rozopoeme

Iartă…
Azi ai venit mai trist, şi străveziu. Ochii tăi erau adânci ca veacurile şi oglindeau în
depărtările lor umbre nedesluşite. Îmbătrâniseşi dintr-odată. În doar câteva ore chipul tău se
schimbase. Îmi simţeam inima prinsă într-o strânsoare mult prea dureroasă. Acum când scriu,
inima mea e rană zdrelită. Marginile ei se destramă cu fiecare zbatere. Ca un pendul de nisip.
(Poate, de s-ar opri o clipă, să se adune. Mi-e dor să dorm, câteva veacuri...)
Ştiam că eu te-am îmbătrânit. Că lacrimile mele purtau povara zecilor de ani. Cuvintele
ce-mi susurau ca sângele dintr-un gâtlej tăiat mă pustiau cu totul, mă lăsau vlăguită şi stinsă, rană
ce nu-şi mai atingea marginile, amorţită de neputinţă.
Şi-atunci – în clarul unei clipe – am văzut. Am văzut greutatea fiecărui cuvânt pe care-l
rosteam, îndreptându-se spre tine şi lovind în inima ta. Şi inimii tale îi zvâcneau învelişurile ca
petalele unei flori însângerate. Vedeam lămurit urma fiecărui cuvânt precum tăietura săgeţii
împlântată în tine. Şi marginile rănilor noastre aproape unite, ca apele tulburi, ucigătoare de
viaţă… Iar spaima înţelesurilor se îndrepta spre sufletul meu.
Însă cuvintele rostite deja, nu le puteam întoarce îndărăt...

Nici pe-atât…
Rătăcesc şi eu prin lumea aceasta.
Am nevoie de foarte puţin, şi nu ştiu.
Visez casa-inimii-mele. Şi nu-i. Precum nisipul nu stă locului (fiindcă nu e locul lui!)
printre degetele resfirate. Închide-l în pumnul strâns. Nu-l mai vezi, îl ştii acolo. De vrei să-l spui
vederii, iară nu-i. Se strecoară afară, alunecă din palma deschisă.
Rătăcesc şi eu, tot căutând. O floare a înflorit în grădina mea, însă nici n-am zărit-o. Puţină
apă şi-un strop de soare, îi sunt de-ajuns. Am nevoie de nici atât, dacă ştiu că inima mea e
umplută cu Tine.

Monica Rohan

99