6 COMUNICARE

ŞI INTERACŢIUNE SOCIALĂ

Comunicarea, la fel ca şi alte fenomene psihosociale (conducere, putere), este o expresie a

interacţiunii sociale. Prin procesul interacţiunii sociale, oamenii acţionează şi reacţionează faţă de cei din
jurul lor. Toate sistemele sociale depind de schemele de interacţiune socială în care oamenii se implică.

6.1 Interacţiunea socială

Interacţiunea se manifestă prin comunicări nonverbale şi comunicări verbale.

E. Goffman a introdus în sociologie expresia neatenţie civilă sau politicoasă. Când doi indivizi se
află pe aceeaşi stradă se privesc şi se examinează de la distanţă. Când trec unul pe lângă celălalt evită să se
privească. Fiecare remarcă prezenţa celuilalt, dar încearcă să nu facă vreun gest care ar putea fi interpretat ca
îndrăzneţ. Neatenţia civilă nu înseamnă simpla ignorare a celuilalt individ. Este o interacţiune între oameni
care nu se cunosc. Ei apelează la neatenţie politicoasă mai mult sau mai puţin inconştient. Mai ales în
localităţile de mari dimensiuni, între oameni se manifestă neatenţia politicoasă. „Neatenţia civilă este unul
dintre mecanismele care conferă vieţii oraşului, cu mulţimile sale agitate şi contactele pasagere impersonale,
caracterul pe care îl are”. 1
Interacţiunea realizată prin comunicare nonverbală presupune expresii faciale şi gesturi. Oamenii îşi
controlează expresia facială şi gesturile în cadrul interacţiunii cu ceilalţi. „Unii oameni sunt specialişti în
controlul mimicii şi în relaţiile bazate pe respect faţă de alţii. De exemplu, un bun diplomat trebuie să fie
capabil să interacţioneze – păstrând o aparentă lejeritate şi confort – cu alţii, cu ale căror păreri s-ar putea să
nu fie de acord sau pe care le-ar putea considera chiar respingătoare. Proporţia în care acest lucru este
realizat, cu succes, poate afecta soarta unor naţiuni întregi. Astfel, diplomaţia abilă poate detensiona relaţiile
dintre ţări şi poate preveni războiul”. 2
Interacţiunea se poate realiza, de cele mai multe ori prin intermediul limbajului, deci printr-o
comunicare verbală.
Pentru analiza conversaţiilor informale dintre indivizi, H. Garfinkel a folosit
etnometodologia adică a analizat metodele populare sau neprofesionale pe care le folosesc oamenii pentru a
înţelege ce anume spun ceilalţi. O conversaţie, spune el, poate fi înţeleasă dacă se ţine seama de contextul
social. „O parte a sensului se află în cuvinte, iar o parte în felul în care contextul social structurează ceea ce
se spune”. 3
Goffman a creat expresiile: interacţiune nefocalizată şi interacţiune focalizată.
Interacţiunea nefocalizată are loc atunci când oamenii se află într-o mulţime. Indivizii
conştientizează prezenţa celorlalţi. Deşi vorbesc cu unii dintre cei din jur, indivizii se implică, mai ales, în
comunicarea nonverbală.
Interacţiunea focalizată are loc „atunci când indivizii iau parte la ceea ce spun sau fac ceilalţi”. 4 Un
caz special de interacţiune focalizată este întâlnirea. Exemple de întâlniri pot fi: conversaţiile banale,
discuţiile la seminar, contactele faţă-n-faţă. În timpul întâlnirilor se renunţă la neatenţia civilă.
În cadrul interacţiunii sociale, indivizii apelează la managementul impresiei. Indivizii vor să fie
văzuţi într-un anumit mod de către ceilalţi. Prin vestimentaţia şi comportamentul lor, îi obligă pe ceilalţi să le
răspundă în maniera dorită de ei.
Imaginându-şi viaţa socială ca o reprezentaţie scenică, Goffman susţine că aceasta cuprinde regiunile
din faţă şi regiunile din spate.
Regiunile din faţă sunt întâlnirile sociale în care indivizii joacă roluri formale. În cadrul unui partid,
sindicat, grup de presiune cultural, anumiţi lideri între care există ostilitate pot înscena, în faţa
reprezentanţilor mijloacelor de comunicare de masă, un adevărat spectacol de armonie şi prietenie.
În regiunile din spate, indivizii au un comportament relaxat, apropiat de natura lor reală. În această
zonă ei se pregătesc pentru a putea satisface exigenţele interacţiunilor din cadrele formale ale regiunilor din
faţă.
Mijloacele de comunicaţie moderne fac posibile interacţiuni între persoane aflate la mari distanţe.
Totuşi sunt cazuri în care se manifestă constrângerea proximităţii, indivizii fiind nevoiţi să se afle în situaţii
de coprezenţă. Situaţiile de coprezenţă „oferă informaţii mult mai bogate despre felul în care gândesc şi simt
alţii, despre sinceritatea lor”. 5 Oamenii de afaceri preferă să parcurgă, cu avionul, distanţe foarte mari, pentru
a participa la şedinţe. În felul acesta, privind ochii celorlalţi pot descoperi dacă este adevăr sau falsitate în
spusele lor. În acelaşi timp, ei mizează pe faptul că-i pot impresiona pe partenerii de afaceri prin spusele şi
sinceritatea lor.
Aceste lucruri nu sunt posibile prin contactele indirecte realizate prin telefon, fax, internet.

6.2 Comunicarea socială

Există un model tehnicist şi un model psihosociologic al comunicării. Modelul tehnicist elaborat de

