Revista - "Praf de Stele" - 2012-2013

„Praf de stele”
Praf de stele
Revistă de limbă şi literatură editată de elevii
Liceului Pedagogic „Carmen Sylva”, Timişoara
„Înţelepciunea este partea supremă a fericirii!”

Sofocle
Anul I, Nr. 1-2, septembrie 2012 – aprilie 2013

1
Anul I, nr. 1-2, septembrie 2012 – aprilie 2013
„Praf de stele”
COLECTIVUL DE REDACłIE
Coordonator: Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI
Redactor-şef: NADIA DUMITRAŞCU (IXD)

Secretar de redacţie: DENISA BUCSAI (IXD)
Redactori: ANDREEA BĂRBOS (IXC), ADELINA BĂRBOS (IXC), DARIUS
PETROV (IXC), LARISA CEAUŞESCU (IXC), SORINA BANDA (IXD), MARINA
CIOBANU (IXD), ALEXANDRA COROIAN (IXD)
Colaboratori: Prof. univ. dr. CORNEL UNGUREANU, Prof. ELENA

CRISTESCU, Prof. NICOLAE SIMU, Prof. dr. ELENA JEBELEAN,
Prof. dr. ANETA GABOR, Prof. dr. DANIELA STOICHESCU, Prof. RAMONA-
MARIA CHINEZ, Prof. MARIANA ANGHEL, Prof. DUMITRU BAŞU
Tehnoredactare computerizată şi design: Prof. dr. Viviana Milivoievici
SUMAR
Editorial 3
Opinii 7
Poezii religioase 12
Experienţe imaginare... în şcoala mea 15
Poezii 19
Eseu 20
Proză 23
Gânduri, idei, sentimente 34
Povestim... 40
Atitudini 44
Poezii 46
Evocări 49
Minunata lume a cărţilor 52
Timp liber 55
Proiectele noastre 58
2
„Praf de stele”
Editorial
Despre eroi şi modele
Pornind de la studiile/modelul doamnei profesoare

Zoe Dumitrescu Buşulenga
Prof. univ. dr. CORNEL UNGUREANU
1. Un model: Mircea Eliade. Încercări de Sanda Râpeanu, apoi Ştefan Bănulescu, Pe

de identificare dimensiunea timpului interior – descrierea
unei întâlniri cu marele scriitor şi Mircea
Eliade, cu nuvela La ţigănci. Este o nuvelă
Cred că niciun cărturar român nu a încredinţată de Mircea Eliade prozatorului
insistat mai mult asupra necesităţii modelelor Bănulescu, după o întâlnire memorabilă din
în ultimele trei decenii ca doamna Zoe Italia. Erau, în momentul acelei întâlniri,
Dumitrescu Buşulenga. Avem nevoie de un puţine speranţe ca Mircea Eliade să fie
model, avem nevoie de o pedagogie care să publicat în în ţară.
înceapă de la modele. În anii şaizeci ai Eseul introductiv al doamnei
comunismului Dumitrescu-Buşulenga vrea să sublinieze şi
românesc un model de calitatea unei opere, dar şi a unui moment
cărturar era pentru Zoe aniversar: „Pe Mircea Eliade mitul îl
Dumitrescu Buşulenga interesează atâta vreme cât e viu „furnizând
Mircea Eliade, atunci modele pentru conduita umană şi conferind
interzis în România. prin aceasta însăşi semnificaţia de valoare
Impunerea marelui existenţei”. Pe Mircea Eliade mitul îl
scriitor (ca model!) în literatura română interesează doar atâta timp cât el este viu şi
începe, în anii comunismului, de la o acţiune slujeşte opera de înţelegere şi modelare a
concertată a unor cărturari grupaţi în jurul omului. „Înţelegerea structurii şi funcţiunii
revistei „Secolul XX”. Prima intrare a lui Eliade miturilor în societăţile tradiţionale înseamnă,
în România comunistă are loc prin din această pricină, elucidarea unei etape din
intermediul revistei „Secolul XX” – numărul istoria gândirii, dar şi pătrunderea mai adâncă
9/1967, cel care e dedicat Fantasticului şi în mentalitatea unei categorii dintre
magiei ideilor. Patru nume vor să ilustreze contemporanii noştri din societăţile mai puţin
această temă: Mircea Eliade, Jorge Luis dezvoltate, la care comportamentul ar putea
Borges, Dylan Thomas şi Mihail Bulgakov. părea, modern vorbind, mai puţin explicabil”.
Numărul este ilustrat cu Chagall, lămurit de Şi, ieşind din disciplina definitorie a
un studiu a lui Jacques Lassaigne, Chagall sau savantului: „De aceea, în ciuda afirmaţiilor
lirismul scenei. Convergenţele se realizează autorului care susţine că investigarea sa nu
la nivelul fiecărei secţiuni: în prima, cea ţine decât de specialitatea strictă a Istoriei
consacrată lui Mircea Eliade, Zoe Dumitrescu religiilor (...) opera de cercetător şi de
Buşulenga deschide dialogul despre Eliade cu gânditor a lui Mircea Eliade, aşa cum se
eseul Un filozof al miturilor. Suntem în anul înfăţişează astăzi, la împlinirea a 60 de ani,
1967, Eliade reintra în cultura română cu este în realitate o vastă încercare de
această prezentare. Urmează Mircea Eliade, cunoaştere filozofică a omului, o contribuţie
Aspecte ale mitului, fragmente, în româneşte preţioasă a secolului XX la determinarea
sensurilor mitice şi istorice ale gândirii
3
„Praf de stele”
omeneşti”. Să reluăm: pe Mircea Eliade mitul obosit, în care mitul a devenit mai mult
îl interesează atâta vreme cât mitul poate document decât trăire. La noi, puterile
propune modele pentru conduita umană şi, folclorului sunt încă vii, creatoare, de aceea
prin aceasta, conferă semnificaţia de valoare Mircea Eliade înfăţişează, deşi poate indirect,
existenţei. Ideea de model, de modelare, de unele din căile reintegrării omului în
valoare a existenţei a fost centrală şi în plenitudine. În veritabila-i matcă a
acţiunea doamnei Zoe Dumittrescu comunităţii hrănite lucid cu izvoarele
Buşulenga. înţelepciunii străvechi mitice, cândva
Din Aspecte ale mitului sunt selectate esenţiale pentru
două capitole mari: Mitologia Memoriei şi a participarea tuturor la
Uitării şi Supravieţuirea şi camuflarea miezul vieţii grupului”.
miturilor. Şi, în final: „Şi
Suntem în anul 1967, an al Mircea Eliade are
deschiderilor, dar nu trebuie să ignorăm meritul de a ilustra, prin
capacitatea de sugestie a segmentelor alese de opera sa literară,
revistă. Mitologia memoriei şi a uitării posibilitatea deschisă a
trebuie să ne amintească, aşa cum ar trebui, şi integrării, a asimilării
de „supravieţuirea şi camuflarea miturilor”, mitului de către cultura
de urgenţe ale unei societăţi în care memoria, şi sufletul modern,
uitarea, supravieţuirea şi camuflarea sunt precum şi de a sublinia, prin opera teoretică,
definitorii pentru intelectualul rămas în ţară. valoarea acestui mod de prelungire a
Dar şi pentru statutul intelectualului de calităţilor creatorare româneşti”.
pretutindeni. Definitorii sunt şi pentru un Portretele doamnei Zoe Dumitrescu-
dialog perpetuu cu Buşulenga nu cresc decât sub acest semn.
opera lui Mircea Eliade. Lumea românească are şanse, marii ei bărbaţi
„Secolul XX” va pot fi nişte modele. Au har. Calităţile creatoare
mai reveni, cu numărul româneşti sunt ilustrate cu prisosinţă de cei
2-3/1978 asupra lui însemnaţi ai culturii române. Din volumul
Mircea Eliade, cu o Contemporanii mei, volum realizat de
secţiune importantă: doamna Elena Docsănescu, trebuie să recitim
Dimensiunea creatoare câteva pagini. Aş începe cu scrisoarea către
a mitului (e tema numărului). Revista, Mircea Eliade, neexpediată, reprodusă de
inaugurată cu pagini de Mircea Eliade, pune editoare după manuscris. După evocare unor
alături nume fundamentale ale culturii momente în care „substanţa dialogului” e
secolului XX. Pagini despre Eliade semnează asigurată de cărţile lui Eliade, de dialogurile
în acest număr C.G. Jung, Gilbert Durand, cu prietenii rămaşi în ţară, autoarea notează:
Georges Dumézil, Gaston Bachelard, Ernst „Era suficient, era bine că existaţi. În felul
Juenger şi alţii. Din secţiunea românească, cu acesta aţi făcut să crească în noi, în mine, fără
studii de Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Istorie s-o ştim, evident fără s-o ştiţi, ca un simbol,
şi mit: de la romantici la Mircea Eliade), adâncile necesarele sensuri abisale. (...) Cred
Eugen Simion (Dimensiunea mitică a profund în misiunea dumneavoastră şi
naraţiunii), Cezar Baltag (Recuperarea universală, în măsura în care ţara noastră are
sensurilor), Andrei Pleşu (Mircea Eliade şi o chemare (vocaţie) spirituală, spre
hermeneutica artelor) am desprinde aici universalitate, depăşind limitele istoriei şi ale
câteva fraze semnificative. Scrie doamna Zoe vicisitudinilor”.
Dumitrescu-Buşulenga: „Această grandoare Scrisoarea e elaborată în timpul
umilă a vechii zone locuite de poporul nostru marilor speranţe. „La tensiunea democratică
este văzută de Mircea Eliade ca o făgăduinţă la care trăim nu nu putem şti niciodată. Dar
de mari perspective într-un peisaj european nădăjduim...” scrie, spre încheiere, autoarea.
4
„Praf de stele”
Nădăjduim, fiindcă există marile nume care

îndreptăţesc, există modele.
2. ...şi alte modele
Există creatori care pot trăi trans-

figurarea. Iată-l pe Enescu,
la pian: „Nu mai era Enescu;
era Beethoven, era Brahms. corola de minuni a lumii,
Transfigurarea totală dădea ci o înalţă cu mâini curate oamenilor... pentru
operei conduse de el că ei văzând-o să se purifice, să se vindece, să
unicitatea. Dar niciodată, se îndreptăţească”.
nici în recitaluri, nici în Pe V. Voiculescu îl întâlneşte în anii
simfonice, nici în cincizeci, la celebrul Apostol Apostolide, cel
ansamblurile camerale, n-a care organiza audiţii subteranei bucureştene:
dat aceeaşi interpretare unei opere. Avea în el „Sprijinindu-şi uşor pe mâna dreaptă capul,
posibilităţi infinite de a modela sunetul, aşa noul venit a rămas nemişcat, lăsându-ne să-l
cum au numai marii compozitori”. privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în
O echivalenţă ar realiza Tudor Vianu: jurul acestei figuri de mag, o aureolă
„Ani de zile m-am uitat la profesor, m-am uitat nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina
la el şi tot mă minunam, deşi era în mine un scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul
fel de pendulare între recunoaşterea lui ca o şi barba sură, radia o linişte ciudată,
prezenţă etern europeană, prezenţa unui îngemănată cu o concentrare dramatică, ce
dintre cei mai mari maeştri, divinităţi tutelare, treceau dincolo de percepţia noastră comună.
aş zice, a ale evoluţiei culturale româneşti, dar A ascultat muzica şi a plecat în aceeaşi tăcere
pe de altă parte, încercam să prind esenţa lui în care venise”.
fiziognomică să văd cum se răsfrânge pe Şi, cu o importantă precizare: „Erau
figura lui, somatic şi fiziognomic, fiinţa lui anii Rugului aprins, fără de care nici biografia,
interioară atât de strălucită, atât de nici opera târzie a poetului n-ar putea fi
desăvârşită în simplitatea şi rigoarea ei, în înţelese”.
nobleţea, în stringenţa ei etică”. O forţă de identificare se desprinde
Nici G. Călinescu nu din portretele teologilor. Iată întâlnirea cu
ar rata demiurgia: „Pe Părintele Dumitru Stăniloae: „Tot ce ştiam
grandioasa scenă a lumii, pe despre Sfinţia Sa purta marele semn al
care artistul o împodobea cu harului, pecetluind un intelect şi un duh
capodopere într-un impuls puternic în vocaţie şi în misiune. Mă aşteptam
demiurgic nestăvilit, viaţa se să văd un chip impozant de filozof şi de
desfăşura ca un teatru în profesor într-o ambianţă potrivită cu un
trăiri solemne de ceremonial. asemenea intelectual de clasă. Dar simplitatea
Percepută ca loc al perpetuei locuinţei m-a uluit. Era un interior ţărănesc cu
transformări, scena devenea, în acelaşi timp, mobilă modestă, veche, cu scoarţe tocite de
pentru cel ce o regiza, locul creaţiei durabile, vreme, dar şi cu icoane frumoase, tot vechi şi
microcosmosul operei tinzând neîncetat să cu o bibliotecă foarte bogată. Ne-a primit cu
reediteze macrocosmosul printr-o subtilă figura sa blândă, dulce, doamna preoteasă
dialectică a trecerii dinspre clipă înspre (Sora Maria, îi spunea părintele) îmbrăcată
eternitate”. simplu, modest”.
Brâncuşi trăieşte o mirabilă simetrie Tot o imagine a familiei descoperim şi
cu Blaga: „Şi confruntat cu «miracolul» ideilor în portretul lui Ioan Alexandru: „Dar noi am
şi formelor, Brâncuşi, ca şi Blaga, nu striveşte rămas mai departe legaţi. I-am prefaţat
5
„Praf de stele”
volume, m-am apropiat de adorabila sa care o redescoperea în fiecare clipă altfel şi o

familie, de draga Ulvine, soţia lui, de cei cinci tălmăcea mereu în mereu alte, uluitoare
„pruncuţi”, cum spunea el – Ştefan, Maria, tipare verbale. Nichita privea cu o ingenuitate
Ioachim, Rut Elena, Ioan Constantin. Ne de copil, văzând lucrurile ca în ziua întâi a
întâlneam în casa lui, un interior sobru, ne creaţiei îi vorbea în imagini în care toate
rugam şi cântam împreună cu copii şi cu dobândeau viaţă, în care toate păreau
preoţi şi călugări români şi străini, iubitori de celebrate”.
ortodoxie. Era şi în căminul, ca şi în opera lui, Sorin Titel: „O tinereţe crunt retezată.
farmecul simplu şi solemn care ne ducea Şi parcă totuşi nu. La sfiala şi discreţia lui,
departe, înapoi, pentru a ne reînvăţa lecţia nefiinţa pare a-l continua undeva, într-un
gravă a zilei de ieri, pregătind mâinele patriei tărâm anume unde-l purtaseră în prealabil
mult iubite şi al credinţei fără de care sufletul nişte premoniţii adânci, nişte ciudate îndolieri
nu există”. care nu erau ale lui, ci aveau să fie ale noastre,
Reîntregirea – ale celor rămaşi”.
căutarea întregului Principesa Ileana, Cella Delavrancea,
există şi între elevii Valeria Sadoveanu, Ştefana Velisar-
care au încheiat o cale Teodoreanu, Martha Bibescu devin repere ale
în literatură. Scriitorii femininului sacral.
– elevii de odinioară – Şi un cuvânt despre înfrângerea
de la Nichita Stănescu interdicţiilor. Elogiul personalităţilor tabu în
la Sorin Titel împlinesc anii comunismului are un scop limpede: de a-i
un destin. Nichita: aduce pe cei excluşi din cultură, din literatură,
„Transparenţa fiinţei din biblioteci, înapoi. Între cei aşezaţi sub
sale în care se interdicţie se afla şi Dragoş Protopopescu:
răsfrângeau azururi „Gândul său înalt, plin de substanţă, se
celeste îl făceau un ecran perfect pentru comunica într-o cursivitate caldă, aş zice chiar
primirea tuturor lucrurilor lumii. lirică, celor care-l ascultau ca vrăjiţi”. Şi lista
Generozitatea sa suverană le reţinea şi poate continua cu portretele, strălucitoare ale
bunătatea sa le răsfăţa învăluindu-le în straie lui Vasile Băncilă, Gheorghe Brătianu, Dimitrie
preţioase. O aşteptare mereu vie, o Cuclin ş.a.
prospeţime a unei percepţii care nu obosise
nici la 50 de ani, îl deschidea spre o lume pe
Principesa Ileana Cella Delavrancea Martha Bibescu Valeria Sadoveanu Ştefana Velisar-Teodoreanu
6
„Praf de stele”
Opinii
Mircea Eliade – pledoarie pentru lectură şi gazetărie
Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI
În perioada interbelică, tânărul Mircea Eliade a colaborat

permanent la cele mai importante publicaţii culturale româneşti ale vremii. El era de părere că un
scriitor poate fi în acelaşi timp şi un bun gazetar, făcând trimiteri la personalităţile importante ale
culturii româneşti, precum: Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga. Pe lângă a fi
scriitori, aceştia au fost şi pasionaţi gazetari. Făcând referire la acest aspect, Mircea Eliade arată că
predecesorii noştri „au lucrat cu sânge şi rodnic. E interesant că toţi scriitorii gazetari au fost în
acelaşi timp şi scriitori fecunzi”1.
Însuşi Mircea Eliade a fost un scriitor de succes dar, în acelaşi timp, şi un talentat gazetar,
dovadă fiind multitudinea de articole publicate în diferite reviste şi ziare. Mai apoi, aceste articole au
fost adunate în volume, graţie exegeţilor operei lui Mircea Eliade: Mircea Handoca, Emil Manu,
Alexandru V. Diţă, Nicolae Georgescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu etc. Întreaga bibliografie a
scrierilor „gazetăreşti” a lui Mircea Eliade depăşeşte două mii cinci sute de titluri.
În câteva dintre articolele sale, Mircea Eliade îşi expune propriile idei despre gazetărie,
arătând că „meseria de gazetar nu ratează pe scriitor, ci mediocritatea lui nativă, fibra lui delicată,
anarhismul său lăuntric care se refuză disciplinei şi tehnicii. Se ratează în gazetărie oamenii care nu
pot învăţa din meseria asta cum să muncească şi cum să preţuiască eternitatea după ce şi-au scris
articolul bun pentru douăzeci şi patru de ore”2.
Câţiva ani mai târziu, în anul 1935, Mircea Eliade răspundea, în cadrul unei anchete,
următoarele: „Cred că un scriitor n-are decât de câştigat de pe urma meseriei de gazetar. Vede
oameni, cunoaşte mizeria umană şi ajunge stăpân pe condei, nu mai e robul «inspiraţiei» sau al
confortului. Vorbesc de un scriitor adevărat; acesta va continua să creeze în orice condiţii de trai s-
ar găsi. Un scriitor mediocru se va rata în gazetărie. Lucru de care n-ar trebui să ne plângem. Ca şi
alcoolul, gazetăria este un mijloc de selecţie”3.
La 29 aprilie 1934, referitor la rolul gazetăriei şi al reportajului, Mircea Eliade răspundea
întrebărilor lui Geo Bogza: „Cred că reportajul este mai mult o tehnică, o ucenicie a scrisului, decât
un gen în sine. Din scurta mea experienţă gazetărească – dar mai ales din experienţa prietenilor şi
mai marilor mei – ştiu că nimic nu te învaţă să gândeşti mai prompt şi să scrii mai cu miez decât
exerciţiile acestea reportericeşti. Dar a face un reportaj nu înseamnă totdeauna a scrie un reportaj.
[…] …reportajul este şi el de fapt, un jurnal intim, un jurnal cu întâmplări vii şi personale. […] Cred
foarte mult în rolul social al reportajului”4.
1 Mircea Eliade, Literatură şi gazetărie, apărut iniţial în „Cuvântul”, an VIII (1932), iulie 28, nr. 2609, pp. 1-2; reprodus din
volumul Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalităţi proteice, ediţia menţionată, p. 351.
2 Ibidem, p. 351.
3 Mircea Eliade, Anchetă asupra gazetăriei: Ce răspunde d-l Mircea Eliade, apărut iniţial în „Lotus”, an I (1935), nr. 4-5, p.
11; reluat în volumul Aristocraţia solilocvială a dialogului, interviuri şi mărturisiri, I, ediţie şi cuvânt înainte de Mircea
Handoca, Bucureşti, Editura „Jurnalul literar”, 2000 şi în volumul Lucrurile de taină. Eseuri, ediţie îngrijită, note şi prefaţă
de Emil Manu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996, pp. 334-335.
4 Geo Bogza, Cu d-l Mircea Eliade de vorbă despre reportaj, apărut iniţial în „Vremea”, an VII (1934), aprilie 29, nr. 335, p. 5;
interviu reluat în volumul Mircea Eliade, Aristocraţia solilocvială a dialogului, interviuri şi mărturisiri, I, ediţia menţionată
supra, pp. 85-87.
7
„Praf de stele”
În diversele sale articole, tânărul publicist menţionează tradiţia presei româneşti, apreciază
apariţia ziarului modern şi a rubricilor artistice, a discuţiilor ideologice, dar şi a cronicilor literare.
Mircea Eliade e de părere că între literatură şi gazetărie există multe afinităţi, dar şi
deosebiri, declarând, într-un interviu acordat revistei „Veac nou”: „Gazetăria este luptă, observaţie
civilă, informaţie culturală. Gazetăria îşi are rolul ei precis în viaţa unei naţiuni. Literatura este însă
creaţie spirituală, creaţie care îşi are regulile ei, autonomia ei, destinul ei. Cu cât deosebirea asta va
fi mai clară în mintea scriitorului şi cititorului, cu atât literatura şi gazetăria vor avea de câştigat”5.
Pe de altă parte, o preocupare constantă pentru Mircea Eliade a constituit-o afirmarea
importanţei pe care cultura şi lectura selectivă le pot avea în destinul poporului român: Eseul
european şi eseul românesc (2 noiembrie 1933), Institute de cultură (19 august 1934), Tehnica şi
educaţia culturii spiritului (14 iunie 1935), Arta şi tehnica lecturii (24 august 1935), Despre cărţi şi
biblioteci (14 noiembrie 1935), Vacanţa intelectualului (I, 31 mai 1936 ; II, 3 iulie 1936), Cultură şi
creaţie în provincie (21 februarie 1938).
Între conferinţele susţinute la Radio România, un loc aparte îl ocupă diverse probleme ce ţin
de bibliologie, pe care le abordează cu profesionalism. Cartea, implicit biblioteca sunt acele
elemente ale culturii umane la care Mircea Eliade revenea continuu. Acesta consideră biblioteca şi
cartea „acele lucruri care au – sau ar trebui să aibă – un rol principal în viaţa unui om sau a unei
naţiuni”6.
El consideră lectura drept unul din mijloacele esenţiale ale creşterii spirituale a omului.
Opiniile sale privind lectura sunt axate pe următoarele principii şi norme generale: selectivitatea,
lectura la timpul potrivit, asimilarea cărţilor citite, capacitatea de discernere a valorilor, verificarea
lecturii. „E vorba, înainte de toate, ne previne Mircea Eliade, de a nu citi cărţile proaste sau
mediocre, şi de a nu citi pe cele bune la timp nepotrivit. Oamenii care n-au descoperit voluptatea
recitirii [...] nu pot spune că ştiu ce înseamnă propriu-zis arta lecturii”7.
Procesul de asimilare a textului lecturat, în viziunea lui Mircea Eliade, se bazează pe
memorizarea materiei sau pe transferul de spirit, de gândire şi de emoţie estetică: „Marea problemă
a lecturii, constata Eliade, rămâne, fireşte, asimilarea cărţilor citite. Sunt oameni care, citind,
asimilează atât de personal substanţa cărţii încât nu o mai memorează. [...] Îşi amintesc de o carte ca
de o melodie; păstrează numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură. Alţi oameni
citesc şi reţin; nu e vorba de memoria lor, ci de bucuria pe care a descoperit-o în materia cărţilor
citite. [...] Şi sunt alţi cititori care cunosc mai puţin o carte, şi care totuşi pot spune lucruri admirabile
despre această carte”8.
Sunt şi din acei cititori, observă Mircea Eliade, care „uită cărţile”. Chiar pe aceştia îi
consideră a fi cei mai preţioşi, dat fiind faptul că „asemenea cititori izbutesc să transforme funcţia
aceasta dificilă a lecturii într-o funcţie organică, naturală, imitând gestul naturii; căci, după cum se
ştie, natura nu păstrează niciodată contururile şi formele obiectelor asimilate, memoria lor, ci
transformă necontenit substanţa. Toată tehnica lecturii constă în virtutea aceasta a transformării
substanţei cărţilor”9.
Mircea Eliade cultiva ideea că lectura dispune de posibilitatea de a ne apropia concret de
natură, pe care adesea n-o prea înţelegem: „misterul marii deşteptări vegetale îl simţim fiecare
dintre noi, fireşte. Dar cât de semnificativă ar ajunge această simţire dacă i-am putea descifra
5 M. Straje, O oră cu d-l Mircea Eliade, apărut iniţial în „Veac nou”, an I (1938), februarie 27, nr. 1, p. 5; interviu reluat în
volumul menţionat supra, p. 149.
6 Mircea Eliade, Despre cărţi şi biblioteci (14 noiembrie 1935), în volumul Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, 1932-
1938, ediţia menţionată, p. 172.

