Michel Foucault - Cuvintele Si Lucrurile

I

MICHEL FOUCAULT

Cuvintele şi lucrurile

Editura UNIVERS

Bucureşti, 1996

î

Q

Z

P2 C

t

,: r«.

1

Cuvintele"şTîucrurile

O arheologie a ştiinţelor umane

<"*■ 'C.-..V1 îtA« *

l

-

* ţ

"725917V*

/

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ„OCTAViAN GOGA"CLUJ

Traducere de BOGDAN GHIU şi MIRCEA VASILESCUStudiu introductiv de MIRCEA MARTIN Dosar de BOGDAN GHIU

, i

Coperta de Vasile SOCOLIUC Redactor: Diana BOLCUAcest volum a fost editat cu sprijinulMINISTERULUI FRANCEZ AL AFACERILOR EXTERNEDirecţia Cărţii AMBASADA FRANŢEI ÎN ROMÂNIAşi alFUNDAŢIEI SOROS PENTRU O SOCIETATE DESCHISĂMICHEL FOUCAULT

Les mots et Ies choses

> Editions Gallimard, 1966Toate drepturile asupra acestei versiunisînt rezervate Editurii UNIVERS Piaţa Presei libere nr. 179739, BucureştiISBN 973-34-0328-8

Un decolonizator de spirite

E surprinzător şi trist să constaţi cît de puţin cunoscut la noi este Michel Foucault, gînditor a cărui operă estecitită, răscitită şi intens comentată pe toate continentele. învăţămîntul umanist autohton este încă departe de a-l fiintrodus în bibliografia obligatorie, specialiştii diverselor cîmpuri de cercetare îl citează mai degrabă decît îlcitesc, editorii nu s-au grăbit să-l publice în româneşte*.în deceniile totalitarismului comunist a existat o rezervă oficială faţă de opera unui asemenea autor care, deşi destînga şi chiar membru al Partidului Comunist Francez (în prima sa tinereţe şi doar pentru doi ani), a ştiut sărămînă în afara îngustimilor ideologice partizane. Inteligenţa puternică şi liberă a lui Foucault a venit mereu încontradicţie cu dogmatismul comunist, fie că n-a acceptat trunchierile impuse unui studiu al său despre Descartes-cenzura funcţiona, cum se vede, şi în cadrul partidelor comuniste din Occident - fie că s-a văzut sancţionată înPolonia (unde Michel Foucault a fost lector de franceză între anii 1958-l959) şi de unde a fost expulzat datorităinteresului arătat faţă de problema internării).

Raporturile cu Althusser şi, mai ales, cu Sartre ar putea fi, la rîndul lor, comentate din această perspectivă. Rămînînsă definitorii pentru atitudinea politică (şi morală) a lui Foucault fapte precum apariţia, uneori chiar alături deSartre, în cadrul unor manifestaţii pariziene în prelungirea marilor mişcări din mai 1968, dar şi solidarizarea cudisidenţii sovietici ori protestul răsunător împotriva „legii marţiale" din Polonia (mai precis, împotriva pasivităţiiguvernului francez faţă de o asemenea măsură represivă şi a arestării lui Derrida la Praga în 1982.* Cu o notabilă excepţie, Editura de Vest, care a publicat în 1995 (într-un singur volum masiv)

Istoria sexualităţii.

Dincolo de reacţiile publice ale autorului, opera lui Foucault, ea însăşi, privită în ansamblul ei, era incompatibilăcu materialismul dialectic şi istoric în genere şi în mod deosebit cu versiunea lui etatizată şi simplificată în ţărilesocialismului real. Contestaţia foucauldiană a istorismului şi a umanismului nu putea fi pe placul ideologilor oficiali, ca să nu mai vorbim de impactul subversiv pe care lucrările sale despre formele Puterii şi ale represiuniile-ar fi avut în atmosfera totalitarismului victorios.Dacă la aceste obstacole adăugăm dificultatea extremă a cel puţin unora dintre lucrările lui Foucault, precum şimoartea precoce a autorului, întîmplată în 1984, în plină glorie, am putea avea o explicaţie (parţială) a întîrzieriiintroducerii operei sale în cultura noastră. Dar dispariţia autorului n-a însemnat cîtuşi de puţin încheierea cariereioperelor sale, a iradierii lor. Noi traduceri şi reeditări ale lucrărilor lui au continuat să apară, comentariile critice pe marginea lor s-au înmulţit, evoluţia unor discipline ştiinţifice resimte vizibil influenţa gîndirii sale.Receptarea lui Foucault în diferite spaţii de cultură s-a produs, fireşte, în funcţie de tradiţiile şi aşteptările locale,astfel încît se poate spune astăzi că există un Foucault „american", sensibil diferit de acela „francez", după cumexistă o versiune a lui japoneză sau alta sud-americană. Sînt convins că, dacă am fi în măsură să urmărimecourile operei foucauldiene în cultura estului european, am întîlni o altă imagine, răspunzînd altor necesităţi şiîntrebări.în ce ne priveşte pe noi, românii, cred că trebuie să integrăm cît mai rapid această operă, împreună cu destulealtele rămase neasimilate în ultimele decenii şi compunînd o etapă a gîndirii europene pe care nu cred că ne-am putea îngădui s-o „ardem", cum am procedat (prea) adesea dc-a lungul efortului nostru recuperator.„Ce este un autor?", se întreba Michel Foucault într-o conferinţă rostită la Societatea Franceză de Filosofie în1969, al cărei text publicat se va bucura de o lungă şi bogată posteritate. El constata că atît noţiunea de