Shannon consideră comunicarea ca „un proces prin care un emiţător transmite informaţia receptorului prin
intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte”. 6 Din perspectivă
psihosociologică, se poate defini comunicarea ca un ansamblu de procese prin care indivizii şi grupurile îşi
transmit ideile şi sentimentele altor indivizi şi grupuri. Ca formă fundamentală de schimb social,
comunicarea realizează un schimb de semnificaţii, o circulaţie a informaţiilor, a impresiilor, a comenzilor, a
deciziilor raţionale şi a judecăţilor de valoare.
J. C. Abric întreprinde o analiză complexă a factorilor care influenţează comunicarea. El consideră
că emiţătorul şi receptorul sunt influenţaţi de variabile psihologice, cognitive şi sociale. 7
Referindu-se la variabilele psihologice, Abric arată că, într-o situaţie de comunicare, locutorii
urmăresc să atingă anumite obiective şi să evite situaţiile penibile. Pentru aceasta ei vor folosi mecanisme
proiective şi mecanisme de apărare.
Asimilarea gândirii celuilalt, în sensul că individul crede că interlocutorul gândeşte şi acţionează ca
el însuşi, este un mecanism de proiecţie. Ignorând specificitatea interlocutorului, acest mecanism împiedică,
într-o anumită măsură, comunicarea. Un alt procedeu de proiecţie constă în „a atribui celorlalţi o serie de
atitudini menite să justifice sentimentele şi comportamentul subiectului faţă de aceştia”. 8 Individul le atribuie
altora o agresivitate inexistentă, adică propria sa agresivitate, justificându-şi, astfel, atitudinea negativă faţă
de aceştia şi refuzul de a comunica.
Dacă o anumită „informaţie receptată (sau care trebuie transmisă) ameninţă să perturbe echilibrul
intern al individului” 9 , apar mecanisme care urmăresc menţinerea sau restabilirea echilibrului. Ca modalităţi
de apărare, Abric enumără: scotomizarea, memorizarea selectivă, interpretarea defensivă şi negarea
autorităţii sursei.
Scotomizarea constă în eliminarea unei informaţii incomode care ar putea genera culpabilitate sau
angoasă. Individul nu aude o informaţie care îl deranjează. Scotomizarea se aseamănă cu percepţia selectivă
care privilegiază obiectele semnificative pentru individ, aducându-le către acesta, astfel încât el îşi
construieşte ansamblul atitudinilor pe această bază. Percepţia selectivă are ca efect ignorarea faptelor
defavorabile sau a celor ce contrazic atitudinea subiectului, precum şi îndreptarea atenţiei numai spre datele
favorabile. Individul preferă să restrângă, voluntar, aria percepţiilor şi să închidă ochii în faţa unor realităţi
neplăcute. Aceste selecţii negative sau pozitive fortifică sau lasă intactă poziţia individului. Fenomenul se
observă nu numai la nivelul individului obişnuit, ci şi al oamenilor politici. În viaţa parlamentară, spre
exemplu, deputaţii majorităţii şi cei ai opoziţiei nu par a vedea la fel lucrurile. Nu numai interpretările lor
sunt diferite, dar ei percep elemente veritabil diferite sau, în cel mai bun caz, neglijează aspectele
defavorabile atitudinilor lor. 10
Asemănătoare percepţiei selective este memorizarea selectivă. Individul memorează anumite
informaţii şi uită altele. Totul se petrece în funcţie de starea lui afectivă, de sistemul său de credinţe şi norme
la care se raportează. În cazul interpretării defensive, informaţia este receptată şi memorată corect, dar este
transformată în conformitate cu aşteptările sau atitudinile subiectului. Dacă informaţia îi provoacă
individului o stare de disconfort psihic, ea este devalorizată, punându-se la îndoială autoritatea şi competenţa
celui care a emis-o.
Variabilele cognitive care influenţează actorii comunicării sunt: sistemul lor cognitiv şi sistemul lor
de reprezentare.
Sistemul cognitiv al individului presupune o anumită modalitate de reflecţie, de organizare şi de
prelucrare a informaţiei, calităţi pe care le-a dobândit prin specializarea pe care o are. Sistemul cognitiv al
locutorilor îşi va pune amprenta asupra limbajului utilizat, asupra organizării logice şi interpretării mesajelor.
Cel care elaborează un mesaj va ţine seama de sistemul cognitiv al ţintei. 11
 Reprezentarea este o modalitate de „cunoaştere practică orientată către comunicare, către înţelegerea
şi stăpânirea mediului material şi social” 12 . Funcţia specifică a reprezentării sociale se referă la procesele de
formare a conduitelor şi de orientare a comunicărilor sociale.
Reprezentarea socială este procesul prin care se stabileşte o relaţie între subiect şi obiect. Ca unitate a
imaginii, conceptului şi semnificaţiei, reprezentarea socială se formează atât ca reflex al obiectului, cât şi ca
activitate a subiectului individual sau social. 13 Reprezentarea socială are un conţinut – informaţii, opinii,
atitudini – care se raportează la un obiect: un personaj politic sau social, un eveniment economic, o muncă de
efectuat. Orice reprezentare este „o reprezentare a ceva”. A reprezenta un obiect înseamnă a-i conferi
statutul de semn, a-l cunoaşte făcându-l să semnifice. Reprezentarea socială este a unui subiect – individ,
familie, grup, clasă. Orice reprezentare este „reprezentarea cuiva”. Ea poartă amprenta poziţiei pe care
subiectul o ocupă în societate. Reprezentarea socială este o „formă de cunoaştere prin intermediul căreia cel
care cunoaşte se resituează în ceea ce cunoaşte” 14 .
Subiectul şi obiectul reprezentării sociale nu sunt distincte. A reprezenta un lucru înseamnă a reda
ansamblul, a reda, nediferenţiate, stimulul şi răspunsul. Piaget arată că fenomenul este „un dat al interacţiunii
subiectului şi obiectului, care se impresionează şi se modifică fără încetare unul pe altul 15 . Obiectul este
înscris într-un context activ, în mişcare, dat fiind că el este parţial conceput de către o persoană sau de către o
colectivitate ca prelungire a comportamentului lor şi nu există, pentru acestea, decât în funcţie de mijloacele
şi metodele care permit cunoaşterea sa. Când îşi exprimă opinia asupra unui obiect, subiectul îşi reprezintă
ceva din acest obiect, stimulul şi răspunsul formându-se împreună. Răspunsul „nu este o reacţie la stimul ci,
până la un anumit punct, originea stimulului. Stimulul este determinat de către răspuns” 16 . Calitatea unei
reprezentări sociale de a fi o pregătire pentru acţiune se manifestă în aceea că ea remodelează şi reconstituie
elementele mediului în care trebuie să se desfăşoare comportamentul.
Referitor la relaţia subiect-obiect, Abric se pronunţă tranşant arătând că, în reprezentare, individul
sau grupul „reconstituie realul cu care se confruntă şi îi atribuie acestuia o semnificaţie specifică. Orice
realitate este reprezentată, adică apropriată, reconstruită în sistemul cognitiv. Individul şi grupurile nu
reacţionează la realitate aşa cum este ea, ci aşa cum şi-o reprezintă” 17 .
Sistemul de reprezentare care influenţează comunicarea se referă la: sine, celălalt şi sarcina de
îndeplinit.
Referindu-se la reprezentarea de sine, Abric distinge între Eul intim şi Eul public. Această
demarcaţie este asemănătoare cu aceea a lui Goffman referitoare la regiunile din spate şi regiunile din faţă.
Cunoscându-şi Eul intim, cu slăbiciunile şi calităţile sale, individul va şti ce să ascundă şi ce să dezvăluie
