• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
Download
 
GÉRARD KLEINTIMPUL NU ARE MIROS
PREFAŢĂ
Sunt întrebat uneori de ce n-am publicat până în ziua de azi decât opt romane. O întrebare atât de profundă merită un răspuns la acelaşi nivel. Aş putea răspunde că opteste un număr admirabil: doi la puterea a treia. Dar adevărul e altul. Aş tinde chiar săcred că e multiplu - sau, cel puţin, dublu.Conform unui prim răspuns, cel mai adesea n-am avut timp. Potrivit unui al doilearăspuns, care nu-1 contrazice neapărat pe cel dintâi, s-ar putea să fi preferat în loculromanului alte specii literare, care nu sunt obligatoriu inferioare acestuia. Toate romanele mele publicate până acum au apărut între anii 1958 şi 1971. S-ar puteaca o trecere în revistă a acestei bibliografii să clarifice lucrurile. Să fiu iertat dacă mă întorc până în preistorie şi, uneori, mă voi poticni în date. E privilegiul vârstei.Cred că mi-am schiţat primul roman, „Gambitu
l stelelor"
(În orig. -
«Le Gambit des étoiles» -
n.tr.)>în 1955. În orice caz, în 1956, sau cel mai târziu la începutul lui 1957, îl terminasem, Începând din 1954, îlcunoscusem pe Maurice
Renault, fondatorul şi directorul Editurii O.P.T.A, care a publicat mai în-tâi revista poliţistă
«Mystère-Magazine»,
iar începând din 1953 şi
«Fiction»,
ediţia franceză arevistei americane
„The Magazine of Fantasy and Science-Fiction".
OIPTA fusese la început oagenţie de publicitate, dar anumite întâlniri din perioada când fusese prizonier înGermania, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, l-au determinat pe
Maurice
Renaultsă desfăşoare în paralel şi o activitate de agent literar, apoi de editor. Pe atunci, Renaultnu reprezenta decât scriitori anglo-saxoni, în majoritate americani. Eu însă, care la
 
şaptesprezece ani habar n-aveam de nimic, i-am cerut să-mi fie agent. A acceptat amu-zându-se şi s-a ocupat de primele mele două cărţi, romanul „Gambitul stelelor" şi unvolum de nuvele, „Perlele t
impului"
(În orig. -
«Les Perles du temps»
- n.tr .). De asemenea, s-a ocupat de
apariţia în Italia a câtorva romane scrise în colaborare, pe care cred că ar fi de preferat săle dau uitării. Îi datorez mult
lui Maurice Renault,
şi mai ales, pe lângă sprijinul şi
sfaturile pe care mi le-a acordat, faptul c
ă
 
m-a pus în legătură cu
Alain Dorémieux.
Acesta era înacea perioadă doar secretarul redacţiei episodice a revistei
«Fiction»,
dar avea să devinărapid redactorul ei şef şi unul dintre cei mai influenţi oameni din Franţa în domeniulfantasticului şi al science-fiction-ului. Căci
«Fiction»
era divizată între fantastic şi
science-fiction,
precum şi între traduceri şi literatura autohtonă.În paginile revistei mai făcusem o decoperire, şi anume, găsisem reclama minusculă aunei librării specializate,
«La Balance»,
aflată la numărul 2 pe
rue des Beaux-Arts,
 în aron-dismentul VI al Parisului. De la periferia îndepărtată unde locuiam, făceam adevărateexpediţii până acolo - şi astfel, la douăzeci şi şapte de ani, aproape întâmplător, i-amcunoscut pe
Michel Ilotin, alias Stephen
Spirei (Creatorul colecţiei
«Le Rayon fantastique»,
 partea dela Gallimard), pe Jacques Bergier, pe Pierre Versins, Francis Carsac, Jacques Sternberg, Philippe
Curval şi,bineînţeles, pe
Valérie Schmidt,
care conducea librăria şi ţinea un salon literar în camera dinspate. Ocazional, mai treceau pe-acolo
Boris Vian, Pierre
Kast, foarte tânărul
Michel Butor,
şimulte alte personaje devenite celebre - sau rămase necunoscute. Se poate spune că amavut noroc - sau, cel puţin, că am ştiut să plantez seminţele norocului.
Dedicat lui Jacques
Bergier faţă de care păstrez o sinceră admiraţie şi o tandreţe autentică,deşi aventura cu „Dimineaţa magicienilor"
(în orig. -
«Le Matin des magiciens»,
n.tr.) lucrareaproape uitată în zilele noastre, avea să ne îndepărteze, şi încredinţat
lui Michel
Pilotin,manuscrisul „Gambitului..." a sfârşit prin a ajunge, graţie
lui Maurice Renault, în mâinile luiGeorges H. Galle
t (director al colecţiei
«Le Rayon fantastique»,
 partea de la Hachette).