autor,

cîtşi aceea de

„operă"

sau de

„scriitură"

devin problematice în zilele noastre, dacă nu vor fi fost din-totdeaunaastfel. „Scriitura se desfăşoară ca un joc, ce îşi depăşeşte

Un decolonizator de spirite

£^p

gjjjjnjiisf mai puţinconjinululuisemnificat, cît „naturii

îase^asemmf^ffiMai-:-~FmS^

expre-sivă~a discursului" tinde să dispară şi, o dată cu ea,

autorul

însuşi, aşa cum l-a conceput „tradiţia istorico-transcendentală a secolului al XlX-lea".Tema recurentă - mai ales în comentariile literare foucauldiene - a înrudirii scrisului cu moartea serveşte dreptargument în favoarea aserţiunii refentoărela „efasarea caracterelor individuale ale subiectului vorbitor". Ceea cese repune, de fapt, aici în discuţie sînt „privilegiile subiectului", cu deosebire prezenţa lui originară, fondatoare:„Punerea între paranteze a referinţelor biografice sau psihologice atunci cînd se analizează o operă (text literar,sistem filosofic, operă ştiinţifică) înseamnă deja punerea în discuţie a caracterului absolut şi a rolului fondator alsubiectului". Subiectul nu e altceva decît „o funcţie (variabilă şi complexă) a discursului". Iar autorul - cumnotează Foucault într-o versiune lărgită a textului său - nu va fi altceva decît o limită, „un principiu de economie"în proliferarea periculoasă a sensurilor şi a ficţiunilor. Autorul este. prin urmare, departe de a reprezenta oinstanţă creatoare „transcendentă tuturor limbajelor", autorul, de fapt, „nu precede operele". Sursa semnificaţiilor infinite ale unui text ori discurs nu se află în autorul lor, a cărui funcţie va dispărea într-o altă lume decît aceea burgheză, bazată pe individualism şi pe proprietatea privată. Se poate imagina, adaugă Foucault, o cultură undediscursurile ar circula fără ca funcţia autor să aparăvreodată. „Toate dişcujsiurjjg 4__] s-3r ^făyvra în anonimatul,murmuMui^^______ Acesta fiind (în linii foarte mari) conceptul abstract de

autor

al lui Foucault, să vedem cum se defineşte el însuşi pe sine ca autor în raport cu propriile-i texte şi, mai ales, cum crede că ele îl definesc. Atitudinea lui este, înaceastă privinţă, ambivalenţă, spre a nu spune contradictorie. Pe de-o parte, şi în continuitate logică (nutemporală) cu teoria din

Ce este un autor?

el pare să înţeleagă scrisul caje_nn_excrC'{i" de

dp-persrmniijnŢe-

Fără îndoială, nu smT~l!ngurul care scrie pentru a-şi pierde chipul". Frazele următoare, la fel de memorabile şide frecvent citate, conţin un refuz al fixării şi al recunoaşterii de sine: „Nu mă întreba cine sînt şi nu-mi cere sărămîn acelaşi: e o morală de stare civilă; ea guvernează documentele noastre. Dar să ne lase liberi cînd e vorbade scris". Putem vedea aici şi un refuz al identificării cu propria-i

operă? Oricum, ambele declaraţii lasă impresia că aşază sub pavăza

măştii

atît biografia autorului, cîtşi opera saAr mai trebui, în aceeaşi ordine de idei, adăugat faptul că Foucault a fost extrem de restrictiv în privinţa datelor cu care pro-pria-i biografie ar fi putut contribui la elucidarea textelor sale. înainte de a

muri, el şi-a distrus arhiva personală aproape în întregime şi a interzis publicarea postumă demanuscrise, printre acestea şi schiţa unui capitol important (despre perversiune) din

Istoria sexualităţii.

