea actuală a acestuia.
198
199
∑ PC × r.d . + (PV − PC )
i
r. p. = i =1
(63)
PC
Rata profitului va diferi de rata curentă, r.d., chiar şi de randa-
mentul la scadenţă, fiind influenţată de fluctuaţiile pe piaţă ale preţului
titlului; analiza acestei influenţe se va face în subcapitolul următor.
203
205
206
207
∑ r.s.i
r.l.n = i =1
(75)
n
Dacă avem două tipuri de obligaţiuni, unul cu scadenţa pe doi ani şi
cu randamentul analizat la maturitate de r 2 , şi altul cu scadenţa pe 1 an şi
randamentul în primul an de r 1 , r 2 > r1 , vom avea, conform afirmaţiei
de mai sus:
r.s.i. = 2 × r 2 − r1
unde r.s.i. = rata implicită a obligaţiunii pe termen scurt în al doilea
an.
Pentru a egaliza în timp ratele pe termen lung (pe doi ani) cu cele
pe termen scurt (pe un an), va trebui să existe următoarea relaţie:
r.s.i. > r 2 > r 1 , (76)
208
210
213
215
216
SUMARUL CAPITOLULUI
Rata dobânzii, ca preţ al creditului, îndeplineşte funcţia de alocare
a capitalului către cei mai profitabili utilizatori.
Reprezentând preţul aferent capitalurilor financiare comercializate
în economie, dobânda şi rata dobânzii depind de elemente de timp şi risc,
fiind influenţate, în cele două ipostaze, bonificată (plătită) şi percepută
(încasată), de variabile de determinare, interne şi externe, şi de factori
generaţi la nivel macroeconomic.
Nivelul ratei dobânzii la credite este determinat, în ultimă instanţă,
pe piaţa bancară, prin confruntarea cererii şi ofertei de credite, acest
nivel plasându-se la punctul de intersecţie a ofertei şi cererii de
împrumuturi, cererea fiind invers proporţională cu rata, iar oferta fiind
direct proporţională cu rata; la rândul său, rata dobânzii stabilite de către
sistemul bancar influenţează volumul creditelor din economie.
Dacă rata dobânzii nominale, efectiv practicată pe piaţa creditelor,
determină sumele de bani plătite sau încasate ca dobânzi, rata inflaţiei şi
217
TERMENI-CHEIE
Actualizarea valorilor Amortizarea împrumutului
Anuitate Compunerea valorilor
Cost marginal al creditului Curba randamentelor
Curba ratelor dobânzii Depreciere nominală
Discont Dobândă
Dobândă bonificată Dobândă compusă
Dobândă percepută Dobândă simplă
Echilibrul ofertei şi cererii de credite Expunere la risc
Forward pe rată Futures pe rată
Marjă a dobânzii Opţiune pe rată
Paritatea neacoperită a dobânzii Randament la scadenţă
Rata de bază a dobânzii Rata directoare a dobânzii
Rata dobânzii Rata dobânzii Băncii centrale
Rata dobânzii compuse Rata dobânzii LIBOR
Rata dobânzii interbancare Rata dobânzii nominale
Rata dobânzii reale Rata dobânzii simple
Rata inflaţiei Rata profitului
Risc Risc de rată a dobânzii
Schemă de amortizare Structura ratelor dobânzii
Swap pe rată a dobânzii Taxa scontului
Valoare actualizată Valoarea în timp a banilor
Valoare de piaţă Valoare nominală
Valoare prezentă Valoare viitoare
219
221
INTRODUCERE
Firmele, sectorul corporatist constituie consumatorul principal de
fonduri din economie şi totodată furnizorul primar de lichidităţi, de
creaţie de fonduri suplimentare, profiturile reprezentând, în ultima
instanţă, sursa reală a disponibilităţilor de lichidităţi din economie.
Desfăşurarea continuă a activităţii firmelor presupune asigurarea
resurselor financiare permanente şi temporare, constante şi fluctuante,
necesare realizării proceselor de producţie şi dezvoltării acestor firme,
finanţarea lor pe pieţele financiare, în particular, creditarea bancară
222
Fonduri
Fonduri
Fonduri
Fonduri
fluctuante
fluctuante
Fonduri
Fonduri
permanente
permanente
Fonduri fixe
Fonduri
fixe
timp
Timp
225
VI × rd + VI × rt + Vnd × cd − co
= × 100 (80)
VI
unde:
Vd = venitul din dobânzi;
Vt = venitul din taxe;
Vnd = valoarea netă a depozitelor cerute la rată flotantă sau rezerve,
CDC;
cd = rata costului fondurilor din depozite sau împrumuturi;
co = costul de operare a CDC.
Compararea randamentului cu rata minimă a dobânzii indică dacă
împrumutul trebuie acordat sau nu şi, în acest sens, dacă Rn > rm atunci
împrumutul se acordă.
Această abordare oferă posibilitatea stabilirii ratei minime la care
împrumutul poate fi profitabil, pornind de la ecuaţia randamentului:
VI × rd + VI × rt + Vnd × cd − co
Rd = ⇒
VI
VI × (Rd − rt ) − Vnd × cd + co
⇒ rd = (81)
VI
229
3. Creditarea exploatării
Creditarea exploatării, este o finanţare pe termen scurt, incluzând
toate obligaţiile firmei, sub forma împrumuturilor, care trebuie să fie
rambursate în maxim 1 an.
Împrumuturile pot fi negarantate, când rambursarea depinde de
capacitatea firmei de a genera lichidităţi, şi garantate, când firma
garantează rambursarea prin colaterale de natură financiară sau fizică. De
asemenea, sursele acestor împrumuturi pot fi spontane, precum creditul
comercial, cheltuieli angajate şi venituri datorate, şi negociate, precum
creditul bancar, hârtiile comerciale, creditul reînnoibil etc.
Instrumentele de creditare a exploatării firmei sunt următoarele:
231
232
233
234
235
236
C.D.
c. p.i. = × 100 (84)
I .P.
Dacă aranjamentul de credit conţine o condiţie prin care firma
trebuie să dispună de un sold de compensare (S.C.), aceasta trebuie să
reţină un anumit procent (s.c.) din împrumut în contul bancar, pentru a
oferi o garanţie băncii. Dacă această sumă depăşeşte suma pe care firma o
menţine în mod normal în contul bancar (S.D.), costul efectiv va fi mai
mare decât rata dobânzii, formula de calcul a costului fiind următoarea:
C.D..
c. p.i. = × 100 (85)
I .P.
237
239
242
245
247
248
249
SUMARUL CAPITOLULUI
Sectorul corporatist, al firmelor, datorită fluctuaţiilor ciclice ale
activităţii, se constituie fie în consumator, fie în furnizor de fonduri, de
lichidităţi, activele şi datoriile financiare ale acestui sector influenţând
esenţial configuraţia, dimensiunile şi funcţionarea sistemului financiar, în
particular ale sistemului bancar.
Finanţarea firmei este realizată din fonduri interne, constituite din
lichidităţi, generate prin activitatea firmei, şi fonduri externe pe termen
scurt, mediu şi lung, o componentă esenţială a fondurilor externe
constituind-o creditele bancare.
Creditarea firmelor presupune costuri şi generează venituri pentru
bancă, veniturile cuprinzând atât dobânzile percepute de către bancă, cât
şi taxele şi comisioanele aferente serviciilor asociate împrumutului,
precum şi veniturile nete determinate din eventualele depozite constituite
de către firme în conturi bancare, ca o condiţie a acordării împrumutului.
253
254
TERMENI-CHEIE
Activ financiar Activ financiar net
Acţiune Acţiune ordinară
Acţiune preferenţială Bilet la ordin negociabil
Cambie Capital propriu
Colateral Contract la termen
Costul finanţării împrumutului Credit bancar
Credit comercial Credit de exploatare
Credit la termen Credit pentru investiţii
Credit reînnoibil Datorie financiară
Discont Facilitate de cont curent
Factorizare Finanţarea împrumutului
Împrumut pe creanţe Împrumut obligatar
Leasing Linie de credit
Obligaţiune Principal
Randamentul împrumutului Randamentul la scadenţă
Rating Securizarea creditelor
Sindicalizarea împrumutului Sold de compensare
Titlu convertibil Valoare de randament
255
256
257
INTRODUCERE
Performanţele băncii depind în mod esenţial de modul de administrare a creditelor, de
modul de selectare a clienţilor şi de promovarea eficientă a produselor bancare, o administrare
adecvată a creditelor contribuind determinant la diminuarea pierderilor din credite, aceste pierderi
fiind adesea factorul decisiv de problematizare a activităţii băncilor.
Pentru administrarea băncii, importante sunt organizarea acesteia, modul de delimitare şi
responsabilizare cu atribuţii de administrare a diferitelor compartimente şi componente ale băncii,
calitatea şi pregătirea ofiţerilor de credite şi, de asemenea, modul de combinare şi complementare
a tehnicilor şi instrumentelor de selec-tare, analiză, evaluare, gestiune, urmărire şi colectare a
creditelor.
258
Evaluarea împrumutului trebuie să fie flexibilă, pentru a asigura venituri adecvate, în acest
scop luând în considerare costul fondurilor, riscurile de neplată, costurile asociate cu constituirea
şi procesarea împrumutului.
Riscul de portofoliu este riscul determinat de superconcentrarea într-un portofoliu
particular, care poate conduce la probleme de neplată în eventualitatea că un anumit segment al
economiei se confruntă cu dificultăţi specifice. Minimizarea acestui risc presupune o lichidare în
ordine a împrumuturilor şi înlocuirea acestora cu împrumuturi noi, mai sigure şi profitabile.
Limitarea riscului de portofoliu include următoarele alternative:
1 limitarea dimensiunii împrumuturilor pe tipuri de împrumutaţi;
2 restricţionarea creditului pe industrii, spaţii geografice sau tipuri de împrumutaţi, pentru
a evita concentrarea exagerată;
3 utilizarea împrumuturilor participative, pentru a reduce dimensiunea şi concentrarea
băncilor pe anumiţi împrumutaţi;
4 inducerea diversificării participărilor la împrumut prin cumpă-rarea acestora.
259
8 Care sunt caracteristicile riscurilor distincte pentru fiecare segment al afacerii celui
împrumutat? La ce se poate aştepta acesta?
9 În ce fază a ciclului de afaceri va fi puternic afectat cel împru-mutat? Cum vor fi
afectate performanţele acestuia?
10 Care este experienţa trecută a celui împrumutat de a depăşi recesiunea?
Înţelegerea tendinţei şi duratei evenimentelor economice este importantă pentru
determinarea modului în care banca şi clientul se plasează faţă de ciclul de afaceri.
Pot fi evidenţiate unele comportamente ale băncii în funcţie de faza ciclului de afaceri, şi
anume:
1 recesiune, şomaj şi capacităţi nefolosite: refacerea lichidităţii; exces de lichiditate care
erodează evaluarea; precauţie la calitatea creditelor şi garantarea adecvată a acestora;
2 redresare şi expansiune, stimularea cheltuielilor de consum: volumul creditelor creşte,
în ciuda excesului de lichiditate a băncilor; competiţia intensă împinge băncile spre afaceri
problematice; ratele dobânzii cresc şi clienţii se adresează mai degrabă pieţei obligaţiunilor;
3 avânt, accelerarea inflaţiei dincolo de rata potenţială de creştere a economiei: cresc
sumele împrumutate comparativ cu creşterea cash-flow-ului; oferta de lichiditate a băncilor este
aceea care menţine firmele în afaceri; se diminuează capacitatea de evaluare a calităţii creditelor;
dependenţa cash-flow-ului de capacitatea de colectare; creşte puternic cererea de fonduri pe
termen scurt; împrumuturi pentru creşterea cheltuielilor de capital şi inflamarea spre sfârşitul
ciclului; creşte volumul împrumuturilor; băncile tind să devină mandatari pe pieţele datoriilor pe
termen lung şi ale acţiunilor; băncile prudente sunt mai atente în acordarea creditelor, evitând
expunerea la riscurile posibile ale clienţilor cu probleme;
4 cădere: politică monetară restrictivă, restrângerea creşterii rezervelor băncilor, în
condiţii de inflaţie cresc preocupările băncilor pentru alocarea creditului: grijă şi selectivitate în
extinderea noilor credite; alocarea formală (reglementată) a fondurilor; necesitatea stabilirii
anticipate a clienţilor afacerilor pentru a asigura comercializarea bunurilor; descurajarea
împrumuturilor pentru activităţi financiare pure, speculaţii, utilizarea în exterior a economisirii
interne, diminuarea cheltuielilor care pot fi amânate; mai puţină flexibilitate pentru amânări sau
perioade de graţie şi flexibilitate mai mare pentru rambursări; creşterea ratelor dobânzii şi
expansiunea plăţilor cu „bani gheaţă”.
260
Deşi există multe aspecte ale administrării creditelor, o problemă critică o constituie
coordonarea surselor fondurilor cu cererea de împrumuturi. Portofoliul generează fonduri din
plata dobânzilor şi rambursarea principalului, care pot fi reutilizate pentru acordarea altor
împrumuturi, sau alte active generatoare de câştig. Caracteristicile portofoliului general determină
fondurile care se vor reîntoarce în bancă în anumite perioade; de regulă, împrumuturile pe termen
scurt vor genera intrări de fonduri care pot fi reutilizate.
Managementul trebuie să planifice finanţarea cererii de împrumuturi noi care apar din noi
cereri de împrumuturi şi din diminuarea angajamentelor, a liniilor de credit (împrumuturi
aprobate care vor fi utilizate în viitor de către client). Managementul trebuie să prevadă procentul
liniilor de credit (de angajare de credite) care vor fi utilizate într-o perioadă dată şi să
disponibilizeze fondurile necesare pentru aceste cereri, să determine impactul lor asupra ratelor
dobânzii şi profitului. Cererea de împrumuturi şi de utilizare a liniilor de credit urmează adesea
un model ciclic; de exemplu, la sfârşitul perioadei de expansiune, cererea creşte pentru
împrumuturi pe termen scurt în scopul finanţării stocurilor, banca alocând un procent mare din
liniile de credit în acest punct al ciclului.
De regulă, împrumuturile comerciale pe termen scurt se vor baza pe surse cu scadenţe
similare, iar împrumuturile de consum şi ipotecare vor fi finanţate din surse pe termen lung în
perioadele de relativă stabilitate a ratelor dobânzii. În perioadele de volatilitate a ratelor dobânzii,
totuşi, este necesară o prudenţă mai mare pentru stabilirea ratelor mai ridicate la împrumuturile cu
scadenţe mai mari.
Stabilirea anuală a obiectivelor portofoliului include precizarea valorilor-ţintă pentru fiecare
împrumut din portofoliu, promovarea anumitor tipuri specifice de împrumuturi, evaluarea
cerinţelor cu privire la profit etc., aceste obiective fiind comunicate prin planuri (programe) şi
prin implementarea politicilor de credit.
3. Politicile de credit
Scopurile unei politici de credit sunt:
1 să asigure acceptarea şi respectarea de către personalul implicat în activitatea de
creditare a obiectivelor şi politicilor băncii referitoare la portofoliul de împrumuturi;
2 să pregătească personalul necesar conform standardelor în care acesta va opera.