celorlalţi. Eul public reprezintă imaginea de sine pe care individul o oferă celorlalţi. Discuţia despre Eul
intim şi Eul public ni-l aminteşte pe Luigi Pirandello, al cărui personaj dintr-o piesă se exprimă: „Noi ne
construim”, adică ne prezentăm într-o formă adaptată la relaţiile pe care trebuie să le stabilim cu ceilalţi.
Înăuntrul construcţiei se vor afla gândurile şi sentimentele noastre secrete, fiinţa noastră intimă, tot ceea ce
suntem pentru noi înşine, în afara relaţiilor pe care vrem să le stabilim 18 . Omul lui Pirandello este sfâşiat
între dorinţa de a fi intr-un fel şi neputinţa de a-şi realiza această imagine din cauza datelor personale.
În relaţia de comunicare, „individul se va comporta şi va reacţiona în funcţie de ceea ce crede că este
şi de ceea ce vrea să pară” 19 , ne încredinţeză Abric. Individul va adopta un anumit comportament faţă de
celălalt, va utiliza un anumit limbaj, va alege un anumit canal de comunicare.
Reprezentarea despre celălalt este imaginea pe care individul şi-o face despre interlocutorul său în
legătură cu personalitatea, competenţa şi statusul acestuia.
Individul îşi va forma o imagine referitoare la sarcina de îndeplinit şi la contextul în care va avea loc
comunicarea.
Variabilele sociale sunt rolurile şi statusul social al interlocutorilor. În categoria variabilelor sociale
se includ prejudecăţile şi stereotipurile, care au un rol destul de important în comunicare, deoarece exprimă
unele elemente ale reprezentării despre celălalt.
Prejudecăţile sunt judecăţi incomplete ale căror clişee se află în perceperea directă a realităţii. Ele
preexistă în opinia, în cultura unei societăţi, dar pot fi şi localizări ale unor impulsuri inconştiente 20 .
Individul va căuta o justificare raţională a prejudecăţii, invocând o pretinsă realitate istorică sau o experienţă
personală. Dacă prejudecata este împărtăşită de mai mulţi oameni, individul consideră că ea are un
fundament, o justificare. O prejudecată va dispărea doar atunci când se va produce o mutaţie în ansamblul
condiţiilor psihosociale care i-au dat naştere.
Stereotipul reprezintă „o manieră de a gândi, de a interpreta experienţa, de a se comporta, dar bazată
numai pe reacţii afective” 21 . Stereotipul este un fel de schemă perceptivă asociată anumitor categorii de
persoane şi obiecte, „schemă cristalizată în jurul cuvântului care le desemnează şi care intervine în mod
automat în reprezentarea şi caracterizarea acestor categorii” 22 . Prin stereotip, individul clasează aspectele mai
puţin cunoscute ale realităţii şi le adaptează la sistemul său de cunoaştere. Astfel, într-o anumită situaţie,
omul are o opinie, o atitudine gata formate. Stereotipul este o judecată aparent de valoare care se reproduce,
în mod automat, atunci când individul se află în prezenţa unui stimul care invocă stereotipul.
Atitudinile stereotipe se raportează al anumite obiecte sociale şi politice: grupuri etnice, organizaţii
profesionale, partide politice. Stereotipurile exprimă sentimente de solidaritate faţă de grupul de apartenenţă
şi sentimente ostile faţă de cei din afara grupului. Pot fi stereotipuri naţionale, etnice, socio-profesionale.
Cercetarea stereotipurilor naţionale a evidenţiat tendinţa individului de a atribui anumite caracteristici
negative altor popoare şi unele trăsături măgulitoare compatrioţilor.
Prejudecăţile şi stereotipurile vor influenţa comunicarea individului cu interlocutorul. Comunicatorul
îşi va imagina partenerul conform reprezentării pe care şi-a creat-o pe baza schemelor anticipate.
Analizând comunicarea verbală, psihosociologii şi sociologii acordă o atenţie deosebită conversaţiei.
G. Tarde susţine că, prin conversaţie, indivizii intră în raporturi, comunică unii cu alţii. El consideră
conversaţie „orice dialog fără utilitate directă şi imediată, în care se vorbeşte adesea de dragul de a vorbi, din
plăcere, din joacă, din politeţe.” 23 G. Tarde evidenţiază contribuţia acestor trăncăneli la realizarea armoniei
sociale. Din punct de vedere politic, conversaţia „tinde să-i egalizeze pe vorbitori prin asimilare şi distruge
ierarhiile prin exprimarea lor”. Din punct de vedere economic, conversaţia „uniformizează judecăţile asupra
utilităţii diverselor tipuri de bogăţii, creează şi precizează ideea de valoare, stabileşte o scară şi un sistem de
valori” 24 .
G. Simmel se referă, de asemenea, la conversaţie, considerând-o „suportul cel mai larg al oricărei
comunităţi umane” 25 . Prin conversaţie, se creează o interacţiune, interlocutorii pot schimba uşor şi rapid
subiectul. Cu cât un auditoriu este mai vast, cu atât mesajul transmis este mai puţin dens. De aceea, spune
Simmel, pentru a mulţumi masele, individul care li se adresează trebuie să coboare de la înălţimea pregătirii
sale intelectuale până la nivelul acestora.
G. H. Mead analizează comunicarea, apelând la noţiunile de rol şi gest. Gestul face posibile
adaptările între indivizii implicaţi într-un act social, într-o interacţiune. El consideră că „interiorizarea, în
experienţa noastră, a conversaţiilor sau a gesturilor săvârşite cu alţi indivizi reprezintă esenţa gândirii” 26 .
S. Moscovici analizează modul în care „lumea conversaţiei” contribuie la formarea reprezentărilor
sociale. Fiecare individ pleacă de la observaţii şi probe concrete referitoare la anumite evenimente: anunţarea
unei descoperiri ştiinţifice sau a uneia medicale, discursul unei personalităţi politice, lansarea unui program
de reformă socială, prezentarea unei cărţi. Observaţiile şi probele concrete sunt inventariate, organizate şi
transmise de specialişti – ziarişti, oameni de ştiinţă, politicieni, literaţi.
Aceste informaţii rămân străine indivizilor, deoarece le este dificil să-şi însuşească limbajul,
conţinutul lor, să le confrunte cu experienţele personale. În acelaşi timp, informaţiile le sunt apropiate,
deoarece observaţiile, noţiunile folosite, elaborate plecând de la fapte ce le sunt, uneori, străine indivizilor, le
fixează privirile şi le direcţionează întrebările. Are loc o transformare a unei cunoaşteri indirecte într-una
directă prin faptul că aceasta intră în „lumea conversaţiei”. „O frază, o enigmă, o teorie sesizată din zbor
stârnesc curiozitatea, fixează atenţia. Fragmente de dialog, lecturi discontinue, expresii auzite pe ici, pe colo
revin în spiritul interlocutorilor, se amestecă cu impresiile lor, amintirile irup – experienţele comune le
acaparează.” 27
Prin intermediul conversaţiei fiecare membru al grupului dobândeşte „o competenţă enciclopedică”
asupra obiectului discuţiei. Fiecare individ caută să obţină şi să-şi menţină un loc central în cadrul discuţiei,
documentându-se în legătură cu conţinutul acesteia.
S. Moscovici foloseşte termenii de „clinician” şi de „documentarist” pentru a denumi tendinţele de
comportament manifestate de acei indivizi care vor să rămână în centrul atenţiei. Ca un veritabil clinician,
individul acumulează semne, le comunică, le verifică, emiţând diferite judecăţi în legătură cu problema
respectivă. Asemenea documentaristului, individul foloseşte informaţii, rezumându-le, decupându-le,
clasându-le, topindu-le în acelaşi univers. Scopul său „nu este să facă să înainteze cunoaşterea, este de a fi la
curent, de a nu fi ignorant, în afara circuitului colectiv” 28 . Din această muncă apar reprezentările sociale.