în acelaşi timp, opera sa însăşi, dincolo de temele ei mai mult sau mai puţin inedite şi în ciuda cîtorvamărci stilistice inconfun-dabile, poartă o aură de impersonalitate şi mister înfăţişîndu-ni-se adesea ca„un ansamblu de cunoştinţe fără subiect", ca o gîndire venită dintr-un exterior lipsit de identitate.Pe de altă parte, şi mai cu seamă în ultimii ani de viaţă, Michel Foucault a lăsat să se înţeleagă şi chiar a afirmat caracterul

autobiografic

al lucrărilor sale: „De cîte ori am încercat să fac operă teoretică, afost pe baza unor elemente din experienţa proprie", într-un interviu din 1978, întîlnim o recunoaştereîncă mai amplă: „... nu există nici o carte de-a mea care să nu fi crescut, cel puţin în parte, dintr-oexperienţă directă, personală [...] a nebuniei, a spitalelor psihiatrice, a bolii [...] şi chiar a morţii".De altfel, însăşi alegerea temelor lucrărilor sale poate fi considerată simptomatică. în plus, din biografia lui n-au lipsit gesturile

exhibiţioniste -

legate (numai aparent) paradoxal de zonele de penumbră ale existenţei sale. Dar el n-a încurajat nici o clipă confuzia între

eul personal

şi acela

auctorial

şi poate că tocmai această voinţă demarcatoare l-a determinat să-şi asume publichomosexualitatea atît de tîrziu şi pe căi atît de marginale. Cu toate că a făcut din

ciudăţenie

un stilcomportamental la care opera a fost mai mult decît permeabilă, Foucault a ţinut pînă spre sfîrşitulvieţii să-i asigure acesteia din urmă o receptare aşa-zicînd normală, într-un plan de relativă neutralitateintelectuală, să o ferească de lecturi dinainte orientate, pasionale şi reductive.Din această perspectivă, un text precum

Ce este un autor?

poate fi interpretat ca o versiune radicalabstractizată (şi fără adresă polemică evidentă) a pamfletului proustian

Contra lui Sainte-Beuve.

Autorul ca „funcţie a discursului" este o replică dată din altă vîrstă a criticii (literare şi filosofice)observaţiei esenţiale a lui Proust conform căreia „o carte este produsul altui eu decît acela pe care îlmanifestăm în obişnuinţele [...] şi în viciile noastre".

Un decolonizator de spirite

, "

Ambii autori ajung la concluzii cu valabilitate generală, extrapolînd o experienţă proprie şi încercîndsă-şi apere biografia de intruziunile voyeuriste ale criticii sau ale altor instituţii, să delimiteze un spaţiude intimitate la care „celălalt" să nu aibă acces decît - cel mult - pe calea sublimatoare şi/sauabstractizantă a discursului, a creaţiei.Legăturile între viaţa lui Foucault şi opera sa rămîn - pe acest plan al sugestiei de idei - foarte strînse,în ciuda rezervei sale faţă de actul

confesiv,

rezervă, la rîndul ei, simptomatică. Biograful său, Didier Eribon, ne atrage atenţia că „însăşi ideea de mărturisire îl îngrozea pe Foucault". Şi adaugă, invocîndîn sprijin textele acestuia: „Groază ale cărei urme le găsim în întreaga sforţare a ultimelor sale cărţi dea respinge, refuza, dezarma injoncţiunea de a spune, de a vorbi, de a face pe cineva să vorbească". Maiînainte, prietenul de o viaţă al filosofului, Daniel Defert, observa că „în opera lui, Michel Foucault ainserat practica mărturisirii în cadrul unei problematici a puterii. El n-a preţuit niciodată confesiuneaca atare, dezvăluind întotdeauna în desfăşurarea ei un proces de ordin poliţienesc". Fără să creadă,aşadar, în şansele confesiunii voluntare, spontane şi directe, Foucault a preferat să lase opera sămărturisească pentru el în felul ei specific, deviant, oblic şi impersonal, mulţumindu-se doar să indiceuneori o cale de acces către o identitate profund problematică.Meditaţia pe marginea experienţei biografice şi artistice a lui Raymond Roussel îl conduce pe autorulnostru la o altă formulare, mai directă, de această dată, şi mai cuprinzătoare; ea are, în plus, meritul dea armoniza cele două soluţii contradictorii pe care Foucault le-a dat raportului între operă şi biografieîn genere şi aceluia dintre propria operă şi propria biografie în special. Opera majoră a unui scriitor adevărat, crede criticul, este „pînă la urmă, el însuşi în procesul de scriere a cărţilor sale". Şi, maideparte: „Viaţa privată a unui individ, preferinţa lui sexuală şi opera lui sînt legate între ele nu pentrucă opera îi traduce viaţa sexuală, ci pentru că această operă include întreaga viaţă, ca şi toate textele".Ideea omologării biografiei cu opera aminteşte de Friedrich Gundolf, care a tratat în această manierăsimultană, sintetică, viaţa şi scrierile lui Goethe, cu precizarea importantă că, pentru el, operele marilor artişti constituie însăşi viaţa lor, sînt „corpurile pe care ea le conţine". Dacă pentru Gundolf, ca undemn discipol diltheyan, opera este viaţă fiindcă viaţa creatorului o include, pentru Foucault,conceptul operei este cel inclusiv: opera include viaţa

autorului ei, biografia lui face parte din operă, este operă. Ni se propune, aşadar, pe de-o parte, o operă înţeleasăca o formă de viaţă, ca o viaţă cuprinzătoare, exemplară, pe de altă parte, o biografie concepută ca o operă totală.

Category:	Uncategorized.
Rating:
Upload Date:	03/22/2009
Copyright:	Attribution Non-commercial
Tags:	This document has no tags.

Documents

People