7 Mircea Eliade, Arta şi tehnica lecturii (24 august 1935), în volumul menţionat supra, p. 151.
8 Ibidem, pp. 152-153.
9 Ibidem, p. 153.
8
„Praf de stele”
emblemele, simbolurile, sensurile ei universale, absolute. [...] Lectura ar putea ajunge, aşadar, o
tehnică prin care omul ar învăţa ritmurile şi anotimpurile”10.
Savantul distinge şi funcţia mistică a lecturii, care constă în „a stabili contacte între om şi
Cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a omului o vastă experienţă colectivă, de a lumina
riturile”11.
În continuarea expunerii sale, după ce a vorbit despre importanţa lecturii în viaţa omului şi a
societăţii, filozoful pledează pentru crearea cât mai multor biblioteci, vorbind despre valoarea lor
socială şi culturală şi afirmă necesitatea sponsorizării culturii. Remarcând faptul că instituţiile de
cultură pentru o ţară sunt de o extremă importanţă, Mircea Eliade dă un exemplu concret, făcând o
analogie cu situaţia culturii din India: „Dacă ele (bibliotecile – n.n.) sunt prea scumpe pentru statul
nostru, ar putea interveni aici milionarii noştri”12. „În India, statul face destul de puţin pentru
cultură. În schimb, bogătaşii, bancherii, latifundiarii, rajahii – cheltuiesc sume enorme pentru
întreprinderi culturale, pentru biblioteci publice şi universităţi...”13. „De câte ori în familia unui
milionar se întâmplă un eveniment fericit – o naştere sau o căsătorie – capul familiei creează o
bibliotecă, sau un laborator, sau chiar un institut de cercetări”14.
Ca teoretician al elitelor intelectuale, Mircea Eliade e ferm convins că „cea mai hotărâtoare
afirmaţie a unui popor este cultura. Nu cultura împrumutată, nu cultura învăţată în şcoli şi
universităţi – ci creaţia operelor de mare anvergură, a operelor care să reprezinte geniul şi
vitalitatea acelui popor”15. Prin aceasta avertiza generaţiile prezente şi viitoare asupra importanţei
valorii elitelor în spaţiul cultural al unei ţări: „O naţiune agonizează când elitele sunt incapabile să
creeze o cultură vie, autentică, personală. O naţiune moare atunci când îi sunt omorâte elitele – prin
dezorientare, prin sărăcie sau prin politică”16.
Revenind la problema lipsei bibliotecilor, Mircea Eliade le consideră esenţiale în viaţa
individuală şi în cea colectivă a unui popor, realizând astfel o corelaţie între biblioteca personală şi
cea publică: „Biblioteca personală nu e o mobilă în plus alături de celelalte mobile ale casei – nicio
colecţie inertă, de obiecte mai mult sau mai puţin frumoase. Biblioteca personală este o uzină, un
depozit imens de forţe spirituale şi de energie... [...] Un om care stăpâneşte sau are acces direct la o
asemenea bibliotecă nu este numai un om mai bun decât alţii – ci este şi un om mai tare, mai
fortificat sufleteşte decât alţii. Pe el durerile îl ating mai puţin. Deasupra lui nefericirile trec mai
repede. El are ajutoare nevăzute, cum nu au ceilalţi din jurul lui. Funcţiunea pe care o îndeplineşte
biblioteca personală pentru un individ – o îndeplineşte biblioteca publică în viaţa unei ţări”17.
Bibliotecile sunt adevărate „oceane ale scrierilor” şi nimănui nu-i este îngăduit să treacă prin
viaţă fără să se „adape” din acest izvor nesecat al cunoştinţelor. Bibliotecile sunt cartea de vizită a
unei naţiuni, faţa ei spirituală. Numai cărţile care se păstrează în biblioteci, personale sau publice,
citindu-se şi recitindu-se, „formează cultura unui om, şi deci cultura unei ţări”18.
Aşadar, Mircea Eliade nu devine un autor doar pentru colecţiile de bibliotecă, ci şi un
teoretician al acestui domeniu, secvenţele sale referitoare la lectură recompunându-se într-un
ansamblu bibliologic coerent, dezvăluind o gândire consecventă, o conştiinţă a rolului cărţii şi al
bibliotecii în viaţa societăţii umane.
10 Ibidem, pp. 121-122.

11 Ibidem, p. 122.
12 Mircea Eliade, Institute de cultură (19 august 1934), în volumul Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, 1932-1938,
ediţia menţionată, p. 100.

13 Mircea Eliade, Taina Indiei (28 martie 1933), în volumul menţionat supra, p. 69.
14 Mircea Eliade, Institute de cultură (19 august 1934), în volumul menţionat supra, pp. 100-101.
15 Ibidem, p. 96.
16 Ibidem, p. 96.
17 Mircea Eliade, Despre cărţi şi biblioteci (14 noiembrie 1935), în volumul Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice,
1932-1938, ediţia menţionată, p. 177.

18 Ibidem, p. 177.
9
„Praf de stele”
Lumina divinǎ, izvor al frumuseţii

Prof. MARIANA ANGHEL
„Luminǎ linǎ, lini secole luminare şi se sǎvârşea în noaptea de

lumini Înviere. Lumina însoţeşte toate Tainele
Înstrǎinându-i pe Bisericii: catehumenii sau cei chemaţi spre
strǎini luminare şi mirii poartǎ lumânǎri aprinse,
Luminǎ linǎ, nuntǎ leac simbol al dragostei şi al înţelepciunii pe care
Tǎmǎduind veac dupǎ veac trebuie s-o dobândeascǎ. Lumina este şi
Cel întristat şi sǎrǎcit dragoste pentru cǎ derivǎ din foc: „Lumina
cel plâns şi cel nedreptǎţit este un derivat benefic al focului, dar focul e
şi pelerinul însetat dureros, pe când lumina prietenoasǎ, dulce şi
În vatra ta au înnoptat. fecundǎ.”3
Luminǎ linǎ leac divin Personalitatea umanǎ se defineşte
Încununându-l pe strǎin prin modul în care slujeşte adevǎrul, binele şi
Deasupra stinsului pǎmânt frumosul, valori recunoscute încǎ de grecii
Luminǎ linǎ Logos sfânt .” antici şi reunite de ei în conceptul
(Ioan Alexandru) 1 kalokagathia, considerat ideal fundamental al
educaţiei greceşti. Şcoala prin dascǎlii ei şi-a
Frumuseţea lumii este un reflex al propus dintotdeauna cultivarea acestor valori
frumuseţii divine, un cod, o revelaţie. Derivatǎ etern umane. Atunci când eticul şi esteticul se
ontologic din lumina cea dintâi, lumea a avut întrepǎtrund, rezultatul este armonia omului
ca punct de plecare cuvântul primordial cu sine, cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie.
creator : „Sǎ fie luminǎ!” (Facere1, 3). În mai „Transmisǎ direct, etica poate fi indigestǎ,
toate religiile lumii divinitǎţile sunt luminoase penibilǎ, obositoare. Înveşmântatǎ estetic, se
şi lor le sunt asociate expresiile luminǎ divinǎ asimileazǎ integral”4. Cu alte cuvinte, fǎrǎ
sau înţelepciunea divinǎ. Lumina înseamnǎ repere etice, omul pierde orice contact cu
cunoaştere, iluminare, spiritualitate. Lumina esteticul. Mai mult, Dostoievski identificǎ în
este asociatǎ anumitor experienţe mistice, rǎul moral distrugerea frumuseţii spirituale a
angelice, iar lumea de dincolo de luminǎ este omului şi postuleazǎ: „Frumuseţea va mântui
inaccesibilǎ raţiunii umane; Sfinţii Părinţi ai lumea”5. Care frumuseţe, pentru cǎ însǎşi
Bisericii Creştine o numesc „întunecime frumuseţea este ambiguǎ? Constatǎm în jurul
divinǎ” (Sf. Grigore de Nyssa)2 sau „lumina cea nostru şi alte ipostaze pervertite ale
neapropiatǎ” (Sf. Ap. Pavel). Lumina esteticului: ridicolul, grotescul, demonicul;
simbolizeazǎ viaţa, mântuirea care sunt date toate acestea agreseazǎ natura umanǎ,
de Dumnezeu, El Însuşi Luminǎ. Legea, frumuseţea spiritualǎ a omului. De aceea
învǎţǎtura divinǎ este „luminǎ în calea afirmǎm cǎ frumuseţea poate sǎ bucure, sǎ
oamenilor” (Isaia 42, 6); Hristos este „Lumina încânte, dar poate sǎ şi scindeze un om din
lumii” (Ioan 8, 12) şi cheamǎ oamenii spre reperele sale morale: „înainte chiar de a
luminǎ (Matei 5, 14). Orice teofanie este înţelege şi de a trǎi frumuseţea şi dragostea,
însoţitǎ de luminǎ, semn al prezenţei sacrului.
Chiar şi botezul creştin se numea în primele
3 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri
culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, p. 94
1 Ioan Alexandru, Imnele Putnei, Editura Cartea 4 Nicolae Morar, Dimensiunea creştinǎ a operei lui
Româneascǎ, Bucureşti, 1985, p. 274. Nicolae Steinhardt, Editura Paideia, Bucureşti, 2004
2 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de 5 F. M. Dostoievski apud Paul Evdokimov, Arta icoanei,
simboluri, vol. II, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, p.238 Editura Meridiane, 1993, p.40
10
„Praf de stele”
omul le-a profanat deja. Ideea de frumos a fost

rǎsturnatǎ în om. Aspiraţia spre Frumuseţe
coincide cu cǎutarea Absolutului şi a
Infinitului.” (F. M. Dostoievski)6
Ca dar al Învierii, lumina - echivalent
al nemuririi, al eliberǎrii de pǎcat şi
necunoaştere – o întâlnim cântatǎ în poezia
româneascǎ în versuri de o profunzime
teologicǎ remarcabilǎ.
Lumina icoanei are o simbolisticǎ
bogatǎ; ea este o reflexie a slavei divine, o
amintire a „luminii din noi” (Mt. 5, 14).
Asociatǎ mereu cu Schimbarea la Faţǎ a
Domnului, lumina icoanei aminteşte de
lumina veacului ce va sǎ vinǎ, lumina Parusiei
şi lumina sfinţilor, o razǎ din lumina Zilei a
opta care purificǎ pe cel care o contemplǎ.
„Icoana supune experienţei nevǎzutul, „forma
lǎuntricǎ” a fiinţei; aceastǎ interioritate ţine de
iluminare, de treapta taboricǎ”7. Pictarea
icoanelor este o artǎ dumnezeiascǎ pentru cǎ
ne aduce în vecinǎtatea lui Dumnezeu şi a
sfinţilor; existǎ datoria pentru aceşti iconari
sǎ trǎiascǎ asceza creştinǎ, sǎ se roage ca
Hristos sǎ le lumineze inima şi nu întâmplǎtor Desen realizat de Bucsai Denisa (IX D)
prima icoanǎ pe care o zugrǎveşte orice
iconograf este icoana Schimbǎrii la Faţǎ a Fecioarei Maria
Domnului, în strânsa legǎturǎ cu dogma
transfigurǎrii şi cu teologia prezenţei divine.
Marina Ciobanu (IX D)
Slava divinǎ este redatǎ prin aur, purpuriu
(imagine a focului), albastru azuriu, verde
Maicuţă preacurată
deschis. De asemenea, icoanele praznicelor
E sărbătoarea ta!
împǎrǎteşti sunt pline de aur.
La Româneşti, în poartă
În iconografie idealul estetic este Iisus
Astepţi venirea mea.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar
Eu vin, copilă crudă,
destinatarul icoanei este omul. Lui i se face
Să mă ajuţi, măicuţă,
chemarea de a se asemǎna cu Dumnezeu, de a
Şi-n drumurile mele
se transfigura, de a lumina prin har. Creat
Tu ia-mă de mânuţă.
dupǎ chipul lui Dumnezeu, ca icoanǎ a Celui
Şi vreau să ştii, Mărită
nevǎzut, omul e chemat sǎ vadǎ în fiecare
Măicuţă de-mpărat,
semen al sǎu chipul dumnezeiesc din el şi cu
Că tu copilăria
aceasta si cinstea care se cuvine acestui chip.
Cu grijă mi-ai vegheat.
Îţi mulţumesc, Fecioară
Curată ca un crin
Şi azi la Româneşti
La tine mă închin.
6 Ibidem, p. 40-41
7 Ibidem, p. 166
11
„Praf de stele”
Poezii religioase
Dulce rugăciune Pentru ca omenirea

Să scape de păcat.
Într-o grădină-n Nazaret
Fecioara lăcrima încet. Paştele e bucurie
Veni Mesia lângă ea
Ca să-i aline lacrima. Iisus iubire şi iertare e
Şi pentru noi a fost persecutat
„Măicuţa Mea preabună, spune, Şi ale noastre patimi le-a plătit
De ce plângi mereu pentru lume, Cu viaţa-I şi cu sângele vărsat.
Căci eu nu vor sa vadă calea
Şi nici lumina şi iertarea? Acum, când Golgota o urcă iar,
Nu vor să creadă nici măcar Pentru a mai da o şansă omenirii,
Un adevăr fără plural: Să încercăm şi noi să fim mai buni
Că Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt Căci jertfa Lui e mugurul iubirii.
Sunt una-n cer şi pe pământ.
Pentru nimic în lumea noastră nu-i tărziu,
Dar nu mai plânge, Maica Mea Până în clipa-n care sufletul ţi-ai dat.
Şi şterge-acuma lacrima Mai este timp să spui un DA
Mai iert odată lumea rea, Hristos din morţi a înviat!
Că tare-i dulce ruga ta.”
Şi să primeşti cu bucurie
Maria Ofranda jertfei Mielului curat,
Luând pâinea sfântă spre împărtăşire
Maria sta sub cruce Şi bând din cupă sângele-I curat.
Şi varsă lacrimi grele.
E Fiul ei acolo Fărâma de Dumnezeire
Şi geme de durere.
Fărâma de Dumnezeire
Prin sufletul de Maică Primită-n dar de omenire
O sabie trecea: E sufletul ce-n noi tresaltă
Plângea Fecioara Sfântă Şi rugă către cer înalţă.
Şi Fiul îşi jelea. Spre tine al său Creator,
Şi Tată bun şi iubitor,
Dar Fiul cu iubire Ce-n valurile vieţii grele
Pe ea o-ncuraja: Ne dă mereu multă putere.
- Nu plânge, Maică dragă Tu ne ajuţi şi ne-ntăreşti
Asta e crucea mea! Şi oamnei buni vrei să ne creşti,
Să facem bine tuturor
Curând vei înţelege Spre lauda ta, bun Creator!
Că-i voia celui-Nalt
12
„Praf de stele”
Întrebări despre iubire.

Răspunsuri despre iertare
Roxana Cristea (XII A)
Motto: „Dragostea să fie fără prefăcătorie”

(1 Corinteni 13)
Ce este iubirea? Este întrebarea pe are grijă de toate şi care nu ne lasă fără să
care dacă am adresa-o unui copil de cinci-şase primim ceea ce merităm şi ceea ce ne e sortit?
ani ar şti ce să ne răspundă. El ne-ar da, cu Vedem astăzi tot mai des fete pe tocuri, în
propriile cuvinte, cel mai probabil definiţia fuste abia vizibile care, la lăsarea
dragostei: sentiment de afecţiune faţă de întunericului, pleacă la „vânătoare”, o
cineva sau ceva. Dar dacă am repeta vânătoare de păcate; vedem băieţi care caută
experimentul şi am întreba un adult ce să aparţină cât mai multor femei, care se
înseamnă dragostea oare ce ne-ar răspunde? mulţumesc să împartă prietena cu jumătate
De câte ori nu aţi fost puşi în situaţia de a de oraş. Şi de ce fac oare toate astea? Simplu.
purta o dezbatere pe această temă? Din Pentru ei asta e dragostea. Poate nu e drept să
păcate, ne lovim astăzi de clişeul „dragostea dăm vina pe ei, poate doar imită ceea ce au
nu există” din ce în ce mai des. Chiar nu văzut şi ei, pentru că asta e ceea ce se
există? Sau suntem noi prea ocupaţi să o promovează vânzarea sufletelor, a trupurilor.
vedem, să o observăm şi, de ce nu, să o simţim Biblia ne dă un citat excepţional în ceea ce
şi să o împărtăşim. priveşte goana după dragoste, după atenţie:
Dar iertarea? Iertarea ce este? Iertarea „Nu stârniţi şi nu treziţi dragostea până nu
este dezlegare, eliberare, îngăduinţă. Iertarea vine ea.” (Cântarea Cântărilor). Un citat
te eliberează de regrete, de sentimentul de probabil neînţeles pentru unii, demn de
vinovăţie şi face loc unei stări de linişte, de dispreţ pentru alţii, şi plin de înţelepciune
calm. pentru prea puţini.
Într-un fel sau altul, am explicat doi Dar după ce încerci, şi încerci să îţi
termeni pe care îi găsim şi în dicţionar şi al găseşti persoana potrivită pe care să o ţii
căror sens spunem că îl cunoaştem. Dar care e lângă tine la bine şi la rău şi nu reuşeşti ce
legătura între aceşti doi termeni nimeni nu se mai ai de făcut? Poate atunci constaţi că ai
poate explica exact. Personal, cred că pierdut timp şi ai acumulat grave erori, că ai
dragostea e dependentă de iertare ca şi două încălcat legi ale moralităţii şi te vei căi.
fiinţe aflate în simbioză. Câţi dintre noi cunoaştem dragostea în
Toată lumea pare a fi într-o căutare adevăratul ei sens? Câţi dintre noi suntem
continuă de dragoste, într-o încercare capabili să putem primi în viaţa noastră o
disperată de a avea ceea ce poate încă nu asemenea iubire, pură, şi mai ales câţi am fi
meriţi, sau într-o cercetare de ceva ce poate capabili să o şi înapoiem sub aceeaşi forma
nu ne merită. De ce oare dragostea trebuie să minunată? Nu prea mulţi. Iubirea adevărată
fie căutată şi găsită după zeci, sute de este sentimentul cel mai curat şi cel mai
încercări? Nu ne-ar fi mult mai simplu să frumos. Iubirea e atunci când nimic nu e prea
aşteptăm să ne găsească ea pe noi? Nu e oare greu, prea mult, prea departe. Iubirea e când
un păcat să ne oferim, în toate sensurile reuşim să punem altă persoană deasupra
cuvântului, celui sau celei care nu ne merită? noastră, deasupra intereselor noastre, când ne
De ce ne grăbim să credem că dacă nu căutăm preocupă doar binele celuilalt, când armele
nu vom găsi? Oare uităm că există cineva care noastre de manifestare sunt respectul,
13
„Praf de stele”
afecţiunea, bunătatea. Atunci când suntem Când te ghidezi după legile nescrise
capabili să renunţăm la bunăstarea noastră ale iubirii, îţi dăruieşti sufletul, îţi dăruieşti
pentru a o oferi altcuiva şi, mai ales, pentru a inima, iubeşti fiecare lucru bun, fiecare clipă
o împărţi cu altcineva, atunci exista iubire de bucurie pe care o primeşti şi pe care o
adevărată. Dragostea pură se ghidează după dăruieşti, iubeşti fiecare gest, fiecare greşeală,
vorbele: „Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, fiecare ceartă, fiecare război. În final, iertarea
unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va spulberă orice neîncredere, orice supărare şi
fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi face iubirea să înflorească mai puternic şi mai
Dumnezeul meu; Unde vei muri tu, voi muri şi frumos.
eu şi voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce Iertarea e terapie în iubire, singura
o vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine care te face să menţii iubirea pentru cei din
decât moartea!” (Cartea Rut 1: 16). jur. Dragostea e un copil, mic, poznaş, care
În dragoste nimic nu e prea mult, şi adesea te supără sau chiar te loveşte fară să
nimic nu e prea puţin. Suntem împăcaţi cu vrea, iar iubirea…? Iubirea e mama care
ceea ce avem atâta timp cât ce oferim şi ce mereu suferă în tăcere, care acceptă şi trece
primim vine din suflet, vine curat şi însoţit de peste toate, care mai apoi îi dă o lecţie
sinceritate. Dragostea e motivul pentru care copilului cum să se poarte.
ar trebui să ne trezim zilnic, motivul pentru
care să trăim. Fară dragoste parcă totul în
jurul nostu e gol, totul este sobru şi o culoare
apasătoare de gri pare a pune stăpănire pe
ochi, pe suflet, pe tot.
Iubirea e plină de încercări
tumultoase. În iubire există ploi, există
furtuni, dar toate acestea pot fi schimbate cu
soarele. Trecerea de la rău la bine, de la ură la
iubire, de la ploaie la căldură o face ea,
iertarea. Iertarea este cheia spre fericire, este
puterea de eliberare a sufletului. Iubirea are
ca o condiţie esenţială de existenţă iertarea.
Nu poţi iubi fără să ierţi micile sau marile
greşeli. Atunci când iubeşti nu poţi să ţii
supărare pe cineva care ţi-a greşit. Dacă
pretinzi că faci asta, înseamnă că nu eşti
capabil de iubire sinceră. Dacă ai curajul să
ierţi când cineva ţi-a greşit, ai meritul de a
primi iubirea şi de a o împărtăşi. Dar dacă laşi
orgoliul, mândria să te stăpânească, ele vor
ţine locul iubirii alături de singurătate şi de o
viaţă plină de neîmpliniri.
Când iubim nu trebuie sa ţinem cont
de numărul de greşeli pe care le-am făcut, de Desen realizat de Solschi Eliza (IX C)
lucrurile şi erorile pe care le-am trecut cu
vederea, nu trebuie să numărăm cât am greşit
noi şi am fost iertaţi, sau cât ne-au greşit alţii
şi cât am iertat noi. În dragoste trebuie să ne
străduim să nu greşim, să încercăm să
acţionăm pentru doi.
14
„Praf de stele”
Experienţe imaginare... în şcoala mea
Transparenţe Pământul, suntem în aceeași bancă, dar distanţa

dintre noi este de ani lumină. Azi am cunoscut-o
Rafaela Igreţ (XI D) pe colega mea de școală, Luna, dar uneori îmi dă
Diana Cărășel impresia că mă evită pentru că de la prima oră
(cl. a VIII-a, Școala Gimnazială nr. 19 nu am mai văzut-o. Uneori, când profesoara de
„Avram Iancu”) căldură mă pune să-mi prezint tema, mă ascund
după colegii mei nori.
De multe ori mă simt singur, deoarece
Astăzi am să descriu cum am fost creată toţi ceilalţi au grupul lor: norii cu norii, stelele cu
şi cum am învăţat să trăiesc. stelele, cometele cu cometele... De aceea Luna
Eu sunt o fereastră. După ce am fost este singura mea speranţă, dar ea începe școala
creată, am fost aşezată pe un perete, dar nu sunt atunci când eu termin...
nici în interiorul clădirii, nici în exteriorul ei. La ora de practică, profesorul NASA mă
Am văzut cum oamenii învaţă de la alţi învaţă să îmi controlez radiaţiile faţă de cei din
oameni cum să aibă o carieră de succes. Eu însă jur. La ora de sport alerg în jurul planetelor și la
învăţ cum să mă obişnuiesc cu fiecare schimbare viteză doar lumina mă depășește! Atunci când
a naturii: iarna, gerul îmi îngheaţă sticla cea rece, plouă prefer să rămân acasă și să îi las pe colegii
iar căldura focului din încăpere mă face să-mi mei nori să își facă treaba.
dau seama că mereu voi fi în două locuri, dar în Aș vrea ca lumea să nu mai dea vina pe
niciunul cu adevărat. Iarna mă deprimă, iar mine pentru încălzirea globală...
căldura verii mă face să mă simt fericită că pot
vedea două lumi diferite. Prima zi de școală
Aceasta e şcoala mea, învăţ să mă adaptez
şi să admir fiecare fulg de nea şi fiecare chip de Rafaela Igreţ (XI D)
copil ce mi se arată. Irina Ciobanu
(VIII A, Școala Gimnazială nr. 12)
Dragă jurnalule,
Astăzi a fost prima mea zi la noul liceu la

care o să merg în următorii ani. A fost o zi
ploioasă, toţi erau uzi, până și eu eram udă, iar
capacul meu era leoarcă. Un singur stilou se
mândrea că nu este ud, deoarece pe el l-a adus la
școală Patronul, tatăl lui.
După puţin timp, am început să vorbesc
cu Guma de Șters, a fost prima mea prietenă. Cu
cartea de română și banca m-am împrietenit mai
Școala cu Soare apoi, ele au devenit cele mai bune prietene ale
mele.
Marcela Blenche, Diana Doczi (XII D) Această zi a început cu discursul
Cosmina Gyalus domnului Liniar, dar când acesta i-a predat
(VIII A, Școala Gimnazială nr. 12) microfonul doamnei Mape, o profesoară pe nume
Catedră a început să se certe cu elevul Creion.
Numele meu este Soare și azi e prima Discursul a fost întrerupt de director, iar ziua s-a
mea zi de școală. Colegul meu de bancă este încheiat brusc. Elevul a fost sancţionat și am
15
„Praf de stele”
înţeles că regulile din această școală sunt foarte De-abia aștept să vină ultima oră – pictura.
stricte și nu contează aspectul elevilor, ci Atunci voi putea îmbrăca cerul și marea cu
comportamentul lor. abilităţile mele înnăscute.
Școala auto
Teodora Szabo, George Bunescu (XI D)