Politica de creditare elaborată formal, în scris, are avantajul că determină managementul să
identifice şi să formuleze în mod clar politicile referitoare la împrumuturi, fiind esenţială pentru
băncile mari, personalul de creditare trebuind să înţeleagă această politică, specificarea cât mai
exactă şi clară a acesteia constituind cea mai bună cale pentru acceptarea şi realizarea eficientă a
operaţiunilor de creditare.
Argumentele pentru necesitatea unei politici scrise la nivelul băncii constau în faptul că
astfel sunt clar definite tipurile de împrumuturi acceptabile, acordurile serviciale, politicile de
evaluare, autorizarea împrumutului, responsabilitatea personalului de creditare de a aplica politica
formală.
261
angajamentele, linii, de credite etc.), standarde specifice diferitelor tipuri de împrumuturi, precum
şi instrucţiuni privind serviciile de credit, personalul acceptat să administreze credite etc.;
4 probleme referitoare la realizarea creditelor, cuprinzând ele-mentele de bază ale
politicii de colectare, proceduri pentru transmiterea decontărilor către departamentele speciale de
colectare etc.;
5 procesul de analiză şi evaluare a împrumutului, cuprinzând specificaţii cu privire la
responsabilităţile funcţiei de analiză a creditelor, sistemul de evaluare utilizat pentru evaluarea
clienţilor, vizând calitatea creditelor individuale şi caracteristicile portofoliului de împrumuturi al
diferitelor departamente în spaţiul geografic;
6 apendix, cuprinzând definiţiile termenilor utilizaţi, precum şi exemple referitoare la
orice formular utilizat în procesul de creditare împreună cu instrucţiunile de completare a
formularelor.
4. Procesul de creditare
4.1. Cadrul general
Procesul de bază al creditării este prezentat în schema din figura nr. 9.
Universitatea Spiru Haret
262
Figura nr. 9. Procesul creditării
Fiecare funcţie de bază a creditării are o structură de organizare specifică, datorită, printre
altele, diferenţei cu privire la controlul exercitat de către ofiţerii de credit.
Aspectele particulare care diferenţiază creditul comercial de alte tipuri de credite includ
iniţierea creditului, administrarea şi operaţiunile legate de credit şi celelalte funcţii de realizare
(back-office). Ofiţerul creditului comercial nu este numai administrator al portofoliului de credite,
dar ţine şi contabilitatea derulării colectării împrumutului, având relaţii complete cu clientul,
incluzând şi funcţia de achiziţionare de depozite.
Ofiţerul intervievează clientul şi obţine informaţii referitoare la situaţia sa financiară,
adoptând decizia acordării, respingerii şi determinării clauzelor creditului (scadenţă, garanţii, rate
ale dobânzii, colaterale etc.). Ofiţerul de credit este sprijinit de personalul operaţional şi
funcţional, prin analize, stabilirea istoriei relaţiilor cu clientul, pregătirea documentelor privind
colateralele, colectarea principalului şi a dobânzilor.
Creditul de consum se diferenţiază de cel comercial prin faptul că ofiţerul împrumutului în
rate, care iniţiază împrumutul, nu este implicat în colectarea rambursării acestuia. Creditul de
consum este mai specializat decât cel comercial, cu activităţi delimitate în compartimente de
iniţiere (contractare) a împrumutului, de investigare, de administrare, de realizare a serviciilor, de
colectare a plăţilor etc. În plus, creditul de consum implică credite directe, acordate de către
bancă, şi credite indirecte, intermediate de către dealeri.
Creditul ipotecar implică, de asemenea, divizarea responsabilităţilor, ofiţerul de credite
realizând iniţierea, contractarea creditelor, în timp ce colectarea şi serviciile sunt realizate de către
specialişti.
În marile bănci, o funcţie importantă, organizată în cadrul unui departament, este revizuirea
creditului, a portofoliilor specifice de credite comerciale, de consum, ipotecare, incluzând: analiza
tehnicilor de creditare utilizate de către ofiţerii de credit; ordonarea creditelor în funcţie de riscuri;
examinarea concentrării creditelor pe ramuri şi tip de clienţi.
263
b) analiza creditului;
c) decizia;
d) pregătirea documentaţiilor;
e) încheierea contractului;
f) înregistrarea creditului;
g) servicii de credit.
264
esenţială constând în aceea că ofiţerul de credite este implicat numai în deciziile din prima fază.
Procesele subsecvente sunt efectuate de către grupuri specializate, îndeosebi de colectare sau de
ajustare.
Ajustările presupun colectori prin telefon, care contactează clienţii pentru a determina
motivele nerespectării clauzelor, ceea ce reclamă mai mult personal de contact în procesul de
colectare, consumatorii fiind afectaţi de mulţi factori externi, precum şomaj sau probleme
familiale, acestea determinând întârzierea plăţilor. În acest sens, departamentul de ajustare este
considerat domeniul de pregătire iniţială a ofiţerilor de credit. Ajustorul se familiarizează cu
atitudinile consumatorului faţă de obligaţiile de plată şi cu factorii care afectează slujba, profesia,
venitul, averea şi datoriile consumatorului.
5. Funcţiile de susţinere
265
o investigaţiile referitoare la credit, care cuprind orice fel de informaţii primite de către
bancă de la solicitanţii de credit, aceste informaţii fiind reînnoite periodic. În plus, ofiţerul de
credit şi analistul se vor informa dacă utilizarea creditului se realizează într-un mod favorabil
asigurării unor relaţii normale de rambursare a creditului.
Termenii împrumutului pot include un acord de creditare, care reprezintă o formulare
scrisă a condiţiilor de performanţă cerute clientului pentru aprobarea creditului, incluzând dosarul
de credit, în anumite cazuri fiind necesară şi garantarea de către anumite agenţii. Condiţiile
acestui acord sunt revizuite periodic, multe bănci stabilind un program de revizuire periodică a
creditului şi de obţinere a situaţiilor financiare curente.
Dosarele de credit în cazul creditelor ipotecare şi de consum sunt păstrate de către
departamentele specializate, aceste dosare conţinând cererea de credit, verificările creditului, alte
documente de susţinere, aceste dosare fiind mai puţin extinse decât în cazul creditelor comerciale,
dar mai standardizate decât acestea.
5.2. Operaţiile de creditare
Operaţiile de creditare includ operaţiuni de secretariat şi birocratice, pregătirea contractelor,
notelor, a documentaţiei privind colateralele şi păstrarea chitanţelor pentru colateralele primite, o
parte importantă a procesului de documentare constând în stabilirea dobânzilor legale la
colaterale. Personalul implicat în operaţiile de creditare înregistrează creditele acordate de către
bancă în registre generale şi auxiliare, urmărind plata principalului şi a dobânzii şi pregătind
rapoarte referitoare la întârzierile la plată, în scopul mobilizării ofiţerilor de credit pentru
contactarea clienţilor în vederea efectuării plăţilor.
Colateralele sunt păstrate, titlurile trebuind să fie negociabile pentru a putea fi lichidate în
cazul în care clientul falimentează.
Personalul angajat în operaţiile de creditare trebuie să aibă cunoştinţe exacte despre politica
de credit a băncii şi diferitele nivele de autoritate şi aprobare, trebuie să înţeleagă documentele
necesare pentru fiecare tip de credit şi modul cum se completează fiecare formular.
Coordonatorul operaţiilor de creditare trebuie să sesizeze ofiţerului de credite orice abatere sau
deficienţă de la politica de creditare a băncii, trebuind să dispună de autoritatea şi
responsabilitatea necesare pentru acţiunile din sfera sa operativă.
266
7 recunoaşterea faptului că fiecare caz de colectare a împrumuturilor este puternic
individualizat;
8 instituirea unui program efectiv de urmărire a împrumuturilor restante, pentru
redresarea maximă a acestora;
9 examinarea experienţei cu privire la pierderile periodice de credite în relaţie cu
experienţa trecută şi cu media naţională şi conform politicii de credite şi procedurilor de creditare.
267
discrepanţelor din documentaţii, a încălcării reglementărilor şi politicilor de credit, precum şi la
iniţierea acţiunilor corective;
3 revizuirea împrumuturilor speciale, care este iniţiată de către manageri când aceştia
sesizează că anumite împrumuturi pot genera dificultăţi în rambursare.
6.3.2. Organizarea revizuirii creditelor
Independenţa funcţiei de revizuire a creditelor reprezintă caracteristica esenţială, această
funcţie delimitându-se clar de funcţiile structurale, pe domenii de activitate, ale băncii; scopul
principal al acestei funcţii este de a avertiza conducerea băncii asupra potenţialelor probleme,
managementul putând iniţia acţiuni de corecţie prin funcţiile structurale, prin ofiţerii de credite.
De independenţa acestei funcţii depind obiectivitatea realizării revizuirii, modul în care este
realizată această funcţie în cadrul băncii.
Există 4 alternative de plasare a funcţiei în structura organizatorică a băncii:
1 departament de audit subordonat comitetului directorilor;
2 funcţie independentă, depinzând de comitetul directorilor;
3 funcţie depinzând de şeful departamentului de credite;
4 funcţie depinzând de şeful ofiţerilor de credite.
Fiecare din cele 4 alternative prezintă avantaje şi dezavantaje, adoptarea uneia dintre
alternative depinzând de condiţiile concrete de funcţionare a băncii.
6.3.3. Sistemul de rating al împrumutului
Sistemul de rating sau de ordonare a creditelor constituie un mijloc de clasificare a
împrumuturilor în vederea monitorizării, creditele căzute în anumite clase necesitând o
monitorizare continuă, în timp ce creditele care au urcat în clasele superioare solicită o
monitorizare minimă.
Au fost dezvoltate două tipuri de rating:
1 Ratingul obiectiv, care cuantifică anumiţi indicatori ai situaţiei financiare, colateralelor,
documentaţiilor şi ai calităţii situaţiilor financiare (de exemplu, confidenţialitatea informaţiilor);
în funcţie de valorile numerice ale fiecărei categorii de indicator se construieşte un rating
compozit, pe baza căruia se ordonează creditele.
2 Ratingul subiectiv, care depinde de judecăţile celui ce revizu-ieşte creditul, acesta
plasând împrumutul în seria de clase definite, fără a aloca valori numerice informaţiilor
specificate, precum ratele financiare.
În ambele tipuri de rating, creditele sunt delimitate în clase, în funcţie de gradul lor de
rambursabilitate, care depinde de factori interni sau externi celui împrumutat.
Categorial, pot fi distinse următoarele clase (prezentate, de altfel, şi într-un capitol anterior):
1 A: credite sigure, standard, bazate pe colaterale lichide cu marje sau susţinere adecvată
pe situaţii financiare solide;
2 B: credite dezirabile, substandard, mai puţin sigure ca primele, dar cu situaţie financiară
puternică sau garantate prin alte titluri negociabile;
3 C: credite satisfăcătoare, în observaţie, cu o situaţie financiară mediocră sau medie,
vulnerabile la eventualele modificări ale mediului economic şi financiar;
4 D: credite îndoielnice, cu deficienţe semnificative în situaţia financiară sau a altor
componente ale activităţii (piaţă, tehnologie, reţea);
5 E: credite cu pierderi, care prezintă o mare probabilitate de a genera pierderi.
Ultimele două clase de credite sunt continuu monitorizate şi supuse revizuirii, în sensul
creşterii ratingului.
Fiecare ordonare a creditelor poate fi introdusă într-un sistem de informare a managerilor ca
elemente distincte, putând fi furnizateUniversitatea Spiru Haret
rapoarte periodice care cuprind o clasificare a creditelor şi
specificaţii suplimentare referitoare la client, sumă, scadenţe, locaţia sectorială sau geografică şi
ofiţerul de credit implicat.
268
6.3.4. Identificarea creditelor problematice
Cu cât mai rapidă este detectarea unui împrumut problematic, cu atât creşte probabilitatea
ca acesta să fie rambursat, anumite semnale de avertizare timpurie indicând că există sau nu
probleme la un împrumut, asemenea semnale fiind:
1 situaţii financiare întârziate;
2 încălcări ale legii, nerespectarea reglementărilor;
3 înrăutăţirea relaţiilor cu clientul;
4 scăderea activităţii economice;
5 alte semnale: îmbolnăvire, moarte, probleme familiale, comportament iresponsabil,
reînnoirea neaşteptată a creditului etc.
O sursă principală de informaţie disponibilă managerilor o reprezintă raportul de examinare
a situaţiei de fond, care detaliază şi clasifică creditele în cadrul portofoliului, alte surse fiind:
diferite situaţii interne ale clientului, raportul managerilor, experienţa istorică pe tipuri de credite,
garantarea creditelor prin colaterale etc.
Prin luarea, din timp, în considerare a semnalelor de avertizare şi prin dezvoltarea unui
proces de colectare a informaţiilor pentru identificarea creditelor problematice, banca face paşi
semnificativi pe calea tratării creditelor problematice.
269
Există câteva posibilităţi de constituire a echipei de reabilitare:
1 implicarea unui creditor, care poate extinde însă fondurile adiţionale avansate, afectând
activitatea normală de creditare, în condiţiile în care rambursarea creditelor nu accelerează
stingerea datoriilor;
2 utilizarea specialiştilor în reabilitare şi lichidare, care pot face o delimitare strictă între
interesele băncii şi cele ale clientului, ofiţerul de credite prezentând punctele slabe ale derulării
rambursării creditului;
3 constituirea unei echipe mixte, formată din creditor şi specialişti; creditorul, fiind mai
familiarizat cu problemele debitorului, poate sesiza mai bine potenţialul de performanţă al
debitorului, specialiştii utilizând aceste informaţii în negocierea cu debitorul, acesta din urmă
recunoscând modificarea poziţiei băncii în procesul reabilitării.
6.4.4. Remedii legale
Dacă o bancă contractează un credit, ea dispune de unele drepturi:
1 dreptul contraprestaţiei, în sensul că banca poate utiliza orice depozit al clientului
pentru a recupera un împrumut al acestuia;
2 stocurile, echipamentele, construcţiile pot fi confiscate în cazul când compania este
închisă sau lichidată;
3 dacă proprietatea este preluată de către bancă pentru a acoperi parţial sau complet
datoriile, se va stabili valoarea de piaţă a proprietăţii la data achitării datoriilor. De regulă, dacă
valoarea activelor este mai mică decât valoarea înregistrată a datoriei, banca va înregistra o
pierdere, prin reducerea proporţiei pierderilor din credite, precum şi prin reclasificarea creditului
în alte active proprii;
4 banca poate forţa un faliment fără acordul clientului, dacă şi ceilalţi creditori sunt de
acord.
270
1 informaţia disponibilă înainte de elaborarea situaţiilor financiare indică faptul că este
probabil ca un activ să fie afectat sau ca o datorie să se producă până la data elaborării situaţiei
financiare;
2 suma pierderii poate fi estimată rezonabil.
Managementul băncii are responsabilitatea realizării unei estimări a pierderilor potenţiale,
auditorul extern având rolul de a revizui evaluările managementului pentru a determina adecvarea
proporţiei pierderilor din credite.
