Drept Penal

DISCIPLINE OBLIGATORII
DREPT PENAL – PARTEA SPECIALĂ
Prof.univ.dr. GHEORGHE DIACONESCU
Obiective
Cursul îşi propune să asigure cunoaşterea de către studenţi a
infracţiunilor prevăzute în Codul penal, în legile speciale şi legile
extrapenale, precum şi sursele de documentare recent publicate.
SEMESTRUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Definiţie. Partea specială a dreptului penal este acea diviziune ce
cuprinde ansamblul normelor penale prin care sunt stabilite faptele ce
constituie infracţiuni, precum şi sancţiunile aplicabile persoanelor vinovate
de săvârşirea acestora.
Sistematizare. Legiuitorul a sistematizat normele în partea specială a
Codului penal, folosind criteriul obiectului juridic generic, în alte cuvinte,
criteriul valorii sociale ocrotite de aceste norme – lezate sau puse în pericol
– prin săvârşirea faptelor incriminate. În raport cu această gândire, au fost
alcătuite 11 grupuri mari de infracţiuni – individualizate prin denumirea
„titluri”–, grupuri organizate în continuare, după caz, în subdiviziuni –
„capitole” şi „secţiuni”. Succesiunea incriminărilor a fost ordonată pe
criteriul importanţei relaţiilor sociale care fac obiectul ocrotirii penale,
respectiv pe o scară descrescătoare, de la cel mai important spre mai puţin
important, de la cel mai grav spre o gravitate redusă. De la această
ierarhizare a grupurilor de infracţiuni fac excepţie infracţiunile reglementate
de Titlurile X şi XI, al căror obiect juridic priveşte relaţiile de ordin special,
care nu pot intra în ierarhizarea relaţiilor sociale obişnuite. Normele
cuprinse în legile penale speciale şi în legile extrapenale nu sunt
sistematizate, nu au fost supuse operaţiunii de codificare.
Sediul. Normele speciale de drept penal îşi au sediul în Codul penal
– de la art. 155 la art. 361 – şi în 127 (la data de 08.03.2004) legi penale
speciale şi legi extrapenale.
15
A. INFRACŢIUNILE IN CODUL PENAL ROMÂN
TITLUL I
INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI STATULUI
1. Tabloul infracţiunilor
Art. 155 – Trădarea

Art. 156 – Trădarea prin ajutarea inamicului
Art. 157 – Trădarea prin transmitere de secrete
Art. 158 – Acţiunile duşmănoase contra statului
Art. 159 – Spionajul
Art. 160 – Atentatul care pune în pericol siguranţa statului
Art. 161 – Atentatul contra unei colectivităţi
Art. 162 – Subminarea puterii de stat
Art. 163 – Actele de diversiune
Art. 164 – Abrogat
Art. 165 – Subminarea economiei naţionale
Art. 166 – Propaganda împotriva statului totalitar
Art. 1661 – Acţiuni împotriva ordinii constituţionale
Art. 167 – Complotul
Art. 168 – Compromiterea unor interese de stat
Art. 1681 – Comunicarea de informaţii false
Art. 169 – Divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului
Art. 170 – Nedenunţarea
Art. 171 – Infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin
Concepte-cheie
* Acţiuni de subminare economică sau politică a statului. Cunoscute
în doctrină sub denumirea de acţiuni de „subversiune”, acestea constau în
activităţi desfăşurate în scopul dezorganizării economiei naţionale, a
forţelor armate ori a celor de ordine, al discreditării autorităţilor publice, al
deformării imaginii ţării în exterior.
* Secret de stat. Potrivit prevederilor art. 15, lit. d) din Legea
nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, „informaţiile secrete
de stat sunt acele informaţii care privesc securitatea naţională, prin a căror
divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării”.
16
* Atentat. Acţiune materială şi violentă îndreptată împotriva
persoanei. Noţiunea „atentat” însumează în ea şi are în vedere atât acea
acţiune dusă până la capăt, prin urmare acţiunea care a produs efectiv
uciderea sau vătămarea corporală a persoanei, cât şi încercarea acţiunii,
adică începerea acţiunii de ucidere ori de vătămare corporală.
* Acţiune armată. Acţiune de atacare a sediului unei instituţii publice
de interes central sau local de către un ansamblu de persoane înarmate.
* Propagandă. Răspândirea, în mod sistematic, sau apologia unor
idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi.
2. Aspecte generale şi comune
* Obiectul ocrotirii penale
Infracţiunile din acest titlu au ca obiect juridic generic relaţiile
sociale privind ocrotirea şi apărarea statului. Aceste relaţii sociale sunt cele
formate în legătură cu valorile sociale fundamentale care condiţionează
siguranţa statului, în care sunt implicate asemenea valori, şi anume –
unitatea, integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa naţională,
ordinea constituţională.
Obiectul material. Infracţiunile contra siguranţei statului sunt, de
regulă, lipsite de obiect material. Excepţie de la această caracteristică
generală fac unele fapte de trădare prin ajutarea inamicului – al căror obiect
material îl constituie aeronave, aparate, armament, diverse valori etc.
predate sau procurate adversarului –, de trădare prin transmitere de secrete
– documente sau date care constituie secrete de stat puse la dispoziţia unei
puteri străine ori agenţilor acesteia –, de atentat care pune în pericol
siguranţa statului sau de atentat contra unei colectivităţi – corpul
persoanei/persoanelor asupra cărora se acţionează.
