Disfuncionaliti de sistem n managementul conflictelor: ONU vs. Rwanda Ana CIOFU, stud. an. II, RI cond, t. dr.

Ludmila Coad comunicare prezentat n cadrul conferinei tiinifice Symposia Studentium Despre genocidul din Rwanda se neleg foarte puine lucruri. Timp de 100 de zile, ntre 6 aprilie i 19 iulie 1994, o elit politic Hutu a instigat la uciderea n mas a 800.000 de indivizi de etnie Tutsi, potrivit datelor oficiale. Datele neoficiale indic cifra de 2 milioane, 2 milioane jumtate. Din punct de vedere statistic, n conformitate cu datele oficiale, asta ar nsemna 5,5 mori pe m inut. Rata omuciderilor a fost mult mai mare n primele 4 sptmni, cnd s-au nregistrat cei mai muli mori. Genocidul din Rwanda are, aadar, macabra deosebire de a depi numrul morilor din timpul Holocaustului. i, spre deosebire de naziti, care au folosit o tehnologie industrial modern pentru a realiza cel mai primitiv mod de lichidare fizic, fptuitorii genocidului rwandez au utilizat metode primitive i instrumente care necesitau efort fizic, presupunnd contact direct (intim) cu victima Nu mi propun s analizez subiectul dat din punctul de vedere al desfurrii propriuzise a genocidului. O s m axez, n mare parte, pe evidenierea atitudinii Organizaiei Naiunilor Unite, n virtutea statutului su de organizaie universal, aprtoare a drepturilor omului, a pcii i securitii, considerat a fi cel mai abilitat organism de soluionare a conflictelor. Genocidul din Rwanda privit din perspectiva ONU i a Statelor Unite ale Americii a fost studiat de un ir de cercettori din Rwanda, SUA i ri europene implicate direct sau indirect n conflict Frana i Belgia, dar i de foti funcionari ONU aflai n exerciiul funciunii la momentul genocidului, care au avut acces liber la informaiile i discuiile pe marginea acestui subiect. Printre acetia menionez pe Michael N. Barnett cu lucrarea Eyewitness to a genocide: The United Nations and Rwanda, funcionar al Misiunii SUA la ONU. El menioneaz c iniial era mpotriva interveniei n Rwanda din cauza faptului c trupele ONU suferiser recent eec n Somalia i Bosnia, ceea ce le demonstrase incapacitatea de a interveni i soluiona un conflict intern, un rzboi civil. Ulterior ns tot el este cel care acuz ONU i SUA de neimplicare n stoparea genocidului, care demult trecuse de limitele unui rzboi civil. Alan J. Kuperman, specialist n conflicte etnice i intervenii umanitare la Centrul de Studii Internaionale al Universitii din Carolina de Sud, atenioneaz asupra faptului c din populaia Tutsi a fost exterminat. Tot el este cel care evideniaz existena a dou coli de gndire n ceea ce privete relaia Hutu Tutsi nainte i n timpul perioadei coloniale , relaie care a generat ulterior genocidul rwandez. Primul punct de vedere, aprobat de politicienii Tutsi i expus de muli istorici vesteuropeni, susine ideea c relaiile dintre cele dou grupuri aveau mai mult caracter de simbioz dect antagonist pn la venirea puterilor coloniale spre sfritul secolului al XIX lea. Aceast coal nu neag faptul c regii Tutsi au fost la putere aproape n toat perioada precolonial, dar susin c muli funcionari i administratori erau de origine Hutu, iar relaia patron client n cadrul i ntre grupuri era flexibil i reciproc avantajoas. Tutsi erau majoritatea cresctori de animale (bovine), iar Hutu erau, de obicei, cultivatori, diferene nu foarte rigide, ns. Aceast coal susine c nti Germania i apoi Belgia, dup transferul puterii coloniale n timpul primului rzboi mondial, au acutizat diferenele etnice pentru a implementa un sistem de control indirect. Cererile europene pentru resursele extractive au forat grupul mic al administratorilor Tutsi s asupreasc majoritatea Hutu. Politicienii Hutu i ali istorici nu sunt de acord cu afirmaiile primei coli i susin faptul c Tutsi conduc cu mult nainte de a veni europenii i de a impune acest sistem discriminatoriu. Aceast coal opteaz pentru ideea c puterile coloniale au

