Bucuria iertarii - bucuria Invierii

Bucuria iertarii - bucuria Invierii

Cine nu a fost surprins de afirmatia fara echivoc a Mantuitorului
Hristos, conform careia, "Mai mare bucurie este in Cer pentru un
pacatos care se pocaieste decat pentru nouazeci si noua de drepti
care nu au nevoie de pocainta" (Luca 15, 7). Ce minte omeneasca
nu a fost rastignita in fata acestei provocari si nu s-a intrebat:
cum este cu putinta sa se bucure Dumnezeu mai mult pentru un
pacatos, fie si in situatia in care acesta se intoarce, decat pentru
nouazeci si noua de oameni care nu au pacatuit? Sigur, este
justificata bucuria pentru un pacatos care se intoarce de la
pacatele lui cu multa parere de rau si cu hotararea de a nu mai
pacatui, dar de ce aceasta bucurie sa fie mai mare decat pentru
cei cuminti, de ce sa nu se bucure mult mai mult pentru drepti,
pentru cei care nu au pacatuit?
Constiinta pacatului si iertarea
Raspunsul ni-l ofera Sfantul Evanghelist Luca, cel care
consemneaza cuvantul Mantuitorului de mai sus si care, in
Evanghelia sa, este foarte preocupat de binomul drepti-pacatosi,
de aceste doua categorii in care au fost si vor fi, intotdeauna,
impartiti oamenii. Numeroase din parabolele pastrate numai de
Sfantul Luca, dar si cuvinte sau fapte ale Mantuitorului sau erminii
ale Evanghelistului insusi au ca tema centrala aceasta tensiune
dintre pacatosii care se pocaiesc si dreptii care, mai intai sunt
intrigati de faptul ca Mantuitorul Hristos ii primeste cu simpatie pe
pacatosi si mai apoi se declara suparati si nedreptatiti ca nu se
bucura de lauda si de aprecierea Acestuia, ca nu sunt indreptatiti
in cumintenia lor de insusi Dumnezeu. A se vedea parabola-
simbol pentru aceasta tema, cea a Fiului Risipitor. Aceasta
parabola are ca tema centrala nu pocainta fiului desfranat, ci
bucuria nespusa si nedisimulata a tatalui pentru intoarcerea lui si
intristarea fiului celui mare si cuminte. Lucrul acesta este
confirmat de faptul ca parabola este redata de Sfantul Luca
impreuna cu alte doua parabole, cea a oii si cea a drahmei
pierdute si regasite, care ilustreaza evident si exclusiv bucuria
regasirii lucrului pierdut. De altfel, merita mentionat faptul ca
Sfantul Luca, inainte de redarea celor trei parabole, precizeaza
imprejurarile in care Mantuitorul le rosteste: "...toti vamesii si
pacatosii s-au apropiat de El ca sa-L asculte. Iar fariseii si
carturarii carteau, zicand: Acesta primeste la Sine pe pacatosi si
mananca cu ei. Atunci, El a spus catre ei pildele acestea..." (15,1-
3).
Raspunsul Sfantului Luca este surprins tot in prologul unei la fel
de celebre parabole, a Vamesului si a fariseului, unde spune:
"Catre unii care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe
ceilalti, a zis pilda aceasta: doi oameni s-au suit la templu, ca sa
se roage: unul fariseu si celalalt vames" (18, 9-10). Cu alte
cuvinte, nu exista oameni cu adevarat drepti, nimeni nu este fara
de pacat, sunt insa multi care se amagesc cu gandul ca sunt
drepti, evaluandu-se pe ei insisi in comparatie cu ceilalti. Este
vorba, de fapt, de doua atitudini: cea care il asaza pe om in
postura de a-si vedea continuu pacatele si de a cauta iesire din
aceasta situatie si cea care-l asaza pe om in postura de a-si
inregistra faptele bune si a-si hrani continuu sentimentul
indreptatirii de sine si recunoasterea din partea celorlalti. La
aceasta contribuie substantial o complicitate masiva si
nedeclarata a majoritatii, formata din cei drepti, care pentru
beneficiul propriu intretin prin toate mijloacele mentalitatea ca
cele mai mari pacate, daca nu chiar singurele, sunt cateva, cele
pe care de obicei nu le fac ei si anume, cele grosiere: uciderea,
desfranarea, hotia, betia, etc.
Dreptii nu sunt de fapt drepti, ci sunt pacatosi care nu se
pocaiesc, si nu o fac tocmai pentru ca-si refuza recunoasterea
pacatului. Prin urmare, Dumnezeu este firesc sa se bucure pentru
pacatosii care se pocaiesc si sa se intristeze pentru pacatosii care
nu se pocaiesc, amagindu-se ca sunt drepti.