Prin procesul comunicaţional, sistemul politic transmite actorilor sociali informaţii cu privire la viaţa
politică, precum şi valori, norme politice, criterii de apreciere a acţiunilor, oferindu-le acestora „o bază
pentru înţelegerea, interpretarea şi evaluarea evoluţiilor politice” 29 .
În formarea culturii politice a indivizilor unei societăţi, limbajului politic îi revine un rol deosebit.
Aşa cum trăieşte într-o lume alcătuită din obiecte fizice, omul trăieşte într-o lume de obiecte verbale. „Omul
care ascultă un orator sau citeşte o publicaţie este introdus în lumea reală, dar specială, pe care o creează
cuvintele şi frazele”, o lume la fel de adevărată ca şi lumea obiectelor înconjurătoare. 30 Este posibilă
modificarea lumii unui individ prin introducerea cuvintelor în mediul său, la fel cum s-ar introduce diferite
obiecte. Limbajul este capabil să modifice convingerile, atitudinile, emoţiile indivizilor. Fr. Bon propune
termenul de „ideosistem” pentru a denumi anumite structuri care se articulează pe limbile naturale, adăugând
propriile lor reguli de semnificaţii. Ideosistemele, care organizează perceperea câmpului politic, structurează
discursul agenţilor săi şi organizează o viziune a lumii cu ajutorul noţiunilor politice.
Limbajul politic foloseşte sinonimele, dar selecţia acestora nu se face liber. „Cuplul termenilor
utilizaţi este învestit de epocile anterioare, de alte sisteme de gândire. Materia semantică nu este niciodată
dată în formă brută, ci sub formă de obiecte deja deschise şi deja uzate, încărcate de o masă de conotaţii” 31 .
Spre exemplu, în 1982, stânga franceză a adoptat, în politică, termenul de „rigoare” pentru că cel de
„austeritate” fusese folosit de dreapta. „Distribuirea între stânga şi dreapta a termenilor austeritate şi rigoare
nu se face la întâmplare: austeritatea trimite la morală, rigoarea la cunoaştere. Termenul de rigoare este mai
uşor de integrat în ideologia de stânga” 32 .
Orice discurs politic presupune o relaţie între locutor (vorbitor) şi auditor. Locutorul trebuie să
folosească elemente de natură lingvistică şi extralingvistică, astfel încât auditorul să fie capabil a identifica
sistemele de referinţă pe care le utilizează. Indicii situaţiei: locul, decorul, vestimentaţia locutorului pot
pregăti auditorul pentru un decodaj eficace al mesajului. Indicii lingvistici permit să se ştie „ce ideologie este
vorbită” 33 . Există cuvinte ce „marchează” un discurs şi permit ca, în câteva secunde, să se ştie cărei ideologii
îi aparţine locutorul (spre exemplu, comunistă, social-democrată, liberală). Lexicometria evidenţiază
frecvenţa folosirii (specificitate pozitivă) unor cuvinte şi absenţa sau rara folosire a altora (specificitate
negativă) într-un limbaj politic. Prin specificitate pozitivă, o ideologie se defineşte ca fiind „ceea ce este”,
prin specificitate negativă ea arată „ceea ce nu este”. Discursul politic fiind polemic, o parte importantă a
acestuia este folosită pentru „a descalifica termenii utilizaţi de adversar sau pentru a anexa unui cuvânt o
conotaţie pozitivă puternică” 34 .
Construit pentru a plăcea şi convinge, orientat, mai ales, către sensibilitatea populară, discursul
politic utilizează figurile retoricii. Printre acestea un rol important îl are prosopopeea ce constă în „a pune în
scenă absenţii, morţii, fiinţele supranaturale, existenţele neînsufleţite şi a-i face să acţioneze, să vorbească, să
răspundă”, luându-i pe unii din ei „ca martori, confidenţi, acuzatori, răzbunători, judecători”. Prosopopeea şi
personificarea redau, în mod sensibil şi inteligibil, lumea formală a politicii unui public nefamiliarizat cu
abstracţiile politologiei. Fr. Bon arată că „universul politicii este mai populat decât Pantheonul grec: Franţa
care nu vrea decât pacea, Libertatea care ne ghidează paşii..., Republica ce ne cheamă, Pământul care nu
minte, Monopolurile care nu au patrie”. Situaţia cetăţeanului în faţa politicii este comparabilă cu cea a
„individului în faţa cosmosului”. Viaţa politică îi apare individului ca o lume de o extraordinară
complexitate; o multitudine a grupurilor, subgrupurilor şi personalităţilor intrate în conflict se organizează
după un număr considerabil de dimensiuni. Timpul şi investiţia intelectuală ce pot fi consacrate de către
indivizi examinării realităţii politice sunt extrem de limitate. Prosopopeea are un efect simplificator.
Problemele cetăţii sunt gândite în modul familiar al relaţiilor între persoane. De asemenea, prosopopeea dă o
dimensiune afectivă reprezentărilor colective. Reconstruite ca „existenţe de carne şi sânge”, noţiunile politice
abstracte pot solicita „mişcarea inimii”. Ca şi prosopopeea, metafora politică acţionează, în acelaşi timp,
asupra registrului inteligibilităţii şi afectivităţii. Ea vizează acelaşi obiectiv: „a face înţelese şi manipulabile,
pentru gândirea comună, noţiunile complexe şi abstracte, supraîncărcându-le de conotaţii afective” 35 .
Discursul politic poate fi confruntat şi cu o altă problemă. Anumite noţiuni sunt prea bine şi imediat
înţelese de cetăţeni. Provenite din experienţa cotidiană, folosite în limbajul obişnuit, ele sunt saturate de
emotivitate. În cazul în care evocă experienţe negative, „ele devin explozive, dificil de controlat şi periculos
de folosit” 36 . Retorica dispune de eufemisme pentru a înlocui noţiunile ce denumesc realităţi neplăcute
pentru locutor. Astfel, şomerii devin căutători de lucru, teroarea stalinistă – cult al personalităţii, bomba
atomică – forţă de disuasiune, invazia unei ţări străine este prezentată ca ajutorul unui stat frăţesc sau ca
apărare a drepturilor omului. Prin acest procedeu se încearcă micşorarea sau înlăturarea încărcăturii afective
a cuvintelor.
Cuvântul poate fi folosit de unii oameni politici, buni oratori, ca mijloc de guvernare. În discursurile
lor, ei pot accentua mai mult aspectele afective şi nu cele raţionale ale mesajului politic. Prezenţa, în discurs,
a unui anumit cuvânt sau a unei anumite tonalităţi afective asociate cuvintelor poate avea rolul unui impuls
dinamizator, influenţând atitudinile politice şi comportamentul cetăţenilor.
În regimurile totalitare, cuvântul este folosit pentru a realiza manipularea şi diversiunea politică, este
utilizat în scopuri demagogice. Prin cuvânt se distrage atenţia oamenilor de la anumite probleme dificile ale
vieţii sociale, prin cuvânt se fac anumite promisiuni irealizabile, dar care par credibile, prin cuvânt se
lansează zvonuri nefavorabile adversarilor politici.
În cultura politică a unei societăţi, zvonul politic joacă un anumit rol, cristalizând sau zdruncinând
unele opinii şi convingeri. De foarte multe ori, zvonul este lansat de oameni politici, de partide sau grupuri
de interes pentru a testa reacţia publicului faţă de anumite probleme dificile ale societăţii. În perioadele de
tulburări şi crize politice, nevoia de certitudine, de securitate, de un cadru de referinţă stabil îi determină pe
oameni să accepte sau să respingă zvonul.
Cercetătorii limbajului politic surprind stabilitatea formelor artei oratorice, subliniind că un orator al
erei nucleare foloseşte aceleaşi procedee ca şi cel din timpul războiului peloponeziac 37 .