formalizat i instituionalizat sistemul rasist deja existent prin introducerea n actele de identitate a meniunii grupului etnic din care fac parte. Oricum, ambele coli snt de acord c pe parcursul perioadei coloniale, o elit Tutsi a exploatat Hutu ca pe nite ceteni de mna a doua, ceea ce provocat de-a lungul timpului masacre mpotriva Tutsi, culminnd cu genocidul din 1994. Jared A. Cohen, n One Hundred Days of Silence: America and the Rwanda Genocide, consider genocidul din Rwanda ca fiind unul din eecurile cele mai mari ale umanitii, avnd guvernul SUA ca lider al non interveniei. Belgia i cel puin 3 state membre permanente a Consiliului de Securitate SUA, Frana i Marea Britanie tiau de avertismentele generalului Dallaire din ianuarie 1994 i au respins cererea de ntrire a forelor UNAMIR aflate pe teritoriul Rwandei. Exist dou documente extrem de importante care cereau expres implicarea ONU n stoparea genocidului: Carta ONU, care proclam principiile i scopurile organismului i Convenia cu privire la prevenirea i reprimarea crimelor de genocid, adoptat de Adunarea General ONU la 9 decembrie 1948. Preambulul Conveniei exprim faptul c genocidul este o crim la adresa dreptului popoarelor, n contradicie cu spiritul i scopurile Naiunilor Unite i pe care lumea civilizat l condamn. Prin Art. 1, Prile contractante confirm c genocidul, comis att n timp de pace, ct i n timp de rzboi, este o crim de drept internaional i ele se angajeaz s-l previn i s-l pedepseasc. Convenia stabilete totodat i aciunile care sunt considerate act de genocid; astfel genocidul se refer la oricare dintre actele de mai jos, comis cu intenia de a distruge, in totalitate sau numai n parte, un grup naional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: a) omorrea membrilor unui grup; b) atingerea grav a integritii fizice sau mintale a membrilor unui grup; c) supunerea intenionata a grupului la condiii de existen care antreneaz distrugerea fizic total sau parial; d) msuri care vizeaz scderea natalitii n snul grupului; e) transferarea forat a copiilor dintr-un grup n altul. Or atitudinea ONU n raport cu genocidul din Rwanda contravine tuturor acestor principii consfinite de nsui acest organism. n ciuda faptului c generalul Romeo Dallaire a cerut n nenumrate rnduri ntriri pe teren, ONU a ordonat trupelor sale s nu protejeze civili, susinnd ideea unui rzboi civil n defavoarea realitii unui genocid, i pe 21 aprilie a ordonat ca trupele, n afara de 270 de soldai, s fie retrai. Statele Unite i-au folosit puterea considerabil n Consiliul de Securitate pentru a cenzura apelul la intervenie i, mai apoi, i-a obstrucionat pe cei care doreau o intervenie. O investigaie mai aprofundat a dezvluit o istorie mult mai complex, reprofilnd drama departe de SUA, ctre Consiliul de Securitate i Secretariatul general al ONU. Imediat dup ce Consiliul a votat reducerea misiunii UNAMIR, genocidul n forma sa de manifestare a devenit foarte clar i uor de distins. Dar reacia duplicitar a consiliului a fost s refuze s numeasc evenimentele cu numele adevrat genocid de fric sa nu fie nevoit s acioneze. Din moment ce genocidul nu mai putea fi negat la nivel public, la nceputul lui mai, ONU foarte rapid a propus un plan de intervenie, dar a aprut o problema: trupe necesare interveniei nu au putut fi localizate. Tcerea colectiva a ONU de la nceput pn la ncheierea conflictului poate fi atribuit lipsei de voin politic. Din acest punct de vedere, ntreg Consiliul poate fi considerat responsabil de cderea Rwandei. Diverse cercetri au inclus n rndul vinovailor nali oficiali ONU care se prezentau formal ca fiind susintori ai interveniei. Secretarul General ONU de la acea dat, Boutros Boutros Ghali, afirma c a fcut apel ctre membrii ONU de a trimite trupe n zon dar a fost ignorat. n acest context in s precizez faptul c relaia special a lui Boutros Ghali cu administraia american i refuzul de a se angaja ntr-un tip de reform inspirat exclusiv de perceptele americane l-a costat pe diplomatul egiptean accesul la cel de-al doilea mandat, ceea ce demonstreaz c Boutros Ghali fcea jocul SUA n tendina de amnare a implicrii n genocid i de negare propriu-