Bucuria iertarii
Evanghelia dupa Luca este prin excelenta Evanghelia bucuriei
generata de milostivirea fara de margini a lui Dumnezeu, care se
bucura nespus pentru intoarcerea celor pacatosi, care se bucura
sa ierte fara ezitare si fara a cere in vreun fel socoteala celor care,
pacatuind, se intorc la El cu parere de rau, cerand iertare.
Bucuria iertarii este mai mare pentru cel care iarta, dar nu
lipseste nici celui care este iertat. Iertarea aduce, asadar, bucurie
dubla, celui care iarta si celui care este iertat. Bucuria iertarii este
poate cea mai mare si mai reala bucurie. Este bucuria eliberarii
adevarate de sub presiunea nefasta a pacatului, a greselii, a
raului. Daca privim cu atentie, vom constata ca iertarea este
singura care aduce impacarea reala cu noi insine, cu semenii
nostri si cu Dumnezeu. Este singura cale prin care putem iesi din
starea inconfortabila si apasatoare de conflict cu propria
constiinta, cu semenii si cu Dumnezeu.
Iertarea si iubirea
Iertarea aduce bucurie adanca, neamagitoare, fiintiala si pentru
faptul ca, dupa spusele Mantuitorului Hristos, consemnate tot in
Evanghelia dupa Luca, iertarea este strans asociata iubirii. Ea
este, pe de o parte generatoare de iubire si, pe de alta parte, este
generata de iubire. Rostind parabola celor doi datornici, El obliga
pe fariseul - care se considera drept, prin raportare la femeia pe
care, impreuna cu toata societatea de atunci, o considera
pacatoasa - sa recunoasca un adevar evident: ca cel caruia i se
iarta mult iubeste mai mult decat cel caruia i se iarta putin. in
acelasi context, insa, Mantuitorul spune ca ii iarta pacatele cele
multe femeii celei pacatoase, pentru ca mult a iubit.
Constiinta pacatului, pocainta, bucuria, impacarea, iubirea sunt
realitatile inscrise pe traiectoria sau pe calea care include iertarea
si duce la libertate si implinire. Dreptul, dreptatea, indreptatirea
de sine, intristarea pentru iertarea pacatosilor, conflictul,
inciudarea, judecata semenilor si chiar a lui Dumnezeu si
impietrirea sunt realitati intalnite pe calea care nu include iertarea
si duce la captivitate, impas, neimplinire.
Cat de importanta este iertarea, din moment ce Mantuitorul
Hristos conditioneaza iertarea venita din partea lui Dumnezeu de
masura in care noi iertam celor care ne gresesc? "De veti ierta
oamenilor greselile lor si Tatal vostru cel ceresc va va ierta voua
greselile voastre. Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici
Tatal vostru nu va ierta greselile voastre" (Matei 6,14-15). El ne
indeamna in Rugaciunea domneasca sa cerem iertare lui
Dumnezeu in aceiasi termeni: "Si ne iarta noua greselile noastre,
precum si noi iertam celor care ne gresesc noua" (Matei 6,12).
Cat de insemnata sa fie iertarea in iconomia vietii si a mortii, in
iconomia dumnezeiasca a mantuirii, daca Mantuitorul Hristos,
dupa invierea Sa din morti, in ultimul Sau cuvant adresat
ucenicilor, dintre toate se opreste asupra iertarii, improspatand
porunca propovaduirii iertarii la toate neamurile: "Sa se
propovaduiasca in numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la
toate neamurile, incepand de la Ierusalim" (Luca 24, 47) si
actualizandu-le mandatul si puterea de a ierta pacatele in numele
lui Dumnezeu: "Si zicand acestea le-a aratat mainile si coasta
Sa... si le-a zis: Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va
trimit si Eu pe voi! ...A suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant;
carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine,
tinute vor fi" (Ioan 20, 20-23).
