Aedificabo et destruam
Avertisment
În dorinţa autorului de a reda cât mai fidel epoca fanariotă, el îl anunţă pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începând de la scrisori particulare şi până la acte oficiale. În această privinţă nu are nici o pretenţie de originalitate, după cum nu a dorit să facă o reconstituire istorică fidelă a vreunei domnii. Romanulacesta este o sinteză, un basm şi o operă lirică în acelaşi timp, cine vrea s-o ia în alt fel nu o face decât pe răspundere proprie.Ε. Β.
Partea întâi
Ciuma
Într-o sfântă duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerşitor,înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigând: – Scăpaţi-mă, oameni buni! Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă subsiorile. O fântânea purulentă lăsa săcurgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă. – Ciuma! strigă careva şi numele blestematei goli într-o clipă lăcaşul de rugăciuni.Vestea fugi pe uliţe şi sărbătoarea zilei a şaptea fu turburată. Oamenii se închiseră în case aşteptândceva, cu spaimă. O tăcere de moarte se înstăpâni asupra Bucurescilor. Seara se ivi luna îmbrăcată în sânge şi în jur era un senin sticlă. Pe la miezul nopţii se arătară vârcolacii cătând capul lui Iuda şi locul lui Cain. Câinii luiDumnezeu muşcau cu sete din lumină şi oglinzile ce se ştie că sunt răuvoitoare la boleşniţă fură acoperite cumarame albe. Se întunecaseră şi ele şi femeile spuneau mai târziu că le pieriseră apele. Încenuşându-se şiarătând semnul morţii. Nevestele îşi scoaseră înspăimântate inelele cu pietre preţioase şi le ascunseră. Argintulşi talgerele fură îngropate în sipete, podoabele despuiară pe rând chipurile frumoase şi îngrijorate. Tăcereacreştea nemiloasă şi noaptea asta parcă rece nu se mai sfârşea. La casele boereşli de pe podul Mogoşoaiei setrăgeau grelele perdele şi se aprindeau lumânările de Paşti. Porţile se închideau cu lanţuri şi dacă ai fi ascultat bine se auzeau cheile ruginite mişcând în broaştele de fier. Vârcolacii pieriseră, lumina rea a lunii pierise, acumtotul scânteia ca fundul unui lac. Era o noapte înspăimântătoare când în frumosul nopţii furnicile lucrează maimult şi creşte sarea în mări. Oamenii simţeau cum le sporeşte sângele în vine ca să se apere de groazaameninţării care venea de undeva din văzduh.Încă nu făcea nimeni nimic, toţi se uitau spre palatul Princepelui de la Curtea Nouă. În toate ferestreleardeau lumini mari, împărăteşti, ca la sărbători. Poate era numai un zvon, poate nimic nu era adevărat, poate sesperiaseră popii de la biserica de-i zicea Caimata, cine mai ştia ce să creadă, dar când totul părea că se linişteşteşi lumea se pregătea să adoarmă, deasupra oraşului se auzi un zgomot îndepărtat. Despre Balta Icoanei, numităşi lacul Bulindroaiei, venea un nor ciudat, ca soda în acea stranie lumină. Să fie liliecii de la mânăstireaMărcuţa? Să fie gâştele Mitropoliei? Nu erau. Ceva ameninţător se apropia cu o egală bătaie de aripi. Aerul erastătut, nu mişca nici un vânt, praful sta neclintit în uliţe. Un miros greu, rânced, acoperea acel nor încet, sticlos,ca o lână, acum albă, nu murdară.O nuntire de fluturi, parcă neclintiţi, duşi de o secretă mişcare spre fântânile Princepelui umbri luminalunii. Întâi veniră cei cu aripile ca pucioasa, galbeni şi uşori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii,erau fluturi amiral, fluturi-lămâiţă, albiliţă, fluturii cerului şi fluturii de sidef, vestind zorii ce nu se mai arătau.Păreau frumoşi, mulţi cum erau şi plutind uşor deasupra caselor, apoi învăluiră pomii şi coroanele lor odată se prăbuşiră într-o devorare lacomă şi rămaseră pustii şi iar înfloriră în strălucirea lor mirată când norul cel galbense ridică deasupra palatului. Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înţepătura albastră a stelelor prinele, dar în această frumuseţe totul se duse, la fel de încet, cu aceeaşi tainică mişcare, cum ai muta vag lumina.Dinspre jitniţa domnească se auzi atunci un fel de chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ameninţător. Soseaustrigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătându-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplând aerul de o duhoare grea. Abia mişcau aripile ca şi când ar fi fost înecaţi înapă. Nu se grăbeau, acoperiseră cerul cu un văl negru. Nălbarii şi fluturii cu coadă de rândunică, fluturi de zi,
Leave a Comment