Raluca Constantinovici
(VIII B, Școala Gimnazială nr. 12)
Astăzi am ajuns la școală și am intrat în

sala de clasă, iar prima oră era despre igiena
scaunelor. Profesorul ne-a spus cum să ne
curăţăm și cum să ne păstrăm igiena.Următoarea
oră am avut simulare de accident și ne-au scos pe
toţi în curte și ne-au învăţat ce benzină să bem.
În pauză mă grăbeam spre benzinărie
Albastrul să-mi iau o doză de ulei, am făcut accident cu un
coleg și mi-am zgâriat bara. Dupa terminarea
Bogdana Biriș, Lorena Stroescu (XII D) orelor am mers cu colegii să ne întrecem. Din
Anca Milea păcate, ne-a prins directorul și ne-a dat amendă.
(VIII A, Școala Gimnazială nr. 12)
Evoluţie
Școala este o paletă uriașă de desen. Alina Cioară
Directorul Da Vinci își face treaba conștiincios. (VIII A, Școala Gimnazială nr. 19 „Avram Iancu”)
Astăzi am avut studiul artei în culori reci,
în care mi-am dovedit supremaţia încă odată. În Demult, cândva, am fost un copac într-o
fond, ce este mai albastru decât mine? L-am pădure deasă. Viaţa mi-a făcut multe surprize,
observat pe roșu mai intens ca niciodată. Ce face am ajuns să fiu regină în lumea cărţilor și a
invidia din lucrurile abstracte...
A doua oră a fost psihologia culorilor. Nu
am fost de acord cu nimic din ce-a spus
profesorul Pensulă. Nu înţeleg cum alte culori
pot fi altcumva decât albastru! Albastrul este
singura culoare pură, toate celelalte nefiind decât
niște erori ale universului. Albastru este
minunat, asta am putut-o demonstra încă din
prima zi de școală, când am fost mutat în clasa a
XI-a. Directorul a rămas marcat de competenţele
mele aproape ireale.
Acum asist la ora de studiu de combinare
al culorilor și îmi dau seama că, dacă m-aș
combina cu frumoasa culoare verde, cu care, deși
îmi e inferioară, ar rezulta niște mov-uri drăguţe, caietelor.
n-ar fi perfect, întrucât nu ar fi albastre... Acesta e Această evoluţie a pornit de la o etapă
preţul perfecţiunii! banală – eram la un moment dat o simplă foaie
de caiet. Uite că am ajuns și eu la școală! În prima
zi am avut emoţii deosebite. Am făcut cunoștinţă
16
„Praf de stele”
cu cărţile, m-am împrietenit cu pixurile și s-au întors și acum predau în aceeași clasă,
creioanele, iar celelalte foi ale caietului îmi erau amintindu-și cu nostalgie de vremurile care au
surori. La prima oră a apărut Domnul profesor trecut...
Dicţionar... Tare grea mi s-a părut prima zi!
Dar nu m-am dat bătută! Am arătat și eu Școala de telefoane
tot ce pot. Adevărul este însă ca abia așteptam
pauzele... Ne distram bine împreună, zburam și Rafaela Igreţ (XI D)
ne bucuram de timpul liber. Mi-aș fi dorit ca viaţa Simona Saviuc
mea de foaie să fie cât mai lungă, dar nu a durat (VIII C, Școala Gimnazială nr. 7 „Sfânta Maria”)
decât o zi...
Am fost scrisă de un pix albastru și de Sunt un I-Phone 4. Ieri a fost prima mea
fiecare dată când apărea o literă simţeam că ma zi de școală. Colegul meu de bancă este un
gâdilă, dar nu mă supăram, pentru că știam că I-Phone 5, am fost foarte invidios când am văzut
sunt de ajutor. Când am luat prima notă de zece că el avea mai multe aplicaţii decât mine!
am fost tare fericită! Nimic nu mai conta! Eram la La ora de Internet, profesorul ne-a pus să
apogeu! Acum e a doua mea zi la școală și aștept colaborăm la un proiect. Am descoperit multe
cu nerăbdare zecele următor, el e raţiunea împreună și așa am început să ne împrietenim.
existenţei mele... Va veni oare? Când am plecat de la școală, am făcut fiecare
celuilalt câte un cadou: eu i-am luat o carcasă de
culoare verde, iar el mie – una albastră.
Astăzi am aflat că directorul școlii este un
Samsung Galaxy III. Amândoi am realizat că nu
este bine să faci comparaţii și diferenţe între tine
și ceilalţi, indiferent câte aplicaţii ai avea...
Sunt atotștiutor...
Lorena Stroescu (XII D)
Daniel Florea
(VIII C, Școala Gimnazială nr. 7 „Sfânta Maria”)
Ochiul timpului
Sunt în școala asta de trei ani, timp în
care am fost mutat prin toată școala. Am văzut
Roxana Gorun (XI D) foarte multe lucruri, chiar unele despre care nu
Andreea Hăulică vreau să vorbesc. Eu știu totul. Profesorii buni,
(VIII C, Școala Gimnazială nr. 7 „Sfânta Maria”) răi, leneși, elevii cuminţi, năzdrăvani, șmecheri și
secretele lor – toate acestea nu-mi sunt străine.
Oricine și-ar dori să fie în locul meu, Eu sunt observatorul necunoscut, care cunoaște
deoarece eu sunt cea care cunoaște toate fiecare mișcare. Cu toţii mă văd, dar nimeni nu
secretele unei clase. mă privește cu adevărat. Nimeni nu-și deschide
Sunt ochiul ascuns al unei clase, eu văd inima către mine, cel care le păstrez cu sfinţenie
tot ceea ce se petrece de-a lungul anilor și cum se toate năzbâtiile...
transformă fiecare generaţie pe parcursul a patru
ani. Dacă la începutul liceului elevii nu sunt
foarte interesaţi de școală, pe timp ce trece, ei
învaţă să fie mai responsabili, mai maturi și mai
preocupaţi de viitorul lor.
Uneori sunt surprinsă plăcut să văd că cei Cine sunt eu? Eu sunt cel care stă pe perete și
care înainte alergau prin clasă, fără nicio grijă, veghează.
17
„Praf de stele”
Școala... Groaznica școală plină de liane ce
Cum devii un magician adevărat atârnă de sus până jos furându-ţi ochii cu
verdeaţa lor... Lucru uimitor și rar, având în
Mădălina Trăilescu (XII D) vedere că se află sub pământ... La o bancă de
Anca Știr lemn, floarea se așeză, băgându-și rădăcinile în
(VIII A, Școala Gimnazială nr. 19 „Avram Iancu”) scaunul de pământ, iar ora începu. Prima lecţie:
„Cum să te ferești de păcatul abătut asupra
Era o dimineaţă însorită. Tina era foarte noastră – ofilirea”.
emoţionată, prima ei zi la școala de magie
începuse.
Micuţa buburuză era uimită de cât de
mare era școala și de misterele acesteia. Peste tot
erau statui ciudate și cărţi care zburau dintr-o
încăpere într-alta. Clasa era o sală mare, băncile
erau aranjate în cerc, iar în mijloc se afla
profesorul Bufniţă. Pe pereţi erau o mulţime de
tablouri cu portretele vechilor vrăjitori, o
expoziţie de baghete magice și plăcuţe metalice
pe care erau gravate texte ale vrăjilor.
Fiind prima zi de școală, profesorul,
pentru a-i face să se cunoască, le-a propus să-și
arate puţinele cunoștinţe despre lumea magică.
Tina, emoţionată cum era, a spus o vrajă greșit și Scrisoare de intenţie
și-a transformat colega fluture într-o bucată de
mătase cu picioare. Toată clasa izbucni în râs.
Roxana Gorun (XI D)
Profesorul îndreptă situaţia, iar Tina, rușinată,
Martin Jude
și-a cerut scuze colegei.
(clasa a VIII-a, Școala Gimnazială nr. 19
A fost o zi destul de ciudată, dar totul a
„Avram Iancu”)
meritat, doar era pe drumul de a deveni un
magician adevărat!
Domnule Director,
O zi a înfloririi
Nu cred că cineva știe mai bine decât
Iasmina Jianu (XII D) mine cum se desfășoară o zi de școală. Pe același
Andreea Drăgan raft am stat ani la rând, citită și răsfoită de zeci
(clasa a VIII-a, Școala Gimnazială nr. 19 de generaţii. Mulţi nu mi-au dat importanţă, dar
„Avram Iancu”) alţii, pasionaţi de lectură, au fost nerăbdători să
afle ce se ascunde între paginile mele.
Niciodată nu mi s-a întâmplat de-a lungul
„Oh, iarăși este luni!” Așa se trezi floarea anilor să fiu prăfuită sau să-mi fie ruptă vreo
frustrată de un nou început de săptămână. Patul pagină. Elevii au avut grijă de mine mereu.
ei confortabil din frunze gigantice era acum gol. Scopul meu este să fiu citită de cât mai mulţi
La baie, ea își spălă bine petalele și își clăti ochii dintre ei, iar ei în fiecare an mă ajută să-mi
plini de polen. Se îmbracă în grabă cu haine de împlinesc visul.
ierburi și plecă spre școală. Îmi place această meserie a mea și, chiar
Floarea era cam buclucașă... Urcând în dacă sunt aici de multă vreme, aș dori să rămân
vaporul de alge pentru a traversa lacul, își rupse în continuare pe același raft, în aceeași clasă, dar
o petală. Dar, târându-și rădăcinile după ea până citită de alţi și alţi elevi.
la școală, ea se înveseli.
18
„Praf de stele”
Poezii
Prof. RAMONA-MARIA CHINEZ
Ars poetica şi parcă ai vrea să mai zici ceva despre vară.
E mai ascunsă decât Jocul de-a unu…

Gândul pe care te temi deseori să-l rosteşti;
şi mai plăcută decât senzaţia Un cerc, un gând ascuns,
pe care o ai deseori seara o privire furişă aruncată
când te duci la culcare. în jocul nedesluşit al întâmplării:
un doi trei, un doi trei
Gura îi e pătrunsă de suflul creaţiei tale cum te ţii de paşii mei.
şi îi simţi privirea caldă
aplecată asupra lutului din care-şi trage esenţa. şi ne facem, ne răsfacem
şi ne dăm în doi de-a dura,
Şi încerci să te ascunzi, Ne punem în gură, gura
căci nu e uşoară povara şi suflarea în suflare
de a şti lângă tine pe aceea care Fără a avea scăpare.
cunoaşte lucruri măreţe,
lucruri care te fac să simţi gustul neantului Sunt şi eşti tot ca-nainte
şi să asculţi în taină Râd şi plâng fără cuvinte
Şoapte ce de la începuturile lumii s-au spus. Tot mă rogi şi mă implori
Să-mpărţim în doi fiori…
Despărţirea de anotimp Unu-ai vrea să fim mai bine,
să devii din tine, mine….
Te odihneşti sub teama
Cu care toamna creşte în noapte, şi eu stau şi te ascult
oprit din efortul de a şti gândul meu e numai mut
că trăieşti. şi fiorul e fior
Simţi nisipul cald eu din tine-aş vrea să mor.
Ce-ţi mângâie tâmplele reci, asudate
De prea-multele griji Hibernală
Ale anotimpului ce va să vină.
Numeri secundele ce au mai rămas Avalanşă de curcubee şi de ploi neîncepute încă
Până la momentul despărţirii de anotimp se revarsă din plin peste
şi te lipeşti de caldarâmul cupele de piele ale sufletelor noastre.
Ce păstrează încă urmele întâlnirilor voastre. Amintirile timpului trecut
copleşesc în măreţia lor
Îţi atingi inima într-o bătaie de secundă viitoarele trăiri,
şi simţi şi nu mai vreau,
Cum se precipită aşteptarea da, nu mai vreau
Unui septembrie senin şi roditor... să ştiu
că, oarecând
Frunze uscate izbesc în geamurile crăpate de simţeam într-o atingere de secundă,
atâta ploaie. Căldura eternei perechi,
Eşti singur şi guşti din fructul pereche ce nu cunoscuse iarna.
uitat pe masa tăcerii voastre.
19
„Praf de stele”
Eseu
N. Steinhardt şi trăirea autentică
Prof. RAMONA-MARIA CHINEZ
Ne aflăm, din voia Domnului, în pragul Sfintelor Sărbători.

Şi semnul după care cunoaştem îndeosebi aceasta, e uşor de
recunoscut. Forfotă la supermarketuri, roiala după brazi, febra
cumpărăturilor şi tot ce ar trebui să ne asigure cel puţin pentru un
scurt moment, iluzia unei fericiri mult-dorite. Dar măcar să
realizăm că ne învârtim într-un cerc vicios.
Azi suntem în situaţia problematică de a încerca să fim
mai buni, televiziunile fac campanii peste campanii, să ne
demonstreze că spiritul Crăciunului nu a murit şi că românii sunt
darnici cu semenii lor. E bine totuşi că măcar de vreo două ori pe
an se mai gândeşte cineva şi la bătrânii din azile, sau la copiii pe
care nu-i mai vrea nimeni.
Dar cum putem ieşi din superficialitate şi kisch? Soluţia nu
ar fi dificilă, ar trebui să ne deschidem sufletele cu sinceritate şi să
trăim autentic. Această trăire ne oferă bucurie, bucuria de face un
bine cuiva, de a zâmbi unui necunoscut, de a întinde o mână acolo
unde e nevoie.
Se ştie, deşi nu vrem să recunoaştem, că fericirea nu
constă în acumularea de bunuri materiale , ci e o stare de spirit, proprie omului mulţumit şi împăcat cu
destinul său. A nu se înţelege că acesta nu şi-ar dori ceva mai mult, însă conştientizează că e nevoie de
multă răbdare şi dăruire pentru a-ţi atinge idealurile.
Şi ştie, de asemenea, că la acestea nu poţi ajunge de unul singur.
Ne tot întrebăm dacă suntem cu adevărat fericiţi. Şi, de cele mai multe ori, întrebările sunt retorice.
Poate că în fond, nici nu ne mai preocupă atâta fericirea, când am găsit un sinonim mai palpabil, satisfacţia.
Putem zice că ne simţim satisfăcuţi atunci când ne bucurăm de un succes la locul de muncă, atunci când ne
cumpărăm o casă, o maşină nouă. Dar fericirea se naşte din împlinire sufletească, din găsirea lui
Dumnezeu şi din trăirea autentică, reală, sinceră.
Cu toţii tânjim la acea pace şi linişte sufletească şi ne-o închipuim ca pe ceva utopic, aproape
imposibil de atins, dar să ne amintim că există exemple de oameni care au ajuns la acea stare şi care au
vorbit despre însemnătatea ei.
Parcurgând Jurnalul fericirii, nu putem să nu ne redefinim conceptul de fericire. Nu îmi propun să
fac un eseu despre fericire – căci ar presupune prea multă filosofie în prea puţine rânduri –, ci, în liniile
posibile, să trasez un contur privitor la ce înseamnă trăire autentică şi refuzul compromisurilor, de orice
natură, cu atât mai mult a celor de natură religioasă.
Jurnalul fericirii se îndepărtează de formula clasică a memoriilor şi a autobiografiei tradiţionale,
întrucât autorul nu intenţionează să-şi povestească în totalitate viaţa, ci prezintă o experienţă capitală
(detenţia între 1959-1964), precum şi temeiurile convertirii sale religioase. Autorul nu mai scrie presat de
evenimente, din fuga condeiului, are timp, discursul lui e elaborat cu atenţie. Între eveniment si discursul
evenimentului este o distanţă de timp confortabilă.
N. Steinhardt, născut evreu, trece în închisoare la ortodoxie si, când iese, laudă detentia ce i L-a
adus pe Dumnezeu. Are dreptate Virgil Ierunca să spună că închisoarea l-a transformat radical pe
eseist „dintr-un intelectual pur, mai degrabă agnostic şi preocupat de literaturi străine, să devină un
20
„Praf de stele”
autentic homo religiosus”, şi nu mai puţin important, să descopere „constantele unei spiritualităţi
româneşti, pe care, odată ieşit din închisoare, le-a cinstit cu verbul şi verva lui inimitabile (...) închisoarea a
fost pentru N. Steinhardt academie şi altar...”
Alegerea între noapte şi zi
Între aceste coordonate se desfăşoară şi viaţa noastră de zi cu zi.

Doar că, din păcate, nu mai distingem nuanţele, aşa cum ar trebui. Iar, în aceste condiţii,
compromisurile nu ni se mai par aşa întunecate, ci mai degrabă un mod de a trăi. Însă nu e un mod de
trăire sinceră, ci unul pervertit, iar această pervertire poate ajunge atât de departe, încât minţindu-ne cu
„perseverenţă”şi încăpăţânare să nu mai ştim cine suntem de fapt. Pentru a ne re-descoperi, trebuie să
deschidem larg ochii, şi nu mă refer aici la cei trupeşti. De asemenea, e nevoie să ne transformăm viaţa în
destin, să acceptăm încercările conştientizând că astfel, devenim mai puternici.
Să luăm de pildă, viaţa scriitorului N. Steinhardt. La 48 de ani este arestat şi de atunci viaţa lui se
schimbă. Securitatea îi dă şansa să aleagă între două variante: prima, să devină martor al acuzării, şi atunci
ar fi devenit liber, sau să nu accepte acest lucru şi să fie închis. Cere îngăduinţa de a reflecta timp de trei
zile şi, primind-o, se duce la bătrânul său tată care îl sfătuieşte astfel: „Dacă nu accepţi, e adevărat că vei
avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi să fii martor al
acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare”. Şi, referitor la dilema pe
care trebuia să o depăşească într-un fel, se naşte inevitabil întrebarea: câţi dintre cei ce-şi spun astăzi
„oameni morali” ar mai sta câtuşi de puţin să pună în balanţă astfel de decizii, şi câţi ar asculta în cele din
urmă glasul conştiinţei?
Înţelegând faptul că nu poate sluji la doi stăpâni, Steinhardt respinge propunerea de colaborare
făcută de Securitate. Este arestat şi inclus în lotul „mistico-legionar”, situaţie contrariantă pentru un evreu.
Nu convingerea politică, originea socială, credinţa, cultura, ci tăria morală este importantă, conchide el. Se
hotărăşte, după alte experienţe spirituale, să se creştineze. În ziua de 11 martie 1960, părintele Mina,
asistat de un catolic şi un protestant, îl botează întru Hristos pe robul lui Dumnezeu.
Bucuria iubirii
Aici, în închisoare, descoperă de fapt care este

condiţia creştinului: aceea de a fi fericit, respectând
îndemnul Mântuitorului: „Bucuraţi-vă neîncetat!” Şi cum
am putea să nu ne bucurăm, atunci când ştim că
„Dumnezeu este iubire”? Amo, ergo sum, este răspunsul
omului la „Dumnezeu este iubire”. Între Dumnezeu şi
sufletul omenesc nu se poate întâmpla ceva mai măreţ
decât a iubi şi a fi iubit. Credinţa înseamnă în cazul omului
care-L descoperă pe Dumnzeu, o morală, un mod de a fi, o
lege a moderaţiei şi o religie a iubirii.
În ciuda dictaturii şi a ororilor ei, Steinhardt şi-a
păstrat spiritul liber şi demn, şi a dobândit, alături de credinţa ortodoxă, şi apartenenţa culturală şi
spirituală la neamul românesc. Şi asta înseamnă fericire, să descoperi în tot şi în toate, Sensul, Care este
Hristos, şi Calea către Dumnezeu. Să fii împlinit prin asta şi să poţi să insufli şi altora această tărie de
caracter, aceasta ne propune cu modestie şi cu discreţie, monahul de la Rohia.
În urma interviurilor sale cu tânărul Ioan Pintea, acesta mărturiseşte: „Zilele şi săptămânile pe
care le-am petrecut cu N. Steinhardt la Rohia fac parte dintr-un timp al taifasului (mult i-a plăcut acest
cuvânt). O vreme mai bine-zis a dialogului liber, în care m-am regăsit uneori cu uimire altfel, iar alteori
întreg, pe mine însumi”. De aici, importanţa modelului în viaţa noastră, a modelului pe care îl apreciezi pe
21
„Praf de stele”
măsură ce-l descoperi în viaţa reală prin actualitatea ideilor sale, prin capacitatea de a susţine un dialog
viu, deschis, prin marea calitate de a fi Om.
În „Revista de Istorie si Teorie Literară” din 1992, nr. 1-2, Eugenia Tudor-Anton realizează un
portet al lui Steinhardt, arătând că acesta nu era doar colaborator al revistei „Viaţa românească”, ci o
prezenţă totdeauna bine-venită şi plăcută: „Avea distincţia unui diplomat, sporită de nelipsitul baston şi
privirea de o prudenţă curioasă ca a copiilor, şi iscoditoare, şi neliniştită, dar şi uşor ironică a omului care
ştie, căruia nu i se poate ascunde nimic…, a omului care se poate aştepta la orice surpriză. Aşa mi se părea
cel mai adesea. Alteori însă, când se înfierbânta discutând pe un subiect anume, ochii îi sclipeau, obrajii, de
obicei palizi (cât se puteau vedea din barba sură, bine pieptănată) se îmbujorau, căpăta în înfăţişare ceva
de profet. Poate că ar râde, dacă ar citi ce scriu acum, dar aşa era, trecea uşor de la sfiiciune la afirmarea
fermă, de la privirea ironică la verbul pasionat, convingător”. Cu alte cuvinte, trăsături ale unui om viu, cu
emoţii şi trăiri proprii, nu ale unei marionete, căreia i-au rămas mici măsurile sforilor şi care nici măcar
nu-şi conştientizează soarta. Şi, în astfel de cazuri, mai putem vorbi despre viaţă ca dar divin, pe care omul
şi-o asumă şi o trăieşte cu demnitate?
Cultura, o subţirime a caracterului
Referitor la acest aspect, Eugen Simion apreciază scrierile lui Steinhardt tocmai datorită
farmecului inteligenţei şi al sincerităţii; scrierile sale par a fi vii, şi aceasta pentru că în ele sunt cuprinse
lecţii de viaţă.
În acest sens, merită a fi citat un text din interviurile monahului de la Rohia, cuprinse în lucrarea
Primejdia mărturisirii, apărută în 1993, în care morala bunătăţii tinde să devina o estetică a bunătăţii:
„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele
(ca profesorul din Lecţia lui E. Ionescu ), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani
nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele
internaţionale la care luăm parte, si toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.
Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă şi înţelegere (…).
Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi, totodată,
un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiţiei dată de Aristotel omului: fiinţă socială. Fără
bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui
Sartre: „ceilalţi, iată iadul!”
Există un altruism elementar exprimat prin bunătate, care este o axiomă a vieţii obşteşti.
Filosoful rus Nicolai Berdiaev spunea: „Pâinea pentru
mine este o problemă materială (bineînţeles, egoistă, vulgară),
dar pâinea aproapelui meu este o datorie spirituală. (…) Ştim că
de am vorbi toate limbile şi dialectele pământului, şi de am fi
capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate
volumele tipărite în toate limbile pământului de la Guttenberg
şi până astăzi, şi de am fi tobă de carte şi de erudiţie, şi de am
cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici, tuturor
ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă
suntem nişte pizmăreţi, nişte bădarani şi nişte răi la suflet. Că
ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de
cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului, şi capacitatea de a
considera bunătatea nu drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. Să nu săvârşim regretabila eroare
de a lua drept scriitori pe simpli făcători de cărţi, şi drept oameni de cultură, pe simpli memorizatori de
informaţii”.
Să ne amintim, aşadar, aceste cuvinte înţelepte, în momentele în care ne încearcă orgoliul
atotcunoaşterii.
22
„Praf de stele”
Proză
Călătoria unei picături
Alexandra Haș (VI A)
Totul a început într-un ocean. Pământ?... întreba Pika foarte curioasă.