Următorii factori pot fi luaţi în considerare de către managementul băncii în evaluarea
portofoliului de credite: compoziţia portofoliului de împrumuturi; împrumuturile problematice
potenţiale identificate; tendinţa de evoluţie pe categorii majore de împrumuturi; pierderile
anterioare şi experienţa în acoperirea acestora; concentrarea împrumuturilor; dimen-siunea
expunerilor creditelor individuale; gradul de încredere al creditelor; valoarea totală a
împrumuturilor şi a împrumuturilor problematice; proceduri şi politici de creditare, colectare şi
redresare; condiţiile economice locale, naţionale, internaţionale.
În luarea în considerare a factorilor menţionaţi, managementul trebuie să prezinte o
autoevaluare a funcţiilor de creditare, a personalului şi a portofoliilor, aceşti factori fiind luaţi în
considerare şi de către auditul extern în evaluarea adecvării proporţiei pierderilor din credite.
Revizuirea portofoliului de credite şi a creditelor individuale poate fi susţinută prin
dovedirea cu documente a procesului de revizuire, sub următoarele aspecte cuprinse în formularul
standardizat: situaţii ale clien-tului cu privire la credite şi rambursarea acestora; aspecte
suplimentare şi garanţii; credite legate; situaţia colateralelor; giranţii; clasificarea creditelor;
informaţii financiare; comentarii ale ofiţerului de credite.
Formularul conţine informaţiile de bază referitoare la împrumut, care se obţin din dosarul
de credit sau din sistemul de informaţii extins despre împrumut. Ofiţerul de credite trebuie să
realizeze o evaluare a performanţelor aşteptate ale creditului, să determine pierderile potenţiale,
care vor fi luate în considerare în determinarea proporţiei pierderilor din credite. El trebuie să
identifice valoarea pierderii aşteptate, evaluarea luând în considerare scenariile posibile de
conversie a colateralelor pentru a acoperi îndatorarea clientului.
Rezultatul revizuirii individuale şi estimării pierderilor din împrumuturile constitutive
portofoliului pot fi sistematizate pe categorii de credite, utilizând situaţia estimării proporţiei
pierderilor din credite, situaţie prezentată în continuare.
Partea comună a proporţiei este determinată subiectiv, deoarece ea presupune ca
managementul să ajusteze nivelul proporţiei bazat pe factori necuantificabili, precum tendinţele
economiei, nivelul aşteptat al ratei dobânzii etc.
Riscul inerent poate fi stabilit luând în considerare creditele problematice imprevizibile,
care ar putea deveni credite problematice efective. De regulă, proporţia va fi ajustată în plus,
pentru a reflecta incertitudinea asupra performanţei creditelor care nu sunt selectate pentru
revizuirea individuală şi care se bazează pe presupuneri ce s-ar putea modifica în viitor.
În tabelul nr. 13 este prezentată schematic situaţia estimării proporţiei pierderilor din
credite.
Tabelul nr. 13
Situaţia estimării proporţiei pierderilor din credite
Categoria Proporţia estimată
Minimă Maximă
0 1 2 3 4
Credite cu
pierderile Universitatea Spiru Haret
identificate
Credite
combinate
271
Carduri de credit
Ipoteci
rezidenţiale
Alte credite
Alte împrumuturi
Categoria A
Categoria B
Tabelul nr. 13 (continuare)
0 1 2 3 4
Categoria Z
Instrumente de
credit
Scrisori de credit
în aşteptare
Credite garantate
Alte credite
Partea comună
Total
În concluzie, procesul evaluării nivelului proporţiei pierderilor din credite implică judecăţi
diverse, însă acestea sunt ghidate de logică şi raţionament şi, în acest sens, pentru diminuarea
erorilor şi rafinarea analizei, situaţia estimării proporţiei poate fi completată cu categorii
suplimentare de credite.
272
regulă 5 ani, înmulţită cu creditele totale la sfârşitul anului sau o sumă suficientă pentru a aduce
rezerva la nivelul de bază al acesteia la începutul anului fiscal.
Credite noncurente sau datorate din trecut (CDT): sunt credite în care clientul este în
întârziere, cu peste 90 zile, a plăţii principalului şi dobânzii.
Credite restructurate (CRS): credite pentru care banca negociază condiţiile şi acordă
concesii clientului în ceea ce priveşte rata dobânzii, scadenţa, sau reducerea principalului.
Reglementările bancare obligă băncile să-şi majoreze rezervele în condiţiile extinderii
creditelor problematice, precum şi datorită percepţiei generale asupra calităţii activelor băncii,
considerată mai joasă decât aceea sugerată de evoluţia pierderilor şi a câştigurilor înregistrate.
Această creştere a rezervelor rezultă din extinderea provi-zioanelor pentru pierderi din credite,
care reduce venitul net al băncii, ceea ce are o conotaţie negativă. Conform reglementărilor, o
bancă cu rezerve reduse şi capital scăzut nu poate plăti dividendele pe care le-ar dori. Rezervele
sunt recomandate, ele trebuie să fie suficiente pentru a acoperi preluările nete, o parte din acestea
fiind inclusă în definiţia reglementată a capitalului băncii.
Dacă o bancă înregistrează provizioane ridicate pentru pierderi din credite, rezerve pentru
pierderi ridicate şi venituri mari, ea este bine apreciată din ambele perspective. Ea este capabilă să
absoarbă pierderi viitoare, dar să şi demonstreze îmbunătăţirea performanţelor viitoare. O creştere
substanţială a pierderilor înregistrate, totuşi, creează percepţia că pierderile viitoare se vor extinde
şi că rezerva pentru pierderi se poate dovedi inadecvată. Capacitatea băncii de a plăti dividende
creşte în primul caz şi descreşte în cel de al doilea, în funcţie de preţul acţiunilor.
Dimensiunea rezervelor pentru pierderi din credite şi deducerile fiscale admisibile asociate
rezervelor reflectă evoluţia pierderilor efective din credite.
Băncile, în funcţie de reglementările fiscale, pot alege, pentru determinarea rezervelor, fie
metoda rezervei, fie metoda preluării directe pentru pierderile înregistrate.
Virtual, băncile folosesc metoda rezervei, dacă reglementările le permit să înregistreze
deduceri fiscale mai mari decât metoda preluării şi astfel să reducă datoria fiscală. Restricţionarea
reglementativă a alegerii băncilor prin plafonarea activelor vizate sau stabilirea unui procent al
creditelor, al împrumuturilor din capital, determină băncile să utilizeze metoda preluării. În acest
caz, băncile care au utilizat anterior metoda rezervei, dar pentru o perioadă scurtă, recapătă
deducerile excesive de care au beneficiat în anii anteriori, ele pierzând în acelaşi timp un refugiu
fiscal şi înregistrând astfel creşterea datoriilor fiscale, în condiţiile unei creşteri
necorespunzătoare a fluxurilor de lichidităţi.
În cazul metodei rezervei, băncile stabilesc un debit problematic sau rezerve pentru pierderi,
conform specificaţiilor reglementative, creditele considerate ca necolectabile în anul fiscal fiind
vizate de aceste rezerve, recuperările din creditele preluate anterior fiind scăzute din rezerve. La
sfârşitul fiecărei perioade de raportare, băncile pot efectua deducerea fiscală pentru surplusul de
rezerve care vor restabili un nivel adecvat.
Dimensiunea rezervei admisibile fiscal este determinată ca un procent din împrumuturile
autorizate, acordate, procentul variind de la bancă la bancă, în funcţie de evoluţia istorică a
pierderilor în cazul fiecărei bănci. Reglementările pot limita surplusurile la rezerve la o mărime
egală cu rata medie a preluărilor nete din totalul creditelor pe perioadă anterioară dată, de regulă 5
ani, înmulţită cu creditele totale la sfârşitul anului sau la o mărime suficientă să asigure nivelul de
bază al rezervei la începutul anului fiscal.
SUMARUL CAPITOLULUI
Procesul de creditare variază în funcţie de natura creditului: comercial, de consum şi
ipotecar, alocarea portofoliului depinzând de înţelegerea
Universitatea Spiru Haretadecvată a caracteristicilor fiecărui
portofoliu, a surselor de finanţare şi a cererii clienţilor.
Administrarea împrumutului presupune crearea şi managementul activelor riscante.
273
Procesul acordării împrumutului ia în considerare oameni şi sisteme pentru evaluarea şi
aprobarea împrumuturilor solicitate, nego-cierea scadenţelor, documentarea, transferarea sumei,
administrarea împrumuturilor mari etc. Cunoaşterea procesului şi conştientizarea constrângerilor
şi slăbiciunilor acestuia sunt importante în stabilirea scopului şi a obiectivelor diferitelor activităţi
şi pentru alocarea fondurilor disponibile pe diferite tipuri de împrumuturi, precum comercial, de
consum, ipotecar.
Administratorul de credite realizează setul de operaţiuni necesare pentru constituirea unui
portofoliu de credite avantajos, urmărind minimizarea riscurilor operaţionale asociate acordării
creditului.
Riscurile interne pe care administratorul procesului trebuie să le ia în considerare includ
diversificarea portofoliului, dimensiunea împrumutului, numărul de împrumuturi.
Datorită diferenţierii procesului de acordare a împrumutului în funcţie de tipul de
împrumut, abilităţile solicitate şi experienţa pentru fiecare tip de împrumut sunt diferite; totodată,
riscurile, costurile, profiturile, efectele sunt diferite, trebuind luate în considerare în alocarea
portofoliului.
Politicile de creditare formale (elaborate în scris) sunt importante pentru definirea
obiectivelor şi scopurilor şi pentru a asigura standarde consistente de creditare. Rezultatele finale
ale unei administrări eficiente a creditării pot fi minimizarea pierderilor din credite, diversificarea
portofoliului şi profiturile obţinute.
Managementul şi controlul pierderilor potenţiale din credite sunt unul din cele mai
importante aspecte ale practicii bancare. Trăsături importante ale sistemului de control sunt
suficienţa şi facilitatea informa-ţiei referitoare la credite şi sistemul de revizuire a creditelor.
Adecvarea proporţiei pierderilor din credite protejează câştigurile băncii împotriva
fluctuaţiilor datorate practicilor bancare necorespun-zătoare, deoarece cu cât clasele cele mai
extinse de credite conţin credite mai riscante, cu atât mai mult managementul inadecvat poate
conduce la insolvabilitatea băncii.
TERMENI-CHEIE
Administrarea creditului Ajustarea creditelor
Analiza împrumutului Ciclu de afaceri
Clasă de credite Colateral
Contract de credit Control al pierderilor din credite
Credit problematic Credit restant
Dosar de credit Evaluarea împrumuturilor
Limitarea riscului Managementul creditării
Managementul pierderilor din Monitorizarea creditului
credite
Ofiţer de credite Operaţie de creditare
Pierdere din credite Pierdere potenţială din credite
Planificarea creditelor Politica de creditare
Proces de creditare Provizioane pentru pierderi
Ratingul (evaluarea) creditelor Reabilitarea companiei
Revizuirea creditelor Risc de portofoliu
Semnal de avertizare timpurie Sistem informaţional al
creditării
Standard de credit Strategia creditării
Universitatea DE
TESTE ŞI ÎNTREBĂRI Spiru Haret
AUTOEVALUARE
1 Enumeraţi alternativele de eliminare a riscului de portofoliu.
274
2 Faze ale ciclului de afaceri care influenţează comportamentul băncii în acordarea
creditului sunt următoarele: redresare şi expansiune, avânt, stabilitate, cădere. Precizaţi care fază
nu este corectă şi care fază lipseşte din enumerarea de mai sus.
3 Care este diferenţa dintre revizuirea precreditare şi revizuirea postcreditare ?
4 Descrieţi elementele informaţionale importante folosite în controlul şi monitorizarea
creditelor.
5 Care sunt clasificările ratingului creditelor folosite de către analişti?
6 Enumeraţi elementele-cheie ale planului de reabilitare.
7 Elemente majore ale politicii de creditare sunt: standardele de credit, planul de
creditare, analiza şi evaluarea creditelor, realizarea creditelor. Precizaţi care element nu aparţine
politicii de credit.
8 Enumeraţi etapele procesului de creditare.
9 Explicaţi ce anume diferenţiază ofiţerul de credit comercial de celelalte categorii de
ofiţeri de credit (de consum, ipotecar).
10 Care sunt cele 7 faze ale procesului de acordare a creditului comercial ?
11 Dosarul de creditare include următoarele elemente: derularea creditului, situaţia
financiară a clientului, investigaţii referitoare la credit, istoricul clientului. Precizaţi care element
nu face parte din dosar şi ce element lipseşte din enumerare.
12 În ce constă specificul şi scopul funcţiei de revizuire a creditelor?
13 Explicaţi clasele de credit delimitate pe bază de rating.
14 Ce reprezintă semnalul de avertizare timpurie şi care sunt principalele semnale?
15 Care sunt metodele de tratare a creditelor problematice?
16 Enumeraţi factorii luaţi în considerare de către managementul evaluării portofoliului de
credite.
17 Explicaţi riscul inerent al portofoliului de credite.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1 Llyod Richard ş.a., Analiza creditului, Editura Expert, Bucureşti, 1998.
2 Masson Jacqes, Creditele bancare pentru întreprinderi, Editura RAO, Bucureşti, 1994.
3 Heffernan Shelagh, Modern banking in theory and practice, John Wiley an Sons, New
York, 1996.
4 Johnson Frank P., Johnson Richard D., Bank management; American Institut of
Banking, 1989.
5 Roth Gerorge G., Commercial lending, American Bankers Association, USA, 1988.
275
3 Explicarea principiilor teoriei alegerii portofoliului pe baza analizei dispersionale, cu
referire la portofoliul din două active, precum şi a configurării portofoliului din mai multe active,
prin utilizarea matricei de covarianţă, evidenţiind avantajele diversificării portofoliului.
4 Analiza riscului portofoliului prin delimitarea riscurilor sistematic şi nesistematic şi
prezentarea importanţei coeficientului beta în măsurarea primei pentru risc.
5 Explicarea metodelor principale de măsurare a riscului portofo- liului centrate pe
delimitarea celor 2 tipuri de riscuri: metoda determinării valorii capitalului (CAPM) şi metoda
evaluării prin arbitraj(APT).
6 Înţelegerea importanţei riscului în analiza portofoliului de credite, prin prezentarea
modelelor portofoliului de credite centrate pe risc şi a mărimilor care exprimă performanţele
portofoliului ajustate cu riscul.
INTRODUCERE
Calitatea portofoliului băncii exprimă calitatea activităţii acesteia; structura activelor şi
pasivelor în funcţie de scadenţe, rate ale dobânzii sau randamente, riscuri, lichiditate şi
armonizarea celor două componente structurale reprezintă elementul principal care
fundamentează şi orien-tează deciziile băncii în scopul realizării performanţei competitive şi
adaptative.
Teoria alegerii portofoliului oferă criterii importante pentru adopta-rea deciziilor referitoare
la achiziţionarea activelor, explicând şi de ce este necesară diversificarea portofoliului, jucând un
rol de pivot în înţelegerea problemelor vizând moneda, activitatea bancară şi pieţele financiare.