zis a genocidului. Oficiali de la Departamentul de operaiuni de meninere a pcii (DPKO Departament of Peacekeeping Operations) pretindeau c au fcut tot ce au putut bazndu-se pe informaia insuficient venit de pe teren, insinund c comandantul forelor UNAMIR, Romeo Dallaire, nu i ndeplinea misiunea. Ulterior s-a demonstrat c Secretariatul nu a informat Consiliul de Securitate despre acest fapt, ordonnd pacificatorilor s rmn impariali. Majoritatea rapoartelor i aciunilor indicau un suport subtil, dar important, reducerii expunerii UNAMIR n contextul conflictului. La 8 aprilie biroul lui Boutros-Ghali a spus consiliului c evacuarea trebuie s fie inevitabil. La 9 aprilie Boutros-Ghali a comunicat ca UNAMIR ul s se retrag dac situaia devine suficient de periculoas. Departamentul de operaiuni de meninere a pcii i Boutros-Ghali i-au spus ntr-un mod consecvent lui Romeo Dallaire c UNAMIR nu va primi ntriri i s se pregteasc de evacuare. Ziua urmtoare, consilierul politic special a lui BoutrosGhali a menionat dur faptul c UNAMIR ar putea fi nchis. n toat aceast schem este implicat, fr ndoial, i Frana. Ea juca rolul de metropol pentru guvernul rwandez i era, totodat, bun prieten cu secretariatul general. Frana a susinut acordurile de la Arusha din 1993 n urma rzboiului civil i a refuzat cererea Belgiei de intervenie n zonele de aciune ale RPF (Frontul Popular Rwandez grupul care lupta mpotriva celor implicai n genocid i care ulterior va prelua puterea n Rwanda, democratiznd statul). Exist dovezi factologice care afirm colaborarea Franei cu Boutros-Ghali pentru a obine n consiliu un verdict mpotriva interveniei. Masacrul Tutsi din 1994 este primul caz de genocid incontestabil de dup 1945 , iar raiunile neinterveniei n Rwanda au natur complex. Implicaiile politice i economice ale Franei i SUA n regiune au provocat diferene de opinii i chiar conflicte de interese ntre membrii Consiliului de Securitate, fapt care a dus la abandonul Rwandei de ctre comunitatea internaional. Lipsa de voin a ONU a permis astfel unei elite politice s lichideze n mas un grup etnic, genocidul din Rwanda fiind catalogat ca unul dintre cele mai teribile acte ale secolului XX. Managementul conflictelor Conflictele sunt prezente inevitabil in toate domeniile activitatii umane supuse schimbarii. In consecinta, este normal sa existe o mare diversitate de definitii. Conflictele au o reputatie proasta si presupun, in mod traditional, la nivelul opiniei comune, o trimitere la violenta si deci, o valorizare negativa in definire: conflict neintelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism; cearta, diferend, discutie (violenta), DEX, 1984: 184. Majoritatea analistilor din domeniul relatiilor internationale, un domeniu predilect pentru teoria solutionarii conflictelor subliniaza, de asemenea, incompatibilitatea intereselor in definitie: Conflictul este o conditie sociala care apare cand doi sau mai multi actori urmaresc scopuri mutual exclusive sau mutual incompatibile. In relatiile internationale comportamentul conflictual poate fi inteles ca razboi sau amenintare cu declansarea razboiului (Evans, 1998: 93) Conflictul este urmarirea de scopuri incompatibile de catre grupuri diferite (Miall, 2000: 19-20) La o analiza mai atenta se observa ca nu toate conflictele presupun o incompatibilitate de scopuri. Conflictele pot sa apara, insa, intre parti care urmaresc acelasi obiectiv sau intre parti care au interese foarte diferite. Starea conflictuala poate exista si fara interese mutual exclusive. Leigh Thompson (2000) ofera un model al conflictelor in functie de impactul intre ceea ce el numeste starea obiectiva a lumii si perceptiile subiective ale partilor din conflict. Conflictul poate fi, astfel, real (conflictul exista si persoanele il percep ca atare), latent (exista dar nu este perceput), fals (nu exista, dar este perceput), sau inexistent (nici nu exista, nici nu este perceput). Stephen P. Robbins defineste conflictul ca fiind un proces care incepe cand o parte percepe ca o alta parte a afectat sau este pe cale sa afecteze negativ ceva care o anumita valoare pentru prima parte (1998: 921). Pruitt si Rubin considera ca, conflictul este divergenta perceputa de interese sau o credinta ca aspiratiile curente ale partilor nu pot fi atinse simultan (1986: 4). Hocker si Wilmot sustin ca, conflictul se refera la interactiunea unor persoane, grupuri interdependente