Iar aici, situaţias-a ambalat şi a devenit de-a dreptul ridicolă.Pentru a ridica prestigiul colecţiei, Gallet se gândise să fondeze un premiu
Jules Verne
şi săconvoace un juriu
ad hoc
care să premieze în fiecare an un roman inedit apărut, prin ceamai surpinzătoare coincidenţă, în
«Le Rayon fantastique».
S-a întâmplat ca, în 1957,manuscrisul meu să circule printre membrii juriului şi să reţină atenţia celor mai mulţidintre ei, inclusiv tânăra şi frumoasa ziaristă
Franche Roche.Georges
Gallet, din partea lui, credea în lucrurile bine administrate, şi-i decernase premiul,cu de la sine putere, unui anumit
Serge Martel,
pseudonim a doi ziarişti din
Lille, pentruromanul „Adio astrelor"
(În orig. -
«L'Adieu aux astres» -
n.tr.). Se gândea să reunească juriul pentrua-1 face să-i accepte spontan decizia dar s-a izbit de un zid. Anumiţi membri ai juriului aufost scandalizaţi de această manipulare, alţii au fost sensibilizaţi de tinereţeaconcurentului şi, poate de condeiul acestuia şi de prospeţimea inspiraţiei saie. Totuşi,chiar dacă era prea târziu ca să mi se atribuie premiul
Jules Verne
pentru anul 1958, întrucât ,Adio astrelor" fusese tipărit deja, cu premiul afişat pe banda copertei, s-a luathotărârea ca şi eu să beneficiez de el în exact aceleaşi condiţii ca şi titularul: contract,suma aferentă, bandă pe coperă şi, onoare supremă, un dejun la Lasserre, în compania juriului adunat în plen şi a câştigătorului ex-aequo care se găsea în situaţia penibilă delaureat obligatoriu.Presupun că oamenii au învăţat lecţia, căci titularii ulteriori ai premiului
Jules Verne
n-aufost nici ei de colo: în 1959, Daniel Drode, pentru cel mai experimental roman publicatvreodată în întreaga istorie a S.F.-ului francez, „Suprafaţa planetei"
(în orig. -
«Surface de la planète»
- n.tr.) în 1960, Albert
Higon, care mai târziu avea să redevină
Michel Jeury; în 1961,Jérome Sériel,
azi mai cunoscut de pasionaţii O.Z.N.-olo-giei sub numele
de Jacques Vallée; în1962, Philippe
Curval; şi, în 1963,
Vladimir 
Volkoff, pe care-1 aştepta o strălucită carierăliterară, deşi abătându-se pe o cale puţin diferită de cea iniţială.In ceea ce mă priveşte, am doborât doi iepuri dintr-o lovitură. Căci
Robert
Kanters, directoral colecţiei concurente
«Présence du futur»
1
 ,
ai cărei adevăraţi fondatori fuseseră
Michel
Pilotin şi
Jacques
Bergier, stimulat fără îndoială de
Maurice
Renault, mi-a acceptat primulvolum de povestiri, „Perlele timpului," care a apă
rut tot în 1958.
Fără ca eu să înţeleg imediat acest lucru, „Gambitul stelelor" a devenit, păstrândproporţiile cuvenite, un fel de carte de cult. Am fost surprins de numărul cititorilor întâlniţi la convenţii sau în alte locuri publice care, aducându-mi câte un exemplar terfelitşi decorat cu faimoasa ilustraţie a lui Jean-Claude
Forrest,
 îmi cereau cu glas tremurătorautografe. Prietenul meu Manchu (celebrul pictor şi ilustrator) mi-a spus într-o zi că acel
 
roman rămânea pentru el „o amintire grandioasă
".
Fără nici cea mai mică solicitare din partea mea, romanul a fost reeditat adesea, mai întâila
Marabout, apoi la Nouvelles Éditions Oswald,
după care la Livre
de Poche
 Jeu-ness. Cu aceastăultimă ocazie, a remarcat faţă de editoare faptul că în acest
roman drumul spre stele era deschiscu ajutorul unui drog,
 zotl 
(trimitere la „Porţile percepţiei"
de Aldous Huxley),
lucru pe careautorităţile îl puteau interpreta în diverse feluri. Nepăsătoare, editoarea a trecut pestescrupulele mele. Totuşi, am promis să mă ocup personal de următoarea (şi, fără îndoială,ultima) reeditare.