Indiferent de pieţele pe care acţionează banca, activitatea ei este orientată spre cel mai mare
profit din cumpărarea, deţinerea sau vânzarea de active financiare şi, în acest sens, alegerea,
analiza şi gestiunea portofoliului de active financiare reclamă aplicarea unor metode şi modele
performante, capabile să ofere băncii informaţii utile şi prompte referitoare la evoluţia posibilă a
indicatorilor cu ajutorul cărora este caracterizată performanţa unui activ financiar, a unui grup de
active sau a portofoliului de active.
276
3 investitorii apreciază similar informaţia disponibilă, estimând identic riscul şi venitul
aşteptat al titlurilor, având aşteptări omogene;
4 investitorii au acelaşi orizont de timp;
5 investitorii se preocupă numai de caracteristicile riscului şi ale venitului aşteptat,
căutând să obţină venitul aşteptat maxim şi să evite riscul.
Ultima ipoteză este completată prin următoarele presupuneri referitoare la investitori:
doresc numai beneficii monetare; preferă continuu mai multă avere; au aversiune faţă de risc.
Aversiunea faţă de risc, după cum s-a arătat, reprezintă o caracteristică a comportamentului
raţional al investitorului, care evită riscul solicitând venituri mai mari, adică o rată mai înaltă a
rentabilităţii pentru investiţiile financiare mai riscante.
Oportunităţile de investiţii care par să ofere o creştere mai mare a averii tind să fie mai
riscante, astfel că investitorii, de regulă, trebuie să schimbe un beneficiu, un venit ridicat, contra
unui cost, risc.
Obiectivele investitorilor pot fi exprimate în două moduri echivalente:
1 pentru un nivel dat al riscului, investitorii doresc venituri aşteptate cât mai mari posibil;
2 pentru un nivel dat al venitului aşteptat, investitorii doresc riscuri cât mai mici posibil.
Posesia unei sume de bani oferă o diversitate de posibilităţi pentru a-i investi, constituind un
portofoliu de active în scopul menţinerii sau chiar al creşterii valorii reale a averii.
Se investeşte într-un singur tip de activ sau în mai multe? Care va fi structura portofoliului?
Ce criterii se vor folosi în constituirea structurii? – iată întrebări la care investitorul trebuie să
răspundă.
Teoria alegerii portofoliului încearcă să schiţeze criteriile importante pentru deciziile
referitoare la constituirea portofoliului de active, argumentând necesitatea diversificării acestuia;
această teorie este necesară pentru studierea monedei, a activelor bancare, a pieţelor financiare,
pentru analizele financiare în general.
277
R.I.R. se obţine prin rezolvarea ecuaţiei nr. 98, pentru succesiunea fluxurilor de capital:
3
F .Lk F .Lk F .L.k 1
1000lei = + + = FLk × ∑ =
1 + R.I .R (1 + R.I .R.) 2
(1 + R.I .R.) 3
i =1 (1 + RIR )
i
⎡ 1 ⎛ 1 ⎞⎤
= FLk × ⎢ × ⎜⎜1 + ⎟
3 ⎟⎥
⎢⎣ RIR ⎝ (1 + RIR ) ⎠ ⎥⎦ (98)
278
⎛ −
⎞
⎜ Ki − K ⎟
−
c) se determină abaterea ratelor estimate, Ki , de la rata estimată medie, K , ⎝ ⎠,
notată cu DK şi prezentată în coloana 1 din tabelul nr.15;
⎛ −
⎞
⎜Vai − Va ⎟
−
d) se determină abaterea absolută a lui Va de la Va , ⎝ ⎠ , notată cu DV, adică
deviaţiile, precum în coloana 2 din tabelul nr.15;
e) se determină pătratul deviaţiilor DK, notat cu PK, prezentat în coloana 3 din tabelul
nr.15, care este mai semnificativ decât devianţa, care accentuează efectul abaterilor mari şi
elimină abaterile negative, evidenţiind abaterea totală absolută;
f) se determină pătratul deviaţiilor DV, notat cu PV, prezentat în coloana 4 din tabelul
nr.15;
g) se înmulţesc rezultatele din coloana 3 cu probabilităţile de realizare a ratelor estimate ale
rentabilităţii, din coloana 4 a tabelului nr.14, precum în coloana 5 din tabelul nr.15 ;
h) se însumează rezultatele din coloana 5, obţinându-se varianţa σ a ratelor estimate ale
2
rentabilităţii, K.
Tabelul nr.15
DK 2 =P
DK DV DV 2 = PV PK × P PV × P
K
1 2 3 4 5 6
0 -0,385 -7.700 0,1482 59.290.000 0,02964 11.858.000
0 -0,035 -700 0,0012 490.000 0,0006 245.000
0 0,315 6.300 0,0992 39.690.000 0,02976 11.907.000
Varianţa măsoară dispersia oricărei variabile întâmplătoare, r, în jurul mediei sale, conform
următoarei formule:
2
σ 2 = ∑ ⎡⎢ Ki − K ⎤⎥ × pi
−
⎣ ⎦ (101)
σ ( K ) = 0,02964 + 0,0006 + 0,02976 = 0,06 ;
2
σ (Va ) = ∑ ⎡⎢Vai − Va ⎤⎥ × pi
−
2
⎣ ⎦ (102)
obţinându-se varianţa veniturilor aşteptate, Va:
σ 2 (Va) = 11.858.000 + 245.000 + 11.907.000 = 24.010.000lei 2
Dacă unitatea de măsură pentru variabila întâmplătoare este leul, unitatea pentru varianţă va
fi leul la pătrat, ceea ce face dificil de interpretat varianţa, dificultate depăşită prin devianţa
standard, care, fiind rădăcina pătrată din varianţă, are aceeaşi unitate de măsură ca şi variabila
întâmplătoare, în cazul nostru venitul Universitatea
aşteptat; Spiru Haret
k) se extrage rădăcina pătrată din varianţă, obţinându-se devianţa standard, σ , care este
măsura statistică a riscului:
279
σ ( K ) = σ ( K ) 2 = 0,06 = 0,2449 (103)
σ (Va ) = σ (Va ) = 24.010 .000 = 4.900 lei
2
(104)
Riscul poate fi măsurat fie cu varianţa, fie cu deviaţia standard a veniturilor dintr-o
investiţie.
Deviaţia standard măsoară dispersia variabilei în jurul mediei, fiind exprimată în aceeaşi
unitate de măsură ca şi venitul aşteptat.
Pentru 20.000 lei investiţi de către bancă, cu o rată estimată a rentabilităţii de 18,5% şi o
deviaţie standard procentuală a rentabilităţii de 0,2449, deviaţia standard a venitului aşteptat este
de 4.900 lei.
Deviaţia standard oferă un şir de valori în jurul mediei care sunt cele mai probabile să se
realizeze. În exemplul dat, deviaţia standard de 4.900 lei a venitului aşteptat indică posibilitatea
de a ne aştepta ca venitul să fie, de regulă, între:
-1.200 lei = 3.700-4.900 şi 8.600 lei =3.700+4.900.
De fapt, în acest exemplu, deviaţia standard oferă şirul întreg de venituri posibile între cele
două extreme.
Atât varianţa, cât şi devianţa standard măsoară riscul ca distanţă de medie. Această măsură
relevă că, cu cât mai mare este şansa de a avea un rezultat mai departe de medie, cu atât este mai
mare riscul unei investiţii particulare.
280
Banca investeşte o sumă egală în fiecare activ; prin divizarea investiţiei, ea va diviza similar
şi câştigul, primind numai 5.000 lei de la fiecare firmă, dacă va fi o situaţie de avânt, şi pierzând
numai 2000 lei de la fiecare firmă, dacă va fi recesiune.
Presupunem că investiţiile în cele două active sunt independente, adică rezultatele nu se
influenţează reciproc; în acest caz, distribuţia de probabilitate a investiţiei combinate posibile
constă în patru rezultate aproape egale, cum se observă în tabelul nr.16:
Investiţiile independente sunt acelea pentru care rezultatele uneia dintre ele nu sunt
influenţate de rezultatele celeilalte.
Tabelul nr.16
A B Probabilitatat Rezulta Rezulta Rezultat
e t t combina
% A B t
Avânt Avânt 0.25 5:000 5.000 10.000
Avânt Recesiun 0,25 5.000 -2.000 3.000
e
Recesiun Avânt 0,25 -2.000 5.000 3.000
e
Recesiun Recesiun 0,25 -2.000 -2.000 -4.000
e e
În această combinaţie a distribuţiei de probabilitate de a obţine venituri, banca are 50%
şanse de a primi câştig de 3.000 lei şi câte 25% de a primi 10.000 lei sau de a pierde 4.000 lei.
Cunoscând distribuţia de probabilitate a acestei strategii de combinare a investiţiei, se poate
determina câştigul aşteptat utilizând formula nr. 100, pentru venitul aşteptat:
Va = (10.000 × 0,25) + (3.000 × 0,25) +
+ (3.000 × 0,25) + (− 4.000 × 0,25) = 3.000 lei
Se constată că, împărţindu-şi capitalul în două investiţii independente identice, banca obţine
acelaşi câştig aşteptat ca şi cum l-ar plasa într-una din cele două investiţii, adică:
Va = 10.000 × 0,5 + ( −4.000) × 0,5 = 3.000 lei
Evident, în condiţiile de mai sus, contribuţia fiecărei investiţii la venitul aşteptat de 3.000
lei este egală, adică 1.500 lei.
Ce se întâmplă însă cu riscul în această situaţie, rămâne el neafectat? Calculăm pentru
aceasta varianţa, utilizând formula nr. 101:
[ ] [
σ 2 = (10.000 − 3.000 )2 × 0,25 + (3.000 − 3.000 )2 × 0,25 + ]
[ ] [
+ (3.000 − 3.000 ) × 0,25 + + (−4.000 − 3.000) × 0,25 =
2 2
]
= 12.250.000 + 0 + 0 + 12.250.000 = 24.500.000 lei
Se constată că varianţa în cazul investiţiei egal distribuite în cele două active este jumătate
din varianţa investiţiei întregii sume într-un singur activ, care este de:
σ 2 = (10.000 − 3.000 )2 × 0,5 + (− 4.000 − 3.000 )2 × 0,5 =
= 24.500 .000 + 24.500 .000 = 49.000 .000 lei 2
Rezultă că investiţia combinată este mai puţin riscantă decât investiţia într-o singură firmă,
această reducere a riscului neimplicând nici un cost suplimentar, deoarece venitul aşteptat rămâne
neschimbat.
Universitatea
Deviaţia standard, aplicând formula nr. 103, Spiru
va fi:Haret
σ = 24.500.000 = 4.950 lei
281
Acest exemplu ne permite următoarea concluzie: prin alocarea capitalului în mod identic în
n investiţii independente identice, venitul aşteptat va fi acelaşi ca în cazul investirii numai într-
una dintre ele, însă deviaţia standard generală va fi mai redusă. Dacă σ 1 este deviaţia standard
în cazul alocării pentru o singură investiţie, iar σn este deviaţia standard în cazul alocării pe mai
multe investiţii, atunci:
σ1
σn =
n (106)
Se observă că, în cazul a două investiţii independente identice, nu aste necesară
determinarea deviaţiei standard ca în definiţie, fiind suficient să extragem radicalul din deviaţia
standard a uneia din cele două investiţii, conform formulei nr. 104:
7.000 7.000 7.000
σn = = = = 4.950 lei
7.000 2 1,4142
Intuitiv, covarianţa măsoară tendinţa unei perechi de variabile întâmplătoare de a se mişca
dependent, împreună, măsoară legătura dintre două variabile. De exemplu, când ratele dobânzii
cresc neaşteptat, indicele pieţei acţiunilor tinde să descrească, ceea ce înseamnă că ratele şi
indicele au o covarianţă negativă. Covarianţa permite ca din cunoaşterea evoluţiei unei variabile
să deducem evoluţia posibilă a alteia. Astfel, din creşterea viitoare a ratelor dobânzii se poate
presupune un declin viitor al indicelui pieţei acţiunilor. Pentru o pereche de variabile
întâmplătoare independente, covarianţa ne aşteptăm să fie 0, deoarece acestea nu sunt conectate.
Să presupunem două variabile, x şi y, având n rezultate combinate posibile, notate cu i
=1...n.
Când se realizează combinaţia i, valoarea lui x este xi iar valoarea lui y este yi ,
probabilitatea de realizare a lui i este pi , iar valorile aşteptate vor fi Vx şi Vy. În acest caz,
covarianţa între cele două variabile este definită astfel:
n
cov( x, y ) = ∑ [xi − Vx ]× [ yi − Vy ]× pi
i =1 (107)
Utilizând această formulă, covarianţa dintre rezultatele investiţiei în activele A şi B, pe baza
datelor din tabelul nr.16, şi având în vedere contribuţia egală a celor două investiţii, de 1.500 lei,
la venitul mediu aşteptat, se poate calcula astfel:
cov( A, B ) = [5.000 − 1.500] × [5.000 − 1.500] × 0,25 +
+ [5.000 − 1.500] × [− 2.000 − 1.500] × 0,25 + [− 2.000 − 1.500] ×
×[5.000−1.500]× 0,25+ [− 2.000−1.500]× [− 2.000−1.500]× 0,25 =
= 3.062.500 − 3.062.500 − 3.062.500 + 3.062.500 = 0
Acest rezultat arată că nu există covarianţă între cele două active identice, ceea ce este
normal, deoarece cele două investiţii sunt independente.
Trebuie să evidenţiem că varianţa este covarianţa unui activ cu el însuşi:
n n
cov( x, x ) = ∑ [xi − Vx ]× [xi − Vx ]× pi = ∑ [xi −Vx ] × pi = σx 2
2
i =1 i =1 (108)
Varianţa este, deci, un caz special al covarianţei.
Ordinea variabilelor în determinarea covarianţei este irelevantă, adică:
cov(x, y ) = cov( y, x ) (109)
Universitatea Spiru Haret
2.5. Coeficientul de corelaţie
282
Covarianţa este o măsură a valorii legăturii dintre două variabile, având două dezavantaje:
nu este limitată; valoarea sa numerică depinde de unităţile de măsură ale variabilelor, ceea ce face
dificilă compararea covarianţelor.
Problema se rezolvă prin împărţirea covarianţei dintre variabile la produsul dintre deviaţiile
standard ale acestora, numărul rezultat variind între 1 şi -1, şi aceasta indiferent de unităţile de
măsură în care sunt măsurate variabilele.
Rezultatul împărţirii se numeşte coeficient de corelaţie dintre variabile şi măsoară gradul de
legătură, fiind calculat, în cazul a două variabile, astfel:
cov( x, y )
ρ ( x, y ) =
σx × σy (110)
Pentru cele două active, A şi B, coeficientul de corelaţie este zero, confirmând independenţa
celor două investiţii. Acest coeficient este o scalare (gradare) a covarianţei, sensul scalării
corelaţiei mişcându-se între -1 şi +1; când excede 0, cele două variabile tind să se mişte în aceeaşi
direcţie, dacă se modifică. Dacă coeficientul este 0, cele două variabile nu sunt legate.
2.6. Dominanţa
Alegerile investitorului se plasează într-un spaţiu al riscurilor şi al veniturilor aşteptate.