Era singurul loc în care fusese picătura - Oooo, norii sunt minunaţi, spuse o
Pika, dar îi plăcea casa ei, iubea oceanul şi pe picătură mai mare, dar la fel de frumoase sunt şi
celelalte picături pe care le cunoştea. Erau multe florile, iarba dar şi curcubeul.
picături asemeni ei, atât de multe, încât niciodată - Vreau şi eu să văd, cum să fac ?
nu ar fi putut să le cunoască pe toate. - Trebuie să ieși la suprafaţa oceanului.
Nu ştia sigur cum se numeşte oceanul, De acolo o să-ţi începi călătoria. Nimeni nu ştie
chiar dacă ascultase de multe ori poveştile să-ţi spună unde o să ajungi şi când o să te poţi
picăturilor mai mari. Unele spuneau că oceanul întoarce, dar sigur o să te întorci în ocean.
se numeşte Pacific, altele că nu, nu are cum să fie A mai trecut un timp şi Pika tot nu ştia
Pacificul pentru că acel ocean este uriaş, cel mai cum să ajungă sus, acolo unde picăturile văd
mare din lume, iar locul unde erau ele nu era lumina şi le încălzeşte soarele.
chiar aşa de mare. - Pika, hai cu noi, le auzi ea pe cele două
Oricum, ce importanţă avea cum se prietene ale ei, să mergem să vedem perla cea
numeşte? Era casa ei şi ea se simţea foarte bine mare!
aici, se putea juca liniştită cu prietenele şi putea E drum lung până la perlă, dar împreună
vizita orice colţişor. cu ele o să fie frumos şi distractiv, se gândi Pika.
Pika era mereu veselă, aluneca în locuri Vom trece prin pădurea de alge şi chiar pe lângă
noi, vedea multe vietăţi, dar cel mai mult îşi groapa cea mare, căreia multe picături îi spun
dorea să afle ce se găseşte dincolo de picături, abis.
dincolo de ocean. A auzit ea, că multe picături - Dacă vrei, o să căutăm drumul până la
plecau sus la nori, apoi ajungeau pe pământ şi corali şi de acolo vom vedea şi lumina, mai
vedeau multe lucruri care nu se găseau în ocean. spuseră prietenele.
- Ce înseamnă nori, şi ce înseamnă Când a auzit de lumină, Pika s-a hotărât.
Vesele, au plecat spre perla cea
frumoasă, susurând un cântec:
„Asta-i călătoria cea mare

Noi trei vom ajunge la soare,
Ne vom plimba pe minunaţii nori,
Vom străluci pe petale de flori…”
Peştişorii înotau voioşi prin

ocean şi le ajutau să se ridice din ce în
ce mai mult. Erau un ajutor preţios
pentru ele, căci trei picături de apă
însemna puţin şi nu aveau destulă
putere să ajungă prea sus. Cel mai mult
însă, au avut noroc cu delfinii cei
jucăuşi care făceau un concurs. Săreau
deasupra apei, făcând tumbe
Desen realizat de Solschi Eliza (IXC) spectaculoase în aer şi împrăştiau
23
„Praf de stele”
milioane de picături în jurul lor. sus, se plimbau câţiva nori duşi de vânt. Erau albi
Astfel, Pika şi suratele ei au ajuns la ca spuma laptelui şi toţi aveau forme dintre cele
suprafaţă, acolo unde puteau cu adevărat să vadă mai ciudate.
soarele. Dar soarele nu era de găsit... Şi, vai, nici Se simţea tare fericită micuţa picătură în
măcar pe prietenele ei nu le mai putea vedea! timp ce se înălţa spre un nor pufos. Era minunat
Oare unde sunt, ce s-a întâmplat cu ele? să vadă de acolo, de sus, cât era de mare locul din
Sărmana picătură era tare speriată. Ea care venise ea. Îl vedea chiar şi pe puiul de delfin,
crezuse că mereu va fi la fel, că prietenii stau prietenul ei. Dar ea acum făcea parte dintr-un
mereu împreună. A vrut atât de mult să ajungă nor, iar norii cei mici tocmai începeau un joc. Au
sus, dar nu s-a gândit nicio clipă că va rămâne rugat vântul să adie uşor ca ei să se poată alerga.
singură. A fost foarte amuzantă joaca lor, până
- Pika, unde eşti ? se auzi ea strigată. când un nor mai supăracios s-a ciocnit de un
- Aici, aici, pe valul cu spumă, veniţi la altul. Mai întâi a apărut o lumină şi, apoi, un
mine, le rugă Pika. zgomot. Nimeni nu a putut să-i potolească pe cei
Ajutate de valurile oceanului, picăturile doi certăreţi, ba mai mult, au apărut şi alţi nori
se întâlniră din nou, chiuind de bucurie. care au început să se ciocnească şi ei. Şi uite aşa,
- Unde-i soarele, întrebă una dintre ele? norii cei mici s-au transformat în nori mai mari,
- Soarele e ascuns după nori, dar nu vă luându-se la trântă.
faceţi griji, o să apară el în curând, le spuse Luminile care se vedeau din când în când
delfinul cel mic şi lucios, în timp ce se rotea erau fulgere, iar zgomotul care se auzea după
fericit prin aer. Ramâneţi cu bine, eu mă întorc fiecare fulger era tunetul. Mare zarvă mai era!
acasă. Dar vântul, agitat de atâta gălagie, a început să
În jurul lor se auzeau poveşti care mai de sufle cu mai mare putere reuşind în cele din
care mai interesante. Nu se mai săturau urmă să despartă bătăuşii.
ascultându-le. Fiecare îşi povestea călatoriile și Între timp, se făcuse din nou seară, iar
peripeţiile prin care trecuseră. după o zi atât de agitată era în sfârşit linişte.
- Dar de ce atât de multe dintre noi pleacă Undeva, departe, se vedea pământul, dar mai era
spre alte locuri, întrebă Pika cea curioasă ? destul drum de parcurs până acolo, iar vântul se
- Pentru că aşa trebuie să se întâmple, mai calmase şi el.
auzi un răspuns lânga ea. Noi suntem foarte Spre dimineaţă, picătura cea plimbăreaţă,
importante chiar dacă suntem mici. Cu cât şi-a dat seama că oceanul a dispărut. Acum
suntem mai multe, cu atât formăm o picatură mai plutea deasupra unei păduri. Era mare pădurea
mare şi uite, până la urmă, chiar un ocean. Când aceasta şi semăna cumva cu un ocean, doar că
apare soarele, ne încălzeşte până când ne era verde, nu albastru.
transformăm în stropi mici, mici de tot şi Din creangă în creangă, maimuţele
devenim nori. De acolo începe o altă aventură. sprintene săreau şi ţipau cât le ţinea gura,
Poate că tu şi prietenele tale nu veţi fi mereu semănând cu cearta norilor, dar cântau şi
împreună, dar asta nu înseamnă că nu vă veţi păsărelele, iar trilurile lor erau cele mai
revedea. Mereu ne întoarcem în ocean, chiar dacă minunate sunete pe care le auzise Pika.
fiecare din noi vizităm locuri diferite. Tot plutind aşa, norul ajunse deasupra
- Tu ai mai fost plecată până acum ? unui loc în care o turmă de elefanţi făcea baie. Se
- Sigur că da, am fost transformată chiar bălaceau cu mare plăcere, numai că nu era prea
şi într-un fulg de zapadă. multă apă în balta lor, ci mai mult noroi. Pentru
Noaptea se lăsa încet, iar micile picături elefanţi, chiar dacă au o piele foarte groasă şi
obosite de atâta drum, au adormit legănate de aspră e foarte important să şi-o protejeze de
valuri. Au visat minunat, iar dimineaţă, când razele puternice ale soarelui. Daca găsesc apă,
soarele a răsărit, au simţit pentru prima dată sunt fericiţi să se răcorească, dar, dacă nu, e bun
căldura lui. Încet, încet, s-au transformat în stropi şi noroiul. Ar fi vrut Pika să-i răcorească
minusculi de apă şi s-au ridicat spre cer. Acolo, transformându-se din nou în apă, dar nu ştia cum
24
„Praf de stele”
să facă asta şi nu ştia nici cum să ajungă acolo jos, zile şi nopţi s-au scurs de la plecarea din ocean şi
pe pământ. Probabil o să mai petreacă ceva nu aveau timp să se plictisească, dar din când în
vreme în norul acesta, dar, cândva, o să se când se întrebau cum au să găsească drumul de
desprindă de el. întoarcere.
Norocul a făcut ca şi cele două prietene Într-o dimineată, vântul a devenit tare
ale Pikăi să ajungă în acelaşi nor. La început, nu furios. Se pare că nişte copii, care se jucau
s-au văzut, pentru că Pika a rămas în partea de împreună la marginea unui sat, neatenţi, şi-au
jos a norului să poată vedea pe unde călătoreşte, scăpat baloanele. Binenţeles că baloanele s-au
dar celelalte două s-au rătăcit prin mulţimea de înălţat spre cer şi copiii nu au mai ajuns la ele.
picături. Până la urmă, s-au întâlnit şi, fericite, - Dă-ne baloanele înapoi, vântule rău!
şi-au povestit ce văzuse fiecare până atunci. A făcut vântul ce-a făcut şi a adus înapoi
Au trecut mai multe zile şi nopţi, iar norul două din cele trei baloane, însă pe unul nu a
Pikăi a ajuns deasupra unui loc întins, plin de reuşit să-l aducă.
iarbă înaltă şi aproape uscată. - Eşti un vânt răutăcios, oricum nimeni
- Se pare că am călătorit foarte mult, nu are nevoie de tine, a strigat unul dintre copii.
spuse una din prietene, oare unde am ajuns? De aceea era vântul supărat acum. Nu era
- Locul acesta se numeşte stepă, răspunse el vinovat pentru balonul pierdut şi, pe deasupra,
Pika. Ştiu asta, pentru că am auzit multe poveşti fusese și certat. Și oare copiii aceştia nu ştiau că
interesante de când stau aici. Sunt multe animale fără vânt seminţele multor plante nu se pot
în stepă. Cei mai frumoşi sunt leii. Haideţi să-i împrăştia şi nu pot răsări altele noi? Cu ajutorul
privim! lui ajung norii deasupra satului acestor copii şi
Tolănită, în iarbă, stătea o familie de lei. plouă, atunci când este necesar. Cum puteau să-i
Erau câteva leoaice, un singur mascul și vreo spună că e nefolositor?
patru pui. A început vântul să se agite şi să sufle cu
- Aceşti micuţi se joacă foarte frumos, putere, să îngrămădească din ce în ce mai mulţi
spuse Pika, şi toată joaca lor îi ajută să înveţe nori deasupra satului şi să ridice praful de pe
cum să vâneze atunci când mai cresc. pământ .
Deocamdată, vânează mama lor pentru ei, pentru - De data aceasta e foarte nervos, spuseră
că sunt mici încă şi nu au destulă putere. picăturile, iar aici sus începe să fie cam multă
- Dar nu văd niciun râu, nici măcar o baltă înghesuială. Suntem deja prea multe picături în
în apropiere, de unde beau ei oare apă, se norul acesta.
întrebau picăturile între ele? Fulgerele au apărut din nou, la fel şi
- Aici plouă destul de rar, iar animalele tunetele, căci norii se învârteau şi se loveau unii
sunt nevoite să meargă mulţi kilometri, ca să de alţii ameţiţi din cauza vitezei, cautând un loc
ajungă la apă, le răspunse o altă picătură, care, prin marea îngrămădeală.
odată, s-a desprins din alt nor și căzuse chiar în Dintr-o dată însă, s-a făcut linişte.
stepă. - Se pare că prietenul nostru a obosit,
- Aşa deci, ştiam că noi, picăturile, suntem spuse Pika.
foarte importante, răspunseră micuţele, foarte - Sau a găsit o altă ocupaţie, răspunse una
mândre de ele. Toate animalele şi plantele au dintre prietene. Se poate supăra foarte repede,
nevoie de apă. dar la fel de repede poate să-i şi treacă.
- Da, e adevărat, la fel şi oamenii, le Stropi mari şi calzi au început să alunece
răspunse picătura de stepă. Multe minunăţii o să spre pământ, bucurând iarba şi florile pe care le
mai vedeţi, iar în toate călătoriile voastre o să vă răcoreau după o zi călduroasă de vară.
daţi seama că nu ar exista viaţă pe pământ, dacă Pika şi cele două prietene şi-au dat seama
nu ar exista apa. că acesta este momentul în care se pot desprinde
Erau atât de fermecate cele trei picături de nor. Au dansat vesele prin aer, au făcut
de ceea ce vedeau din norul lor, încât nu-şi piruete minunate, inventând cel mai frumos balet
dădeau seama cât de repede trece timpul. Multe al picăturilor. Nu doar iarba şi florile s-au
25
„Praf de stele”
bucurat de ploaie, ci şi broscuţele care locuiau în - Oac, oaaac, broac, broac, răspunseră în
lacul de la marginea satului. Era un tăraboi uriaş cor broaştele din lac, începând din nou să cânte.
în lacul acela. Acum erau de două ori mai multe broaşte în lacul
La început, Pika a fost uimită de gălagia respectiv, pentru că toate rudele, prietenii şi
pe care o auzea, dar, după ce a aterizat în lac, supuşii prinţesei au venit la nuntă. Nu se mai
formând nenumărate cercuri şi cerculeţe la înţelegea broască cu broască, ce gălăgie era.
impactul cu apa, a aflat şi motivul concertului Fiecare trăgea câte o cântare pe vocea ei.
broscăresc. Sute de broaşte cântau cât le ţinea Măcar unul din sate o să aibă o noapte
gura: liniştită, spuse Pika prietenelor ei şi se puseră şi
ele pe râs şi pe cântat.
„Oac, oaaac, broac, broac, oac… Spre dimineaţă, zarva s-a potolit. Mai
Suntem broaşte într-un lac, erau treze doar câteava broaşte întârziate, care,
Ştim când ploaia o să vină, ametiţe de oboseală şi cu burţile pline de câţi
Chiar de-i noapte sau lumină ţânţari au mâncat la nuntă, încercau să ajungă la
Oac, oaaac, broac, broac, oac…” casele lor. Soarele era sus pe cer, iar la lac au
venit câţiva copii să se bălăcească. Afară era cald,
- Mare agitaţie mai e în lacul acesta, spuse iar apa numai bună să facă baie. Se jucau frumos
Pika. Sunt curioasă care e motivul. în apă, construind chiar şi un castel din nisip pe
- Ploaia începe să se potolească, haideţi mal. După câteva ore, au plecat spre casă, ducând
să aflăm ce se întâmplă aici, raspunse una din cu ei şi o găleată cu apă pentru a-şi uda florile din
prietenele ei. grădina lor secretă.
- Broscuţo, care-i treaba, de ce faceţi Pika şi cele două prietene, după ce s-au
atâta gălăgie, întrebă Pika, pe cea mai apropiată veselit o noapte întreagă, erau şi ele cam obosite,
dintre guralive. aşa că au hotărât să plece din lac.
- Cântăm şi ne veselim pentru că a venit Nu cred că mai pot rezista o noapte cu
ploaia; aşa, lacul nostru nu o să rămână fără apă atâtea broaşte în jur. Probabil că nunta asta o să
şi noi fără casă. Dacă nu avem apă, nu putem să dureze toată săptămâna, ca să aibă guralivele
ne creștem mormolocii şi nici nu mai putem trăi. astea motiv de veselie. Şi pe lânga asta, eu zic că
Astăzi, însă, avem încă un motiv în plus să fim mai sunt multe locuri interesante de vizitat, zise
vesele, chiar dacă o să ţinem treaz tot satul, Pika prietenelor ei.
întreaga noapte. - La revedere, prieteni guralivi cu burtici
- Prinţul nostru, care se căsătoreşte astăzi rotunjoare, ziseră picăturile, pregătindu-se să
cu o broscuţă dintr-un alt lac, a fost salvat de la plece, îngrămădindu-se în găleata copiilor.
moarte. Era foarte agitat înainte să-şi vadă Grădina copiilor era plină de flori
mireasa aşa că plecat să înoate şi s-a agăţat în colorate. Erau foarte mândri de ea şi o îngrijeau
undiţa unui pescar. Abia l-am salvat pe cu mare atenţie. Pika şi prietenele ei au fost
Orăcăimea-Sa, dar totul s-a terminat cu bine. dăruite unei flori albastre, floarea de nu-mă-uita.
Apoi a început ploaia, iar la noapte o să fie nuntă Aceasta era însetată, căci era foarte cald afară, iar
mare cum nu s-a mai auzit de mult timp pe lacul rădăcina ei le-a luat pe picături imediat ce
ăsta. Acum înţelegi? Avem multe motive să acestea au căzut pe pământ. Încet, din rădăcină
cântăm, mai ales că avem voci încântătoare, mai au ajuns în tulpină, iar de acolo în frunze, unde
zise broscuţa cea verde, după care a făcut un salt este bucătăria florilor.
lung şi a dispărut în stufăriş. - Ei, oare cum mai ies eu de aici, se
Pentru câteva clipe s-a făcut linişte, apoi întrebă Pika, ce se va întâmpla cu mine?
o broască cu burta mare, a făcut un anunţ: Pika nu știa că fiecare plantă transpiră
- Astăzi se însoară Orăcăimea-Sa, prinţul prin nişte pori mici care se găsesc pe frunză.
din lacul acesta, cu prinţesa din lacul vecin! Toată Astfel, Pika şi cele două prietene, după o
lumea este invitată să participe la nuntă şi, ce plimbare scurtă, au ieşit din floare în timp ce
mai tura-vura, hai să ne punem pe mâncat !
26
„Praf de stele”
afară se însera şi greierii cântau fară să-şi facă mai adaugă ea. Putem ruga furnicile să ne ajute.
nicio grijă. Ele au cleşti şi pot elibera cei doi fluturaşi. Lângă
Două buburuze roşii au aterizat obosite pomul cu pricina se află un muşuroi, l-am văzut
pe tulpina unei flori pregătindu-se de culcare, iar eu când am trecut pe acolo. Am să zbor repede şi
pe o floare galbenă era deja adormit un fluturaş. am să le rog să le ajute pe cele două zâne
- E foarte frumoasă grădina aceasta, prizoniere.
spuse una dintre picături. Zâna albastră şi cea roz au urcat pe cele
- Şi multe insecte sunt atrase ziua de două buburuze şi după un scurt zbor au ajuns la
culorile florilor, iar noaptea îşi fac culcuş aici, mușuroi.
răspunse Pika. - Ce doriţi, de ce ne deranjaţi la ora asta?,
Tot mai mulţi fluturaşi au venit in întrebară paznicii muşuroiului, în momentul
grădina copiilor. Fiecare se aseza pe câte o floare când cele două zâne micuţe au ajuns lângă ei.
şi se odihnea câteva secunde, după care începeau - Vrem să vorbim cu regina voastră şi să o
un dans ciudat. rugăm să acorde ajutorul câtorva furnici.
- Uite, fiecare fluture se transformă într-o - Regina nu poate fi deranjată pentru
mică zână, spuse Pika foarte uimită prietenelor orice problemă, dar dacă-mi spuneţi despre ce
ei. este vorba, poate vă ajutăm noi.
- Nu vă speriaţi, picăturilor, spuse o mică După ce le-a fost povestită toată
zână, nu vă facem niciun rău. În fiecare dimineaţă întâmplarea, au fost chemate o mie de furnici din
ne transformăm în fluturi, iar seara în zâne. Doar armata muşuroiului. O mulţime de licurici roiau
că astăzi suntem triste. Două dintre prietenele în jurul plasei în care erau prinşi cei doi fluturi,
noastre au fost prinse în plasa unui păianjen. iar când păianjenul a văzut că se îndreaptă spre
S-au luptat din toate puterile să rupă plasa, dar el o armată de furnici ameninţându-l cu cleştii
sunt obosite deja şi, dacă nu ajung până la floarea lor, a plecat în graba mare. Au muncit curajoasele
lor înainte să se facă dimineaţă, vor rămâne furnici aproape toată noaptea să le elibereze pe
fluturi pentru toată viaţa. Florile au magia lor şi cele doua zâne și, până la urmă, au reuşit.
ne ajută să devenim zâne. Cand floarea se usucă, Toţi s-au întors fericiţi la grădina
noi nu ne mai transformăm în fluturi, rămânem fermecată, după ce au mulţumit furnicilor, iar cei
zâne şi plecăm în lumea noastră. doi fluturi, unul galben şi unul alb, s-au
- Trebuie să le salvaţi voi, spuse Pika transformat în două zâne.
micii făpturi. Greierii cântau un cântec vesel, licuricii
- Dar cum? Noaptea nu avem aripi, nu zburau fericiţi împrăştiind lumina, iar zânele
putem zbura, iar păianjenul şi-a ţesut plasa pe dansau fericite. Când vor veni zorile, ele vor
ramurile uni copac. Cum să ajungem noi acolo? pleca în lumea lor pe prima rază de lumină,
- Atunci trebuie să găsim pe cineva să le lăsând florile să transforme alţi fluturi în zâne.
ajute pe prietenele noastre, răspunse zâna cu Când s-a făcut dimineaţă, florile şi
rochiţa roz, pe cineva care să poată ajunge la frunzele aveau pe ele, picături ce străluceau ca
plasă şi care o poate rupe. diamantele. Erau stropi mici şi grăsuţi, boabe de
- Noi vă ajutăm, noi vă ajutăm, spuseră rouă. Soarele le mângâie cu razele lui până când
câţiva licurici care se agitau prin grădină şi care roua se evaporă şi se transformă din nou în nori.
au auzit toată povestea. - Pornim din nou la drum, surioarelor,
- Dar şi voi sunteţi prea mici, cum puteţi chiuiau vesele picăturile.
să ne ajutaţi, întrebă zâna albastră? - Bine aţi revenit, le spuse vântul, ştiam
- Suntem mici, dar măcar vă putem oferi că ne vom revedea.
lumină, pentru că deja e întuneric şi fară noi nu Au plutit zile şi nopţi la rând până când a
vă puteţi găsi prietenele. început din nou ploaia, iar cele trei picături au
- Aşa este, dar cine taie pânza căzut într-un râu. În unele locuri apa râului era
păianjenului, întrebă una din buburuzele care se tare învolburată, iar Pika şi cele două prietene se
odihnea pe o tulpină? Cred că mi-a venit o idee,
27
„Praf de stele”
învârteau ca într-un carusel. Era un râu foarte Nu se ştie câte zile au petrecut în râul cel
agitat şi îi plăcea tare mult viteza. mare, dar, după un timp, acestea s-au vărsat în
- Se pare că o să ajungem tare repede în ocean, iar picăturile au ajuns din nou acasă.
vale, spuse o picătură. Valurile le-au luat pe picături şi le-au dus spre
- Da, şi cine ştie ce ne mai aşteaptă casa lor, spre perla cea mare.
acolo…, răspunse Pika. A fost mare veselie când acestea s-au
Râul cel nervos a ajuns la o cascadă, de întâlnit cu prietenii lor, delfinii, povestind
unde le-a aruncat pe picături într-un râu mult într-una despre toate câte au văzut.
mai mare şi mai liniştit. - Cum să fac să văd şi eu?... Şi ce înseamnă
După ce s-au depărtat de cascadă s-a floare?... Cum arată soarele?... o tot întreba pe
făcut linişte, iar picăturile au adormit, frânte de Pika, una din picăturile care nu fusese plecată
oboseală. Ziua vedeau câmpii întinse, iar seara niciodată din ocean.
ascultau poveşti de la alte picături care - Păi, hai să-ţi povestesc...
călătoriseră şi ele în cele mai ciudate locuri.
Desen realizat de Solschi Eliza (IXC)
28
„Praf de stele”
Legenda lui Nuir

Maria Macavei (IX D)
Demult, în măreţul regat al Jadenn-ului, luă naştere o tragică poveste de dragoste. După cum barzii
obişnuiau să spună, pe vremea măreţului rege Balduir, trăia un puternic magician la curtea acestuia. Iar
acest magician avea o fiică frumoasă ca luna în coborârea ei mistică înspre pământ, graţioasă ca o lebădă şi
inteligentă pe măsura calităţilor sale. Iar această fată era numită Nuir, după cum îi fusese proorocit.
Promitea să devină la fel de puternică şi înţeleaptă ca şi tatăl ei, dar singurul ei defect era încrederea oarbă
în oameni şi credinţa în străvechiile legende. Mama acestei fete murise când ea era mică, aşa că nu mai
rămăsese nimeni să o îndrume. Iar magicianul, pe nume Allar, deşi ocupa o poziţie importantă la curtea
regală, avea origini umile, provenind dintr-o familie veche de fermieri din satul Rainar. Dar, cu toate
acestea, părea că înşişi gardienii îi favorizau.
Nici regele nu era mai prejos, căci avea ca moştenitor, un flăcău frumos, cu câţiva ani mai mare
decât Nuir, care avea părul parcă rupt din soare, iar cerul însuşi se afla în ochii lui. Puternic cât un urs şi
falnic cât un brad, nici geniul militar nu îi lipsea. Dar, cu toate acestea, era mândru şi îngâmfat,
crezându-se mai superior decât oricine.
Regele îl preţuia enorm de mult pe puternicul magician, iar acesta, la rându-i. Însă, odraslele lor
nici nu se cunoşteau, Nuir fiind crescută departe de urzelile de la curte. Şi, deşi aceasta era neasemuit de
frumoasă, niciun fecior nu se avânta către ea, căci era neasemuit de inteligentă şi cunoscătoare. Allar nu
avuse în minte nicio clipă gândul de a o aduce la curte. „O asemenea fecioară pură să fie distrusă de
întunecatele planuri...”, se gândea acesta. Dar, la un moment dat, fu nevoit să facă această alegere,
deoarece niciun băiat nu i se născu, iar ea putea, şi numai ea, să fie succesoarea lui. Aşa că totul fu aranjat,
iar Nuir fu adusă în măreţul castel, iar în momentul în care intră pe poarta cea mare, soarta îi fu pecetluită.
Ochii ei negri întâlniră privirea trufaşă a prinţului, iar ea fu fermecată şi îndată se îndrăgosti. Din acea zi,
ea nu mai fu la fel. Era mereu veselă şi cu zâmbetul pe buze, gata pentru orice şi plină de o forţă creatoare.
În fiecare noapte visa la prinţul ei drag şi ieşea afară să admire stelele. Iar îndată începea: „Hm, aceea
trebuie să fie steaua noastră. Nu, aceea! Parcă acelea sunt mai aproape! Ba nu, celelalte strălucesc mai
tare!” Şi aşa continua până în miezul nopţii, când somnul îşi revendica victoria asupra ei. Iar dimineaţă, din
nou, gândul îi fugea la prinţul ei nepreţuit, imaginându-şi diverse poveşti cu ei doi, care se terminau
întodeauna fericit. Însă zilele treceau, iar prinţul era încă departe...
Mai multe primăveri trecură pe lângă veşnica îndrăgostită, iar vremea măritişului sosi pentru
amândoi. Iar Nuir se gândea: „În sfârşit a venit ziua pe care am visat-o de atâtea primăveri!” Iar prinţul, în
mintea sa, zâmbea şi spunea jurămintele veşnice. Însă, o cu totul altă soartă era urzită pentru ei...
În sfârşit, antrenamentul tinerei fu încheiat. Ziua să îşi aleagă sortitul venise cu paşi repezi. Allar se
sfătui cu regele în legătură cu aleasa prinţului, iar regele îi dădu de înţeles că o unire între familiile lor era
imposibilă. Magicianul fu de acord, fără să conteste opinia suveranului său, şi o aleseră pe prinţesa
Nar-Luinului de nevastă.
Nuir se pregătea de ani pentru ziua anunţării nunţii regale. Dar, deşi dubiile o cuprinseră, se
înveşmântă cu cea mai frumoasă robă a sa şi se pregăti, chiar şi o prinţesă ar fi fost ruşinată, cum putu ea
mai bine. Se îmbăiase în apă cu ulei de Arenar, iar în păr îşi prinsese flori de acelaşi fel. Roba sa semăna cu
o rochie, dar strânsă pe corp, de un purpuriu deschis, cu vâne de aur. Stelele magicienilor îi îmbodobeau
umerii, iar părul era prins într-un fel de coc elaborat. La gât avea un colier de aur bătut cu pietre de Rilur
şi cercei de acelaşi fel. Roba avea mâneci care îi ajungeau până la coate, şi se terminau cu un minunat şnur
auriu care îi învăluia braţele. Ca brăţară avea emblema sacră a familiei ei, un Doltir aflat lângă un
pergament, împodobit cu diverse nume străvechi. Când totul fu gata, porni hotărâtă către sala tronului.
29
„Praf de stele”
Aproape tot regatul se adunase în castelul regal la acea vreme, iar toţi nobilii erau prezenţi.
Convoaiele străine ocupau partea de recepţie a palatului, care acum răsuna de graiuri diferite şi voci, de la
slabe, la foarte puternice. Clopotul regal anunţă momentul decisiv. Cu răbdare, toţi oaspeţii fură strânşi şi
puşi la locuri. Apoi, heraldul regal anunţă, pe rând, pe rege, regină şi prinţ, apoi toţi invitaţii nobili, deja
aflaţi în sală, care se închinară uşor, iar, la sfârşit, pe magicianul regal şi pe fiica acestuia. Toată lumea din
sală rămăsese mută când Nuir intră în sală. Şoapte se auzeau peste tot şi un foşnet general era prezent. În
razele care pătrundeau prin vitralii, ea părea măreaţă şi atât de puternică, aproape nepământeană... Iar
chipul ei încremenit accentua senzaţia. După ce se aşeză la locul de drept, mulţimea părea că îşi recapătă
glasul.
Prim-ministrul începu cu toate formalităţile şi în curând se apropia de anunţarea soţiei prinţului.
Inima lui Nuir bătea ca o nebună, iar răsuflarea sa se întretăie când auzi: „Lady Eleinor, prinţesa
Nar-Luinului!” Ropotele de aplauze începură, iar ea simţi că alunecă într-un întunecat şi teribil abis. Oare
dragostea ei nu fusese destul de bună? Ce avea aceea prinţesă şi ea nu? Întrebările şi îndoiala îi puseră
stăpânire pe suflet, iar în continuare nici nu mai îndrăzni să privească sau să audă festivitatea.
La sfârşitul zilei se trânti sfârşită în aşternuturile sale de mătase, iar lacrimi calde îi şiroiau pe
obraji „De ce nu m-a ales pe mine? De ce?”, striga supărată în inima sa. „Simt de parcă am fost ruptă în
două şi umilită! De ce Eleinor? De ce ea şi eu nu? Nu pot să înţeleg, nu pot să înţeleg...”, plânse ea. Cu greu
îşi stăpâni hohotele, astfel încât tatăl ei să nu audă, dar durerea era prea mare. În următoarele zile stătu
închisă în cameră, deoarece nu mai voia să revadă niciodată soarele şi pe prinţul ei şi pe... acea prinţesă.
Între timp, regele se consultă cu magicianul Allar, şi îl întrebă: „Ce mai face fiica ta? Este
supărată?”. „Nu cred că are rost să vă faceţi griji pentru ea, am să mă ocup eu de tot”, răspunse acesta.
A doua zi îşi vizită fiica îndurerată şi îi explică de ce, „acea căsătorie” nu se putea împlini. „Dar eu
nu pot... nu pot să înţeleg... De ce? De fapt, de ce nu?”, întrebă îndurerată. „Nuir, tu nu te-ai născut să fii
regină, te-ai născut ca să îndeplineşti un rol important din spatele cortinei”. Nuir nu fu complet împăcată
de acest fapt, deşi ştia că tatăl ei avea dreptate întodeauna.
Anii trecură, iar ea tot nemăritată rămăsese. Regele şi magicianul Allar abia tracuseră în nefiinţă,
iar acum era vremea ca prinţul să îi urmeze la tron şi tânăra la magie. Dar la fel cum îi prezise şi tatăl ei, ea
nu preluă poziţia. În schimb, o refuză şi decise să trăiască pe Muntele Artunir-Nurin, şi se mărită cu
întreaga Natură şi formele ei. Cu timpul, ajunse o mare vrăjitoare, cunoscută în tot ţinutul şi chiar peste
hotare, dar iubirea nu pierise din inima ei. Reuşi să se desprindă de lumea vie şi trăi în izolarea ei.
Dar, într-o zi, după cum prezicea şi numele ei, fu chemată la curte pentru o treabă de mare
importanţă. Măreţul Jadenne ajunsese, în perioada acelui prinţ, în genunchi şi doar o fărâmă din cât era.
Valkyrul îl atacase pe neaşteptate şi reuşi să cucerească cele mai importante ţinuturi din vestul ţării. Acum
mai aveau numai câteva săptămâni de marş până ajungeau în capitală. Regele îşi pierduse mai mult de
jumătate din armata sa, iar toţi comandanţii capabili zăceau morţi sau răniţi pe câmpul de luptă. Singura
lui şansă era să apeleze la faimoasa vrăjitoare proscrisă Nuir.
La întâlnirea celor doi, Nuir se simţi cuprinsă de o căldură cunoscută, şi
jură să facă tot ce îi comanda suveranul său. Cu Nuir la conducerea armatei,
victoria părea asigurată, dar regele, fiind îngâmfat, o trimise cu o armată mică
împotriva armiilor duşmane mult mai numeroase. Şi poate ar fi reuşit să le ţină
piept dacă un complot nu ar fi fost pus la cale de regina Eleinor, iar aproape toţi
oamenii o abandonară. O dată cu ea fu capturată şi capitala, împreună cu regele
şi regina. Acum Nuir vărsa lacrimi de sânge, dar nu pentru rege, ci pentru
Jadennul ei nepreţuit. Însă, chiar în moarte, făcu un sacrificiu ce salvă chiar şi
ultima fărâmă din acel regat, sacrificiu de care nu ştie nimeni, dar se bănuieşte
că Nuir ar fi făcut un pact cu Gardianul Lumii însuşi în schimbul poporului ei.
Iar restul, cum a fost salvat Jadennul, face parte din altă legendă, cu proprii ei
eroi şi fapte demne de amintit...
Fotografie realizată de Macavei Maria (IX D)
30
„Praf de stele”
Misiune îndeplinită
Sorina Banda (IX D)
Ema este o patinatoare care a început să cunoască adevărata faţă a