6.3 Mijloacele de comunicare de masă

În lucrarea „Structura şi funcţia comunicării în societate”, H. Lasswell afirma că se poate descrie
convenabil o acţiune de comunicare, dacă se răspunde la întrebările: cine? ce spune? prin ce canal? cui? cu
ce efect? El arată că studiul ştiinţific al procesului comunicării tinde să se centreze asupra uneia sau alteia
dintre aceste întrebări. Specialistul în „cine” analizează factorii care generează şi dirijează comunicarea.
Specialistul în „ce spune” face o analiză de conţinut. Cel ce se ocupă de întrebarea „prin ce canal”, studiază
radioul, presa, cinematograful şi alte canale de comunicare. Pentru a răspunde la întrebarea „cui” se
analizează audienţa. Răspunsul la întrebarea „cu ce efect” presupune o cercetare a impactului comunicării
asupra receptorilor 38 .
Laswell se referă la comunicarea instituţională care transmite valorile societăţii industriale, precum:
putere, bogăţie, consideraţie, prosperitate, inteligenţă. În orice societate, valorile sunt modelate şi distribuite
în funcţie de modelele instituite. În privinţa puterii, el distinge: doctrina politică, formula politică şi
spectacolul politic. Toate acestea sunt transmise la nivelul societăţii. În S.U.A, doctrina politică este
individualismul, formula politică este Constituţia, iar spectacolul politic se referă la ceremoniile, legendele
vieţii politice. 39
Laswell analizează eficacitatea şi ineficacitatea comunicării. Se transmit fapte. Faptul înseamnă ceea
ce poate fi descoperit de către un observator antrenat şi obiectiv. Se pot produce distorsionări ale
comunicării care depind de responsabilitatea comunicatorului. Uneori, pentru a dobândi exclusivitate şi
prestigiu, comunicatorul dă o turnură senzaţională unui eveniment minor, de interes restrâns. Nivelul
eficacităţii unei comunicări este influenţat şi de structura personalităţii comunicatorului. O persoană
optimistă poate selecţiona faptele care legitimează trăsăturile sale de caracter şi poate transmite o viziune
exagerat optimistă şi incorectă a evenimentelor. O persoană pesimistă selecţionează caracteristici ale realităţii
care-i confirmă temerile sale şi prezintă, de asemenea, o imagine incorectă a realităţii.
Eficacitatea comunicării poate fi diminuată şi datorită sensului care se atribuie valorilor.
Distorsiunea creată de putere, ca valoare, apare atunci când comunicarea este deliberat ajustată astfel încât să
coincidă cu ideologia sau contra-ideologia. Distorsiunile legate de bogăţie, ca valoare, nu decurg, neapărat,
din tentativele de influenţare a pieţei, ci din concepţiile rigide referitoare la interesul economic. Ineficacitatea
legată de consideraţie, ca valoare, este furnizată de ceea ce se produce atunci când un membru al clasei
superioare nu intră în contact decât cu membrii propriului său grup, şi uită să-şi corijeze perspectivele,
orientându-se şi de punctele de vedere a altor grupuri 40 .
În 1840, Balzac scria în „Revue parisienne” că: „Presa este, în Franţa, a patra putere în stat; ea atacă
orice şi nimic nu o atacă. Ea blamează pe nedrept şi de-a valma. Ea pretinde că oamenii politici şi literaţii îi
aparţin şi nu vrea să existe reciprocitate”. Asemănător se exprimă, în zilele noastre, R. Debray arătând că
aceia ce monopolizează mass-media „se interjecmănesc, se interlaudă, se interelimină, ei selecţionează,
consacră, înmormântează; orice se publică, se inventează, se joacă, se opinează depinde de ei. Ei dictează
legile lor în Republica literelor, artelor şi ideilor” 41 .
Din punct de vedere sociologic, ne interesează, mai ales, efectul pe care-l are actul comunicării la
nivelul individului, grupului, societăţii.
Cercetările asupra rolului jucat, în viaţa politică, de mijloacele de comunicare de masă au evidenţiat
influenţa acestora asupra opţiunilor şi atitudinilor politice. S-au stabilit, chiar, anumiţi coeficienţi de
corelaţie, de măsurare a coincidenţei între frecventarea diferitelor mass-media şi aderenţa la anumite idei
politice. Imaginea behavioristă asupra individului supus unui câmp magnetic al ideilor, cuvintelor cheie,
sloganurilor sau simbolurilor este sugestivă. Dar părerea că, într-un astfel de câmp, individul este
condiţionat, pasiv, fără cea mai mică posibilitate de rezistenţă este exagerată. Indivizii cu un spirit critic
dezvoltat supun mesajele persuasive unei analize raţionale, nu se lasă înşelaţi de aspectele emotive ale
acestora. Indivizii selectează informaţia, mesajele, aleg acele „programe care corespund, maximal, propriilor
interese, atitudini sau opinii” 42 .
Unele studii întreprinse de psihosociologi au evidenţiat faptul că, uneori, influenţa mass-media este
mijlocită de anumiţi lideri de opinie. P. Lazarsfeld, B. Berelson, H. Gandet au cercetat modul în care mass-
media au influenţat comportamentul electoral. Concluzia studiului a fost că mass-media nu a avut un rol prea
mare în decizia individului de a vota pe unul sau altul din candidaţi. Indivizii s-au manifestat conform
comportamentului grupului de apartenenţă: familial, de prieteni, de muncă, etnic, religios. A apărut concluzia
potrivit căreia comunicarea are loc în două trepte. Aceeaşi idee s-a desprins şi din studiile lui Katz şi
Lazarsfeld asupra deciziilor de cumpărare într-un mic oraş din S.U.A. Se credea, spun ei, că mass-media
acţionează direct asupra multitudinii de auditori, lectori sau spectatori. Studiul lor a evidenţiat faptul că
influenţa mijloacelor de comunicare asupra indivizilor nu se produce direct, ci prin intermediul unor
persoane care joacă rolul unor relee intermediare. Aceste persoane , influenţate de presă şi de alte mijloace de
informare, influenţează, la rândul lor persoanele cu care intră în contact în diferite grupuri formale şi
informale 43 .
Studiile au evidenţiat existenţa mai multor trepte de comunicare şi a mai multor tipuri de lideri –
orizontali şi verticali. Liderul orizontal are acelaşi status social ca şi al celorlalţi membri ai grupului. Liderii
verticali au un status social superior grupului influenţat. Liderul vertical influenţează liderul orizontal, iar
acesta, la rândul său grupul. Liderul orizontal, prin discuţiile interpersonale cu membrii grupului, contribuie
cel mai mult la schimbările de opinii şi comportament.
Fr. Balle se referă la modul în care se conjugă influenţa mijloacelor de comunicare şi aceea a
liderilor de opinie. Se produce, mai întâi, sensibilizarea indivizilor în legătură cu o problemă: cumpărarea
unui bun, prezentarea unei persoane publice sau a unei dezbateri politice. Acţiunea de informare se referă la
prezentarea unor elemente de cunoaştere şi de apreciere în legătură cu problema respectivă. Are loc, apoi,
recomandarea, adică sfatul ce se dă indivizilor să treacă la acţiune, să adopte o anumită opinie sau un anumit
comportament referitoare la problema respectivă. Urmează socializarea ca proces prin care indivizii unui
grup adoptă ideile propagate 44 .
Pornind de la studiile unor sociologi, olandezii J. van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen au
elaborat o sinteză, o diagramă a motivaţiei publicului de a se supune consumului mediatic 45 .