Tabelul nr. 17 prezintă evoluţia veniturilor aşteptate pentru două active cu risc:
Tabelul nr.17
Anul Activul A Activul B
1997 0,18 0,14
1998 0,15 0,09
1999 -0,13 0,02
2000 0,05 -0,03
2001 0,14 0,07
Media 0,078 0,058
Varianţa 0,0127 0,0034
Deviaţia standard 0,1127 0,0582
283
Un activ reprezintă o parte din proprietate, constituind o rezervă a valorii.
Activele sunt fizice, materiale, precum pământul, imobilele, obiectele de artă,
echipamentele industriale etc., şi financiare, precum moneda, obligaţiunile, acţiunile etc.
Cererea de active şi alegerea, de către o persoană, a activelor care să formeze portofoliul
presupun luarea în considerare a următorilor factori determinanţi:
1 averea, adică toate activele deţinute de către o persoană;
2 venitul aşteptat de la un activ (randamentul), comparativ cu alte active;
3 riscul asociat venitului unui activ, comparativ cu alta active;
4 lichiditatea, facilitatea transformării activului în numerar, comparativ cu alte active.
Modificarea oricărui factor influenţează deciziile de portofoliu.
284
Cererea de active este influenţată şi de gradul de risc sau de incertitudinea realizării
venitului aşteptat, măsurarea riscului făcându-se prin devianţa standard, σ , prezentată anterior,
numită şi abaterea pătratică medie, conform formulei:
n
σ= ∑ p [VN VN (a )]
2
i× i −
i =1
(113)
Fie trei investiţii în active, efectuate de către Vasilică, cu următoarele caracteristici:
Activul A cu VN=15% jumătate din timp şi VN=5% cealaltă jumătate, rezultând un venit
aşteptat de 10%;
Activul B cu VN=10% toată perioada, deci un venit aşteptat fix de 10%;
Activul C cu VN=0% jumătate din perioadă şi 20% cealaltă jumătate, deci un venit aşteptat
de 10%.
Determinând devianţa standard pentru cele 3 investiţii, obţinem:
activul A : σ = 0,5 × (15 − 10) + 0,5 × (5 − 10) = 5%
2 2
Cele 3 active au acelaşi venit aşteptat, dar riscuri asociate veniturilor diferite şi, în acest caz,
un investitor cu aversiune faţă de risc, precum Vasilică, va prefera în ordine investiţiile B (risc
0%), A (risc 5%), C (risc 10%); astfel, pentru investitorii cu aversiune faţă de risc, dacă riscul
unui activ creşte mai mult, comparativ cu riscurile activelor alternative, cererea lor pentru acest
activ va scădea. Dimpotrivă, investitorii cu înclinaţie spre risc vor accepta investiţii mai riscante,
care produc venituri mai ridicate, arbitrajul dintre risc şi venit depinzând de atitudinea faţă de
risc a investitorului.
3.4. Lichiditatea
Cererea pentru un activ este influenţată de uşurinţa cu care acesta poate fi transformat în
numerar, cu costuri cât mai mici, adică de lichiditatea acestuia. Cu cât piaţa pe care este
comercializat activul are mai multă adâncime şi o mai mare lărgime, adică are mai mulţi
vânzători şi cumpărători, cu atât activul este mai lichid şi, în acest sens, comparaţia între o casă, a
cărei vânzare pe numerar implică un cost de tranzacţie ridicat (comisioane, taxe etc.), şi un titlu
de trezorerie, care poate fi vândut mult mai repede şi cu costuri de tranzacţie comparativ mai
mici, pe o piaţă mai bine organizată, susţine această afirmaţie.
Rezumând, cu cât un activ este mai lichid, comparativ cu alte active alternative, cu atât
cererea pentru acel activ este mai mare.
285
Tabelul nr. 18
Variabila Modificarea Modificarea cererii
variabilei de activ
Averea sau bogăţia ↑ ↑
Venitul aşteptat ↑ ↑
Riscul asociat ↑ ↓
Lichiditatea ↑ ↑
Conform celor prezentate mai sus, veniturile anterioare ale fiecă-rui activ şi probabilităţile
asociate acestora sunt utilizate pentru a calcula covarianţa veniturilor activelor A şi B, aplicând
formula nr.107 şi considerând egale probabilităţile fiecărei perioade din tabelul nr.17, adică 20%.
cov( A, B) = {[0,18 − 0,078] × [0,14 − 0,058] + [0,15 − 0,078] × [0,09 − 0,058] +
+ [− 0,13 − 0,078] × [0,02 − 0,058] +
+ [0,05 − 0,078]× [− 0,03 − 0,058] + [0,14 − 0,078]× [0,07 − 0,058]} × 0,2 =
= [0,102× 0,082+ 0,072× 0,032 + (− 0,208)× (− 0,038) +
+ (− 0,028)× (− 0,088) + 0,062 × 0,012] × 0,2 =
=[ 0,008364 + 0,002304 + 0.007904Universitatea
+ 0,002464 Spiru
+ 0,000744]
Haret
× 0,2 = =0,02178 × 0,2= 0,004356
Rezultă o covarianţă de 0,0044, care împreună cu celelalte informaţii permite, aplicând
formula nr.114, să calculăm varianţa portofoliului compus din cele două active:
286
σ 2 P = 0,7 2 × 0,0127 + 0,32 × 0,0034 + 2 × 0,7 × 0,3 × 0,0044 = 0,0084 Devianţa standard va fi în
acest caz:
σP = σ 2 P = 0,0084 = 0,0916
Varianţa portofoliului format din două active se poate exprima şi utilizând coeficientul de
corelaţie:
0,004356 0,004356
ρ ( A, B ) = = = 0,6641
0,1127 × 0,0582 0,006559
σ 2 P = p 2 a × σ 2 a + p 2 b × σ 2 b + 2 × pa × pb × σa × σb × ρ =
= 0,7 × 0,0127 + 0,3 × 0,0034 + 2 × 0,7 × 0,3 × 0,1127 × 0,0582 × 0,6641 =
2 2
287
σj
pi =
σi + σj (118)
Aplicând formula în exemplul dat, vom avea:
0,22 0,08
p ( A) = = 0,733 = 73% p (B ) = = 1 − 0,73 = 0,27
0,08 + 0,22 ; 0,08 + 0,22
Calculând deviaţia standard a portofoliului, rezultă:
σP = 0,73 × 0,08 − 0,27 × 0,22 = 0,0584 − 0.0594 = 0,001
Diferenţa faţă de 0 se datorează erorilor de rotunjire.
• Corelaţia între -1 şi +1 este specifică majorităţii perechilor de titluri, extremele delimitând
spaţiul de corelaţie, de regulă, titlurile fiind pozitiv corelate.
Ultimul termen din formulă este suma a doi termeni egali, ceea ce înseamnă că putem şti
formula varianţei ca şi cum am avea patru termeni, aceasta putând fi aranjată într-o matrice de
2 × 2 căsuţe (ca în tabelul nr. 20):
Tabelul nr.20
1 2
1 ( pa × σa )2
pa × pb × cov( A, B )
2 pb × pa × cov(B, A) ( pb × σb )2
Notând căsuţele matricei cu c(ij), i fiind linia, iar j indicând coloana, şi luând în considerare
formula nr. 109, se constată că matricea de mai sus este simetrică, calculele matriciale reducându-
se la aproape jumătate.
În cazul general al unui portofoliu cu n active, fiecare căsuţă a matricei covarianţelor poate
fi completată utilizând formula de mai jos, valabilă şi pentru căsuţele de pe diagonala principală,
în acest caz covarianţa unui activ cu el însuşi fiind egală cu varianţa acelui activ:
c(i, j ) = pi × pj × cov(i, j ) (121)
Capacitatea calculatorie a metodei matricei de covarianţă
Universitatea Spiru Haret este utilizată deplin în cazul în
care se analizează efectele diversificării asupra varianţei şi devianţei standard ale unui
portofoliu, atunci când numărul de active din portofoliu creşte.
288
Considerăm varianţa unui portofoliu din n active identice, independente, varianţa fiecărui
activ fiind σi , aceeaşi sumă fiind investită în fiecare activ, deci pi =1/n; atunci, conform
2
n (122)
O aplicaţie a metodei matricei covarianţelor constă în utilizarea acesteia pentru un
portofoliu din n active independente şi identice, matricea fiind completată în n × n căsuţe, şi vom
avea cov(i,j) = 0, pentru i ≠ j , şi cov(i,i) = σi , adică numai pe diagonala principală căsuţele nu
2
Ştiind că varianţa unui portofoliu este suma varianţelor nenule din căsuţe, vom avea:
2
⎛ σi ⎞ σi 2
σn 2
= n×⎜ ⎟ =
⎝n⎠ n (123)
Această ecuaţie arată că, cu cât numărul activelor independente identice din portofoliu
creşte, cu atât descreşte riscul portofoliului, varianţa portofoliului devenind neglijabilă pentru un
număr suficient de mare de active din portofoliu.
O altă aplicaţie constă în considerarea unui portofoliu din n acţiuni, cu aceeaşi varianţă şi
pondere fiecare, toate perechile distincte de active fiind corelate pozitiv, având deci acelaşi
coeficient de corelaţie, ρ . Matricea ne permite să arătăm efectul modificării numărului de active
din portofoliu asupra varianţei portofoliului. În aceste condiţii, fiecare căsuţă, adică fiecare
pereche distinctă de active din afara diagonalei, va avea valoarea:
2
⎛1⎞ ⎛1⎞ ⎛σ1⎞
c(i, j ) = ⎜ ⎟ × ⎜ ⎟ × cov(i, j ) = ⎜ ⎟ × ρ
⎝n⎠ ⎝n⎠ ⎝n⎠
(124)
Pe diagonala principală, deoarece coeficientul de corelaţie al unui activ cu el însuşi este
egal cu 1, valorile din căsuţele diagonalei vor fi:
2
⎛σ1⎞
c(i, i ) = ⎜ ⎟
⎝ n⎠ (125)
Cu aceste valori matricea se poate completa ca în tabelul nr. 21.
Tabelul nr.21
Matricea de covarianţă a corelaţiilor
1 2 n
1
(σ n )
1
2
(σ n ) × ρ
1
2
(σ n ) × ρ
1
2
2
(σ n ) × ρ
1
2
(σ n )
1
2
(σ n ) × ρ
1
2
n
(σ n ) × ρ
1
2
(σ n ) × ρ
1
2
(σ n )
1
2
Însumând valorile din căsuţe, se obţine varianţa portofoliului. Având în vedere însă că
există două tipuri de termeni, n termeni egali pe diagonală şi ( n − n ) termeni egali în afara
2
289
Formula evidenţiază, în condiţiile exemplului dat, că nu este posibilă eliminarea completă a
riscului, (exceptând cazul unui portofoliu din două active corelate perfect negativ), varianţa
minimă a portofoliului fiind de σ 1 × ρ , adică cel de-al doilea termen din partea dreaptă a
2
formulei, aceasta constituind, în cazul portofoliilor cu perechi de active corelate pozitiv, limita
diversificării.
4.2.2. Avantajele diversificării
În ciuda aversiunii faţă de risc, mulţi investitori deţin active riscante, însă în cadrul unui
portofoliu diversificat, care conţine active diferite, cu riscuri diferenţiate, în acest fel reducându-
se riscul general al portofoliului.
Fie două investiţii, realizate de către bancă, în două acţiuni, A şi B. În condiţiile când
economia este în avânt, acţiunile A generează un venit de 15%, iar acţiunile B de 5%, şi invers,
când economia este în recesiune, acţiunile A au un venit de 5%, iar acţiunile B de 15%, venitul
aşteptat al celor două acţiuni, în condiţiile unor probabilităţi de 50% (0,5) ale celor două stări ale
economiei, fiind de 10%, ambele acţiuni realizând însă nivele de risc semnificative, expunând
banca la incertitudini referitoare la venitul aşteptat, în condiţiile în care aceasta deţine numai o
singură acţiune.
Dacă banca însă deţine simultan şi în proporţii egale cele două tipuri de acţiuni, indiferent
de starea economiei, ea va aştepta un venit de 10%, fără a se mai expune la riscul deţinerii unui
singur tip de acţiuni.
Exemplul celor două acţiuni, ale căror venituri sunt corelate perfect negativ, este nerealist,
în practică veniturile acţiunilor fiind independente, adică uneori ambele putând câştiga venituri
ridicate, alteori putând înregistra pierderi, în acest caz cele două acţiuni comportându-se ca şi cum
ar fi una singură, în condiţiile în care inves-titorul deţine cantităţi similare din fiecare, iar
probabilităţile temporale ale acestora sunt aceleaşi.
Independenţa veniturilor acţiunilor reduce însă riscurile portofoliului diversificat al băncii,
acesta beneficiind de compensarea pierderilor probabile de venituri ale unor acţiuni prin
câştigurile aşteptate de la altele, astfel încât portofoliul va fi afectat moderat de către riscurile
asociate veniturilor aşteptate.
Reducerea riscului prin diversificare poate fi evidenţiată determinând devianţa standard pe
exemplul de mai sus. Dacă banca deţine numai una din acţiuni, devianţa va fi:
σ = 0,5 × (15 − 10)2 + 0,5 × (5 − 10)2 = 5%
Dacă banca deţine cantităţi egale din ambele acţiuni, există o probabilitate de 25% ca
aceasta să obţină un venit de 5% pentru ambele acţiuni (pentru un total de venit de 5%) şi o
probabilitate de 50% ca ea să câştige 15% pe o acţiune şi 5% pe cealaltă (pentru un venit total de
10%).
Devianţa standard când investitorul diversifică portofoliul se determină astfel:
σ = 0,25 × (15 − 10)2 + 0,25 × (5 − 10)2 + 0,5 × (10 − 10)2 = 3,5%
Deoarece devianţa, când banca diversifică portofoliul, este mai mică decât atunci când ea
deţine numai o acţiune, se poate afirma că diversificarea reduce riscul.
În concluzie, se pot face două afirmaţii referitoare la diversificare:
1 aceasta este, de regulă, avantajoasă pentru investitorul cu aversiune faţă de risc,
reducând riscul aşteptat, cu excepţia cazului când ambele acţiuni se comportă similar;
2 cu cât mai mici sunt veniturile din acţiunile care se comportă similar, cu atât mai mari
sunt beneficiile din diversificare, prin reducerea riscurilor.
Universitatea Spiru Haret
4.2.3. Riscul sistematic
Diversificarea nu asigură eliminarea totală a riscului, deoarece activele financiare se
confruntă cu riscul sistematic, care nu poate fi eliminat prin diversificare.
290
Riscul sistematic reprezintă partea din riscul titlurilor de valoare care rezultă din oscilaţiile
pieţei bursiere şi care nu poate fi eliminată prin diversificare, în timp ce cealaltă parte a riscului,
riscul nesistematic, reprezintă riscul specific activului, portofoliului companiei, fiind legat de
partea venitului firmei care nu variază odată cu veniturile din celelalte active, acest risc putând fi
diminuat prin diversificare datorită compensării reciproce a riscurilor activelor în cadrul
portofoliului.
Se poate afirma că riscul unui portofoliu bine diversificat se datorează numai riscului
sistematic al activelor din portofoliu.