vieţii de la vârsta de 7 ani. La clubul de patinaj a cunoscut-o pe Gloria, cu o poveste de viaţă asemănătoare:
şi ea a dat piept cu viaţa de la vârstă fragedă, dar trecând prin alte necazuri. Gloria i-a devenit ulterior soră
Emei.
După ce s-au luptat cu furtunile vieţii, au reuşit să ajungă la o facultate unde îşi doreau. Acolo Ema
l-a cunoscut pe Alex. După multe peripeţii, cei doi au realizat că, deşi provin din medii diferite, el, băiat de
bani gata, ea, o fată săracă şi orfană, sunt suflete-pereche.
Toate se aşază la locul lor, lucrurile încep să o ia pe un făgaş bun pentru fete, până când Ema
descoperă că ceea ce crede ea este adevărat. Iar, în încercarea ei de a arăta acest lucru tuturor, viaţa îi este
curmată de un tragic accident în care este implicată. Totuşi, asta nu o opreşte să-i spună lui Alex
descoperirea ei şi îl roagă să îi promită că îşi va reface viaţa.
Capitolul IV
MAGIE ŞI... PLOAIE
Ema a simţit că nu mai poate sta ultimele - O ştiţi pe Ema? a întrebat Alex, mirat.
ore, aşa că a plecat acasă, după ce îi povestise - Da, eu sunt… ,,sora” ei, a zis Gloria,
Gloriei totul. mimând cu degetele în aer ghilimele la ,,soră”.
Gloria s-a gândit că trebuie să facă ceva, - Nu înţeleg.
aşa că a luat-o pe Nadia, de care s-a convins că - Nici nu trebuie.
ştie destule, şi a plecat în căutarea lui Alex. L-a - Alex, a intervenit Nadia.
găsit mergând alene şi abătut spre casă de la - Da, Nadia?
facultate. - Ce e între voi doi? a continuat ea.
- Alex! a strigat Gloria. - Nimic! a răspuns Alex răstit. Nu e nimic,
Alex a ridicat capul şi le-a văzut pe cele nu a fost nimic şi nu va fi… nimic, a zis el
două fete fugind spre el. coborând tonul.
- Alex! a strigat Gloria din nou. - Ce e cu voi, frate? a zis Gloria tare. Alex
- Ce s-a întâmplat? a întrebat Alex. Ceau şi-a ridicat capul şi s-a uitat la Gloria. La fel şi
Nadia! Nadia. O placi? a continuat Gloria.
- Ceau Alex, a răspuns Nadia cu un - Nu! a zis repede Alex. Adică, nu ştiu, a
zâmbet. continuat el mai puţin sigur pe el. Da! a zis el în
- Vă cunoaşteţi? a întrebat Gloria. cele din urmă. Ochii ei albaştri m-au… fermecat,
- Da, e o poveste încurcată. mi-a…pătruns direct în inimă…
- Alex mi-a împrumutat nişte bani când - Şi ce ai de gând să faci cu… a zis Nadia,
am avut mare nevoie şi... încă mai trebuie să îi vroind să zică ,,paraşuta”, dar s-a oprit şi şi-a
dau câţiva înapoi, a povestit Nadia. înghiţit cuvintele. Claudia, a continuat în cele din
- În fine, a zis Gloria, Alex, eu am venit aici urmă.
pentru a rezolva mai multe probleme… în - De ea m-am despărţit azi, de dimineaţă.
legătură cu tine şi… cu Ema.
31
„Praf de stele”
- Şi de ce te-ai certat cu Ema? a intervenit acel frig care să îi îngheţe gândurile şi
Gloria. sentimentele. În general, nu îi plăcea ploaia, dar
- Pentru că e înţepată! Nu mă ascultă şi… în acel moment, se simţea în siguranţă printre
şi... a zis Alex, nemaiputând continua. picăturile de ploaie care o îmbrăţişau. În acea
- Şi..? a zis Gloria. singurătate, prin minte îi treceau mii de gânduri
- Nimic… a răspuns Alex, cu glas stins. şi iluzii care o ucideau încetul cu încetul, dar fără
- Şi…? au zis în cor Gloria şi Nadia, de care avea senzaţia că nu poate să respire. Îşi
ridicând tonul şi trezindu-l pe Alex la realitate. dorea acea singurătate şi acele gânduri mai mult
- Şi, probabil, nu o voi mai vedea decât orice. Telefonul, în buzunar, suna într-una,
niciodată. căci nimeni nu ştia unde este Ema, dar ea nu îl
- Alex! a zis Nadia. Trezirea! O iubeşti? auzea. Nu auzea decât stropii de ploaie cum cad
- Da… a răspuns el încet. pe asfalt şi gândurile ei. Gândurile ei… La ce se
- Cum? Nu am auzit. gândea, de fapt? Nimeni nu putea ghici, nici
- Am spus DA! DA, o iubesc! DA, mi-ar măcar Ema nu ştia la ce se gândeşte, de fapt…, la
plăcea să fiu cu ea, să fie doar a mea! Să nu mai facultate şi la viitor, poate? La cariera ei de
plângă din cauza mea sau a oricui altcuiva. Să patinoatoare? Sau, pur şi simplu, la Alex? Între
pierdem vremea vorbind lucruri fără sens, să… timp, o altă persoană, la fel de singură şi tristă ca
- Am înţeles, l-a înterupt Gloria râzând. şi Ema, ocupa un loc pe o bancă în parc. Avea
Dar, tu nu ştii multe lucruri depspre ea. aceleaşi gânduri, aceeaşi singurătate îl învăluia. A
- Cum ar fi? auzit paşi şi şi-a ridicat capul pentru a vedea cine
- Păi, în primul rând, e o fată fără bani, mai este în parc. În acel moment a strigat:
fără familie. - Ema?
- Serios? a zis Alex foarte mirat. Ema a ridicat la rândul ei capul şi a zis:
- Da. Şi e posibil să îţi păteze reputaţia - Ce faci aici?
de… de… - Ce faci tu aici?
- Băiat de bani gata? Răsfăţat? Fiţos? Cu - Aici vin să mă plimb de fiecare dată
nasul pe sus? Care nu ştie ce înseamnă ,,VIAŢA” când sunt… tristă, a răspuns Ema, atenuând din
cu adevărat? a continuat Alex. volum la cuvântul ,,tristă”. Acum e rândul tău, a
- Nu asta vroiam să spun, a zis Gloria. Şi continuat ea, ce cauţi aici?
în niciun caz, intenţia mea nu era să te jignesc. - Când am nevoie să fiu singur vin aici. Nu
- Uite ce e: eu o iubesc pe fata asta! Nu mă te-am mai văzut pe aici, a continuat el, după o
interesează că nu are bani, nu mă interesează din scurtă pauză.
ce fel de familie provine! Din partea mea, tatăl ei - Aici obişnuia să mă aducă bunica să mă
putea sa fie Godzila şi tot cea mai frumoasă fată joc, când eram mică, a răspuns Ema zâmbind şi
din lume ar rămâne. Şi nimeni şi nimic nu poate vărsând o lacrimă în acelaşi timp.
schimba acest lucru! Doar destinul, care pare să - Bunica ta?
nu ţină cu mine şi care nu ne vrea împreună! - Da…, a spus Ema printre câteva lacrimi
Probabil că această dragoste va rămâne un vis, ca mărunte.
în poeziile lui Eminescu, şi a făcut câţiva paşi - Şi părinţii?
pentru a pleca, lăsându-le pe Gloria şi pe Nadia Când a auzit cuvântul ,,părinţi” a ridicat
cu gura căscată de uimire. Şi da, a continuat el, capul, s-a întors la Alex şi i-a zis foarte hotărât:
întorcându-şi doar capul, citesc Eminescu şi ştiu - Eu nu am părinţi!
câte ceva şi despre restul literaturii române, - Adică? ceru Alex mai multe explicaţii.
chiar dacă sunt la medicină şi, în ciuda faptului că Ema începu să plângă de-a binelea.
sunt un ,,băiat de bani gata”! Şi a plecat. - Dar de ce te interesează? se răsti ea.
Era octombrie. Afară vântul bătea şi - Nu mă interesează, încerca Alex să o
ploua. În parc şi pe străzi nu era nimeni. Oraşul facă pe indiferentul. Doar că… sunt curios.
părea pustiu. Doar Ema se plimba, singură,
printre stropii de ploaie. Îi era frig, dar îi plăcea
32
„Praf de stele”
Ema se aruncă pe banca unde stătuse doar Alex şi Ema, printre stropii de ploaie,
Alex adineaori. Şi, cu lacrimi în ochi, i-a spus stăteau îmbrăţişaţi şi se priveau în ochi. În cele
toată povestea. din urmă, încet, buzele lor s-au lipit într-un sărut
- Deci…, spuse Ema sfârşind povestea, nu lung.
am bani, nu am vile sau maşini şi nici foarte - Te iubesc! i-a zis Alex încet Emei după
multe cunoştinte. Şi cu siguranţă nu am… acel sărut.
- Nu-mi pasă, a înterupt-o Alex, - Şi eu! a venit răspunsul Emei. Dar…
apropiindu-se de ea. Eşti… minunată, a continuat - Dar ce?
el, cuprinzându-i mâinile între ale lui. Eu… nu - Nu te interesează ce va zice lumea?
m-am îndrăgostit nici de banii tăi, nici de - Adică?
maşinile tale, nici de nimic din toate acestea. - Adică, nu te va interesa că toţi vor spune
M-am îndrăgostit de TINE! De ochii tăi albaştri şi că te-ai combinat cu o sărăntoacă? Că se va lansa
de părul cu breton. De zâmbetul tău şi de fineţea zvonul că tot ceea ce vreau eu sunt banii tăi?
de patinatoare. De… - Nu mă interesează. Ema a ridicat ochii la
- De unde ştii? el. O viaţă întreagă m-am luptat cu morile de vânt
- Că m-am îndrăgostit? E simplu. Se încercând să dovedesc lumii că un bogatan poate
simte. Ştii tu, sentimentul acela plăcut când ai avea ceva în cap…, că poţi fi un om normal chiar
flu… dacă ai averi.
- Nu asta! De unde ştii că sunt - Dar…, a zis Ema, însă a fost întreruptă
patinatoare? de degetul lui Alex, care i-a închis gura.
- Am eu sursele mele! i-a spus Alex, - Dar nimic. Te iubesc, mă iubeşti, cel
zâmbind ironic. puţin aşa sper.
- Zi-mi! s-a răstit Ema, plesnindu-l încet, - Te iubesc mai mult decât orice! Eşti
peste umăr. singurul căruia am avut curaj să îi încredinţez
- Au! Te crezi tare, nu? inima.
- Da! i-a răspuns Ema, uitându-se în ochii - Aşadar…, te iubesc şi mă iubeşti…
lui. Câteva secunde de tăcere. Apoi Alex a luat-o Nimeni şi nimic nu va putea schimba acest lucru.
pe Ema în braţe şi a început să o gâdile. Un timp Şi nu voi permite să intervină nimic între noi. Te
după aceea, au fugit şi s-au zbenguit prin ploaie, iubesc! Apoi a sărutat-o din nou. Timpul parcă se
uzi până la piele. În cele din urmă, Alex a reuşit oprise. Cei doi stăteau îmbrăţişaţi şi se sărutau.
să o prindă pe Ema în braţe. Ploua din ce în ce Brusc, ploaia le devenise cea mai bună prietenă.
mai tare. Nimeni pe drum…, nimeni în parc…, Oficial, formau un cuplu.
Desen realizat de Solschi Eliza (IXC)
33
„Praf de stele”
Gânduri, idei, sentimente
Timpul
Nadia Dumitraşcu (IX D)
Secundele se zbat, de câteva zile, între iarnă şi primăvară. Eu le ascult şi rămân imparţială… În casă
totul este liniştit.
Din colţul camerei se aud sunete stranii: ,,Tic, Tac!
Tic, Tac!’’
Mă îndrept în direcţia sunetelor şi zăresc acele
ceasornicului care îmi lasă în uitare fiecare clipă a
copilăriei, înaintându-mă spre bătrâneţe.
Timpul se scurge secundă cu secundă, de aceea de
fiecare minut trebuie să profităm. Iar când stai şi te
gândeşti că într-o zi nu vei mai vedea lumina dimineţii, nu
vei mai auzi cântecul păsărilor şi nu vei mai vedea
minunăţia fiecărui anotimp, te cuprinde un fior ciudat.
Acele ceasornicului mă poartă într-un tărâm al
tăcerii în care poţi face tot ce vrei, deoarece nu există
ceasul care să-ţi amintească la fiecare oră că nu mai ai
mult timp de trăit şi, în curând, îţi va sosi şi ceasul morţii.
Acest tărâm este încojurat de flori şi plopi visători, aceştia îmi şoptesc câteva cuvinte, dar eu nu le
pot desluşi între ele.
Cerul, ca o apă tulbure, acoperă această lume lipsită de griji şi de răutate. Deodată se aude o voce:
- Ce cauţi aici?
În acest moment, mintea mea a luat-o razna, gândurile mele îmi înşirau mii de întrebări.
- Cine eşti dumneata? Un sentiment de groază mă cuprinde.
- Sunt eu, tăcerea! Şi vreau să-ţi dau un sfat deoarece eu te-am urmărit pretutindeni şi te cunosc
foarte bine. Dacă ai observat, pe acest tărâm nu există timp, aici poţi face tot ce vrei tu, deoarece ai timp
cât îţi pofteşte sufletul, nu trebuie să te îngrijorezi că nu ai timp. Dacă vrei să te întorci acasă, ţine minte
acest lucru: „Profită de fiecare secundă din viaţa ta, pentru că e cel mai de preţ lucru pe care îl poţi avea în
Univers.”
Deodată, mă trezesc la realitate şi îmi dau seama ce sfat înţelept am primit şi că trebuie să
preţuiesc mereu viaţa.
O lume diferită
Este o zi frumoasă, cu un soare nemaipomenit; atât de frumos, încât pare vrăjit…
Stau pe o bancă din parc şi privesc natura care pare de o frumuseţe dubioasă. Pomii verzi care îţi
zâmbesc, florile gingaşe care te încântă cu parfumul lor şi nu pot să-mi dau seama de ce oamenii vor să-i
distrugă naturii această frumuseţe remarcabilă, aruncând gunoaie la voia întâmplării.
Mă ridic de pe bancă şi merg încet, încet spre oraşul aglomerat. De cum ajung, simt aerul poluat
care nu poate fi respirat.
Aici unii oameni se poartă dezagreabil unii cu alţii şi nu poţi avea încredere în nimeni.
Aceasta e lumea în care trăiesc, dar refuz să cred acest lucru; alerg şi ajung într-un loc pustiu, pe o
câmpie, în jurul meu totul este verde, mă trântesc în iarbă şi rup cu dinţii această realitate crudă. Deodată,
34
„Praf de stele”
intru în altă lume, o lume fără violenţă, o lume plină de pace şi armonie, în care există numai lucruri
frumoase.
După un timp, un zgomot foarte straniu se aude… Este chiar cerul, soarele! O rază fermecată
trimite iar eu sunt atât de speriată, încât nu pot reacţiona.
- Dacă lumea în care te-ai născut şi ai crescut nu-ţi place, poate pe aceasta o vei iubi mai mult,
spuse raza.
- Tu ai făcut acest lucru magic? întreb speriată.
- Da! spune raza şi dispare.
Sunt uimită, stau ca o statuie de frică, dar trebuie să plec, aşa că trag aer în piept şi merg înainte.
La un moment dat, nu mai ştiu încotro să merg, aşa că mă pun jos şi mă gândesc cât de îngrijoraţi
sunt părinţii şi prietenii mei că nu mai ajung acasă. Chiar vreau să plec, dar nu ştiu cum.
Deodată, mă trezesc în patul meu şi îmi dau sema că totul a fost doar un vis.
Am învăţat că niciunde nu-i mai bine ca acasă, chiar dacă lumea este aşa şi nu o pot schimba, nu
înseamnă ca natura nu merită iubită şi ocrotită.
Pădurea – leagănul vieţii

Larisa Ceauşescu (IX C)
În prima dimineaţă răcoroasă de toamnă,

natura încearcă să se dezmeticească după
petrecerea de noaptea trecută, la care invitaţi
speciali au fost păsarelele multicolore care au
dominat petrecerea cu cântecele lor, care mai de
care mai mlădioase.
În acelaşi timp, crengile copacilor dansau
ghidate de profesorul lor, vântul, minunând
animalele care încercau să se cunoască din ce în ce
mai bine şi să lege prietenii cât mai profunde.
Fiecare dans şi cântec erau jurizate de
numeroasa familie a urşilor, care acordau numai
note de zece. De asemenea, cele mai rafinate
grupuri din pădure erau formate din
pretenţioasele vulpi, de o frumuseţe rară, care surprindeau pe toată lumea cu deosebitele lor haine create
de designerul propriu al acestora, bufniţa. Aceste haine se asortau de minune cu ochii lor de culoarea
chihlimbarului, fiind apreciate până şi de duşmanul acestora, lupul.
Frunzele copacilor creau şi ele un dans aparte în călătoria lor până la scena special amenajată cu
iarba cea mai verde şi virgină din întreaga pădure.
Luna, cu lumina ei asemănătoare argintului pur, amestecat cu multe perle şi sclipici, pătrunde tot
mai adânc în mijlocul petrecerii, redându-i acesteia un joc de lumini inimaginabil, dar totuşi real.
Pădurea adăposteşte o mulţime de vieţuitoare, fiind locul ideal pentru o petrecere, de toate
vârstele şi gusturile, la care contribuie câte puţin fiecare dintre vieţuitoare. Unele dintre aceste petreceri
sunt mult mai încântătoare, mai apreciate dar, totodată, şi mai rare decât cele din lumea noastră.
Astfel, pădurea este şi va fi mereu un leagăn continuu al vieţii, prieteniei, speranţei şi, nu în ultimul
rând, al iubirii.
35
„Praf de stele”
Un răsărit cuprins de farmec