care percep scopuri incompatibile si interferenta reciproca in atingerea acestor scopuri (1985). Aceste definitii sunt construite in mod voit foarte general pentru a include toate tipurile de conflicte. Practic, definirea prin interactiune, perceptie si opozitie, marcheaza punctul in care orice activitate sau interactiune aflata in desfasurare se transforma intr-un conflict intre parti. Perspective de abordare a conflictelor Exista cel putin trei perspective majore in abordare conflictelor: perspectiva traditionala, perspectiva relatiilor umane si perspectiva interactionista. Perspectiva traditionalista viza perspectivele initiale asupra conflictului care presupuneau ca toate conflictele sunt rele. Conflictul era vazut negativ si era asociat in mode obisnuit cu termeni ca violenta, distrugere si irationalitate. Aceasta perspectiva solicita schimbari ale realitatii care a generat conflictele. Perspectiva relatiilor umane. Prin aceasta perspectiva conflictele sunt normale pentru toate organizatiile si grupurile. De vreme ce conflictele sunt inevitabile, scoala relatiilor umane sugereaza acceptarea conflictelor. Sustinatorii acestei perspective incearca sa rationalizeze conflictul. Perspectiva interactionista. Aceasta perspectiva chiar incurajeaza conflictul, pornind de la ipoteza ca un grup pasnic, armonios si cooperant risca sa devina static, apatic, si sa nu raspunda nevoii de schimbare, inovatie si imbunatatire. Contributia majora a grupului interactionist este ca incurajeaza liderii de grup sa mentina un nivel al conflictului in organizatie suficient cat sa pastreze dinamismul, creativitatea si autocritica grupului. Teoria interactionista nu sustine ca toate conflictele sunt bune. Evaluarea se face prin analiza functiilor pe care le indeplineste conflictul in cadrul unui grup. Unele conflicte sustin obiectivele grupului si ii imbunatatesc performanta aceste conflicte sunt functionale, eficiente. Exista, fireste, si forme disfunctionale, distructive, de conflicte care blocheaza activitatea grupului. Stagii ale procesului conflictual Conflictul este un proces dinamic. Identificare stagiilor de evolutie a acestui proces ne va oferi o intelegere a mecanismelor conflictuale si va permite identificarea strategiilor de solutionare. Robbins (1998) prezinta cinci stagii majore ale procesului conflictual: opozitia potentiala sau incompatibilitatea, cunoasterea si personalizarea, intentiile de abordare a conflictului, comportamentul, rezultatele. Primul pas in procesul conflictual este existenta conditiilor pentru ca un conflict sa poata izbucni. Aceste conditii pot fi sintetizate in trei categorii generale: comunicare, structura si variabile personale. Comunicarea poate fi o sursa serioasa de conflict daca genereaza forte contradictorii in perceptia partilor. Aceste forte opuse rezulta din dificultati semantice, neintelegeri si zgomot in canalele de comunicare. Structura. Opozitia potentiala sau incompatibilitatea poate sa fie generata si de cauze care tin de structura organizatiei sau grupului din care fac parte partile ce vor intra in conflict. Variabile personale. Probabil cea mai utila variabila in studiul conflictului social o constituie sistemele de valori diferite. Cunoasterea si personalizarea. Daca conditiile mentionate in modulul precedent afecteaza negativ un lucru important si de valoare pentru una dintre parti, potentialul pentru opozitie se transforma in conflict. Perceptia este un element necesar. Astfel, una sau mai multe parti trebuie sa fie constienta de existenta conditiilor antecedente. Cu toate acestea, faptul ca un conflict este perceput nu inseamna ca este si personalizat. Pe de alta parte, este necesar sa amintim ca emotiile joaca un rol extrem de important in stabilirea si formarea perceptiilor (emotiile negative produc suprasimplificarea lucrurilor si interpretari negative, iar cele pozitive maresc tendinta de a vedea aspecte diverse ale legaturilor dintre elementele unei probleme. Intentiile intervin intre perceptiile, emotiile oamenilor si comportamentul lor deschis. Intentiile sunt decizii de a actiona intr-un anumit mod intr-o situatie conflictuala. Pot fi identificate cinci intentii majore de abordare a conflictelor: abordarea ocolitoare, abordarea indatoritoare, abordarea competitiva, abordarea concesiva si abordarea colaborativa. Comportamentul. Cand oamenii se gandesc la conflicte, ei tind sa se concentreze asupra acestui stagiu. Aici conflictele devin vizibile. Acesta include actiunile, declaratiile si reactiile partilor conflictuale. Acest stadiu poate fi descris ca fiind un proces de interactiune dinamica. Dupa gradul de intensitate, conflictele pot fi clasificate astfel: neintelegeri minore, forme subtile; sfidare