Motive Descriere
informaţie intenţia de a fi la curent cu ceea ce se petrece în lume
prestigiu social intenţia de a stăpâni subiectele în discuţie
recreare evadarea din lumea obligaţiilor zilnice
ocupaţie intenţia de a da un sens timpului liber
ritual consumul mediatic (lectura ziarului) ca ritual sau ceremonial
siguranţă absenţa ştirilor şi informaţiilor despre actualitate ar provoca nesiguranţă sau
dezorientare
emulaţie necesitatea de a trăi evenimente palpitante
contact social lărgirea sferei personale de viaţă
instrument utilizarea cu scop precis a informaţiilor (ştiri de bursă sau anunţuri)

Motivele evidenţiază tendinţa individului de a se informa, de a se cultiva, de a-şi contura

personalitatea, de a se integra în societate, de a se destinde psihic.
Uneori, motivul este, pur şi simplu, teama de singurătate. Pentru unii indivizi televizorul este un
membru al familiei. La el se apelează şi în situaţii de bucurie şi în clipe de tristeţe. Se poate crea o
dependenţă de televiziune defavorabilă celorlalte mijloace de comunicare de masă care încep să fie neglijate.
Televiziunea transmite nu numai valori, ci şi pseudovalori, nonvalori, chiar antivalori. Toate acestea
deformează gustul publicului.
Studiile despre influenţa mass-media asupra publicului au evidenţiat existenţa a două agende: agenda
mediatică şi agenda publică. Mass-media selectează anumite fapte, le impun publicului ca probleme de
reflecţie, de discuţie. În privinţa agendei publice, s-a constatat că nu este unică. Publicul îşi alege subiecte de
importanţă personală, generală sau referitoare la contactele sociale. Uneori, agenda publică acordă
importanţă problemelor de pe agenda mediatică. 46
Publicul fiind alimentat continuu cu informaţii manifestă tendinţa de a se alinia la un curent de
opinie. Individul care crede că opinia sa este împărtăşită de ceilalţi oameni are curajul să şi-o exprime public.
Individul care crede că opinia sa este minoritară tace. Cercetătoarea Noelle-Neumann numeşte acest
fenomen „spirala tăcerii”. Faptul că individul nu-şi face publică părerea dovedeşte că îi este teamă de
izolare. El se va integra social.
Unii cercetători au lansat ipoteza „prăpastiei cognitive” între „cei care ştiu” şi „cei care nu ştiu”. Cu
alte cuvinte, indivizii cu status social superior (venituri ridicate, educaţie superioară) acumulează mult mai
rapid şi mai multe cunoştinţe decât persoanele cu un status social inferior. Consumul mediatic oferă celor cu
un status superior un mai mare profit de cunoaştere. Aceasta nu înseamnă că persoanele cu status social
inferior nu se bucură de binefacerile mass-media. Cercetările concrete au scos în evidenţă faptul că
persoanele cu status social superior au o capacitate mai mare de selecţie, de reţinere a informaţiei şi de
decodare a mesajelor. 47
Cercetările ulterioare au analizat împrejurările în care diferenţa cognitivă se măreşte sau se
micşorează. Dacă este vorba de un subiect de interes general, nivelul de educaţie are mai puţină importanţă.
Dacă subiectul se referă la un conflict social, are loc o distribuţie egală a informaţiei. În favoarea micşorării
decalajului cognitiv se aduc şi alte argumente: gradul de informare asupra „treburilor publice” depinde mai
mult de interesul faţă de acest subiect decât de nivelul de educaţie; persoanele superior educate pot ajunge la
un plafon de cunoaştere. 48