Într-o dimineţă răcoroasă de vară am mers pe
plajă, atrasă de momentul magic al răsăritului.
Privind în zare, ochii mi s-au oprit asupra mingii
de foc, care devenea din ce în ce mai mare si mai
strălucitoare, luminând puternic orizontul îndepărtat.
Ploaia de lumină împraştiată cu generozitate crea
un spectacol, supravegheată de profesorul înfiorător, dar,
în acelaşi timp, uimitor, soarele.
Ţinutul apei reflecta o imagine perfectă a soarelui.
Apa era cât vedeam cu ochii. Culoarea sa, de un albastru
închis în depărtare, devenea mai deschis în apropierea
ţărmului, formând astfel o perdea infinită brodată cu
atenţie şi dragoste.
Valurile vuiau în depărtare, se frământau, comunicând parcă furia mării care îşi exprimă
nemulţumirea faţă de comportamentul oamenilor. În acelaşi timp, mă surprindea plânsul valurilor ce se
spărgeau neputincioase de ţărm, anunţând, astfel, că lupta s-a sfârşit, răutatea omului a fost iertată şi de
această dată.
Nisipul cuprins de valuri părea parcă încremenit şi hotărât să nu cedeze în faţa împărăţiei mării.
Culoarea cafenie cu sclipiri de galben, se asorta perfect culorii orizontului.
Mirosul înţepător al sării devenea din ce în ce mai pătrunzător, pe măsură ce valurile se izbeau
puternic de ţărm.
Frumuseţea naturii sălbatice m-a convins să revin iar şi iar pe aceeaşi plajă pustie, plină de magie.
Singurătatea
Andreea Bărbos (IX C)
Singurătatea nu are o definiţie proprie, fiecare interpretând-o cum vrea. Ea depinde astfel de
sufletul nostru.
Mulţi cred despre ea că nu înseamnă decât o infinitate de zile petrecute într-un minut. O văd ca pe
o boală care le macină sufletele. Este adevărat că noi, ca oameni, avem nevoie de cineva care să ne fie
alături, care să ne susţină, să ne ajute. Dar, mai ales, care să ne înţeleagă şi să ne iubească; de acea
persoană căruia să ne putem confesa, ca de exemplu, familia şi prietenii.
Însă, după părerea mea, singurătatea este ceva cu totul diferit. Ea este o „scăpare” pentru noi, de
ce? Pentru că ne ajută să ne analizăm, adică să descoperim cele mai ascunse gânduri şi să le înţelegem. Ne
aduce linişte şi alinare. Chiar dacă în acele momente ochii noştri varsă lacrimi, sufletul se linişteşte,
gândind speranţă. Eu cred că noi toţi avem nevoie de astfel de momente de regăsire. Şi le găsesc foarte
importante pentru că, ducând o viaţă agitată, uităm de multe ori cine suntem.
Singurătatea este cea care ne rezolvă problemele vieţii. Ea ne îndeamnă să ne retragem şi să le
gândim profund. Ne ajută să ne facem un plan împotriva lor, să le punem în „şah”.
Singurătatea ne aduce şi eliberare. În acele momente nu ne deschidem numai mintea, ci şi sufletul
asupra unor realităţi. Faptul că suntem doar noi cu noi înşine ne ajută să descoperim unele greşeli, unele
tristeţi. Aceste toate ne eliberează mintea de tot felul de gânduri, aducându-ne ceea ce este mai important,
liniştea.
Aceasta înseamnă singurătatea pentru mine, linişte.
36
„Praf de stele”
Putem fi Dumnezeu?
Adelina Bărbos (IX C)
Dumnezeu este, pentru unii bucurie, pentru alţii vindecare, scăpare sau linişte. Însă, toată lumea
ştie că Dumnezeu este putere, este controlul absolut. De aceea, cine nu şi-ar dori să fie Dumnezeu pentru o
zi? Însă, ca oameni, ne va fi uşor să fim Dumnezeu?
Eu cred că unui om îi este greu să fie Dumnezeu doar pentru o secundă, dar mai pentru o zi? Oare
de ce?
În primul rând, pentru că noi reflectăm chipul lui Dumnezeu, dar nu suntem asemănarea Lui, la
suflet. Asemănarea sufletească cu Dumnezeu o putem sinonimiza cu puterea divină.
Puterea lui Dumnezeu este atât materială, cât şi spirituală. Puterea materială constă în puterea
asupra Pământului. Aceasta, atunci când ne încoronăm noi ca Dumnezeu sau ne transpunem în divinitate,
ni se însuşeşte în acel moment. Dar Dumnezeu are şi o putere spirituală. De aceasta, noi nu prea ţinem
cont sau poate nici nu ne gândim la ea, atunci când vrem să fim Dumnezeu. Oare de ce? Pentru că mintea
noastră, la fel ca şi trupul, aspiră la puterea materială. O altă împrejurare în care ne întâlnim cu această
latură a gândirii o reprezintă situaţia financiară. Cine are mulţi bani îşi poate cumpăra puterea cu care îi
poate controla pe cei mai săraci. Însă, Dumnezeu nu
foloseşte puterea materială pentru a ne controla, ci pentru
a ne aminti că există şi că trebuie să ne întoarcem la El.
Revenind la puterea spirituală, putem spune despre ea că
se află la cea mai mare distanţă de sufletul omului,
fiindu-ne foarte greu să ajungem la ea. Şi chiar dacă am
ajunge-o, nu o vom putea cuprinde în întregime. Oare de
ce? Pentru că ea este iubirea, iertarea şi răbdarea absolută.
Acestea sunt greu de înţeles pentru oameni, mai ales în
zilele noastre, când aproape nu le mai cunoaştem. Însă, mai
greu este să ni le însuşim la forma cea mai înaltă. Forma
cea mai înaltă a iertării şi a iubirii este duşmanul. Oare îl
putem iubi şi ierta pe cel care ne doreşte răul sau moartea?
Eu cred că nu. Şi atunci vrem să fim Dumnezeu!!!
În al doilea rând, trebuie să depăşim un prag. Pragul acesta reprezintă eliberarea noastră de
lumea pământească şi de prejudecăţile proprii. Prin aceasta doresc să spun că atunci când eşti Dumnezeu,
nu trebuie să priveşti omul din perspectiva fizică, ci din cea sufletească. Pentru a putea ispăşi şi acest ultim
pas avem nevoie de o transformare morală.
Aşadar, oricât de mult am dori să fim Dumnezeu, nu putem, pentru că suntem oameni, fiinţe
umbrite de aspiraţii pământeşti.
Pe aripi de vânt – pădurea de la marginea satului
Este o după-amiază dezmierdată de vântul plăpând al toamnei. Privesc melancolică pădurea de la

marginea satului, amintindu-mi de frumoasele bolţi cu frunze verzi ale primăverii care acum sunt doar o
amintire.
Un ultim soare mângâie pământul amorţit, auriile frunze străluncind la lumina ultimelor raze.
Privesc din umbră copacii purtând o platoşă de aramă, primind veşminte noi. Pânze de păianjen plutesc
37
„Praf de stele”
deasupră-mi şi îmi mângâie genele. La fiecare pas pe care îl făceam se auzea fâşâitul covorului de aur,
pământul căutând odihnă.
Pădurea de la marginea satului părea tristă, mănunchiul strălucitor al razelor de soare care până
acum se răsfirau din înalt, lipsind. Niciun freamăt... Niciun sunet. O linişte profundă îmi cuprinsese
întreaga fiinţă. Simţeam doar adierea vântului ce îmi mângâia chipul. Visam… ca şi cum stelele vijelios se
înalţă din veşnicia sufletului. Visam şi zburam dintr-un vis în altul. Un foşnet de frunze îmi tulbură visarea
necontenită. Privesc perfecţiunea din juru-mi şi tainele care se ascund în aceasta. Privesc chipul palid al
naturii trecând în mantia de aramă a toamnei. Privesc şi iar privesc…
Natura ar spune multe, la fel cum spunea şi până acum, dar zidul întunericului îi inundă sufletul.
Pare tulburată, vântul tomnatic risipind orice urmă a suflării acesteia. O veşnicie dură domina pădurea. O
suflare aspră îmi domina gândurile. Un strigăt dureros se năpustea asupră-mi. Oare visam? O întrebare
fără răspuns. Mi-o adresam de nenumărate ori, dar răspunsul se întorcea cu aceeaşi interogaţie.
Lacrimi de sânge se năpusteau din inima codrului îndurerat. Simţeam durerea acestuia şi totuşi nu
puteam face nimic. Simţeam chemarea acestuia şi totuşi nu mă puteam apropia. Sufletul clocotea în tăcere,
tăcerea lovindu-mă cu pietre. Ascultam această tăcere a unei realităţi crude, căci aceasta are glasurile ei de
înţelepciune. Sufletul codrului se pierduse în orizont, căutând drumul spre lumină. Tăceam şi simţeam
această linişte. Simţeam chemarea, simţeam cum sufletul geme, dar zidul întunericului mă oprea. Un zid al
unei crude tăceri... Nu eram în stare să opresc această durere înăbuşitoare. Mă simţeam neputincioasă în
faţa acestei chemări. O fire slabă, fără putere, nu poate conteni această durere. Era imposibil să opresc
furtuna din sufletul naturii. Strigătul acesteia continua să geamă. Neputinţa îmi sporea tensiunea psihică.
Duceam o adevărată luptă cu propria-mi conştiinţă. Ce pot face? Întrebarea pe care mi-o adresam de zeci
de ori, dar ecoul se întorcea cu aceeaşi interogaţie.
Simţeam nelinişte şi tensiune... Nu puteam sta fără să fac nimic, e un suflet zbuciumat. Dar, totuşi,
ce? Continui să tac până când furtuna din sufletul naturii se opri, iar glasul plin de durere acum era stins.
Natura găsise drumul spre lumină, zidul de întuneric fiind distrus. Liniştea serii îşi făcuse şi ea apariţia,
acoperind totul cu pânza întunericului. Privesc în tăcere negura nopţii, dând măreţie scânteilor,
lăsându-mă purtată pe aripile vântului.
Lacul încărcat cu nuferi

Purtată de valul serii, mă lăsam învăluită în vraja nuferilor. Glasul unduioasei ape îmi şoptea
armonios misterul acesteia. O adiere sfioasă de vânt cutremură tihna serii.
Mă refugiasem ca şi în alte lăsări de asfinţit în braţele trestiilor. Erau singurele ce-mi înţelegeau
gândurile şi neliniştea. Erau singurele ce-mi alinau durerea în serile târzii de vară. Lacul încărcat cu nuferi
de la marginea satului este un adevărat colţ de rai. Acesta, prin frumuseţea şi perfecţiunea sa, emană cele
mai frumoase sentimente, principala fiind virtutea creaţiei omului: dragostea. Un asfinţit sângeriu se
întrezărea deasupră-mi, oglindindu-se în chipul lacului.
Peisajul nuferilor părea de vis, aceştia fiind ochii nopţii.
Ei reprezintă sufletul tainic al serii ce se lăsa purtată în adâncul
lacului. O linişte tulburătoare îmi cuprinsese întrega fiinţă.
Niciun freamăt, nicio adiere de vânt nu tulbură acest moment de
graţie al odihnei mele. Stau liniştită şi îmi ascult cu înfrigurare
bătăile inimii în tâmple. Imaginea nuferilor galbeni mă duceau
cu gândul la tot ceea ce este frumos, la tot ce viaţa oferă omului,
iar acesta nu ştie să preţuiască. Mii de gânduri îmi veneau în
minte. Mii de amintiri... Neliniştea mă cuprinsese odată cu vraja
nuferilor. Mă lăsam cufundată în valurile tulburătoare ale
gândurilor. O mare de întuneric acoperea asfinţitul sângeriu.
Fotografie realizată de Macavei Maria (IX D)
38
„Praf de stele”
Un glas stins rostea: „De ce eşti tristă?”, dar nu puteam răspunde. Simţeam că ar fi în zadar acest
răspuns. Ştiam că trestiile îmi cunosc gândurile, la fel cum se întâmpla seară de seară când vorbeam cu
acestea până în zori. În negura nopţii priveam tăcută... Mă cuprinsese un fior. Simţeam că nu mai sunt eu.
O durere copleşitoare se năpustea din adâncu-mi. Nici măcar imaginea minunaţilor nuferi galbeni nu îmi
putea tulbura neliniştea. Dar, totuşi, orăcăitul unei broscuţe mă trezeşte la realitate, alungând ceaţa din
privirea mea. Culorile nuferilor îmi inspiră frumosul.
Revin cu zâmbetul pe buze lăsând în urmă paşii grei ai durerii.
Ada
Daniel Balici (VIII A)
Un nou răsărit de soare, o nouă zi în care o să o văd pe Ada, buna mea prietenă, Ada. O fată a cărei
frumuseţe este atât sufletească, dar şi fizică. Părul ei brun, parcă desprins dintr-un trunchi de copac, la fel
ca şi ochii ei profunzi de un căprui intens, pur şi simplu îţi fură privirea. Trupul ei, parcă desprins dintr-o
pictură, „se înalţă” spre cer, spre perfecţiune.
Mă aştepta într-un parc minunat, plin de flori, cu o mireasmă de primăvară. Se juca cu o rândunică,
adora atât de mult vietăţile mici. Cât era de cuceritoare!… M-a zărit, eliberând rândunica din mâini.
- Cândva, în viitorul apropiat, şi eu voi zburda pe cerul plin de nori albaştri. Voi cutreiera tot cerul!
îmi spunea ea plină de entuziasm.
- Ada, am adăugat eu, cerul e interminabil, niciodată nu vei putea
să vezi tot ce ascunde el...
Câtă expresivitate îi avea mimica feţei atunci când se încrunta.
De obicei, Ada era o fire foarte greu de supărat, dar uite că eu reuşisem
să o deranjez prin spusele mele. Uitasem complet că urăşte când cineva
îi strică momentele de imaginaţie, o imaginaţie care, după părerea mea,
era puţin cam bogată în lucruri imposibile, dar ea tot timpul susţinea că
cineva, acolo sus, o vede şi crede în dorinţele ei arzătoare.
- Poţi, din partea mea, să te duci singur la şcoală! Astăzi vom fi,
sau mai bine zis voi fi, foarte indiferentă cu tine, domnişorule!
Ce mai lovitură pentru mine!... Cum aveam să rezist o zi fără a vorbi cu Ada!? Ada era un izvor plin
de idei care îmi îmbogăţeau viaţa, un izvor adânc, plin cu bunătate, afecţiune, iubire. Ce simţeam eu pentru
Ada nu era acea iubire bolnavă, obsesivă, ci era o iubire frăţească, pentru mine ea era sora ce nu o
avusesem niciodată. Bineînţeles, mai mică. Îmi plăcea să mă amuz pe faptul că sunt mai mare ca ea cu două
luni. Ea nu se lăsa niciodată, spunând că e mai mică, dar mai înţeleaptă. Şi chiar avea dreptate!
În ziua aceea, pe care eu o văzusem dimineaţa spre a fi iluminată, nu îmi adresase niciun cuvânt
Ada, chiar dacă îi spuneam cât de rău îmi pare, şi chiar îmi părea. Dar cel mai crunt lucru era faptul că
stătea cu Lili, o fată bogată şi încrezută care nu ştia cum să îmi facă rău. De ce mă ura atât de mult? Nici azi
nu ştiu. Era felul Adei de a mă pune la punct...
După ce se terminaseră orele, o luasem din nou pe drumuri separate, eu mergând prin parcul unde
avusese loc mica contrazicere, iar ea pe drumul principal. În fiecare zi venea şi mă căuta acasă pentru a o
ajuta la câte o problemă de geometrie căreia nu-i ieşea. Apoi ne contraziceam tot timpul în materie de
cărţi, având genuri literare atât de diferite. Oricum, orice clipă petrecută alături de Ada era o plăcere, o
splendoare.
Era ora 10, iar eu eram gata de culcare. Mă aşezasem în patul de lemn şi se auzise un scârţâit.
Toată noaptea mă cuprinseră o mulţime de gânduri bune, rele, dar mai mult rele. Cum putusem să stau o
zi fără să petrec timp cu Ada, cea mai bună soră pe care o puteam avea, Ada... Dacă dormisem o oră în acea
noapte furtunoasă, în care crengile îmi băteau la geam, era enorm.
Mă trezisem cu un sentiment negativ. Ceva se întâmplase, Ada nu venise la şcoală. Când am venit
acasă am aflat ceva înfiorător de am căzut în genunchi, cu lacrimi în ochi. Da, şi băieţii plâng câteodată...
39
„Praf de stele”
Povestim...
Infinit clădirile erau dominate de albastrul metalic ce

Ana Porumb (VIII A) aducea un pic cu luminile din cluburile ce nu
prea obişnuiam să le frecventez acasă. Parcă
Eram aici de aproximativ şapte ore şi rămaşi undeva în moda anilor ’80 cu infuzii
zece minute. Plutisem într-un vid, într-un neant actuale. I-am simtit paşii lui Lou’ apăsaţi în
etern pentru o perioadă mult prea lungă. spatele meu pe balcon, în timp ce-şi târa pantofii
Credeam cu tărie şi acceptasem că soarta-mi negri plini de praf pe granitul acestuia.
fusese pecetluită, că voi pieri aşa cum a făcut-o şi - Nu am fost mereu atât de plictisitori,
partenerul meu, Ed, înaintea mea. Plecasem gânguri el cu calm. Avea vocea dulce, moale,
amândoi de pe Pământ, sau Planeta Albastră, atingând volumul perfect cu fiecare cuvânt.
cum o numeau fiinţele din micuţa constelaţie în M-am întors cu faţa la el, cuprinzându-l în
care ne aflam, de o lună pământească. Din câte totalitate cu privirea: de la blugii roşii rupţi în
am înţeles, aici timpul era nemăsurabil, nu conta, genunchi până la ciuful blond îmbâcsit. Zâmbea.
nu-i afecta. Erau nemuritori. - Nu consider că sunt…, am început eu,
Stăteam pe scaunul stacojiu din dar vocea lui mă întrerupse ferm.
biblioteca centrală a capitalei. Am fost profund - Înseamnă că nu cunoşti adevărata
surprinsă să aflu că aveau aceleaşi organizări distracţie. Ahh! trebuia să ne fi văzut în gloria
teritoriale şi politice ca pe planeta mea mamă. noastră, când Heaven era cu adevărat un rai,
Căutam prin cărţi ponosite date despre paradisul interzis, Cutia Pandorei deschisă într-o
heaveners, poporul ce mă înconjura acum. Nu petrecere eternă, când viaţa gustă lapte şi miere
găseam nimic. Din scoarţă-n scoarţă analizam mereu.
aceste hieroglife heavenere fără niciun rezultat. Vedeam cum privirea i se pierdea în zare,
Frustrată, am ieşit pe balconul bibliotecii cu undeva între linia fină unde soarele ce apunea
cartea în mâna dreaptă, iar cu cea stângă pentru într-un portocaliu intens, se îmbina cu pamântul
a-mi răsfira buclele murdare într-o parte. rece. Era mândru de trecutul lui. A continuat:
Nu am putut să nu observ cum - Era chiar când Arra ajunse la puterea
umiditatea ridicată, alături de căldura din nou planetei. Pe vremea aceea, ne simţeam muritori,
peste medie, m-au izbit imediat, bobiţe de nu cunoşteam drogul eternităţii, eram efemeri,
transpiraţie traversându-mi fruntea micuţă. pierduţi. Ea era frumoasă. Încă îmi amintesc de
Louis, unul dintre singurii locuitori a oraşului cu ea ca şi când ieri aş fi zărit-o prima oară. Ea era
care am intrat în contact, mi-a explicat că Heaven frumoasă. Dar oricât de izbitoare era înfăţişarea
nu are orbită, că ei o ghidează după bunul plac ei nemuritoare, atât de nepotolit, de dornic de
prin Univers. Bineînţeles că l-am întrebat cum e aventuri era interiorul. Cu toţii ne-am îndrăgostit
posibil să păcălească atât de evident gravitaţia. de ea şi am trecut cu vederea ce era în faţa
Nu mi-a răspuns. Întrebările mă măcinau cu noastră. Eu o adoram. Simţeam mai mult pentru
fiecare secundă petrecută în plus aici, iar pe ea decât o pasiune oarbă şi trecătoare; cu fiecare
deasupra nimeni nu părea capabil şi doritor privire ce mi-o acorda, stomacul mi se strângea
să-mi furnizeze informaţii. De pe balconul într-un junghi.
sculptat în piatră roşie cu pietre preţioase După două săptămâni pământene, în
galbene, ce sclipeau în lumina puternică a Heaven s-au raportat dispariţii. La început una-
soarelui, puteam cuprinde cu privirea tot centrul două, dar apoi numărul lor creştea cu o viteză
oraşului. Heavenerii aveau, se pare, o pasiune exagerată. Ţi s-ar părea ciudat dacă ţi-aş spune
dubioasă pentru culorile ţipătoare: haine într-un că nimeni nu a băgat de seamă? Adică, desigur,
verde demn de un semn de circulaţie, părul varia ştiam, dar nu ne păsa: eram intoxicaţi cu vorbele
de la roşu aprins la violet respingător, iar spuse de Arra. Ne calmau, ne făceau să credem că
aşa e modul în care necunoscutul lucrează. Am
40
„Praf de stele”
trăit în minciuni timp de câţiva ani. Oricât de cu un zâmbet pe faţă, sprijinită pe duşumea.
multă ură aş avea pentru ea acum, recunosc un Modul cum îmi rostise porecla, „Lillo”, mă
singur lucru: sub domnia ei, Heaven a devenit numise, atunci când m-a văzut. Apoi i-am simţit
mare. Imaginează-ţi raiul şi înmulţeşte-l cu un buzele pe gâtul meu. „Ai venit” mi-a spus, „nu vei
infinit. Perfecţiunea există sau exista… odată. Tu muri, Lillo, vei domni cu mine”. Apoi o făcuse. Mă
trebuie să întelegi ceva: ea trăise milioane de ani transformase. Pe atunci nu ştiam cum. Mă
înainte şi se hrănea acum pe lângă heaveners, cu omorâse şi apoi mi-a injectat nemurirea în corp
senzaţii tari. Se plictisea. Ea era frumoasă. cu forţă. A fost o tortură. Ea era frumoasă şi
Lou’ îşi opri istorisirea şi lăsă să-i curgă o plecată demult, pe când eu m-am trezit din nou.
lacrimă. Mă abandonase, mă lăsase înainte să mă vadă în
- Îmi amintesc ziua în care m-a forma mea nemuritoare, perfectă.
transformat. Aveam 23 de ani şi câteva zile Luă din nou o pauză.
împlinite. Ea m-a chemat în camera ei. Niciodată - Te voi transforma, Sonia! îmi mărturisi
nu o mai făcuse. Îmi amintesc emoţia şi el imediat după.
nervozitatea ce mă năpădeau în timp ce Mi-am privit bocancii degradaţi.
împingeam uşa mare de metal şi o zăream pe ea - Ştiu!
Legenda curcubeului
Se spune că, demult, pe la începutul creării lumii, trăia un prinţ cu păr bălai şi ochi albaştri, cu care
numai în basme te întâlneşti. Acesta, pe lângă, frumuseţea chipului, era foarte inteligent şi înţelegător cu
poporul său.
Fiindcă era iubit de toată lumea, el nu s-a simţit niciodată singur, iar zilele lui treceau însorite şi
pline de zâmbete. Însă, într-o seară, pe când se plimba prin grandioasa sa grădină, a văzut, pe o creangă de
nuc, două păsărele îndrăgostite. În acel moment inima i s-a umput de melancolie, înţelegând pentru întâia
oară ce înseamnă să fii singur.
De atunci, prinţul nu a încetat din plâns, până când, la curtea palatului, s-a ivit o fecioară. Aceasta
era îmbrăcată într-o rochie roşie cu flori mărunte portocalii, având un văl verde-violet şi pantofii indigo.
Părul ei galben precum soarele, ochii albaştri şi surâsul dulce l-au făcut pe prinţ să zâmbească după atâta
amar de vreme. Pe această fată o chema Curcubeu.
De atunci, curcubeul are puterea să alunge ploaia, aşa cum a făcut fata, demult, cu lacrimile
prinţului.
Cum au luat fiinţă culorile?

Andreea Bărbos (IX C)
La începuturi, pe când omul nu exista, lumea a

fost cu totul diferită de cum este astăzi. Deşi era foarte
mare şi cuprindea foarte multe specii de vieţuitoare
nu era deloc interesantă. Era plictisitoare şi fără viaţă
din simplul fapt că era fără culoare. Toată creaţia era
albă. Vieţuitoarele se deosebeau între ele prin
contururi negre. Totul era diferit, dar şi la fel, în acelaşi
41
„Praf de stele”
timp. Puteai să asociezi lumea imensă cu o coală albă de hârtie, pe care doar conturul schiţelor o făcea să
fie mai puţin interesantă, dar totuşi la fel.
În aceasta, totul decurgea normal. Până când a apărut pe Pământul nostru o vietate foarte ciudată
şi diferită. Era o zână, care, din neascultare, s-a pierdut de grupul ei şi a ajuns aici, în acest univers alb. Ea
era venită din altă galaxie care, odată la patru mii de ani, făcea înconjurul Universului. Aceasta, fiind
curioasă de felul ei, s-a îndepărtat de grup şi, ajungând foarte aproape de raza Pământului, a fost atrasă de
gravitaţia acestuia şi a fost absorbită de el.
Zâna era micuţă şi avea nişte aripi mai mari ca ea. Era îmbrăcată într-o rochie roşie stropită cu
buline albastre, nişte pantofi mici şi asortaţi şi în părul ei lung şi brunet avea un boboc de crin regal. Ea
avea cel mai frumos dar: din mâna ei puteau să ţâşnească culori cu care putea colora orice, până şi lumea
noastră albă. Acest dar l-a moştenit atunci când pentru prima oară a deschis ochii într-o floare
extraterestră de culoarea rochiţei ei. În lumea ei, darul culorii era cel mai tainic şi numai o zână, din toate,
îl putea deţine. Aceasta se năştea fără oracol şi atunci când murea trebuia să treacă foarte mult timp până
o floare dădea naştere alteia. De aceea, era oarecum venerată, însă, fiindcă era tânără şi mai avea foarte
mult până să se maturizeze, era şi certată când făcea prostii. Vârsta maturizării se împlinea atunci când
avea trei mii şase sute optzeci şi cinci ce zile, timp foarte îndelungat pe planeta lor. Acolo o zi era
considerată cât două sute patruzeci de ore sau zece zile pământeşti. Pe zâna noastră o chema Cromo.
Văzându-se înconjurată de o lume nouă, ea a început să plângă de spaimă. Şi stând aşa adunată sub
o frunză de palmier, iată că vine o furnică lângă ea şi o întreabă prietenos:
- Tu cine eşti? De unde vii?... Hai, te rog, numai plânge, fiindcă noi, cei de aici, nu îţi dorim răul!
Atunci zâna îşi ridică încetişor capul şi-i răspunse:
- Eu sunt Cromo, o zână; şi începu să le povestească totul despre ea.
Au reuşit să vorbească, nu fiindcă animalele vorbeau sau zânele se înţelegeau cu ele, ci pentru că,
în lumea zânelor, dacă erai prietenos, te umpleai de harul cunoaşterii tuturor limbilor din Univers.
După câteva zile petrecute acolo, Cromo a ajuns să ne cunoască bine planeta; dar o vedea tristă din
cauza lipsei de culoare, aşa că s-a decis să o coloreze ea. Zis şi făcut. Într-o noapte, pe când toate
vieţuitoarele dormeau, ea lucra la pictarea lumii. Dimineaţă, mare surpriză au avut prietenii ei când s-au
văzut împodobiţi de atâtea culori. Ei i-au mulţumit micuţei pentru aducerea zâmbetului în lumea ce era
considerată tristă. Râdeau şi zâmbeau până când, în înaltul cerului, s-a ivit un portal. De îndată ce l-a văzut,
Cromo i-a ştiut însemnătatea. Era portalul care o chema înapoi acasă. Aceste portale se arătau la zâne,
numai după ce acestea şi-au îndeplinit misiunea vieţii, iar Cromo aceasta a făcut, de fapt, pe Pământ.
- A venit momentul să plec, a zis ea.
Şi, luându-şi la revedere, a intrat în portal, dispărând pentru totdeauna.
De atunci, de când s-a închis acea gaură imensă, lumea a devenit aşa cum o ştim noi, colorată.
Legenda Parcului Rozelor bune magazine, însă lipsea ceva: florile.

