MARCIA MULLER
Trofee şi lucruri moarte
Trophies and Dead Things, 1990
Pentru Liz Alexander
Unu
În dimineţile de vară, San Francisco este adesea învăluit de o ceaţădeasă. Se ridică de sub Golden Gate şi se răspândeşte insidios prin oraş,transformând locurile cunoscute şi obiectele comune în lucruri frumoase,misterioase sau — în anumite cazuri — nefaste. Atârnă grea în faţageamurilor, se strecoară pe sub uşi şi penetrează conştiinţa celor care seaflă în pragul trezirii. Un somn liniştit va degenera atunci în agitări şizvârcoliri; visele plăcute se vor transforma în coşmaruri. Când îşi deschidochii, victimele ceţii sunt conştiente de o curioasă stare de neliniştechiar înainte de a face faţă zilei mohorâte.
Î
n iulie, într-o dimineaţă de sâmbătă, eu eram una dintre acestevictime. Cu mult înainte de a suna ceasul deşteptător la neortodoxa orăşapte, m-am trezit şi am contemplat umbrele care se adunaseră princolţurile dormitorului. Într-un sfârşit, am întins mâna şi am apucatpârghia de comandă a minijaluzelelor de la geamurile de deasupracapului. Lumina care a intrat era murdară; m-am ridicat şi am văzut căceaţa decora ca un păr de înger ramurile pinilor din curtea din spate.Am oftat, am întrerupt alarma ceasului înainte de a începe să suneşi m-am trântit înapoi pe pernă. Sentimentul acela absurd, neliniştitor, seaccentua. Avusesem un vis...despre ce? Nu-mi puteam aminti, dar auralui persista — specifică, deprimantă.
M-am concentrat asupra zilei pe care o aveam înainte, dar niciperspectiv
ele ei nu erau, de asemenea, prea vesele. Hank Zahn,conducătorul firmei All Souls Legal Cooperative, unde sunt euanchetator, îmi solicitase o favoare: să-l ajut să cureţe apartamentulunui client care fusese ucis într-unui dintre incidentele recente de pestradă cu împuşcături la întâmplare. Deşi nu era modul în care prefer să-mi petrec sâmbăta, am acceptat deoarece am simţit că Hank — unuldintre cei mai vechi şi mai apropiaţi prieteni ai mei — avea nevoie deprezenţa mea. Şi mai
exista
un pună luminos: m-a mituit cu promisiuneaunei mese de prânz; aceasta, plus compania plăcută a lui Hank erau ocombinaţie cuceritoare.Dumnezeu ştie, aveam nevoie de o companie plăcută. Deprimareauşoară din această dimineaţă putea fi provocată de ceaţă, dar ultimalună a fost singuratică şi tristă, iar cele cinci dinainte n-au fost mult maibune. Trebuia să găsesc o cale de ieşire din această stare proastă.Cineva a sunat la uşă.M-am neliniştit, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când soneriasau telefonul sună la ore când, de obicei, trebuia să rămână tăcute. M-am ridicat, am îmbrăcat capotul, legându-mi cordonul în timp cetraversam holul. Când am ajuns la uşă, m-am uitat prin vizor.Pe trepte stătea Jim Addison, prietenul meu de până acum o lună —şi era beat. Cu puţin după ora şapte dimineaţa, era în mod evident beat.
Am deschis uşa şi l-am privit fix. Jim se sprijinea de balustradaverandei, iar în ochi avea o privire vicleană. Părul şaten îi era ciufulit,hainele şifonate şi duhnea a fum de ţigară.
— Un concert d
e jaz improvizat o noapte întreagă, a spus. Jim era pianist de jaz şi în week-end-uri cânta cu un grup la un micclub de lângă plajă.— Pot să intru?Am ezitat, întrebându-mă cât de repede şi de uşor mă puteamdebarasa de el, apoi m-am decis să-l înveselesc, era cea mai bunăabordare a situaţiei. (Să mă debarasez de el... să-l înveselesc... Uite la ceajunsese o relaţie care cândva fusese foarte plăcută.)
— Pentru câteva minute.
L-am lăsat să intre şi l-am condus prin hol în bucătărie, unde ammers direct la filtrul de cafea şi l-am umplut cu apă. El s-a dus la frigiderşi s-a uitat înăuntru.
— Ai ceva vin?
— Pe raftul de pe uşă este o jumătate de sticlă de Riesling.
Î
n timp ce, cu o mână, puneam boabe de cafea în maşina demăcinat, cu cealaltă am luat un pahar din dulăpior şi i l-am întins. Măobişnuisem cu Jim, care-şi încheia ziua în timp ce eu mi-o începeam pe amea, deşi de obicei nu întârzia aşa de mult.Când am terminat de pus cafeaua şi am început s-o macin, amobservat că el stătea nemişcat, ţinând paharul gol şi încruntându-se.— Mă urăşti, nu-i aşa? a spus el.
Am oftat.
— Bineînţeles că nu.Era aceeaşi întrebare pe care mi-o pusese când i-am spus că nu maivreau să-l văd — şi la fiecare din numeroasele şi persistentele apeluritelefonice de atunci şi până acum. Răspunsul meu era adevărat, deşi demult obosisem să-l liniştesc că nu-i aşa. Jim era un bărbat drăguţ, cu unumor de bun simţ, un muzician talentat şi devotat şi îmi plăcea foartemult. De fapt, tocmai pentru că-mi plăcea atât de mult de el m-am decissă pun capăt relaţiei noastre. Nu este frumos să te foloseşti de cineva lacare ţii ca să te vindeci de altcineva pe care crezi că-l iubeşti.M-a privit un moment şi buzele i s-au strâns apoi într-un rictusdezgustător:— Practică şi lucidă ca întotdeauna, aşa este?— Ce vrei să spui cu...