6.4 Sloganul ca modalitate de comunicare

Termenul slogan provine din expresia galică „slaugh-ghairm”, care este un strigăt de luptă al unui
clan din Scoţia. 49 Cercetătorii consideră că sloganul a existat cu mult înaintea apariţiei termenului. Deviza lui
Constantin cel Mare: „Sub acest semn vei învinge” este un veritabil slogan. Englezii au împrumutat termenul
şi l-au folosit în politică, făcând din el un cuvânt electoral. În campaniile electorale se folosea sloganul: „The
full dinner-pail” (castronul plin cu mâncare). Din politică termenul a trecut în publicitatea comercială.
Americanii l-au folosit de la început ca deviză comercială.
Sloganul este o formulă concisă şi frapantă, uşor de repetat, polemică, adesea anonimă, destinată să
facă masele să acţioneze atât prin stilul său, cât şi prin elementul de autojustificare, pasională sau raţională,
pe care-l presupune. 50
O. Reboul subliniază că termenul slogan are un sens peiorativ, pe când alte cuvinte, precum afiş,
manifest, imagine, deşi legate de propagandă, nu au această nuanţă. El enumeră cinci motive din cauza
cărora sloganul este discreditat. Sloganul se repetă ca un refren sau o pisălogeală. Individul, ascultând
sloganul, se simte maltratat prin cuvinte, fără ca el să poată reacţiona. Sloganul incită pasiunile unei mulţimi,
pasiuni care pot fi oarbe. Promisiunea vagă a sloganului permite orice manipulare. Absenţa obiectivităţii,
existenţa unei tendinţe ascunse caracterizează sloganul. Analizând aceste obiecţii, O. Reboul arată că
sloganul poate fi reabilitat. Deşi agasante, refrenul, clişeul sunt inofensive. Dacă simţim că ne maltratează,
putem ignora sau contesta sloganul. Pasiunile colective nu sunt întotdeauna oarbe. Nu orice slogan este vag,
fiecare individ îi poate da un sens. Cel mai eficace slogan este cel care nu poate fi dezminţit de realitate. 51
Sloganurile pot fi publicitare, politice şi ideologice.
Sloganul publicitar are un scop precis – vânzarea unui anumit produs. Prestigiul, imaginea firmei
sunt mijloace folosite pentru realizarea acestui scop. Sloganul publicitar se adresează intereselor individuale.
Publicitatea antrenează o competiţie a individului cu semenii săi. Publicitatea îi sugerează individului că, prin
consumul unui anumit produs, va fi mai fericit, va avea mai mult prestigiu decât ceilalţi. Sloganul publicitar
nu-şi propune să-i unească pe indivizi. Dacă te hotărăşti să cumperi detergentul X, nu înseamnă că faci parte
dintr-un grup formal sau informal al indivizilor ce folosesc acest produs.
Sloganul politic serveşte indivizilor şi grupurilor care urmăresc dobândirea sau menţinerea puterii. El
se adresează intereselor comune ale unui grup, ale unui partid, presupunând, uneori, sacrificarea intereselor
individuale. Sloganul politic îi uneşte pe indivizi, antrenându-i în diferite acţiuni.
Sloganul ideologic este acela care justifică practica unei societăţi. Dacă sloganul publicitar este creat
de o agenţie publicitară, sloganul ideologic nu este o creaţie făcută la comandă. El exprimă opinia unei
colectivităţi şi se formează în mod spontan. Astfel, dacă li se vorbeşte oamenilor simpli despre un scandal
politic, ei vor reacţiona formulând expresia: „În zilele noastre fiecare trăieşte pentru sine”. Această expresie
sintetizează, într-o formă concisă, o întreagă concepţie despre timpurile din perioadele anterioare când
oamenii erau mai buni, mai oneşti, mai sinceri. Pe lângă exprimarea nostalgiei faţă de timpurile trecute, se
observă manifestarea resemnării şi a neputinţei în faţa prezentului corupt. Sloganul ideologic poate servi unei
comunităţi vreme îndelungată. Dacă o colectivitate este afectată de aceleaşi probleme, ca şi în trecut,
sloganul din perioada anterioară este folosit pentru a-i antrena pe oameni în acţiuni de înlăturare a situaţiilor
neplăcute. „Calitatea vieţii”, „Pentru o nouă societate” sunt sloganuri ideologice, care exprimă şi justifică
practica socială a unei comunităţi.
Sloganurilor li se aduc o serie de reproşuri. Sloganului publicitar i se reproşează că pretinde că
informează, dar face acest lucru doar parţial, că-i determină pe oameni să cumpere orice, numai să cumpere,
că măreşte datoriile oamenilor, că generează săracilor nevoi pe care nu şi le pot satisface. Sloganului politic i
se reproşează că slujeşte propagandei. Propaganda este prezentă şi în cadrul democraţiei, ea nu trebuie
corelată doar cu regimurile nedemocrate. Sloganului ideologic i se reproşează că este dogmatic şi maniheist,
adică vede totul doar în alb sau negru, în bine sau rău. Reproşul esenţial se referă la faptul că sloganul
înlătură spiritul critic al individului 52 .
 Un slogan bun trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să slujească o cauză bună, să fie lipsit de
vulgaritate, să-şi lase adversarul fără replică.
Prin capacitatea sa de a rezuma o întreagă campanie publicitară sau o întreagă ideologie, sloganul
constituie atât o armă împotriva concurenţei comerciale sau politice, cât şi un mijloc de comunicare de masă.
El este folosit, deopotrivă, în comunicarea politică (în propagandă) şi în comunicarea comercială (în
publicitate).
Sloganul este un mijloc de schimbare socială. Sloganul schimbă preferinţele consumatorilor,
determinându-i să cumpere lucruri pe care nu-şi propuseseră să le achiziţioneze. Sloganul politic poate
schimba rezultatele pronosticate ale alegerilor. El îi poate antrena pe indivizi în acţiuni pe care nu le-ar
înfăptui în mod normal. Astfel ei pot participa la revolte sau revoluţii, pot apăra cauze care nu sunt ale lor.
Cercetătorii sunt de părere că, sloganul are succes, deoarece îl face pe individ să-şi regăsească
propria copilărie. Sloganul foloseşte repetiţia, hiperbola, metafora, onomatopeea, procedeul inversării