Riscul sistematic este măsurat prin coeficientul β (beta), care măsoară sensibilitatea
venitului unui activ la modificarea preţurilor pe pieţele titlurilor. De exemplu, dacă o creştere
medie a preţurilor pieţei de 1 %, determină o creştere de 2 % a preţului activului, beta acestui
activ va fi 2(2/1), şi invers, dacă o creştere a preţului activului este de 0,5%, când creşterea
preţurilor titlurilor pe piaţă este de 1 %, beta va fi 0,5% (0,5%/1). Primul activ, cu beta 2, este mai
riscant decât cel cu beta 0,5%, primul activ având un risc sistematic de 4 ori mai mare decât cel
de al doilea (obţinerea venitului său fiind de 4 ori mai incertă), primul fiind deci mai puţin
dezirabil pentru a fi preluat în portofoliu.
În concluzie, cu cât mai mare este beta activului, cu atât mai mare este riscul sistematic al
acestuia şi mai puţin dezirabil este activul pentru a fi ţinut în portofoliu.
4.2.4. Riscul portofoliului şi prima de risc
Un portofoliu este o colecţie de titluri de valoare, de investiţii.
Pentru deţinătorul unui portofoliu nu este foarte important că preţul unui activ creşte sau
scade, importante fiind rentabilitatea şi riscul portofoliului, afectate evident de riscul şi
rentabilitatea activelor din portofoliu.
Presupunem că banca deţine un portofoliu format din titluri ale firmelor A şi B, firma B
având aceleaşi valori ale ratei rentabilităţii (K) ca firma A, diferenţa constând în inversarea ratelor
rentabilităţii stărilor 1 şi 3, probabilităţile de realizare fiind aceleaşi, situaţie prezentată în tabelul
nr. 22.
Tabelul nr.22
Starea P K(A) K(B) K ( A) × P K ( B) × P
economiei
Favorabilă 0,2 -0,20 0,50 -0,04 0,1
Medie 0,5 0,15 0,15 0,075 0,075
Nefavorabilă 0,3 0,50 -0,20 0,15 -0,06
−
Rentabilitatea medie estimată, K , varianţa, σ , şi deviaţia standard, σ , pentru cele două
2
firme, se determină conform formulelor 125, 127, 129, prezentate în tabelul nr.23.
Tabelul nr. 23
Caracteristica −
σ
Firma K σ2
A 0,185 0,600 0,245
B 0,115 0,600 0,245
Se constată că rentabilitatea estimată pentru firma B este de 11,5%, faţă de 18,5% pentru
firma A, devianţele standard fiind însă identice.
Rentabilitatea estimată a unui portofoliu reprezintă, după cum s-a arătat anterior, media
ponderată a rentabilităţilor estimate Universitatea Spiru Haret
ale titlurilor care constituie portofoliul, ponderile
reprezentând proporţia din portofoliu investită în fiecare titlu:
291
− n
K ( PR ) = ∑ pi × Ki
i =1 (127)
unde:
−
K (PR) = rentabilitatea estimată a portofoliului;
p = ponderea investiţiilor în portofoliu;
K = rentabilitatea estimată a fiecărei investiţii;
i = investiţiile 1.........n.
Dacă banca îşi formează un portofoliu de 100.000 lei, investind 50% în titluri la firma A şi
50% în titluri la firma B, rentabilitatea estimată a portofoliului va fi:
−
K ( PR) = 0,5 × 0,185 + 0,5 × 0,115 = 0,15 = 15%
După o perioadă, rentabilităţile realizate ale titlurilor vor diferi de cele estimate, astfel încât
rentabilitatea estimată a portofoliului va fi diferită de 15%.
Comparând rentabilităţile celor două modalităţi de a investi, în A, în B, cea mai favorabilă
ar fi investiţia în A, care are o rată estimată a rentabilităţii mai mare (18,5% > 11,5%) , însă
înainte de a decide trebuie să luăm în considerare şi riscul portofoliului.
Riscul portofoliului este, de regulă, mai mic decât media ponderată a deviaţiilor standard ale
titlurilor, extremele, fiind semnificative, sunt prezentate în tabelul nr. 24.
Tabelul nr.24
ρ = −1 ρ = +1
K(PR K(PR
P K(A) K(B) P K(A) K(B)
) )
- - -
0, 0,50 0, -
Favorabilă 0,20 0,150 0,20 0,20
2 0 2 0,200
0 0 0
0, 0,15 0,15 0, 0,15 0,15
Medie 0,150 0,150
5 0 0 5 0 0
-
Nefavorabil 0, 0,50 0, 0,50 0,50
0,20 0,150 0,500
ă 3 0 3 0 0
0
− 0,11 0,18 0,18
K - 0,18 0,150 - 0,185
5 5 5
5
0,24 0,24 0,24 0,24
σ - 0 - 0,245
5 5 5 5
292
În cazul ipotetic al unui portofoliu cu n active, între care nu există corelaţii egale cu -1 şi
+1, din ansamblul tuturor portofoliilor posibile obţinute prin combinarea activelor se poate
delimita un set de portofolii eficiente care oferă: fie rentabilitatea maxim posibilă pentru orice
grad de risc; fie gradul de risc minim pentru orice rentabilitate estimată.
Toate celelalte portofolii sunt ineficiente comparativ cu acest set, care oferă oportunităţi de
alegere pentru investitor.
Experienţa evidenţiază că aproape jumătate din riscul inerent portofoliului format dintr-un
titlu, care are o deviaţie standard de cca 28%, poate fi eliminată prin constituirea unui portofoliu
diversificat, de cca 40 de acţiuni, numit portofoliu de piaţă, a cărui devianţă este de cca 15,1%.
Aşa cum s-a arătat, partea riscului eliminabilă prin diversificare se numeşte risc de firmă,
sau risc nesistematic, iar partea care nu poate fi eliminată prin diversificare se numeşte risc de
piaţă, sau risc sistematic. Riscul total al unei acţiuni sau portofoliu este suma celor două.
Investitorii solicită, de regulă, o primă pentru risc, astfel încât, cu cât mai mare este riscul
titlului, aceştia solicită o rentabilitate mai mare titlului. Această primă reprezintă o compensaţie
pentru riscul sistematic, care nu poate fi eliminat prin diversificare. Fiind însă preocupaţi de riscul
portofoliului, şi nu de cel al titlului individual, investitorii pot măsura riscul fiecărui titlu prin
metoda CAPM, care afirmă că riscul relevant al unui titlu din portofoliu este contribuţia acestuia
la un portofoliu bine diversificat, la un portofoliu de piaţă.
Diferitele titluri vor afecta riscul portofoliului în mod diferit, având diferite grade de risc
relevant, prin diversificare fiind eliminat riscul specific titlului, riscul nesistematic, rămânând însă
riscul pieţei, cel sistematic, risc inerent, care poate fi măsurat prin gradul în care titlul tinde să se
mişte în acelaşi sens cu mişcarea pieţei.
4.2.5. Conceptul de „beta”
Tendinţa unui titlu de a varia similar cu piaţa, cu un titlu cu risc mediu, este măsurată de
coeficientul β (beta) , care reprezintă un element-cheie al modelului CAPM. Un titlu cu risc
mediu va avea un beta egal cu 1, indicând faptul că modificarea acestuia are acelaşi sens şi
aceeaşi dimensiune cu modificarea pieţei. Un beta subunitar indică un risc al titlului
(portofoliului) mai mic decât riscul mediu al pieţei, în timp ce un beta supraunitar indică un risc
mai mare decât cel al pieţei. Cele mai multe acţiuni au beta între 0,5 şi 1. Coeficientul beta al unui
portofoliu compus din n titluri se determină astfel:
n
β P = ∑ pi × β i
i =1 (128)
unde:
β p = coeficientul beta al portofoliului;
βi = coeficientul beta al titlului i;
pi = ponderea investiţiei în titlul i în total investiţie portofoliu.
Coeficientul beta este un indicator al volatilităţii relative a titlului, măsurând modul în care
un titlu afectează riscul portofoliului, deci gradul de risc al titlului respectiv. Beta ar trebui să
reflecte aşteptările investitorilor privind volatilitatea viitoare, însă neavând o măsură exactă a
acestora, nu se pot obţine estimări precise ale lui beta, ci numai valori aproximative, pe baza
volatilităţii din trecut.
Estimarea coeficienţilor beta, dificilă şi incertă, utilizează două abordări:
- metoda strategiei pure, care foloseşte coeficienţii beta de la una sau mai multe firme
(determinând o medie) cu activitate similară, metodă aplicabilă pentru active importante, oricum
metoda fiind dificil de implementat;
- metoda coeficienţilor contabili, care determină coeficienţii beta prin determinarea
regresiei rentabilităţii activelor unei Universitatea
firme comparativ cu rentabilitatea unui indice bursier sau
Spiru Haret
comparativ cu rentabilitatea medie a activelor unui eşantion de firme semnificative.
293
5. Relaţia dintre risc şi rata estimată a rentabilităţii (Linia pieţei de capital)
294
Pr = 2 × [8 − 2] = 12%
Modelul CAPM poate fi folosit pentru a lua în considerare riscul de portofoliu şi a diminua
subiectivitatea în alegerea sau în respingerea unui proiect individual.
De exemplu, dacă o bancă prezintă următoarele date: β = 1,1 ; RR 0 = 8% ; RRP = 12% , se
poate determina, utilizând formula nr.129, costul capitalurilor proprii RR(cp):
RRcp(1) = 8% + 1,1 × (12% − 8%) = 12,4%
Investitorii bancari vor dori să investească în proiecte bancare care au rata rentabilităţii
estimate cel puţin egală cu 12,4%, banca trebuind să utilizeze această rată în actualizarea VAN
pentru orice proiect de plasament de risc mediu.
Să presupunem că angajarea băncii într-un proiect de investiţii va produce modificarea lui
beta al băncii, deci modificarea RR(cp). De exemplu, noul plasament are un beta egal cu 1,5
(similar altor bănci care dispun de activele respective), ponderea, p 2 , a activelor acestei noi
investiţii în portofoliul de active al băncii fiind de 20%, activele existente având deci o pondere,
p1 ,de 80%, noul beta, β n ,va fi:
β n = 0,8 × 1,1 + 0,2 × 1,5 = 1,18
Această creştere a lui beta, deci a riscului băncii, va duce la scăderea preţului acţiunilor,
care va trebui să fie compensată prin creşterea lui RRcp al firmei, astfel:
RRcp ( 2) = 8% + 1,18 × 4% = 12,72%
În aceste condiţii, pentru a realiza o rentabilitate cu o rată pe ansamblul băncii de 12,72%,
noua investiţie va trebui să realizeze o rată a rentabilităţii determinată astfel:
RRcp(2) − p1 × RRcp(1) 12,72% − (0,80 × 12,40%)
RRni = = =
p2 0,20
12,72% − 9,92% 2,8%
= = = 14%
0,20 0,20 (131)
Dacă se cunoaşte coeficientul beta al fiecărui proiect, β j , se poate determina costul
capitalului, deci rentabilitatea necesară, RRj , al noului plasament.
Utilizând datele din exemplul dat, pentru un plasament cu beta egal cu 1,5, precum mai sus,
avem:
RR (1,5) = 8% + 4% × 1,5 = 8% + 6% = 14%
Pentru un plasament cu beta egal cu 0,5, deci cu un risc mai scăzut, rentabilitatea necesară
va fi:
RR (0,5) = 8% + 4% × 0,5 = 8% + 2% = 10%
Se constată legătura între risc, măsurat prin beta, şi rentabilitatea pe care trebuie să-o
realizeze investitorii: creşterea riscului determină creşterea ratei rentabilităţii cerută de către
investitorii bancari.
295
Pr = Va − Rd ( L) = ∑ βi[Vpi − Rd ( L)]
(132)
unde i = factorul luat în considerare.
Teoria menţionată afirmă că prima de risc pentru un activ este corelată cu prima de risc a
fiecărui factor şi că dacă sensibilitatea activului la fiecare factor creşte, prima lui de risc va creşte,
de asemenea.
Ambele teorii explică primele de risc prin riscul sistematic, modelul CAPM indicând o
singură sursă, portofoliul, care cumulează impactul unor factori externi diverşi, modelul APT
vizând direct factorii externi.
296
3 riscul de piaţă, sau beta, remanent şi în cazul portofoliilor foarte diversificate, care este
măsurat prin efectul investiţiei asupra coefici-entului beta al băncii, acest risc având efect asupra
preţului acţiunilor băncii.
În continuare vor fi abordate probleme privind măsurarea riscului în cazul proiectelor de
investiţii potenţiale ale băncilor, de fapt ale oricărei firme, şi încorporarea acestor informaţii în
decizia de alocare a capitalului.
Importanţa riscului individual derivă din: estimarea sa mult mai uşoară decât a celorlalte
două riscuri; datorită corelării dintre riscuri, riscul individual este o aproximaţie bună pentru
riscul de piaţă; evaluarea riscului proiectului implică determinarea riscului fluxurilor de numerar,
a riscului individual.
Natura distribuţiei fluxurilor individuale de numerar şi a corelaţiilor dintre acestea
determină natura distribuţiei VAN (valoarea actualizată netă) şi, astfel, a riscului individual.
Estimarea riscului individual utilizează următoarele tehnici: analiza de sensibilitate; analiza
scenariilor; simularea Monte Carlo.
297
Tabelul nr.26
Situaţia Probabilitat VZ- unităţi PV- lei VAN-mii lei
e (p)- %
Pesimistă 25 15.000 1.500 -5.761
Bază 50 20.000 2.000 6.996
Optimistă 25 25.000 2.500 23.397
Preţurile de vânzare (PV) sunt în lei, deci şi valorile lui VAN sunt exprimate în lei, şi nu în
procente, ca la rentabilităţi:
_ 3
VAN = ∑ pi × VANi = 0,25 × (−5761) +
i =1
+ 0,50 × 6996 + 0,25 × 23397 = 7907lei (134)
298
1 Constrângeri reglementative: modelele de analiză a portofoliului de credite centrat pe
risc au devenit o parte din reglementările bancare internaţionale (Basel II), reglementarea
capitalului legând riscul, maturitatea şi diversificarea portofoliului băncii.
2 Alocarea şi calcularea capitalului economic: măsurarea riscului de portofoliu este
utilizată pentru a determina rezervele bazate pe calculul capitalului economic, separarea
capitalului economic consumat de diferitele împrumuturi fiind utilizată pentru a stabili limitele
creditului contrapărţilor sau pentru a selecta activele bazate pe echilibrul riscuri-venituri, ţinând
cont de beneficiile diversificării pentru constituirea portofoliului băncii.
3 Realizarea evaluării: unele instrumente financiare pot fi considerate ca opţiuni asupra
performanţelor unui portofoliu de active, de exemplu, colaterizarea obligaţiilor de datorie, al cărei
succes se bazează pe fluxul de lichidităţi generat de un ansamblu de instrumente de credit.
Măsurarea riscului portofoliului activelor cu risc de credit poate fi utilă atât pentru realizarea
evaluării, cât şi pentru realizarea ratingului unor asemenea instrumente de către agenţii de rating.
4 Managementul fondurilor: managerii activelor pot, de asemenea, beneficia de un
model al riscului portofoliului de credite pentru alocarea activelor. Selecţia facilităţilor incluse
într-un portofoliu sau într-un fond este mai bine determinată atunci când este posibilă o abordare
globală a riscului agregat şi a diversificării.