— Î
ntotdeauna ai dreptate, întotdeauna ştii ce-i mai bine pentrumine, pentru tine, pentru toată nenorocita asta de lume!— Nu-i adevărat.Dacă aş fi atât de practică şi de lucidă, mi-aş permite să tânjescdupă un om de la care nu am mai primit veşti de şase luni? În primulrând, mi-aş fi permis să mă îndrăgostesc de acel om? Jim a trântit paharul de vin pe bufet atât de tare încât s-a spart.Privirea mi-a sărit la cioburile scânteietoare, iar apoi la faţa lui,schimonosită de furie. Era pentru prima dată când îl vedeam supărat.— Ce trebuie să spun ca să ajung până la tine? a întrebat el.
— Ne-am spus totul.
— Nu, nu cred. Nu încă!Brusc, s-a întors şi a ieşit pe hol; uşa din faţă s-a deschis şi s-atrântit î
n urma lui.
— Superb! am spus. Excelent! Ce altceva mai poate să meargă aziprost?Am dat încet aerul afară din plămâni şi m-am sprijinit de bufet; înspatele meu, filtrul de cafea şuiera şi bolborosea. Pentru un moment m-
am gândit dacă Jim — acest nou Jim mânios pe care nu-l cunoşteam — arputea fi violent. Ei bine, m-am decis, toţi putem, nu-i aşa? Trebuia săaştept să văd ce va face în continuare. Iar cu acest gând mai puţin decât încurajator, m-am dus să dau drumul la duş.
Î
n timp ce-mi spălam părul, mi-am reamintit visul pe care-lavusesem. Mergeam cu maşina să mă întâlnesc cu Hank la apartamentulclientului lui din cartierul Inner Richmond, dar, după ce am urcat BuenaVista Heights şi am coborât în Haight-Ashbury, am observat că Stanyan,strada din marginea nordică a Parcului Golden Gate, dispăruse. Datorităconfuziei mele, am făcut o serie de ocolişuri care m-au înfundat într-unteritoriu necunoscut, iar apoi, brusc, am ajuns iarăşi pe vârful dealului.Iarăşi şi iarăşi am coborât spre Haight. Iarăşi şi iarăşi n-am găsit nici ourmă de Stanyan Street.Asemenea vise frustrante — să formez la nesfârşit un număr detelefon şi să apăs pe butoanele greşite, să pierd un avion pentru că nuam putut să-mi fac bagajul la timp — nu erau o noutate pentru mine.Recent, am citit o carte despre acest subiect şi am aflat că aceasta-i oindicaţie că acela care visează astfel este nehotărât dacă să ajungă laacea destinaţie, dacă să dea respectivul telefon sau dacă să zboare cuavionul. Dar, în acest caz, în ciuda naturii depresive a obligaţiei pe caretrebuia s-o îndeplinesc, nu puteam să înţeleg de ce trebuia să simt oasemenea ambivalenţă puternică — sau de ce visul îmi lăsase o senzaţieatât de neplăcută şi persistentă.Superstiţioasă, mi-am încrucişat degetele pline de şampon împotriva posibilităţii ca visul să fie o prevestire rea.Până la ora nouă am băut trei căni de cafea, am făcut rebusul din
Chronicle,
iar starea sufletească mi se îmbunătăţise oarecum. Pe la nouă jumătate, când am ajuns în Inner Richmond (la urma urmei, StanyanStreet fiind încă acolo), mă simţeam destul de voioasă.Richmond este un cartier de clasă mijlocie, în partea de nord-vest aParcului Golden Gate, constituit în mare parte din vile şi clădiri cu maimulte apartamente, aşezate aproape una de alta, pe loturi mici. Cândvaa fost intens populat de membrii comunităţilor ruseşti şi irlandeze, dar, în ultimele două decade, devenise zona de preferinţă a asiaticilor care seridicau pe scara socială. În timp ce bisericile catolice, birturile irlandezeşi bisericile ortodoxe ruseşti de pe Geary Bou-levard au rămas, peste totsunt semne ale noilor locuitori.
Î
n timp ce mergeam de-a lungul străzii Clement, aglomerata zonăcomercială a cartierului, am observat opt restaurante asiatice de-alungul a două cvartale: unul thai, unul japonez, unul birmanez, douăvietnameze şi trei, tipuri diferite, chinezeşti. Pe trotuar se aflau tarabe cuproduse care
prezentau „bok choy" şi „daikon radish", mezeluri de raţăafumată şi costiţă de porc; bănci şi agenţii de asigurări cu firme înengleză şi în diverse caractere asiatice — toate acestea stăteau lângăinstituţii vechi cum ar fi Green Apple Books, Churchill's Pub, Woolworth'sşi Mobilă de Ocazie Busvan. Opt din zece feţe pe care le-am zărit erauasiatice — reflectând aceeaşi mixtură etnică pe care o sugerau şi restau-rantele şi variau de la bătrâni cocârjaţi care împingeau cărucioare decumpărături până la cupluri tinere care coborau din maşini japonezesport. Clement Street, m-am gândit, era întruchiparea perfectă atiparelor culturale în continuă schimbare din San Francisco.Din nefericire, este de asemenea unul din cele mai bune exempleale traficului congestionant şi ale locurilor de parcare foarte aglomerateale oraşului. Zona fusese construită într-o perioadă când nimeni nu
of 00
Muller, Marcia - Trofee Si Lucruri Moarte
470 Reads
Info and Rating
| Category: | |
| Rating: | (1 Rating) |
| Upload Date: | 03/28/2009 |
| Copyright: | Attribution Non-commercial |
| Tags: |
Leave a Comment