cuvintelor din propoziţii, modalităţi specifice jocului copiilor. Sloganul se adresează oamenilor a căror
mentalitate este raţională. Totuşi, apropiindu-se de formulele unei credinţe magice, îi generează individului
plăcerea de a regăsi magia cuvântului proprie copilului. În acelaşi timp, individul simte, uneori, nevoia ca
persoana protectoare din copilărie să gândească, să decidă în locul său 53 . Locul acesteia este luat de slogan.
Regăsirea copilăriei nu înseamnă infantilism, care este o boală psihică, manifestată prin faptul că individul
abdică de la condiţia sa de adult şi, mai ales, de la responsabilităţile sale.
Preluând de la R. Jakobson ideea funcţiilor limbajului, O. Reboul analizează sloganul din această
perspectivă 54 .
Funcţia expresivă sau emotivă este centrată pe expeditor. Forţa sloganului ţine de anonimatul său, de
arta de a transfera emoţia expeditorului către destinatar. Un slogan bun este acela care-i dă destinatarului
iluzia că el însuşi este expeditorul.
Funcţia incitativă (conativă) trimite spre destinatar. Ea corespunde ordinului, rugăminţii şi-şi găseşte
expresia gramaticală în vocativ şi imperativ. Sloganul care nu-l îndeamnă pe destinatar să facă ceva, nu este
un adevărat slogan. Totuşi, nu toate sloganurile sunt formulate cu imperativul.
Funcţia referenţială trimite la obiectul despre care se vorbeşte. Se supune probei adevărului. Când
are o formă imperativă, nu se poate spune despre slogan nici că este adevărat, nici că este fals.
Funcţia fatică constă în stabilirea, menţinerea sau ruperea contactului. Orice slogan este fatic pentru
că atrage atenţia asupra mesajului său.
Funcţia metalingvistică trimite la cod. De câte ori întrebăm: ce aţi vrut să spuneţi? sau ne definim
termenii pe care urmează să-i utilizăm, noi, de fapt, folosim, fără să ne dăm seama, metalimbajul. Sloganul
nu numai că utilizează codul pentru mesajul său, dar el poate modifica, în unele cazuri, codul. Funcţia
metalingvistică apare atunci când trebuie lansat un nou produs, când trebuie definit un termen necunoscut.
Funcţia poetică nu se rezumă la poezie, ci se referă la forma mesajului. Funcţia poetică apare în
slogan, deoarece conţinutul a ceea ce se spune este inseparabil de maniera în care se spune.
Ne place sau nu, sloganul face parte din mediul nostru. El apare pretutindeni: „pe buzele oratorilor,
ale crainicilor; pe unde sau pe ecrane, mari sau mici ; pe pereţi, pe case, în peisaj; în paginile ziarelor, pe
afişe, pe pliante, banderole, insigne. El se instalează, în mod natural, în memoria noastră, în limbajul nostru
şi chiar în gândirea noastră 55 . Puterea sloganului decurge din faptul că este un act al limbajului şi că-i
procură omului ceva de care el are foarte mare nevoie şi anume: justificarea.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1
Giddens, A., Sociologie, Bucureşti, Editura All, 2001, p. 82
2
Ibidem, p. 84
3
Ibidem, p.85
4
Ibidem, p.89
5
Ibidem, p.97
6
Cuilenburg, J. van; Scholten, O.; Noomen, S. W., Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 27
7
Abric, J. C., Psihologia comunicării, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 16
8
Ibidem, p. 18
9
Ibidem, p. 18
10
Lancelot, A., Les attitudes politiques, Paris, P.U.F., 1969, p. 38
11
Abric, J. C., op cit., p. 20
12
Jodelet, D., Rprésentation sociale, phènomenes concept et théorie în S. Mosocovici, Psychologie sociale, Paris,
P.U.F., 1992, p. 361
13
Moscovici, S., Étude de la représentation sociale de la psychanalyse, Paris, P.U.F., 1960, p. 303
14
Moscovici, S., Un concept uitat: reprezentarea socială, în Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Iaşi, Editura
Universităţii Al. I. Cuza, 1994, p. 50-52
15
Jodelet, D., op. cit., p. 364
16
Moscovici, S., Un concept uitat…, p. 36
17
Abric, J. C., op cit., p. 20
18
Pirandello, L., Teatru, Bucureşti, EPLU, 1967, p. 297
19
Abric, J. C., op cit., p. 21
20
Ellul, J., Effets psychologiques de la propagande, în Propagandes, Paris, Armand Colin, 1962, p. 182
21
Ibidem, p. 183
22
Maisonneuve, J., Les processus collectifs. Opinion publique et opinion privée în La psychologie sociale, Paris,
P.U.F., 1969, p. 109
23
Balle, Fr., Comunicarea în Tratat de sociologie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 601
24
Ibidem, p. 602
25
Ibidem, p. 603
26
Ibidem, p. 604
27
Moscovici, S., Un concept uitat…, p. 40-41
28
Ibidem, p. 42
29
Pye, L., Communication Operation in Non-Western Societies, în Berelenson, B. and Janowitz, M., Reader in Public
Opinion and Communication, The Free Press, 1966, p. 612-613
30
Krech, D.; Crutchfield, R., Don de persuasion de la propagande, în Théorie et problèmes de psychologie sociale,
vol. 2, Paris, P.U.F., p. 455
31
Bon, Fr., Langage et politique, în M. Grawitz, J. Leca, Traité de science politique, vol. III, PUF, 1985, p. 552
32
Ibidem, p. 552
33
Ibidem, p. 553
34
Ibidem, p. 554
35
Ibidem, p. 563
36
Ibidem, p. 563
37
Ibidem, p. 565
38
Laswell, H., Structure et fonction de la communication dans la société, în Sociologie de l’information par Fr. Balle
et J. Padioleau, Paris, Larousse Université, 1973, p. 31
39
Ibidem, p. 35-36
40
Ibidem, p. 38-39
41
Balle, Fr., Médias et politique, în M. Grawitz, J. Leca, Traité de science politique, vol. III, Paris, P.U.F., 1985, p. 588
42
Cuilenburg, J. van; Scholten, O.; Noomen, S. W., op. cit., p. 241
43
Albouy, S., Éléments de sociologie et psychologie sociale, Toulouse, Privat, 1978, p. 191
44
Balle, Fr., Comunicarea în Tratat de sociologie…, p. 615-616
45
Cuilenburg, J. van; Scholten, O.; Noomen, S. W., op. cit., p. 257
46
Ibidem, p. 262
47
Ibidem, p. 267
48
Ibidem, p. 268-269
49
Reboul, Le slogan, Editions Complexe, Bruseelles, 1975, p. 14
50
Ibidem, p. 42
51
Ibidem, p. 15
52
Ibidem, p. 147-148
53
Ibidem, p. 88
54
Ibidem, p. 20-24
55
Ibidem, p. 10