Un model de analiză a riscului de credit al portofoliului poate cuprinde, în mod ideal, toate
faţetele riscului de credit, însă trebuie ţinut cont de impactul crucial al corelaţiilor asupra
distribuţiei pierderilor. De asemenea, un model adecvat al portofoliului poate reflecta cu acurateţe
efectele diversificării şi ale concentrării.
299
de credit ă ă schimbare
spread
Include riscul Nu Nu Da Nu Nu
de rată
Riscuri diverseFactori macro Factori macro Factori macro şi Factori prin Rate de eşec,
şi de ramură de ramură valoarea de faliment
activelor
Probabilităţi Constante Determinate Constante Constante Nedisponibile
de tranziţie de
factorii macro
Corelarea Standard Apare Standard Standard Nedisponibile
evenimentelor multiplă datorită multiplă multivariantă
de credit normală a dependenţei normală a a
veniturilor obişnuite de veniturilor din veniturilor
din capital factorii macro capital din
capital
Rate de Aleator Aleator Aleator(distribuţi Aleator Neplată cu
recuperare (distribuţie e beta) (distribuţie pierderi
beta) beta) (constantă)
300
paşilor următori, prin simularea traiectoriilor aleatorii ale indicatorilor macro pentru un orizont de
timp, modelul putând aproxima o distribuţie a pierderilor de portofoliu.
CreditRisk (CR) este un model analitic, dispunând de o variantă modificată pentru a lua în
considerare provizioanele pentru pierderi. Modelul urmează o abordare actuarială a riscului de
credit, luând în considerare numai evenimentele de neplată, schimbările de preţuri, de spreaduri
(câştiguri din dobânzi) şi migraţiile fiind ignorate, modelul fiind adecvat pentru strategiile
„cumpără şi vinde”. Intrările modelului sunt: profilele expunerii individuale ale creditelor, ratele
anuale de neplată pe ramură şi categorii de active, o estimare a ratelor de redresare, presupuse
constante în model.
Caracterizarea generală a modelelor permite evidenţierea următoa-relor avantaje şi
dezavantaje:
1 Cele patru modele sunt de simulare, fiind solicitate mai mult pentru portofoliile extinse.
2 CR este un model numai al neplăţilor, ca şi PM, ignorând pierderile de portofoliu
datorate migraţiilor capitalurilor, ceea ce duce la o subestimare a riscului de credit.
3 CR presupune pierderile din neplăţi ca fiind constante şi nu ţine seama de corelaţii,
celelalte modele utilizând distribuţia beta a acestor pierderi din neplăţi şi corelaţiile încorporate
ale activelor, factorilor sau ale variabilelor macroeconomice.
4 Modelele prezentate sunt puţin transparente şi puţin flexibile, ceea ce a determinat
băncile să-şi dezvolte modele proprii care pot fi controlate total, unele din acestea bazându-se pe
abordări alternative, două dintre ele fiind prezentate pe scurt în continuare.
Metoda punctelor şa este o modalitate alternativă de a aproxima distribuţia reală, fără a
utiliza simularea, fiind foarte rapidă şi exactă în stabilirea cozilor distribuţiilor (părţile plasate sub
o valoare dată), care interesează în mod deosebit pe managerul riscului. Metoda se bazează pe
observarea unor combinaţii ale funcţiilor de distribuţie, care deşi pot fi imposibil de calculat din
punct de vedere analitic, momentele (valorile distribuţiei) lor, care generează funcţia sau funcţia
cumulată, pot rămâne uşor de tratat.
Metoda combinativă, a combinării rapide a transformărilor Fourier şi Monte Carlo este
atât rapidă, cât şi exactă în relevarea distribuţiei pierderilor întregului portofoliu, algoritmul fiind
aplicat claselor de modele condiţional independente.
301
∑ {[P ∑ (P )] }
2
PI = p− p
(136)
unde:
P = pierderea aleatoare a portofoliului p.
Dacă pierderile de portofoliu ar fi normal distribuite, pierderile aşteptate sau neaşteptate ar
fi complet caracterizate, însă pierderile nu sunt distribuite normal şi deci PA şi PI sunt măsuri
foarte parţiale ale riscului.
Valoarea la risc, VaR, prezentată în capitolul referitor la riscurile bancare, este utilizată în
cazul pierderilor mari de portofoliu de credite. VaR, la un nivel de încredere de z, să spunem 95
%, pentru un orizont obişnuit, de 10 zile pentru riscul de piaţă şi 1 zi pentru riscul de credit,
reprezintă nivelul pierderii de portofoliu care va depăşi (1-z) % din media orizontului de timp:
VaR( z ) = min[ j P(Rc > j ) ≤ (1 − z )]
(137)
unde:
P = probabilitatea;
R = pierderea de credit c.
VaR are semnificaţie numai dacă se cunosc orizontul de timp ales şi gradul de încredere. La
grade ridicate de încredere, cum ar fi 99%, VaR tinde să fie foarte instabilă, orice schimbare,
oricât de mică, a nivelului lui z conducând la o oscilaţie extinsă a lui VaR.
Capitalul economic este un indicator esenţial pentru managerii portofoliului băncii, fiind
calculat, de regulă, pentru un orizont de 1 an.
Estimarea acestui indicator se face astfel:
CEp(z ) = VaR(z ) − PAp ) (138)
unde:
VaR (z) = valoarea la risc la gradul de încredere z, de exemplu, 99,8%;
PA = pierderea aşteptată.
Capitalul economic este interpretat ca fiind suma capitalului tampon de care banca are
nevoie pentru a evita insolvabilitatea, cu un grad de încredere z.
Căderea scurtă aşteptată, CS, este o alternativă a măsurii riscului, care se concentrează
asupra cozii distribuţiei pierderilor. Ea reprezintă pierderile medii condiţionate de pierderea care
este deasupra nivelului VaR, fiind astfel similară unei prime de asigurare:
CS ( z ) = ∑ [Pp ⇒ Pp > VaR( z )]
(139)
Combinarea VaR cu CS oferă managerului riscului atât o măsură a valorii riscului la un
grad de încredere dat, cât şi o estimare a dimensiunii (medii) a pierderilor odată ce valoarea este
depăşită.
După evaluarea contribuţiilor individuale ale împrumuturilor la riscul portofoliului, trebuie
echilibrat acest risc cu venitul oferit de către activele individuale.
Măsurile tradiţionale ale venitului ajustat cu riscul pleacă de la raportul:
venit / risc.
De exemplu, rata lui Sharpe, RS, este calculată ca raport dintre venitul suplimentar aşteptat,
V, peste rata de risc, rf , din împrumutul i, şi volatilitatea veniturilor, σ , din activul i.
RSi = ∑ [V ] − r
i i
σi (140)
Au fost propuse multe alte măsuri ale venitului ajustat cu riscul care depind de definiţia
variabilelor risc, venit, V, şi de cost, c.
Formula generică de calcul al mărimii venitului
Universitatea Spiruajustat
Haret de risc, MVR, este următoarea:
Vi − Ci − PAi
MVR =
CRi (141)
302
unde: CRi = contribuţia riscului la împrumutul i.
Măsurile calculate de către bănci, conform MVR, permit băncilor să delimiteze
împrumuturile cele mai bune de cele mai proaste, însă aceasta este insuficient pentru a decide
dacă o investiţie merită atenţie. În acest scop, băncile au nevoie să determine nivelul minim
acceptat al performanţei ajustate cu riscul pentru fiecare afacere bancară, pentru aceasta făcând
apel la aversiunea faţă de risc.
Acest nivel este numit rata prag, limită, RP, introducându-se astfel o măsură a excesului,
ME, determinată astfel:
ME = MVR – RP (142)
ME nu trebuie să schimbe ordinea împrumuturilor, făcând doar mai explicită prima de risc
care corespunde aversiunii de risc a băncii.
SUMARUL CAPITOLULUI
Analiza portofoliului este necesară pentru a configura structura de active care să permită
obţinerea maximului de venituri viitoare, în condiţii de incertitudine şi de risc, având în vedere că
oportunităţile de investiţii cele mai profitabile sunt, de regulă, cele mai riscante.
Investitorii sunt preocupaţi de creşterea veniturilor şi evitarea riscurilor şi, în acest sens, ei
îşi diversifică portofoliul, prin deţinerea de active diferite, cu riscuri şi venituri aşteptate diferite.
Covarianţa şi corelaţia veniturilor, ambele măsurând tendinţa a două active, credite, de a se
mişca împreună, sunt cruciale pentru determinarea riscului portofoliului, această tendinţă fiind cel
mai important factor determinant al riscului portofoliului de credite. Investitorii individuali pot
alege portofolii cu riscuri diferite, conform atitudinilor lor faţă de risc, investitorii toleranţi la risc
alegând portofolii mai riscante, dar care oferă venituri mai mari, iar investitorii mai conservatori
alegând portofolii mai sigure, dar cu venituri aşteptate mai reduse.
Teoria alegerii portofoliului afirmă că cererea unui activ este corelată: a) pozitiv cu averea,
bogăţia; b) pozitiv cu venitul aşteptat din activul considerat în raport cu active alternative; c)
negativ cu riscul unui activ în raport cu activele alternative; d) pozitiv cu lichiditatea în raport cu
active alternative.
Analiza portofoliului de credite este centrată pe riscuri, îndeosebi pe riscul de piaţă,
dezvoltarea tehnicilor şi instrumentelor de analiză fiind influenţată de constrângerile
reglementative, alocarea şi calcularea capitalului economic, realizarea evaluării creditelor şi
managementul fondurilor.
Diversificarea, deţinerea mai multor active, este în avantajul investitorilor, deoarece ea
reduce riscul cu care aceştia se confruntă, iar avantajele sunt cu atât mai mari, cu cât veniturile
titlurilor care se mişcă similar sunt mai mici.
Riscul unui activ are două componente: riscul sistematic, care nu poate fi diversificat în
continuare, şi riscul nesistematic, care poate fi diversificat. Riscul sistematic al unui activ se
măsoară prin beta: cu cât mai mare este beta, deci riscul sistematic, cu atât activul este mai puţin
dezirabil.
Atât modelul de determinare a valorii capitalului, cât şi teoria evaluării prin arbitraj oferă o
explicaţie pentru prima de risc a activelor, ca diferenţă dintre venitul aşteptat al activului şi rata
dobânzii fără risc. Modelul de determinare a valorii capitalului indică faptul că prima de risc a
activului este pozitiv corelată cu beta activului, sensibilitatea la venitul de piaţă, în timp ce teoria
evaluării prin arbitraj indică faptul că prima de risc a activului este pozitiv corelată cu
sensibilitatea activului la mai mulţi factori, care reprezintă surse ale riscului nediversificabil în
economie.
Teoria şi practica managementului portofoliului de credit au dezvoltat modele de analiză a
portofoliului, delimitate în modele analitice şi de simulare, statice sau dinamice, toate utilizând
instrumentele analizei dispersionale Universitatea Spiru
a pierderilor Haret aşteptate, determinate de riscurile
estimate,
ataşate portofoliului.
303
Impactul riscurilor asupra portofoliului este exprimat prin mărimi sintetice, care relevă
valoarea veniturilor, a performanţelor, obţinute din deţinerea portofoliului, ajustate cu riscul,
cele mai utilizate mărimi fiind: pierderea aşteptată, pierderea neprevăzută, valoarea de risc,
capitalul economic şi căderea scurtă aşteptată.
TERMENI-CHEIE
Abaterea medie pătratică Alegerea portofoliului
Analiza de sensibilitate Analiza portofoliului
Analiza scenariilor Coeficient beta
Coeficient de corelaţie Coeficient de variaţie
Cost de tranzacţie Covarianţă
Criteriu medie-variaţie Decizie de portofoliu
Determinant al portofoliului Devianţă (abatere) standard
Dispersie Distribuţia de probabilitate
Dominanţă Elasticitate
Linia pieţei de capital Matricea de covarianţă
Matricea riscurilor Metoda Monte Carlo
Model CAPM Pierdere aşteptată
Portofoliu Portofoliu eficient
Prima de risc Probabilitate
Rata de actualizare Rata internă a rentabilităţii
Rata necesară a rentabilităţii Risc nesistematic
Risc sistematic Simularea scenariilor
Teoria alegerii portofoliului Teoria evaluării prin arbitraj
(APT)
Valoarea la risc (VaR) Venit ajustat cu riscul
304
• Fie două împrumuturi, A şi B, care au veniturile aşteptate, V, de 4.000 lei şi, respectiv,
7.000 lei, şi devianţele standard, σ , de 5.500 lei şi, respectiv, 6.300 lei. Precizaţi care dintre cele
două împrumuturi este mai riscant.
• Coeficientul beta evidenţiază următoarele: riscul sistematic al activelor; indezirabilitatea
activelor; rentabilitatea estimată a activelor; gradul de dispersie al activelor. Precizaţi varianta
corectă de răspuns, dintre cele de mai sus.
• Modelul CAPM, pentru determinarea primei de risc, foloseşte următoarele variabile de
calcul: venitul aşteptat pentru portofoliul de piaţă; rata dobânzii la activele fără risc; coeficientul
beta; rata rentabilităţii aşteptate; factorul de ajustare. Precizaţi care variabilă nu este utilizată de
modelul CAMP.
• Fie activul A, cu următoarele caracteristici: venitul aşteptat de piaţă este 10%, rata
dobânzii la activele fără risc 2%, prima de risc pentru piaţă 6%, beta 2. Să se determine prima de
risc aşteptată şi să se aleagă varianta de răspuns corect, dintre următoarele variante: 13%; 14%;
12%; 12,5%;13,5%.
• O firmă prezintă următoarele date: coeficientul beta la titlu = 1,1; rata rentabilităţii unui
titlu fără risc = 8%; rata rentabilităţii portofoliului pieţei = 12%. Să se determine costul
capitalurilor proprii ale firmei şi să se aleagă varianta corectă de răspuns dintre variantele de mai
jos: 12%; 16%; 14%; 13%; 15%.
• Modelul evaluării prin arbitraj, APT, are următoarele caracteristici: determină coeficienţii
beta alternativi; presupune că există o singură sursă a riscului; este un model multifactorial;
estimează sensibilitatea venitului activului la modificarea factorului. Precizaţi care este
caracteristica incorectă.
• Eliminarea riscului individual al proiectului utilizează urmă-toarele tehnici: analiza
scenariilor; simularea Monte Carlo; simularea volatilităţii proiectului; analiza de sensibilitate.
Precizaţi care dintre tehnicile enumerate nu este folosită în scopul prezentat
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1 Biji Mircea ş.a., Tratat de statistică, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
2 Dragotă Victor (coord), Gestiunea portofoliului de valori mobiliare, Editura
Economică, Bucureşti, 2003.
3 Scarlat Emil ş.a., Piaţa financiară şi gestiunea portofoliilor, Matrix Rom, Bucureşti,
2002.
4 Kolb Robert W., Rodriguez Ricardo J., Principles of finance; D.C. Heath and
Company, Lexington, 1992.
5 Mishkin Frederic S., The economics of money, banking, adn financial markets,
Addison-Wesley, USA, 1999.