Din acest motiv, toţi oamenii din regat
erau foarte trişti. Acel regat nu avea culoare.
Diana Câmpeanu
Într-o zi de vară, regina a mers la scăldat.
(VII C)
Când a intrat în apă, în faţa ei a apărut o broască.
Regina s-a speriat şi a dorit să fugă, dar broasca
Erau odată un i-a zis:
rege şi o regină. Ei - Nu te speria, nu îţi fac rău! Sunt o
stăpâneau regatul broască fermecată!
Timişoara. Acel regat - Dar ce doreşti?, a zis regina.
era minunat. Acolo - Din întâmplare, am auzit că toţi oamenii
găseai cele mai bune din regatul tău sunt trişti pentru că aici nu există
restaurante, cele mai flori. E adevărat?
42
„Praf de stele”
- Da! Este adevărat! Dar stai puţin… dacă pe care le-a plantat în cea mai mare grădină din
tu eşti o broască fermecată, nu ai putea să mă regat.
ajuţi? Dimineaţă, când s-a trezit, regina a mers
- Sigur! Dar ascultă bine ce o să-ţi spun: la repede în grădina în care a plantat florile şi, ce să
noapte, când toată lumea doarme, ia fluierul de vezi! Din cele cinci flori plantate, au apărut o
aur al regelui şi suflă de cinci ori în el. De fiecare mulţime de flori roz, pe lângă pomii şi
dată, îţi va apărea câte o floare roz. Aceste cinci frumoasele decoraţiuni care se aflau deja acolo.
flori trebuie plantate într-o grădină imensă. După Când au văzut, toţi oamenii din regat au
aceea, culcă-te, iar următoarea zi, poţi merge în devenit extrem de fericiţi. Fiind toate florile roz,
acea grădină, pentru a vedea rezultatele obţinute. regele, regina şi toţi oamenii din regat au hotărât
Regina şi-a luat lucrurile, îndreptându-se ca acea grădină, fiind şi foarte mare, să fie numită
spre palat. Cum s-a întunecat, toţi din castel Parcul Rozelor.
dormind, regina a făcut ce i-a zis broasca Acest parc mai există şi azi, iar locuitorii
fermecată. De îndată, i-au apărut cele cinci flori oraşului Timişoara se pot bucura în continuare
de frumuseţea lui.
Primul semn al primăverii

Larisa Ceauşescu (IX C)
A sosit primăvara. Natura se trezeşte încet-încet din somnul îndelungat. Ghiocelul, vestitorul
primăverii îşi scoate sfios capul din ultimele rămăşiţe de zăpadă. A trecut iarna dar amintirile acesteia vor
rămâne veşnic în sufletul meu.
Primele raze ale soarelui îmi trezesc dorinţa de a mă întinde în câmpul de ghiocei, de a privi cerul
senin şi câţiva nori rătăciţi care deveneau tot mai albi.
Deodată, zăresc nişte fantasme şi mă uitam mirată neştiind cu ce să le asociez, dar, privind mai
atent, am remarcat prezenţa berzelor care se întorc din nou în ţara noastră, făcându-ne primăvara mai
frumoasă.
Albinele încep să se dezmorţească lent după iarna geroasă, pregătindu-se astfel pentru o nouă
perioadă de muncă. Odată cu albinele, şi oamenii se trezesc din somnul iernii, vazând astfel cum natura
prinde viaţă.
Plânsetele norilor de zăpadă au trecut lăsând în urmă doar amintirile dulcii ierni.
Astfel, gândindu-mă la primele clipe petrecute din această primavară am pierdut noţiunea
timpului. Am zărit deodată soarele, mingea de foc părăsea tărâmul cerului, lăsând licuricii să creeze
atmosfera primei nopţi de primăvară, sub supravegherea reginei cerului, luna şi supusele sale, stelele.
43
„Praf de stele”
Atitudini
Iubirea natura, în acest moment misterios, pare că

gândeşte, visează şi tresare la unison.
Andreea Bărbos (IX C) Mă lăsam purtată în lumea lecturii, fiind
martora unei poveşti de dragoste inedite în
Iubirea este cel mai măreţ sentiment. Ea călătoria mea interioară. Eram uimită de
stă la baza creării Universului; iar Univers povestea de dragoste descrisă în cele mai mici
înseamnă tot. Este sentimentul care aduce detalii unde posibilul şi profundul pot învinge
armonie, echilibru şi unitate. A iubi înseamnă totul. În mintea mea s-a petrecut cu adevărat o
pace şi linişte. Pentru că atunci când ai acest luptă între realitate şi ficţiune, căci aveam
sentiment, nu poţi decât să faci lucruri frumoase, impresia că visez, iar lumea cărţilor îmi aparţine.
decât să crezi că lumea e perfectă, deşi nu este, să Priveam în gol şi doream să revin la realitate,
crezi într-o viaţă fără necazuri şi greutăţi; să fiind uimită de acea despărţire tragică a unei
trăieşti la cel mai înalt standard. frumoase iubiri. Să fi fost oare o dragoste
Iubirea este şi una dintre cele mai imposibilă? Este atât de puternic imposibilul
importante virtuţi ale unui om, pentru că fără ea încât a învins profundul? Nu-mi explic această
el nu ar fi întreg. De fapt, omul este o faptă a aspră despărţire. Credeam că dragostea va
iubirii. El este creat pentru a iubi, pentru a învinge totul, ca va fi mai presus de orice,
schimba lumea prin iubire. Dintre toate fiinţele, obstacolul fiind fără putere în faţa acesteia. Şi
el cuprinde acest sentiment cel mai mult. Restul, totuşi, această despărţire nu a distrus numai o
animalele şi toată lumea sunt create pentru om, iubire, ci şi un suflet pur care a pierdut speranţa
evident tot din iubire, dar pentru nevoile sale. de a mai iubi vreodată.
Omul este, de fapt, iubirea transpusă a lui Mă pierd cu gândul în profunzimea
Dumnezeu, el este centrul creaţiei. termenului „dragoste” şi mă gândesc la poeziile
Oricât de grea este viaţa sau oricâte lui Eminescu, poezii în care, de multe ori, apare o
răutăţi adună în om, undeva, în adâncul iubire imposibilă.
sufletului lui, se află iubire. Nu există om, cât de De ce mereu trebuie să existe şi tristeţe
rău, care să nu aibă acest sentiment. De exemplu, când lumea ar putea fi atât de frumoasă? Am fost
un puşcăriaş, om rău, care a săvârşit o crimă, creaţi cu iubire, dar de multe ori, nu suntem
atunci când îşi dă seama că a greşit, el deja simte capabili să o împărtăşim celorlalţi. Privesc din
puţin din ceea ce înseamnă a iubi. Dar, când îşi nou pe geam, şi parcă văd descrierile de peisaj-
plânge fapta, el este iubire, pentru că începe să se ficţiune apărute în una din cărţile pe care tocmai
schimbe, să vadă totul cu alţi ochi, să iubească. o terminasem de citit. Şi lumea noastră se
Pentru că a iubi înseamnă a cere iertare aseamănă cu lumea cărţilor în care mă refugiez
şi a ierta... Aceasta este iubirea. seară de seară. Păcat ca unii dintre noi nu pot fi
asemenea personajelor din lecturile mele. Mă
pierd cu gândul şi deodată mă gândesc la
Pe aripi de poveste copilărie. Chiar dacă adesea trece neobservată pe
lângă noi, fără să ne atragă atenţia, este etapa cea
Marina Ciobanu (IX D) mai frumoasă a vieţii, pe care consider că nimeni
nu o poate uita. Îmi amintesc de îndată de opera
Mă refugiasem, ca şi în alte seri, în lumea lui Ion Creangă, în care acesta îşi descrie întreaga
cărţilor, în faţa apusului ce punea amprenta sa copilărie lipsită de griji, în lumea jocului.
asupra camerei mele. Priveam orizontul înşelător Totuşi, chiar dacă, de multe ori viaţa ni se pare
a cărui dungă închipuită juca în plumburiul atât de grea, încât am dori să lăsăm totul baltă,
cerului ca oglinda unei ape. Aveam impresia că aceasta ne oferă şi momente frumoase care, cu
44
„Praf de stele”
singuranţă, vor avea mereu un loc special în Lăsarea serii peste întreaga încăpere mă
inima noastră. readuce la realitate şi părăsesc lumea de vis a
Dragoste şi copilărie... Două cuvinte de cărţilor.
care poate fi legată existenţa noastră, atât de
profundă şi de tulburătoare...
Patimile adolescenţei
Darius Ghera-Rotariu (X E)
Vârsta adolescenţei (pubertatea) este o perioadă foarte dificilă în viaţa fiecărui om. Se produc
diferite schimbări la nivelul fizicului şi psihicului – adolescentul realizează şi simte că are personalitate,
interesele individului se schimbă, fiecare încercând să facă pe „maturul” şi pe persoana „înţeleaptă” care
ştie ce este viaţa.
Totodată, apar şi întrebări noi cum ar fi: „Care este sensul vieţii?” Acest răspuns este căutat pentru
a umple cu ceva un aşa-zis gol care îl nelinişteşte, astfel ajungând să intre în diferite anturaje doar pentru
a ieşi în evidenţă.
Drogurile sunt unele dintre aceste „răspunsuri” găsite de foarte mulţi adolescenţă. DE CE? Primul
motiv ar fi lipsa de informaţii despre aceste tipuri de anturaje, iar în alta cauză, ar fi că drogul, o dată
încercat, determină dependenţa din cauza acţiunii sale asupra zonei corticale (principalele dependenţe
fiind determinate de: cocaină, heroină şi chiar pornografia, având acelaşi mod de manifestare, dar prin alte
mijloace).
Acestea dereglează mecanismul de emisie a dopaminei şi produce ca atare anxietate, depresie,
slăbirea memoriei (pierderea neuronilor) şi chiar atacuri de panică.
Toate aceste lucruri trebuie ştiute. Fiecare părinte are responsabilitatea de a-l atenţiona pe copilul
său asupra acestor pericole şi trebuie să fie prudent la modul în care vorbeşte despre aceste lucru, fie că e
vroba de droguri, fie de alcool, fie de pornografie. Toate acestea sunt uşi care aşteaptă să fie deschise
pentru a „te prinde înăuntru”.
Sunt importante discuţiile cu adolescentul în aceste domenii pentru a-i prezenta o perspectivă, în
care acesta să realizeze ce este bine şi ce este rău. Totodată, este important pentru tânăr să i se explice DE
CE?, căci curiozitatea şi neştiinţa sunt deseori principalele cauze în împătimirea oamenilor, în special, a
tinerilor.
Raportul European School Survey Project on Alcohol and Other Drugs (ESPAD) prinvind
consumul de droguri şi de alcool la adolescenţii din România:
În urma acestui studiu efectuat pe un eşantion reprezentativ de elevi români, până în 16 ani, au
fost puse în evidenţă urmatoarele date*:
- 86% dintre elevii până în 16 ani au consumat băuturi alcoolice;
- 43% s-au aflat cel puţin o dată în stare de ebrietate;
- 57% au fumat;
- 10% au utilizat cel puţin o dată un drog ilegal, cel mai adesea heroina introdusă în ţigări;
- 40% au avut probleme de natură juridică, cu poliţia.
Principalele droguri utilizate de tineri sunt tranchilizantele, sedativele în combinaţie cu alcoolul,
marijuana, haşiş şi heroină, iar locurile principale de procurare a acestora sunt discotecile, barurile şi
şcolile.
De asemenea, s-a mai reclamat faptul că numărul elevilor este mai mare decât numărul
stundenţilor consumatori de droguri şi alcool.
*Datele au fost prezentate public de Institutul de Management al Serviciilor de Sănătate (IMSS) şi de Dr. Silvia
Florescu, din partea ESPAD.
45
„Praf de stele”
Poezii
Daniel Balici (VIII A)
Poezie E încă iubirea noastră?

Ori un roşu te-apasă?
Înot în marea gândurilor Simfonie

Şi mă scufund să admir un coral,
Când un peştişor e luat de val
Şi se zbate povârnit pe mal, Scorţişoară,
Vina toată-i a vânturilor! Miros de măr,
Banane decojite,
Cu paşi repezi mă îndrept spre casă, Atent zdrobite,
Mă înspâimântă Lămâie acră,
Cuvinte amestecate-n ploaie. Senzaţie înmiresmată,
Kiwi iubit,
Ajung în odaie, în uda cămaşă, De priviri sorbit,
Mă străpunge o mare vrajă, Zahăr brun,
Îmi aştern gândurile pe foaie, Cât se poate de bun!
Oh! Ce mare hărmălaie!
Simfonie de parfumuri,
Poetul are de suferit, Iubirea a rămas pe drumuri...
Atunci când cuvintele nu au clădit,
Poezia… Franj de fum
Imperfect Un landşaft nativ îmi fură privirea,
Bucle de fluturi îmi îndesesc uimirea,
A venit primăvara, Cristalizat franj precum un giuvaier,
Culege un mic Se prăbuşete iute ca în şaier.
ghiocel,
Ţinteşte-mi inima Scânteierile de soare palid în dar,
cu el! Se oglindesc pe crengi de brad în zadar,
Norii polari zugrăvesc mai tot cerul,
Îmi bag mâna într- Un portal care va dezlega misterul.
un spin,
Alb pictat în sânge Păşesc pe marea strămutată în alb,
fin, Piano mă prefac într-un fior dalb
Sângerie picătură, Şi intru în taină în dans hibernal.
O mică Sublimă, ne-ncepută pagină de jurnal!
întorsătură.
Desen realizat de Bucsai Denisa (IX D)
46
„Praf de stele”
Vacanţa Adolescenţa
Denisa Duma (IX D) Alexandra-Maria Mocanu (IX A)
Tu, vară dragă și frumoasă Amintiri,

Să tot ne-aduci lumină-n casă, Copilării,
Ne-aduci la toţi vacanţa mare Iubiri,
Și-apoi ne trimiţi la mare. Scrisori.
Buchete de flori,
Ce bine e-n vacanţa mare Visuri,
Când uiţi de lecţii, stai la soare. Nebunii.
Te plimbi, faci baie, te distrezi, Prieteni,
Pe malul mării te bronzezi. Melodii,
Săruturi furate,
Când urci potecile de munte Note luate,
Și intri-n codrul răcoros, Decizii fără sens,
Te-mbie fluturi, flori mărunte, Seara pe mess…
Ce bine e și ce frumos! Şanse ratate,
Speranţe moarte ,
Când pleci la ţară, la bunici Prietenii terminate,
Te-așteaptă căţeluși, pisici. Clipe de poveste,
Te joci cu ei, ești bucuros, Certuri aprinse,
Căci la bunici tare-i frumos! Inimi stinse.
Secrete,
Tu, vară, ne-aduci în casă Regrete,
Legume, fructe dulci, gustoase. Bomboane dulci…
Timpul liber, cer senin Cuvinte reci…
Toate de la tine vin! Adolescenţă, te rog, să nu pleci!…
Azi natura nu mai e vie Mama

Azi nu mai e vie natura, Glas lin,
Mai viu mi se pare orașul Chip divin,
Cu vuietul, mișcarea și praful Mâini fine,
Ce-mi închide gura. Care mă mângâie pe mine.
Gândul meu e tot la tine,
Natura nu mi se mai scaldă-n retină. Femeie care mi-ai dat viată,
E prea tulbure marea, Caldură şi dragoste măreaţă.
E undeva mai înainte, mai în urmă Te voi iubi mereu,
Și îţi privește trupul care piere în oglindă. Îngerul meu!
Azi natura nu mai e vie, File

Mai viu mi se pare-n tablou,
Care soarbe-n ochiul adânc și viu File de poveste
De pori, piele, gânduri Dispărute.
Și, oare, de care amintiri? Petale presărate,
47
„Praf de stele”
Pe o veche carte. Iar rochia-mi pătată de nisip auriu,
Uneori îmi eşti înger. Mă simt de parcă fug, ca argintul viu
De aş fi pasăre, Stau şi privesc spre apus,
M-ai învăţa să zbor. Vise şi gânduri cum s-au dus.
De aş fi o lacrimă,
M-ai transforma în zâmbet. Mă trezesc, realizez,
De aş fi un fulg de nea, Visul a fost, dar păstrez
M-ai prinde-n mâini, Amintirea de mai,
Cu riscul să mă topesc în ele. Lângă colţul de rai.
De aş fi un vers dintr-o melodie,
M-ai învăţa doar pe mine. Prietenia
De aş fi o rază de soare,
M-ai îmbrătişa, să te încălzesc,
Doar pe tine.
De aş fi o stea pe cer,
Prietenie, prietenie,
În fiecare noapte, te-ai uita la mine.
Cunună de bucurie
De-aş pleca din viaţa ta,
Scufundată-n adevăr,
Vei căuta privirea mea,
Stropită cu flori de măr,
În fiecare ea.
Legată cu fir de aur,
Dar ea nu-s eu, eu nu-s ea.
Oare cine te-a făcut?
Şi dacă nu aş fi sau exista,
În mintea ta mă vei crea.
Dumnezeu cel priceput
Alteori îmi eşti demon,
Îmbrăcat în chip de faur.
Mă laşi să mă ard,
Jucându-mă cu focul.
Mă laşi să mă pierd, Ninsoarea
Între cer şi pământ,
Până numai ştiu cine sunt. Iarnă cu ochi albaştri,
Mă laşi nopţi la rând să mor, Cu copaci sihaştri,
De dor. Cu sate fumegânde,
Cu tine am învăţat că iubirea e specială, Cu animale flămânde,
Dulce şi amară. Aduci numai zăpadă,
Îmbraci ţara-n podoabă,
Dezbinând în ură,
Vise… Întreaga natură.
Alexandra Panc (IX A) Tu învii în mine
Fiori de suspine,
Stau, privesc, realizez, Iar sufletul-mi omori
Vise de mai ce păstrez... Cu albeaţă şi ninsori
O jucărie uitată pe mal; Şi trupul mi-l îngheţi
Privesc spre mare, nici urmă de val. Cu friguri şi nămeţi.
Văzând un fulg la geam
Gândul mă poartă, Şi ştiind că nu-i orfan
Stele şi vise... Mă întristez mai tare
Cutreier mereu cu gândul pe mal Iarăşi, o ninsoare?
Jucăria uitată spre un alt ideal...
48
„Praf de stele”
Evocări
Viaţa
Bunicul mi-a povestit...

Era o seară de septembrie, şi iată că văzduhul a furat lumea, iar în grădina bunicilor au apărut
primele stele ca nişte flori argintii într-o grădină a Raiului. În jur era o melancolie supremă ce îţi fura
sufletul. Luceafărul, asemenea unei flăcări nestinse, strălucea în plumburiul minunat al cerului. Frunzele
ruginii ce se aşterneau asemenea unui covor imens, păreau de un roşiatic puternic, în bătaia lunii ce se
zărea uşor pe bolta cristalină a cerului. De jur împrejur e o pace de început de lume. Privesc cu satisfacţie
carul mare şi carul mic, Steaua Polară şi urmăresc cu atenţie stelele căzătoare. O linişte tulburătoare
cuprinsese întreaga atmosferă, doar un greiere rătăcit prin iarbă tulbură acest moment, începând să cânte
cu arcuşul său. Mă duce cu gândul la fabula Greierele şi furnica şi zâmbesc. Visarea şi liniştea necontenită
au fost întrerupte de glasul blând al bunicului.
- Ce seară frumoasă se arată! Iar minunatele stele... Aşa priveam şi eu pe la vreo cinci-şase ani şi
mă minunam. Frumoase sunt darurile cu care această lume a fost înzestrată, dar, păcat că oamenii nu le
preţuiesc.
Ascult şi parcă îmi pun un semn de întrebare. Bunicul vroia să îmi spună, ca şi în alte seri despre
lecţiile de viaţă trăite.
- Ce frumoasă este viaţa, dacă ştii să o trăieşti! Acest lucru nu constă numai în distracţii, cum crede
tineretul din ziua de azi, ci constă în a realiza ceva, în a deveni o persoană mare, o persoană importantă,
pentru ca lumea să fie mândră de tine. Degeaba treci prin viaţă, dacă nu realizezi nimic.
Ascult cu atenţie, căci ştiu că bunicul este un om trecut prin viaţă, care cunoaşte mai bine decât
oricine acest termen.
- Tot ce este frumos, trece repede, nepoată dragă! La fel ca şi viaţa omului, doar că trecerea aceasta
a noastră trebuie să lase urme prin lume, pentru ca cei dragi să îşi aducă aminte de noi cu plăcere. Nimic
nu este realizat degeaba şi fără scop. Viaţa fiecărui om este precum o stea. Începutul este când apare pe
cer, când străluceşte asemenea unui soare pe bolta senină ori înnorată, iar maturitatea, când, încet, se
topeşte precum pâlpâirea unei lumânări.
- Bunicule, ce cuvinte frumoase! Se vede că eşti un om trecut prin viaţă.
- Da, nepoată, aşa este! Şi mi-a plăcut viaţa pe care am avut-o. De asemenea, încă un sfat pe care ţi-l
pot da, este să-ţi trăieşti copilăria, căci nu este om cel ce o dată în viaţă nu a ştiut ce înseamă să fii copil, nu
a făcut lucruri specifice copilăriei şi nu a ştiut să o preţuiască. Şi vrei să-ţi spună bunicul reţeta pentru o
copilărie frumoasă? Este acesta: se pune o rază de soare, o petală de trandafir, o stea strălucitoare, o
picătură de ploaie, câţiva fulgi de nea, un curcubeu, un câmp înverzit, o mare nesfârşită, cântecul duios al
mamei, vorba înţeleaptă a bunicii, apoi se amestecă totul cu zambetul tău cristalin. Şi, ţine minte, atunci
când un copil este fericit şi zâmbeşte, apare şi soarele după furtună.
- Sfaturile tale sunt minunate, bunicule! Cred că orice persoană ar trebui să gândească la fel ca tine.
- De asemenea, în viaţă trebuie să iubeşti, căci iubirea dă aripi fiecărei persoane să zboare. Am citit
eu odată o carte care spunea aşa: „Limpede nu poţi să vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în
miezul lucrurilor”, o vorbă foarte adevărată care m-a impresionat şi pe care o ţin minte şi acum. Preţuieşte
viaţa, nepoată, cu părţile ei bune şi rele, căci aşa cum este, este numai una! Chiar dacă uneori ne loveşte
atât de rău, încât credem că nu ne vom mai ridica, omul trebuie să spere, să pună partea pozitivă în faţă şi
să se gânească că după furtună apare soarele. Este târziu deja şi iată că stelele sclipesc deasupra noastră...
Este timpul să mergi la culcare, dar sper că ce ţi-am spus este o lecţie de viaţă pentru tine şi că vei urma
măcar câteva din sfaturile mele.
- Cu siguranţă, bunicule! Sfaturile tale mi-au deschis mintea. Acum privesc din altă perspectivă
VIAŢA.
49
„Praf de stele”
Copilăria
Copilăria este cadoul pe care ni-l dă viaţa.
Este o lume de miracole pe care, fără să ne dăm seama, o lăsăm în urmă şi păşim, încet-încet, spre
adolescenţă. Copilăria este o comoară a vieţii, cea mai frumoasă etapă din viaţa unei persoane.
Este ca o poveste plină de fantezie şi inocenţă, care, la un moment dat, se va termina şi vom începe
o nouă etapă.
Copilăria fiecăruia începe cu primul surâs al mamei şi cu vocea blândă a bunicii care ne spunea
poveşti şi basme cu prinţi şi prinţese. Aş compara-o cu o floare roz sau cu un fluturaş colorat care zboară
din floare-n floare, dar care niciodată nu stă pe loc.
Este asemenea unui văl care, pe unii oameni îi învăluie, în vreme ce alţii nici nu-l văd, lăsând ca
această etapă să treacă neobservată pe lângă ei. Copilăria este ca un boboc de floare. Este etapa colorată în
mii şi mii de culori din viaţa unui copil, singurul paradis pierdut.
Acum, când am împlinit deja cincisprezece ani, îmi amintesc cu drag de copilăria mea şi încerc să
revăd momentele cele mai plăcute şi mai frumoase. Îmi amintesc cu drag prima zi de şcoală. Toţi eram
nişte boboci cu ghiozdanele mari şi grele în spate. Am păşit sfioşi în curtea şcolii, gândindu-ne că totul e o
joacă. Au urmat multe ore de bucurii şi, de aceea de copilăria mea este legat şi numele doamnei
învăţătoare, care ne-a pus pentru prima dată creionul în mână şi ne-a învăţat tainele cititului şi ale
scrisului. Tot de copilărie aparţin şi numele profesorilor noştri dragi din gimnaziu.
Tărâmul magic al copilăriei se concretizează şi în casa bunicilor, în poveştile spune în serile târzii
de iarnă, în palma aspră, dar blândă, a bunicii, în ligheanul cu gogoşi calde, arămii şi pufoase, date cu zahăr
vanilat, în terenul de baschet din spatele blocului, în serile de vară în care ne jucam de-a v-aţi ascunselea
pe după garaje şi în scări de blocuri.
Copilăria este singurul moment trăit cu intensitate maximă, în care suferim pentru orice, în care
plângem şi ne supărăm din nimic, dar, la fel de repede, ne trece supărarea.
Când se termină copilăria ?
Cred că nici oamenii mari nu pot da un răspuns, poate pentru că un asemenea răspuns nici nu
există.
Ar fi bine ca, în adâncul sufletului, să rămânem mereu copii, iar, fără să ne dăm seama, uneori,
chiar rămânem copii pentru totdeauna.
Adolescenţa
Adolescenţa este perioada de schimbare din viaţa noastră, este perioada când putem vorbi despre
viaţă în adevăratul sens al cuvântului, este asemenea unui izvor ce se strecoară în toate crăpăturile
pământului.
Este perioada când ne formăm ca oameni, când ne creăm propria personalitate, când iubim, când
suferim, când plângem şi ne supărăm din tot felul de nimicuri. Tot atunci apar primele întrebări, primele
confuzii, primele decizii luate de noi înşine, fără ajutorul şi voia părinţilor şi când, de multe ori, încercăm
să ne autocunoaştem. Este un fenomen spiritual nou, pe care, pe de-o parte, încercăm să-l analizăm şi să-l
interpretăm, iar, pe de altă parte, suntem speriaţi, dorind să trăim din nou pe meleagurile copilăriei.
De multe ori suntem stingheri în propria noastră lume şi credem că o luptă pierdută înseamnă
pierderea întregului război. Suntem visători şi melancolici, iar de multe ori ne lăsăm uşor doborâţi de
lupta cu viaţa sau cu duşmanii dinlăuntrul nostru.
Aşadar, adolescenţa este o perioadă unică a vieţii de care ar trebui să ne bucurăm, nelăsând clipe
să treacă pe lângă noi, căci timpul pierdut nu se mai întoarce.
50
„Praf de stele”
Visele rămân cu noi, nu le-am uitat,

Mamă Mamă! Mamă!
Alexandra Coroian (IX D)
Mamă,
Oamenii nu pot trăi fără...
Aruncă-mi fluturi în păr,
Lasă-mă să plâng pe-al tău umăr. Andreea Bărbos (IX C)
Mamă!
Aruncă-mi zâmbetul pe buze iar şi iar, A visa,
Mamă! A invidia,
Ţine-mă iar de mână, A iubi,
Spune-mi noapte bună, A urî,
Apoi să-mi citeşti povestea. A fi buni,
Să te cred şi să mă mir A fi ambiţioşi,
Am un suflet de copil, A fi trişti,
Mamă! A se certa,
Nu mă lăsa să mă pierd când visez, A desena,
Vreau să cred că e posibil A scrie,
Să fie aşa cum vreau eu, A cânta.
Mamă!
Şi dansăm pierduţi în timp, Dacă nu am fi visat imposibilul, nu l-am fi
De ani purtat, făcut niciodată. Urmările viselor sunt: tehnologia
Visele râmân cu noi, nu le-am uitat. şi medicina foarte avansate.
Îţi arunc stele pe chip ca să fii tânără veşnic, Dacă nu am fi invidiat şi urât, nu ar fi
Îţi dau puţin din viaţa mea ca să rămâi prietena existat războaiele.
mea, Dacă nu am fi trişti, nu ar fi existat
Mamă! lacrimile.
Şi azi pe cer sunt doar lumini, lumea se joacă-n Dacă nu am fi ambiţioşi, nu ar fi existat
amintiri succesul.
Despre ce a fost demult, Dacă nu am fi cânta, am fi ca nişte roboţi
Vreau să-ţi văd zâmbetul pe buze iar şi iar, ce nu-şi spun sentimentele.
Mamă! Dacă nu am desena, am fi fără suflet.
N-am să te las să te pierzi când visezi, Dacă nu am scrie, am muri de boala
Vreau să crezi că e posibil sentimentelor.
Să fie aşa cum vrei tu, Dacă nu am fi buni, nu ar exista părerea
Mamă! de rău.
Şi dansăm pierduţi în timp, Dacă nu ne-am certa, nu am avea simţul
De ani dreptăţii în noi.
purtat, Dar dacă nu am iubi, nu am fi împliniţi ca
oameni.
51
„Praf de stele”
Minunata lume a cărţilor
Pro lectură
Francesca Viaggi (IX D)
Bogat și sărac, fericire şi nemulţumire? Dreptate? Cunoaștere?