deschisa a celuilalt si indoieli asupra lui; atacuri verbale, amenintari si ultimatum-uri, atacuri fizice agresive, eforturi deschise, vizibile de a distruge partea cealalta. Aceste conflicte pot fi situate ca un continuum. Rezultatele. Interactiunea dintre parti se finalizeaza cu anumite consecinte. Aceste consecinte pot fi functionale, daca conflictul se finalizeaza cu o imbunatatire a performantei grupului, sau pot fi disfunctionale, daca duc la o diminuare a performantei acestuia. Solutionarea conflictelor Oameni diferiti adopta strategii diferite pentru rezolvarea conflictelor. Aceste strategii se invata de obicei in copilarie si par sa functioneze automat la un nivel preconstient. Ceea ce pare natural in astfel de situatii, de fapt este o strategie personala invatata si, deoarece a fost invatata, poate fi oricand schimbata invatand metode noi si mai eficiente de a rezolva un conflict. Modul de actiune intr-un conflict este afectat de importanta obiectivelor personale si de cat de importanta este considerata relatia respectiva. Date fiind aceste doua preocupari in cadrul unei relatii, putem spune ca exista cinci strategii de baza care pot fi utilizate pentru solutionarea conflictului. Retragerea arata o preocupare redusa atit pentru rezultate, cit si pentru relatiile interpersonale. Indivizii care adopta aceasta solutie se retrag din conflict, amana asumarea responsabilitatilor, ignora situatiile si persoanele si este caracteristica celor lipsiti de incredere in ei insisi. Evitarea conflictului presupune ignorarea acestuia in speranta ca va dispare de la sine. Conflictul insa nu dispare, ci ramine in stare latenta. El poate reizbucni cu o intensitate mult mai mare daca situatia care a generat conflictul este deosebit de importanta pentru parti. Aplanarea se rezuma la incercarile personale de a multumi toate partile implicate in conflict. In aceasta situatie sunt supraevaluate relatiile interpersonale si sunt neglijate aspectele tehnice ale acestora. Altfel spus, aplanarea conflictului se intalneste atunci cind una dintre parti este dispusa sa satisfaca interesele celeilalte parti, in dauna propriilor sale interese, fie pentru a obtine un credit din partea celorlalti, fie pentru ca armonia si stabilitatea este vitala in relatie. Fortarea este utilizata indeosebi in cazul in care individul doreste, cu orice pret, obtinerea rezultatelor, fara a avea consideratie fata de asteptarile, nevoile si sentimentele celorlalti. De obicei, aceasta modalitate de rezolvare a conflictului se bazeaza pe forta de constrangere a persoanei, care utilizeaza abuziv sursele de putere pe care le detine asupra celorlalte parti implicate. Pe termen scurt, forta poate reduce conflictul, dar efectele nu sunt dintre cele favorabile pe termen lung. Compromisul presupune concesii reciproce, ambele parti obtinand oarecare satisfactie. Aceasta posibilitate de solutionare a conflictelor porneste de la supozitia ca exista intotdeauna o cale de mijloc pentru solutionarea diferendelor, dezacordurile fiind rezolvate prin negocierea unei solutii de compromis. Compromisul este de fapt o solutie superficiala de impacare a tuturor partilor care presupune sacrificarea convingerilor si uneori a rationalitatii. Adoptarea acestei metode se face mai ales atunci cind partile au puteri egale si sunt ferm hotarate sa-si atinga scopurile in mod exclusiv. Confruntarea este o abordare a conflictului care ia in considerare atit nevoia de rezultate, cit si relatiile cu partile implicate. Aceasta constituie, probabil, singura cale de rezolvare definitiva a conflictului si este utilizata in cazul in care se accepta diferentele legitime dintre parti, cheia solutionarii conflictului fiind recunoasterea onesta a diferentelor. Studiile efectuate in organizatiile economice arata ca cei mai eficace manageri abordeaza conflictul prin confruntare, pentru inceput, iar apoi incearca aplanarea, compromisul, fortarea si, abia la urma, retragerea.

Bibliografie 1. Ortan, Florica (2003), Management educational, Editura Universitatii din Oradea 2. Vlasceanu, M. (1993), Psihologia organizatiilor si a conducerii, Editura Paideia, Bucuresti 3. Candea, R., Candea, D. (1998) Comunicarea manageriala aplicata, Editura Expert, Bucuresti 4. Marinescu, P. (2003), Managementul institutiilor publice, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti http://www.stiucum.com/management/managementul-crizelor-conflictelor/index.php