6 Servigny Arnaud de, Renault Olivier, Measuring and managing credit risk, McGraw-
Hill, New York, 2004.
305
IX. CREDITAREA CONSUMULUI
INTRODUCERE
Creditul de consum constituie un element-cheie al dezvoltării
economiei, a societăţii, el contribuind la dinamizarea echilibrului
dintre cererea şi oferta de mărfuri, la armonizarea mijlocită, dar activă,
a relaţiei dintre economisire şi investiţie.
337
1. Evoluţie şi specific
Finanţarea consumului se referă la creditul acordat consumatorilor
de bunuri personale. De exemplu, când o persoană cumpără un
autoturism pe bază de rate periodice şi se împrumută de la o bancă, ea
utilizează creditul de consum. Utilizarea unui credit în avans pentru
cumpărări de la un magazin universal sau a unui card de credit la o staţie
de benzină reprezintă o tranzacţie de credit de consum, ca şi plata lunară a
facturii telefonice.
Băncile acordă populaţiei diferite categorii de credite de consum,
precum: credite de trezorerie, pentru nevoi temporare; petrecerea
vacanţelor; cumpărarea de produse medicale; cumpărarea de autoturisme;
pentru plata cheltuielilor de şcolarizare; pentru cumpărarea de bunuri
casnice; pentru cumpărarea de materiale de construcţii etc.
Creditul de consum are o lungă şi tulburătoare istorie. De sute de
ani, preoţii şi politicienii au recomandat restricţionarea creditului de
consum, biserica medievală interzicând perceperea de dobânzi la
338
2.1.1. Caracterizare
Multe bunuri de consum, precum autoturismele, mobila, uneltele,
articolele electrocasnice sunt vândute pe credit, conform regulii,
„cumpărarea acum şi plata mai târziu”, în acest mod fiind creditate lecţiile
de balet, achiziţionarea de ambarcaţiuni, călătoriile, educaţia etc. Într-
adevăr, multe instituţii şi firme acordă împrumuturi consumatorului, în
scopul consolidării obligaţiilor acestuia de rambursare în rate, însă dacă în
cazul autoturismului acesta constituia garanţia împrumutului, în cazul
altor bunuri acest lucru nu este posibil.
Creditul de consum se utilizează şi pentru realizarea de reparaţii şi
modernizări ale locuinţelor, precum şi pentru dotarea cu mobilă a
locuinţei, în acest ultim caz combinându-se probleme specifice creditării
cumpărării de autoturisme şi construcţiei de locuinţe, deoarece, pe de o
parte, mobila se depreciază ca valoare (precum autoturismele), mai
degrabă decât se apreciază, ca în cazul locuinţelor, iar pe de altă parte,
datorită valorii mai mari a finanţării, perioada împrumutului este uneori
mai lungă decât în cazul autoturismelor.
Cumpărarea bunurilor se realizează fie prin cumpărarea bunului în
rate de la detailist, rata conţinând un bonus însuşit de către vânzător, fie
prin angajarea unui împrumut de la o instituţie financiară, plata pe loc a
341
347
350
351
352
353
355
357
5. Costul creditului
361
363
P 8.000 8.000
p.l.c = = = =
1 ⎡ 1 ⎤ 1 ⎡ 1 ⎤ ⎛ 1 ⎞
× ⎢1 − ⎥ × ⎢1 − ⎥ 80 × ⎜1 − ⎟
r.l ⎣ (1 + r.l )nr ⎦ 0,0125 ⎣ (1 + 0,0125) 36 ⎦ ⎝ 1,564 ⎠
8.000 8.000
= = = 277,32 euro
80 × 0,3606 28,848
c. Se determină scontul lunar al bănci (s.l. b.):
r.s. 0,12
s.l.b. = = = 0.01
12 12
364
365
366
TERMENI-CHEIE
Administrarea creditului de Analiza creditului de consum
consum
Aprobarea creditului de consum Avans
Cei cinci C Centru teritorial
Cerere de credit Colectare a creditului de consum
Cost al creditului Credit cu plata unică
368
369
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
¾ Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare,
Editura Expert, Bucureşti, 2003.
¾ Dănilă Nicolae, Retail banking, Editura Expert, Bucureşti, 2004.
¾ Horovitz Paul M., Monetary policy and the financial system,
Prentice-Nall, Inc. Englewood Cliffs, N.J., USA, 1979.
¾ Johnson Frank P., Johnson Richard D., Bank management,
American Bankers Association, USA, 1989.
370
INTRODUCERE
Asigurarea locuinţei pentru toţi a reprezentat şi reprezintă un
important obiectiv social şi economic pentru toate ţările, în multe ţări
acest obiectiv concretizându-se în promovarea construcţiei de locuinţe
proprietate personală; în acest sens, guvernele au încercat să creeze
facilităţi pentru finanţarea construcţiei de locuinţe personale. Au
existat însă unele critici cu caracter social referitoare la construcţia de
locuinţe personale, printre care: comportamentele suburbane şi distru-
gerea mediului, decăderea interiorului oraşelor, consumul excesiv de
energie etc.
371
374
2.2. Inflaţia
Principala problemă constă în abaterea ratei efective a inflaţiei de la
cea aşteptată, ceea ce va genera pierderi sau câştiguri creditorilor sau
populaţiei. Creşterea inflaţiei va avantaja pe cei care s-au împrumutat la o
rată fixă; legarea plăţilor dobânzilor de ratele pieţei sau de indicele
favorabil al preţurilor poate ameliora situaţia, putând apare însă
incertitudini în ceea ce priveşte plăţile actuale ale tranzacţiei.
Pe termen lung, riscul inflaţiei poate fi acoperit prin cumpărarea de
acţiuni sau de proprietăţi, operaţiuni riscante însă pe termen scurt. În
general, inflaţia afectează echilibrul dintre economisire şi consum, în
sensul că adesea incertitudinea creată de către inflaţie determină creşterea
economisirii, în scopul conservării valorii averii deţinute, în condiţiile
erodării valorii unitare a acesteia.
375
378
382
383
387
391
392
394
395
8.2. SUA
Finanţarea locativă se aseamănă, în linii mari, cu aceea din Marea
Britanie, fiind realizată de societăţile ipotecare, numite asociaţii (bănci)
de economii şi de împrumuturi, de băncile de credit ipotecar, de băncile
mutuale, de băncile comerciale şi de companiile de asigurare pe viaţă,
398
399
400
401
SUMARUL CAPITOLULUI
Structura financiară a sectorului populaţiei evidenţiază ponderea
semnificativă a creditelor ipotecare în datoriile financiare, dominate de
către bănci comerciale şi ipotecare, şi a titlurilor deţinute la fondurile
instituţionale (de pensii, de asigurări, mutuale) în activele financiare.
Sectorul populaţiei se confruntă, în gestiunea portofoliului de active
financiare, cu o serie de riscuri, determinate de următoarele cauze mai
semnificative: incapacitatea de plată a debitorilor, inflaţia, modificarea
cererii financiare, variaţia ratelor dobânzii, modificarea politicii
economice. Realizarea creditului ipotecar implică instituţii bancare şi
nebancare, în funcţie de destinaţia creditului, băncile comerciale fiind
puternic concurate de către băncile ipotecare şi de către instituţii de
economisire contractuală, în ultima perioadă afirmându-se fondurile
mutuale, de pensii şi de investiţii, ca investitori pe pieţele ipotecare, ale
valorilor mobiliare cu ipotecă, valori tranzacţionate pe pieţele secundare,
care asigură diversificarea riscurilor şi lichiditatea continuă a fondurilor
investite pe piaţa imobiliară.
Creditul ipotecar prin băncile comerciale implică două tipuri de
credite: cu amănuntul şi cu ridicata. Creditele ipotecare cu ridicata sunt
credite comerciale specializate acordate firmelor implicate în finanţarea
sau dezvoltarea activelor imobiliare. Majoritatea creditelor ipotecare cu
ridicata sunt credite pentru construcţii în care băncile împrumută fonduri
404
TERMENI-CHEIE
Administrarea creditului ipotecar Agenţie guvernamentală
Bancă ipotecară Casă (societate) de construcţii
Ciclicitatea cererii de locuinţe Construcţie de locuinţe
Costul locuinţei Credit asociativ
Credit ipotecar Credit locativ
Credit pentru construcţia de Credit pentru achiziţionarea unei
locuinţe locuinţe
Drept real Finanţare creativă
Finanţare locativă Garanţie reală
Indivizibilitatea ipotecii Ipotecă
Ipotecă convenţională Ipotecă cu anuitate
Ipotecă cu anuitate inversă Ipotecă cu balon de plată
Ipotecă cu plata graduală Ipotecă cu rată ajustabilă
Ipotecă cu rată renegociată Ipotecă flexibilă
Ipotecă garantată prin asigurare Ipotecă imobiliară
Ipotecă pe dobândă Ipotecă pe pensie
Ipotecă recuperabilă Împrumut de legătură
406
407
408
INTRODUCERE
Finanţarea prin fiscalitate a serviciilor publice este adesea
insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor necesare, administraţiile
centrale şi locale înregistrând deficite bugetare, acestea fiind finanţate
prin împrumuturi publice, bancare sau pe pieţele financiare, interne
sau externe; se evidenţiază în acest sens patru tendinţe: expansiunea
cheltuielilor publice, ponderea acestora în PIB ajungând la peste 50%;
creşterea contribuţiilor împrumuturilor, ale veniturilor extraordinare la
finanţarea cheltuielilor publice, datorită creşterii deficitelor bugetare;
creşterea finanţării deficitelor pe pieţele financiare; creşterea finanţării
externe, datoria publică externă depăşind frecvent 30% din PIB.
409
1. Finanţarea publică
413
416
422
426
427
429
430
431
433
5. Balanţa de plăţi
În condiţiile sistemului valutar având la bază etalonul aur, cursurile
de schimb se determinau automat, prin compararea valorilor în aur ale
diferitelor unităţi monetare. Dacă, de exemplu, 1 dolar american era
definit prin 0,9 grame de aur, iar 1 liră sterlină prin 2,7 grame de aur,
atunci 1 liră sterlină era egală cu 2,7/0,9=3 dolari.
Elementul esenţial al sistemului bazat pe etalonul aur constă în
capacitatea şi în dorinţa unei ţări de a converti moneda sa în aur, la o rată
fixă. În prezent, nici o ţară nu se angajează să schimbe moneda sa în aur,
la o rată fixă, deşi până în 1971 SUA trebuia să schimbe aur pentru dolari
la 35 dolari uncia, dacă conversia era solicitată de către guverne sau
băncile centrale.
În condiţiile sistemului cursurilor de schimb fixe, ţările aveau un
raport oficial între monedele lor şi dolar sau aur, autorităţile monetare
putând vinde sau cumpăra monedele lor pe piaţa valutară, menţinând
cursul în anumite limite faţă de valoarea oficială.
434
0 1 2 3
1 Contul curent net SCC –2.317
11 Balanţa comercială net(sold) SCB –2.969
111 Exporturi E +11.385
112 Importuri I –14.354
12 Servicii net SS – 209
435
6. Datoria externă
Creditarea externă, internaţională poate contribui la dezvoltarea
ţărilor debitoare, a agenţilor economici din spaţiul naţional, în condiţiile
în care clauzele acordării împrumuturilor, referitoare la rate ale
dobânzii, scadenţe, termene de graţie etc., sunt favorabile debitorilor, iar
fondurile sunt utilizate adecvat şi eficient, astfel încât să furnizeze
lichidităţile necesare rambursării împrumuturilor şi achitării serviciului
datoriei externe.
439
441
442
445
446
449
451
452
453
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
¾ Moisuc Constantin (coord.), Relaţii valutar-financiare
internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002.
¾ Moisuc Constantin (coord.), Finanţe şi plăţi internaţionale,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.
¾ Moşteanu Tatiana, Buget şi trezorerie publică, Editura DU-Style,
Bucureşti, 2000.
¾ Horvitz Paul M., Monetary policy and the financial system,
Prinntice-Hall.Inc, USA, 1979.
¾ Riehl Heinz, Rodriguez Rita M., Foreing exchange and money
markets, McGraw Book Company, New York, 1999.
454
INTRODUCERE
Evoluţia viitoare a activităţilor bancare va semnifica afirmarea
puternică a băncilor pe pieţele internaţionale, transformarea produselor şi
serviciilor bancare, reconstrucţia organizatorică a băncilor în sensul
afirmării acestora ca generatoare şi purtătoare ale noilor forme de monedă
şi instrumente monetare, banca păstrându-şi natura activităţilor, însă
modificându-şi modalităţile de realizare a acestora.
Expansiunea băncilor pe pieţele financiare, prin transformarea şi
integrarea acestora, internaţionalizarea activităţilor bancare şi finan-
ciarizarea acestora, pătrunderea băncilor în domenii de activitate
nonbancară, prin integrarea acestora în holdinguri şi conglomerate
455
1. Expansiunea bancară
457
458
460
461
462
467
2. Internaţionalizarea bancară
Operaţiunile financiare internaţionale sunt parte integrantă a acti-
vităţii marilor bănci, încă din anii ’60 fenomenul internaţionalizării luând
forme agresive, pentru a continua în acelaşi ritm şi în deceniile următoare,
în prezent căpătând importanţă firească fenomenul globalizării bancare.
Aceleaşi operaţii bancare, specifice şi spaţiului naţional, devin ceva
mai complexe în spaţiul internaţional, din următoarele cauze principale:
• complicarea configuraţiei reglementative, operaţiunile confrun-
tându-se cu două legislaţii, cea autohtonă şi cea străină, din ţara în care se
desfăşoară operaţiile;
468
470
474
477
480
481
SUMARUL CAPITOLULUI
Viitorul activităţii bancare depinde de natura, conţinutul, extinde-
rea, profunzimea şi viteza transformărilor ce se vor produce în domeniul
financiar bancar, într-o triplă perspectivă: compoziţională, spaţială,
temporală.
Perspectiva compoziţională se realizează prin expansiunea
bancară, evidenţiată în dublu sens: pătrunderea băncilor pe pieţele
financiare şi pătrunderea instituţiilor nonbancare în activitatea bancară.
Pătrunderea instituţiilor nonbancare pe piaţa bancară are loc prin
preluarea, de către diverse instituţii financiare, a realizării de activităţi
tradiţional bancare, precum cele cu fonduri mutuale sau monetare sau a
482
TERMENI-CHEIE
Achiziţie bancară Activitate semibancară
Agenţie de titluri Autoritate monetară
Avantaj comparativ Bancă afiliată
Bancă autonomă Bancă corespondentă
Bancă individuală Capital de compoziţie
Competitivitate bancară Consorţiu bancar
Dereglementare Diferenţialul dobânzii
Expansiune bancară Facilitate bancară
Filială Finanţare corporatistă
Franciză Fuziune bancară
Holding bancar Holding multibanc
Holding unibanc Industrie financiară
484
485
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
¾ Gaftoniuc Simona, Practici bancare internaţionale, Editura
economică, Bucureşti,1995.
¾ Held David ş.a, Transformări globale; Polirom, Bucureşti, 2004.
¾ Miller Roger LeRoy, VanHoose David D., Money, banking and
financial markets, Thomson, SouthWestern, USA, 2004.
486
488