* * *
Un asemenea demaraj putea să prevestească o îndelungată carieră de romancier. Totuşi,mă izbeam de câteva dificultăţi, În pofida folosirii deşănţate a diverselor dispozitive dedilatare temporală, nu reuşeam niciodată să prelungesc o zi obişnuită la mai mult depatruzeci şi opt de ore. În acea perioadă, între 1954 şi 1957, îmi urmam destul de seriosstudiile superioare şi, în general, le făceam faţă, la Institui de Studii Politice, În anulurmător, am urmat un curs complementar, ca un fel de masterat, în acelaşi timp în carecumulam cei doi ani pregătitori de la Institutul de Psihologie, ca să-mi scot în 1959 celedouă diplome: psihologie aplicată şi psihologie socială (pe prima am obţinut-o, dar pentrucea de-a doua am picat la anumite probe, strict din lene, deşi în acel domeniu eram defapt mai bun). La Sciences-Po, am redactat şi un soi de memoriu consacrat S.F.-ului, subtitlul „Utopia modernă"
(în orig. -
«L'Utopie moderne" 
- n.tr.), pentru care am primit o notăbună şi mi-am compensat insuficienţa la contabilitate.Pentru a-mi forma o oarecare experienţă profesională, am efectuat în 1960 un stagiu labanca Rotschild, azi dispărută. Am mai fost stagiar şi
la S.E.M.A.,
fondată
de Jacques
Lesour-ne, unde aveam să revin mult mai târziu, fiind cât pe ce să fiu angajat permanent deambele întreprinderi, care nici acum nu ştiu de ce pacoste au scăpat. Pe lângă acesteactivităţi obişnuite, ar mai trebui să adaug o colaborare asiduă cu revista
«Fiction»,
 începând din 1956, în calitate de critic, eseist şi autor de povestiri, fără a neglija nicicolaborările intermitente cu alte periodice, uneori destul de neaşteptate.
* * *
Dar principala mea ambiţie rămânea aceea de a ajunge într-o bună zi să-mi câştigexistenţa din scris. Evident, nu pe calea colaborărilor
la
«Fiction»
aveam să reuşesc acestlucru. Mi se deschiseseră porţile a două dintre cele mai prestigioase colecţii ale epocii,dar îmi era foarte greu să predau mai mult de un manuscris pe an. Şi nu voiam să lepropun decât texte coapte cum trebuie, ceea ce încetinea şi mai mult cadenţa. Întâlnireadin 1958 cu
Kurt
Steiner, care uneori are chef să-şi spună
André
Ruellan, m-a abătut pe altdrum. Steiner lucra pentru
Fleuve Noir,
la colecţiile
«Angoisse" 
şi
«Anticipation»,
şi mi-a făcutcunoştinţă cu
Armand
de Caro şi
François
Richaud, care erau director general şi, respectiv,director literar ai acelei demne edituri.
M-am apucat imediat de un manuscris despre terafor-marea planetei Marte,
care s-a intitulat mai întâi„Marte cea verde" (pot s-o dovedesc, mai am şi acum ciorna primei versiuni), apoi adevenit „Chirurgii unei planete"
(În orig.
«Chirurgiens d'une planète» -
n.tr.) după părerea meacel mai mediocru titlu care a putut fi inventat vreodată (textul, amplu revizuit, a fostreeditat după foarte multă vreme de către
Jacques Sadoul, la J'ai lu,
sub titlul „Visul pădurilor"
(În orig. -
«Le Rêve des forêts» -
n.tr.). Acest prim manuscris depăşea ca întindere for
matulvolumelor de la Fleuve.
Cu ajutorul şi sfaturile lui
François Richard,
am realizat o primă reducere,după care, epuizat, am lăsat restul în seama foarfecelor lui. Când am comparat, pentrureeditarea
de la J'ai lu, textul original cu cel pe care-1 periase Richard,
am descoperit că-1 amelioraseconsiderabil (lucru de care nu mă îndoisem câtuşi de puţin). Literatura seamănă mult cusculptura: ceea ce îndepărtezi dă formă operei.
1
Teoria presiunii exercitate de lumină - şi, ca atare, a vântului solar şi a propulsiei fotonice - datează de la începutul secoluluiXX, dacă nu chiar de la
Kepler.
 Termenul de „velier solar" a fost introdus în uz de inginerul american Garwin, într-un articolştiinţific publicat în 1958. (n.a.)
 publicat la începutul lui 1963.
Şi cum
Fleuve
nu publica nici un roman decât când intra în posesiacelui următor, „Călătoria cea Lungă" a apărut abia în 1964, împins înainte de „Ucigaşiitimpului," care la rândul său a ieşit în 1965, deşi pe mine asta nu mă privea cu nimic.
Cazul „Timpu
lui" inodor ilustrează destul de clar situaţia relaţiilor mele cu editurile dinepocă. Plănuiam ca pe viitor să-mi fac o bază din a scrie, sub semnătură proprie, pentru
«Présence du futur», din moment ce «Le Rayon fantastique" intrase într-un declin lent î
n perioada absenţeimele, pentru a de stinge cu totul în 1963, iar
la Fleuve Noir 
trebuia să înaintez o producţiemai standardizată.
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...