Despre cunoaștere să fie vorba? Ei bine, un om bogat crede că nu mai are nevoie de cunoaștere
pentru că deja stăpânește puterea. Puterea banului, dar nu și a propriei minţi. Cu bani poţi cumpăra totul,
dar în „tot” nu sunt incluse dragostea şi nici intelectul. Acestea sunt ale tale şi poti face cu ele ce doreşti, ce
te ajută, dar să faci cât mai bine, cât mai multe, ceea ce te face fericit şi să te simţi împlinit.
Pe de o parte, există şi oameni săraci ce nu cunosc multe. De fapt, ce nu cunosc nimic, ce dau vina
pe sărăcie pentru că nu pot cumpăra o carte, că nu ştiu să citească. Poate că e de vină şi lipsa banilor, dar
dacă îţi doreşti cu adevărat să ştii mai multe, să fii mai bun, faci eforturi, munceşti, eşti ambiţios şi astfel
reuşeşti.
Pe de altă parte, există oameni săraci ce ştiu mult mai multe decât cei bogaţi. Cartea reprezintă
unul din răspunsurile noastre. Cu ajutorul ei răzbim, ea înseamnă creaţie, ştiinţă, cunoaştere. Te poate
duce pe cele mai înalte culmi ale imaginarului. Când citeşti o carte poţi pluti, poţi atinge cele mai înalte
vise, dar, în final, tot ea te aduce cu picioarele pe pământ.
Pentru a putea citi cartea pe care ţi-o doreşti trebuie să începi cu una singură. Cu singura carte ce
poate fi şi a bogatului şi a săracului, indiferent de poziţia socială. O poţi avea, o poţi învăţa pentru că o faci
atunci când îţi începi viaţa cu adevărat. Această carte este Abecedarul. Ne învaţă să scriem şi să citim. De
aici putem ajunge să citim şi să înţelegem cărţi ale unor mari scriitori ai literaturii universale.
Dacă citeşti, poţi deveni ceea ce vrei, poţi evolua. Spiritul unei cărţi este esenţial. Ne îndrumă să
fim Oameni.
Când citeşti o carte, înveţi lucruri fără să vrei, fără să-ţi dai seama, înveţi să ai răbdare,
perseverenţă şi concentrare. O carte ne dă optimism.
Astfel, cartea te ajută să devii dintr-un Om mic un Om mare şi mereu trebuie să-ţi amintesti că
„Dacă ai carte, ai parte!”
52
„Praf de stele”
Sufletul cărţilor
Alexandra Bara (IX C)
Cărţile.
Nişte foi prinse una de cealaltă şi acoperite de coperte cartonate. Nimic atractiv la prima întâlnire
cu acestea...
Dar oare ce ne împinge să le citim de nenumărate ori? Un lucru este sigur: nu aspectul lor.
Oare chiar există un suflet al cărţilor, la care doar prin pasiunea pentru citit se poate ajunge?
Fiecare dintre noi încercăm să-l găsim în fiecare carte pe care o citim. Răsfoind din ce în ce mai
rapid paginile firavei cărţi, tensiunea din inimile noastre creşte, sperând, cu fiecare pagină citită, că vom
da peste sufletul cărţilor.
Dar, mai apoi, ne dăm seama că acesta nu este ceva ce scrie în carte. Acesta este o amăgire pentru
cei care nu citesc din plăcere, ci din obligaţie. Vom găsi sufletul cărţilor în umila noastră viaţă de cititori,
doar atunci când vom fi suficient de maturi încât să înţelegem că sufletul cărţilor nu este un lucru ce ne
este descris în fiecare carte prin cuvinte, ci este rezultatul imaginaţiei noastre.
Pasiunea şi dorinţa noastră pentru citit ne va ajuta să înţelegem ce este cu adevărat sufletul
cărţilor. Această descoperire poate fi considerată marea căutare a unui cititor. După această descoperire,
cititorul nu se va mai putea despărţi de cărţi, realizându-se o conexiune inexplicabilă.
Fiecare dintre noi trebuie să avem un ţel în viaţă, aşa cum fiecare cititor pleacă în aventura sa, cu
scopul de a găsi sufletul cărţilor. Se poate spune, cu certitudine, faptul că nu există om care nu are un ţel,
fie el important sau mai puţin...
Prima Carte Într-o zi, Soarele a propus celorlalţi să îşi

spună fiecare povestea apariţiei pentru a se
cunoaşte mai bine. Încântate de această idee,
Stelele şi Luna l-au rugat, politicos, să înceapă el.
- Bine, bine, dacă aşa doriţi voi, spusese el
La începuturi, pe când încă nu exista ziua
cu mândrie în glas. Să ştiţi că eu am fost creat din
şi noaptea, iar pământul nu era împărţit în uscat
coroana regelui Universului! Părinţii mei sunt
şi oceane au apărut poveştile. Însă, cele de atunci
regi!
nu cunoşteau dragostea imposibilă dintre un
- Serios? Întrebă, cu un glas subţire şi plin
prinţ şi o prinţesă, nu aveau cavaleri şi lupte,
de uimire, cea mai mică stea a Universului.
întâmplări cu balauri şi zâne fermecate. Ele erau
- Da! Tatăl meu a zis aşa: „Am să-mi creez
cu totul altfel, erau speciale, precum toate
propriul meu fiu din coroana mea, iar el o să
celelalte, dar aveau o lumină aparte, o lumină a
strălucească cel mai puternic din Univers.”
Universului. Căci pe atunci nu existau decât
Spunând acestea, s-a şi apucat de treabă. M-a
Soarele, Luna şi Stelele. Acestea cucereau
cioplit, m-a rotunjit şi a suflat peste mine stropi
universul cu lumina lor şi umpleau văzduhul cu
de aur. De aceea strălucesc aşa de tare!
vorbele şi râsul lor puternic. Soarele, mândru şi
- Oau, exclamau toate stelele.
fălos, îşi lăuda toată ziulica frumuseţea luminii
- Acum o să vă spunem noi povestea
sale. Stelele râdeau şi se bucurau de marea lor
noastră, spuse o steluţă-roată din Carul Mare.
familie ce dăinuia din moşi – strămoşi. Luna era
Priviţi! Noi suntem cea mai mare familie.
timidă şi fricoasă arătându-şi formele puţin câte
- Aşa-i, a adăugat Luna.
puţin, în fiecare zi, până când se umplea, iar
- Dar care-i povestea voastră!?, ţipă furios
atunci, de ruşine, se ascundea câteva săptămâni.
Soarele.
Iar Pământul nu îşi cunoştea pe deplin formele şi
- Ei bine, nu ştim decât că ne-am trezit
se rotea pentru a le găsi.
dintr-un somn.
53
„Praf de stele”
- Atât? Care a fost prima dintre voi? cereşti s-au întors către Pământ, întrebându-l în
- Stăbunicul Luceafărul, suflară, într-un cor:
glas, stelele. - Nu-i aşa că cea mai interesantă poveste
- Să ne spună el cum aţi apărut. a fost a mea?
Atunci se auzi o voce slabă şi tristă. Atunci, Pământul le-a răspuns:
- Am să vă spun! Povestea mea începe - Eu voi trăi prin sufletul oamenilor. Ei
aşa: eu cândva am fost fratele mai mic al vor fi stăpânii mei! Aşa că, propun să scriem
Întunericului. Eram fericiţi împreună, stăpâneam toate poveştile, iar ei vor hotărî care este cea mai
şi împărţeam totul. Dar acele vremuri au trecut. frumoasă!
- Cum ai ajuns să fii strălucitor, - Bună idee, a spus Luna. Aşa vom face!
străbunicule?, întrebă steluţa cea mică. Şi au început să scrie cu praf de stele pe
- Păi, draga mea, odată, când ne jucam, el foiţe subţiri de vânt. Iar atunci când au terminat,
m-a făcut trişor. Aceea a fost prima lui insultă, Soarele a suflat peste scris mărgăritare de
căci, până atunci, nu ne mai vorbisem urât unul lumină, dând naştere, ca prin magie, primei
altuia. Am fost atât de nervos, încât m-am aprins, opere din Univers. Aceasta, odată ce a prins viaţă,
iar atunci m-am transformat într-o stea. a strigat:
- Şi noi cum am apărut? - Mă numesc Carte şi menirea mea este să
- Voi aţi apărut din lacrimile mele. Poate, aduc bucurie.
dacă plângeţi, puteţi da şi voi naştere altor - Dar de unde îţi ştii deja menirea?,
steluţe. Sau, poate numai eu sunt înzestrat cu întrebă o steluţă uimită.
acest sentiment al singurătăţii şi al regretului - Cum de unde? Din poveştile voastre!
despărţirii de fratele meu. - Şi care-i cea mai frumoasă, o
- Nu fi trist, străbunicule, acum ne ai pe întrerupseră în cor, Luna, Soarele şi Stelele.
noi, pe toate stelele. Iar Luna o să ne spună şi ea - Toate!
povestea ei. Aşa-i Lună? - Cum toate?
- Păi, păi, nu cred că ştiu cum am apărut. - Poveştile voastre pentru mine înseamnă
- Nici tu!? strigă Soarele. sufletul meu. Iar sufletul meu cuprinde o parte
- Iertaţi-mă! din sufletul vostru, al fiecăruia. Şi eu am
- Spune cum ştii, numai spune! descoperit aceste suflete ca fiind foarte frumoase
- Păi, cred că am apărut în urma unei şi calde. Aşa că, toate poveştile sunt frumoase,
neînţelegeri dintre trei stele surori: una mare, dar, pentru a rămâne neschimbate peste veacuri,
una mijlocie şi una mică. Se spune că s-au pierdut trebuie să vă împăcaţi, căci cearta umbreşte
de părinţi şi se sfătuiau care să conducă. Şi cum frumuseţea. Vă rog frumos să vă împăcaţi!
toate doreau acest lucru, s-a ajuns la o ceartă în - Cartea are dreptate! Ura nu ne aduce
urma căreia, de furie, şi-au pierdut lumina, iar decât tristeţe, iar poveştile au fost scrise pentru a
atunci când le-au găsit părinţii, drept pedeapsă, ne cunoaşte nu pentru a ne certa, a spus hotărât
le-au unit. Aşa m-am format eu, cu multe feţe. Soarele.
- Ce m-aţi plictisit cu poveştile voastre! - Să ne împăcăm! au exclamat în cor, Luna
Niciuna n-a fost aşa de interesantă ca a mea, s-a şi Stelele.
lăudat Soarele. Atunci s-au iertat şi aşa a rămas pentru
- Nu-i adevărat!, au exclamat în cor totdeauna. Aceasta a fost prima scriere a
stelele. Universului, iar Prima Carte dăinuieşte şi astăzi
- Ba da! prin strălucirea Soarelui, a Lunii şi a Stelelor.
- Ba nu! A mea e cea mai...
Şi s-a pornit o ceartă ce a zguduit întreg
Universul. Până când, deodată, toate corpurile
54
„Praf de stele”
Timp liber
Fenomenul „Lala Band”
Pariu cu viaţa, care pe noi ne fascinează Merită tot ce e mai bun de la viaţă,
Şi viaţa ne-o colorează, Unde mereu este soare fără ceaţă.
Iar visele din vrajă le eliberează. Am ascultat Ploaia mea,
Noi iubim Lala Band Şi am visat adesea,
Care este noul trend. Am ascultat Cine esti,
Cu ei am învăţat să luptăm Şi pe aripi de poveste trăieşti.
Şi pe aripi de vis să zburăm, Lala Band e un mod de viaţă pentru noi toţi,
Iar lupte să câştigăm. E un vis împlinit, ce va dura la infinit!
Cu ei am învăţat ce este iubirea, Lala Band, trupa fenomen
Şi tot ei ne-au împărtăşit fericirea. Care ne face la concerte să dansăm,
Iar de acolo să nu vrem să plecăm.
Ei ne aduc de fiecare dată momente frumoase,
Din sufletele lor scoase,
Şi care noi le vrem în inimile noastre.
Cu ei împreună am cântat Am învăţat să lupt
Şi i-am urmărit neîntrerupt.
Împreună cu ei avem acelaşi vis,
Iar inimile în vraja iubirii ni le-au prins.
Sunt nişte persoane minunate,
Ale căror melodii merită să fie ascultate
Şi de toţi apreciate.
Doar ei au cheia inimii spre noi vise,
Din al lor suflet desprinse.
Doar ei fac ca inima noastră să zâmbească
Şi fericirea s-o cunoască
Cu ei am învăţat să sperăm, Iar alături de ei speranţa noastră să crească.
Şi visele să ni le câştigăm. Ne-au învăţat STOP să spunem,
Ei ne fac mereu să zâmbim Şi încredere în noi s-avem,
Şi alături de ei să iubim. Lumea noastră s-o creăm.
Sunt nişte oameni minunaţi Ei ne-au arătat ce înseamnă să ai un suflet bun,
Şi nişte luptători adevăraţi Iar bucurii în inimi ne pun.
Care merită să fie ascultaţi şi apreciaţi.
Ce reprezintă Lala Band pentru noi?
Lala Band e un mod de viaţă pentru fiecare, e acel ceva de care avem nevoie în momentele triste
pentru a ne reveni zâmbetul pe buze, este cel mai frumos vis care sperăm că nu se va termina niciodată, e
o trupă minunată pentru că este alcătuită din persoane minunate care îşi dau silinţa pentru noi şi ne fac de
fiecare dată să fim uimiţi de rezultate. Lala Band este acea linişte sufletească de care ai nevoie, e cea mai
frumoasă experienţă pe care o poti trăi.
Ziua de 15 martie 2013 a fost una specială pentru mine, deoarece am avut ocazia de a vizita
platourile de filmare ale actorilor mei preferaţi de la Buftea. Acea zi, cu siguranţă, a fost un vis împlinit,
deoarce îmi doream acest lucru de mult timp. Deci, trebuie să credem cu adevărat în visele noastre, iar ele
55
„Praf de stele”
pot deveni realitate. Lala Band reprezintă cea mai frumoasă lecţie de viaţă pe care o poti primi, e speranţa
pe care de multe ori o credem pierdută, pentru că ei ne-au învăţat că de fiecare dată trebuie să luptăm
pentru visele noastre, fiindcă o luptă pierdută nu înseamnă pierderea întregului război.
Lala Band e iubire, pentru că alături de ei am cunoscut ce înseamnă o iubire adevărată, pură şi am
cunoscut cea mai frumoasă dragoste a adolescenţei. Ei ne-au arătat adevărata valoare a vieţii şi
frumuseţea acesteia, în ciuda obstacolelor întâlnite, ne-au învăţat că nu merită să ne distrugem viaţa cu
droguri şi alte nimicuri, ci că trebuie să o trăim aşa cum este ea – frumoasă, cât timp omul şi-o face
frumoasă.
Ei merită toată admiraţia noastră pentru că au schimbat viaţa multor adolescenţi prin exemplul pe
care l-au dat şi tot ce pot spune este faptul că ei sunt speciali aşa cum sunt. Pot spune că această trupă m-a
ajutat să îmi fac prieteni noi, m-a ajutat să cunosc persoane noi şi, totodată, să fac schimb de experienţe.
Lala Band e trupa generaţiei noastre, generaţia Lala, şi consider că toţi adolescenţii ar trebui să fie
la fel de uniţi ca şi ei, pentru că în echipă totul este mai frumos. Pentru mulţi dintre noi, ei sunt un
exemplu, pentru că prin muncă au reuşit să îşi îndeplinească visele, adică să ajungă pe scenă şi să fie
apreciaţi.
Fiecare moment petrecut alături de ei a fost unul special, începând cu cel din vară, de la Reşiţa,
care a fost, de altfel, primul concert Lala Band la care am participat, cât şi cel din 23 februarie 2013, de la
Sala Capitol din Timişoara, când am avut ocazia de a face şi fotografii cu aceştia. Sunt momente ce nu pot fi
uitate, sunt zile care vor rămâne mereu speciale pentru noi.
56
„Praf de stele”
,,Suntem ceea ce iubim” (Nichita Stănescu)
Denisa Duma (IX D)
Există cineva care nu s-a întrebat noi, persoane care ne corespund din anumite
niciodată ce înseamnă sentimentul de a iubi, care puncte de vedere, persoane care să ne fie alături
ne copleșește uneori, la diferite vârste și pe care nu doar la bucurii, ci și la suferinţe, la împliniri...
oamenii îl numesc iubire?! Există cineva, oare, Atunci când cel drag nouă ne dezamăgește, când
care poate afirma că n-a iubit niciodată, care n-a simţim că n-a fost decât o falsă impresie că
simţit nevoia să-l revadă pe cel drag, fie și doar suntem iubiţi, că am văzut altceva decât ceea ce
pentru o secundă, deși nu s-au despărţit decât de exprimă realitatea, tristeţea e mai mult decât
câteva secunde?! copleșitoare, iar, la final, ajungem să ne blamăm
Eu sunt una dintre susţinătoarele acestei că ne-am oferit atașementul cuiva care nu ni-l
idei și anume că noi, oamenii, devenim, de-a merită, cuiva care doar s-a folosit de noi...
lungul timpului, una cu ceea ce iubim, tocmai În consecinţă, iubirea, da, este un
pentru că iubirea, acest sentiment minunat, care sentiment minunat, iar noi devenim ceea ce
ne inundă uneori sufletele, care ne determină să iubim, pentru că dragostea poate crea așa-zise
ne purtăm ca niște adolescenţi, care ne ajută să marionete, care se mișcă în ritmul dansului său,
fim mai buni, mai generoși, mai afectuoși, mai ritm pe care doar ea îl poate impune. Firește că
protectori cu persoana dragă nouă, este singura dragostea apropie oamenii, îi contopește într-un
care ne ajută să ne dorim cu ardoare ca zorii zilei singur suflet, într-un singur trup, îi face să uite de
să sosească, pentru că avem la ce să ne raportăm ei înșiși, să trăiască unul prin celălalt, generând
existenţa. gânduri frumoase și emoţii vii.
Ca prim argument, consider că atât
iubirea pe care-o primim, cât și iubirea pe care o
dăruim, ne face să preţuim momentele minunate,
să ne dorim repetatibilitatea lor, pentru că noi
înșine trăim prin ceea ce iubim și căutăm să ne
identificăm cu persoana dragă nouă. Așadar, nu-i
mare mirarea că folosim aceleași vorbe, aceleași
expresii, că începem să le copiem gesturile, că
începe să ne placă tot ceea ce-i place iubitului sau
iubitei noastre.
Ca al doilea argument, sunt de părere că
noi, oamenii, căutăm persoane compatibile cu
,,Dacă o noapte din iunie ar putea vorbi, probabil că s-ar lăuda că ea a inventat dragostea.” (Bern Williams)
57
„Praf de stele”
Proiectele noastre
Coordonator: Prof dr. Viviana Milivoievici
Proiect – Aspecte ale vieţii secolului al XIX-lea
Fascinanta lume a cărţilor
„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”
Cărţi dăruite
23 aprilie 2013
„Ziua mondială a Cărţii”

(cărţi realizate de elevii claselor
a IX-a C şi a IX-a D)
Coordonator: Prof dr. Viviana Milivoievici
58
„Praf de stele”
O fereastră spre lume deschid

Prin fiece carte citită.
Foşnetul de-aripi din neaua hârtiei
Mă zboară spre nori de lumină
Şi-mbrăţisez tot pământul apoi
Cu ochi ce descoperă sclipăt în noi,
Cu sufletul rază şi zâmbet şi fulg,
Mai bun şi mai rodnic să fie!
Prof. dr. Elena Jebelean
Adresa redacţiei:
Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”
Str. B-dul C. D. Loga nr. 45

Timişoara
Tel. Director 0256/494480

Tel. secretariat 0256/490043
Adresa de e-mail: contact@liceulpedagogic-tm.ro

Adresa paginii de internet: http://www.liceulpedagogic-tm.ro
În numele libertăţii absolute de exprimare,

autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie.
59
„Praf de stele”
Atunci...
Acum...
ISSN 2286-1467
ISSN-L 2286-1467
60

Revista - &quot;Praf de Stele&quot; - 2012-2013

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Revista - &quot;Praf de Stele&quot; - 2012-2013

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

„Praf de stele”

„Înţelepciunea este partea supremă a fericirii!”

Anul I, Nr. 1-2, septembrie 2012 – aprilie 2013

Coordonator: Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI

Redactor-şef: NADIA DUMITRAŞCU (IXD)

Colaboratori: Prof. univ. dr. CORNEL UNGUREANU, Prof. ELENA

Tehnoredactare computerizată şi design: Prof. dr. Viviana Milivoievici

Despre eroi şi modele

Pornind de la studiile/modelul doamnei profesoare

Prof. univ. dr. CORNEL UNGUREANU

1. Un model: Mircea Eliade. Încercări de Sanda Râpeanu, apoi Ştefan Bănulescu, Pe

Nădăjduim, fiindcă există marile nume care

2. ...şi alte modele

Există creatori care pot trăi trans-

volume, m-am apropiat de adorabila sa care o redescoperea în fiecare clipă altfel şi o

Mircea Eliade – pledoarie pentru lectură şi gazetărie

Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI

În perioada interbelică, tânărul Mircea Eliade a colaborat

1938, ediţia menţionată, p. 172.

10 Ibidem, pp. 121-122.

ediţia menţionată, p. 100.

1932-1938, ediţia menţionată, p. 177.

Lumina divinǎ, izvor al frumuseţii

„Luminǎ linǎ, lini secole luminare şi se sǎvârşea în noaptea de

omul le-a profanat deja. Ideea de frumos a fost

Marina Ciobanu (IX D)

Dulce rugăciune Pentru ca omenirea

Întrebări despre iubire.

Roxana Cristea (XII A)

Motto: „Dragostea să fie fără prefăcătorie”

Experienţe imaginare... în şcoala mea

Transparenţe Pământul, suntem în aceeași bancă, dar distanţa

Astăzi a fost prima mea zi la noul liceu la

Teodora Szabo, George Bunescu (XI D)

Astăzi am ajuns la școală și am intrat în

Prof. RAMONA-MARIA CHINEZ

Ars poetica şi parcă ai vrea să mai zici ceva despre vară.

E mai ascunsă decât Jocul de-a unu…

Prof. RAMONA-MARIA CHINEZ

Ne aflăm, din voia Domnului, în pragul Sfintelor Sărbători.

Alegerea între noapte şi zi

Între aceste coordonate se desfăşoară şi viaţa noastră de zi cu zi.

Aici, în închisoare, descoperă de fapt care este

Cultura, o subţirime a caracterului

Totul a început într-un ocean. Pământ?... întreba Pika foarte curioasă.

„Asta-i călătoria cea mare

Peştişorii înotau voioşi prin

Desen realizat de Solschi Eliza (IXC)

Legenda lui Nuir

Sorina Banda (IX D)

Ema este o patinatoare care a început să cunoască adevărata faţă a

Desen realizat de Solschi Eliza (IXC)

Gânduri, idei, sentimente

Pădurea – leagănul vieţii

În prima dimineaţă răcoroasă de toamnă,

Un răsărit cuprins de farmec

Pe aripi de vânt – pădurea de la marginea satului

Marina Ciobanu (IX D)

Este o după-amiază dezmierdată de vântul plăpând al toamnei. Privesc melancolică pădurea de la

Lacul încărcat cu nuferi

Infinit clădirile erau dominate de albastrul metalic ce

Adelina Bărbos (IX C)

Cum au luat fiinţă culorile?

La începuturi, pe când omul nu exista, lumea a

Revista - "Praf de Stele" - 2012-2013

Revista - "Praf de Stele" - 2012-2013