Iertarea si Invierea
Iertarea este asociata Invierii. Moartea Fiului lui Dumnezeu pentru
pacatele omenirii intregi este dovada maxima a iubirii si
milostivirii lui Dumnezeu pentru oamenii cazuti, dar si semnul cel
mai evident al iertarii, al gratierii dumnezeiesti maxime si
universale. In viata Bisericii, atmosfera praznicului invierii -
reflectata in slujbele bisericesti si in imnele liturgice - pastreaza si
transmite aceasta iradiere irezistibila a darului iertarii lui
Dumnezeu spre toti si spre toate. Cuvantul pascal al celui intru
Sfinti Parintelui nostru Ioan Gura de Aur, randuit de Biserica a se
citi in Noaptea Invierii, inainte de inceperea Dumnezeiestii
Liturghii, ne cheama pe toti la bucuria iertarii generale si
universale: "impartasiti-va toti din bogatia bunatatii! Nimeni sa nu
se mai tanguiasca pentru pacate, ca din mormant a izvorat
iertarea"! Nu mai exista nici un motiv de intristare, nu mai este
nici un motiv de ezitare, nici un pacat nu este prea mare si nici
toata multimea pacatelor nu poate impiedica revarsarea iertarii, a
milostivirii si a iubirii dumnezeiesti. Sa nu se indoiasca nimeni, sa
nu fie nimeni retinut de vreo neputinta personala. Atat de mare
este darul iertarii in noaptea invierii incat Dumnezeu cheama si
primeste pe toti oamenii, fara deosebire, la bucurie si la
praznuire.
In aceasta unica noapte a Invierii, Dumnezeu ne da inca o data,
coplesitor de convingator, lectia cea mare a iertarii, pe care o
dadea continuu Mantuitorul contemporanilor Sai, facandu-Se
"prietenul pacatosilor": miluind pe cel venit abia in ceasul al
unsprezecelea cu darul platit celui venit in ceasul dintai, daruind
pe cel care nu a ajuns sa faca nimic, dar a avut in gand sa faca
ceva ca si pe cel care a faptuit din plin, primind in bucuria fara de
margini a imparatiei Domnului pe lenesi, ca si pe cei care s-au
nevoit cu infranarea, pe cei care nu au postit ca si pe cei care au
postit, fara nici o deosebire. Aceasta este esenta: fara nici o
deosebire!
Iertarea si Sfanta Impartasanie in Noaptea Invierii
Ma intreb de fiecare data in Noaptea nespus de frumoasa a
Invierii, ce ne opreste, pe cei care ramanem la Dumnezeiasca
Liturghie a Invierii pana spre dimineata, sa dam curs acestei
irezistibile chemari la "impartasirea din bogatia bunatatii, din
vitelul cel gras al Dumnezeiestii Euharistii" sa ne impartasim cu
totii fara nici o exceptie? Nu sunt, cred, singurul preot care, in
aceasta noapte a bucuriei, are usoara amaraciune din pricina
faptului ca nu se impartasesc toti credinciosii - pana la ultimul -,
care raman impreuna in Liturghie si care arata atat de luminosi si
atat de frumosi in lumina Invierii! Sa se impartaseasca nu pentru
ca au implinit sau n-au implinit cele randuite in vederea primirii
Sfintei Impartasanii, nu pentru ca s-au pregatit, ci in virtutea
gratierii unice si exceptionale care nu afecteaza si nu incalca
randuielile si canoanele, ci le desfiinteaza pentru un moment, le
ridica pe toate "pentru inviere"! Ce pacat si cat de mare, ce
multime de pacate ar putea sa biruie milostivirea si revarsarea de
har din aceasta noapte a gratierii universale!? Din relatarea unei
batranele aflam, cu ani in urma, ca in Noaptea Invierii, nu demult,
pe vremea mamei dansei, in Biserica noastra romaneasca se
impartaseau pana si ocnasii, si criminalii!
In fata acestei efuziuni de bunatate si de gratie dumnezeiasca
care anuleaza, fara nici un drept de replica, orice criteriu de
diferentiere sau departajare, de ierarhizare, cat de meschina,
urata, respingatoare, dezolanta si intristatoare poate fi judecata
noastra care continua sa imparta oamenii in drepti si pacatosi, in
buni si rai, in pregatiti sau nepregatiti, si sa faca daruri in functie
de meritele sau pregatirea celor din jur! Ma tem ca nu pacatele
noastre sau ale celorlalti sunt cele care ne impiedica sa facem
acest lucru, ci mai curand - si de aceea mult mai grav -
manifestarea in unii din noi cel putin a reflexului indreptatirii de
sine in fata oamenilor si in fata lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu Se bucura si nu vrea sa Se bucure Singur cu
bucuria iertarii si gratierii generale, de aceea, in acelasi duh si
pentru sfintenia si bucuria Invierii ne cheama sa devenim partasi
aceleiasi bucurii care izvoraste din iertare, indemnandu-ne: "Sa ne
luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam! Sa
zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi! Sa iertam toate pentru
Inviere"!, si sa ne unim inimile in doxologia pascala unica si
neasemanata care proclama evenimentul crucial si fundamental
al iconomiei dumnezeiesti, al istoriei universale, intemeietor al
credintei si al vietii adevarate: "Hristos a inviat din morti, cu
moartea pe moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-
le"!
Pr. Prof. Dr. Constantin Coman