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit (autorul) este, la unele din aceste
infracţiuni, neparticularizat printr-o anume calitate, el putând fi deci orice
persoană. La alte infracţiuni însă, subiectul activ este calificat, absenţa
calităţii pretinse în textul de lege fiind de natură a conduce la o altă
încadrare juridică. Astfel, la infracţiunea de trădare, în toate cele trei
modalităţi normative ale acesteia, subiectul activ are calitatea de cetăţean
român sau de persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului
nostru; la infracţiunile de spionaj şi acţiuni duşmănoase contra statului
calitatea autorului este de cetăţean străin sau de persoană fără cetăţenie şi
nedomiciliată pe teritoriul român; în sfârşit, subiectul activ al infracţiunilor
de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului este funcţionar.
17
Infracţiunile contra siguranţei statului sunt susceptibile a fi
săvârşite în oricare dintre formele de participaţie – coautorat, instigare,
complicitate. Unele din aceste infracţiuni – complotul, subminarea puterii
de stat – presupun, necesarmente, o pluralitate de făptuitori.
Subiectul pasiv al infracţiunilor contra siguranţei statului este
întotdeauna statul, iar la o singură infracţiune – contra reprezentantului unui
stat străin – apare, alături de statul român, un al doilea subiect pasiv,
calificat prin calitatea lui de reprezentant al altui stat.
* Latura obiectivă
Elementul material. Infracţiunile contra siguranţei statului se
înfăptuiesc, de regulă, prin acţiuni, sunt deci infracţiuni comisive. Acţiunile
se pot materializa în felurite modalităţi: transmiterea unor secrete de stat (în
cazul infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete), acţiune armată
(subminare a puterii de stat), atentat împotriva unei personalităţi a statului
nostru ori a unui alt stat (atentatul care pune în pericol siguranţa statului,
respectiv infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin), distrugerea de
bunuri materiale (actele de diversiune), transmiterea orală sau scrisă de idei,
concepţii (propaganda în favoarea statului totalitar), iniţierea unei asociaţii
(complotul). În excepţie de la regulă este infracţiunea de nedenunţare, care
se săvârşeşte prin inacţiune, fiind deci o infracţiune omisivă.
O cerinţă esenţială a acţiunilor-inacţiunilor incriminate prin textele
Titlului I constă în provocarea unei stări de pericol pentru siguranţa statului.
Această cerinţă, la majoritatea infracţiunilor de acest gen, este prevăzută
expresis verbis în textul incriminator – „periclitarea siguranţei statului”
(art.157), „punerea în pericol a siguranţei statului” (art.160, art.169), „de
natură să slăbească puterea de stat” (art.161 şi art.162), „de natură să aducă
atingere în orice mod siguranţei statului” (art.163). În absenţa cerinţei
esenţiale evocate, fapta va fi încadrată în raport de trăsăturile ei
caracteristice (infracţiuni împotriva patrimoniului, contra autorităţii, contra
persoanei etc.).
În legătură cu latura obiectivă a infracţiunilor analizate mai este de
reţinut că urmarea imediată a acţiunilor-inacţiunilor incriminate se
caracterizează prin producerea unei stări de pericol pentru siguranţa
statului. Deci, oricare dintre faptele descrise în primul titlu este aptă să
creeze o atare consecinţă, independent dacă s-a produs ori nu o vătămare
efectivă uneia din valorile proteguite penal. Ele apar, sub acest aspect, ca
infracţiuni de pericol, întrucât legea nu cere a se concretiza un anume
rezultat, starea de pericol fiind implicită (intrinsecă) faptei.
18
* Latura subiectivă
Toate infracţiunile contra siguranţei statului se comit, sub aspectul
laturii subiective, cu intenţie. Într-o poziţie aparte, din punctul acesta de
vedere, este doar infracţiunea de nedenunţare, care poate fi săvârşită atât cu
intenţie, cât şi din culpă. La unele infracţiuni, intenţia este întotdeauna
directă (trădarea), dar la cele mai numeroase infracţiuni intenţia se poate
manifesta şi ca indirectă. Existenţa şi felul intenţiei se desprind din însăşi
materialitatea faptei, deci ex re. Nu se pretinde, pentru realizarea
infracţiunilor contra siguranţei statului, existenţa unui mobil sau scop (cu
unele excepţii), fiind indiferent ce interes l-a animat pe făptuitor să facă
actul prohibit (mobilul, o dată dezvăluit şi probat, poate servi doar la
evaluarea naturii şi întinderii pedepsei aplicate inculpatului).
* Formele infracţiunilor
Legislaţia penală în vigoare exclude, de principiu, incriminarea
actelor de pregătire a oricăror infracţiuni. Prin derogare de la acest
principiu, unele acte de pregătire a infracţiunilor reglementate în Titlul I au
fost asimilate tentativei şi incriminate (art.173, alin.2 Cod penal), derogare
ce îşi găseşte explicaţia în gradul sporit de periculozitate socială pe care îl
prezintă chiar şi această formă imperfectă de activitate. Tentativa se
pedepseşte la majoritatea acestor infracţiuni (art.173, alin.1 Cod penal), în
afara infracţiunilor omisive şi a infracţiunilor de imediată consumare
(atentatul).
Modalităţi normative. Majoritatea infracţiunilor contra siguranţei
statului prezintă două sau mai multe modalităţi normative, adică două sau
mai multe feluri de acţiuni care intră în conţinutul acelei infracţiuni şi sunt
incriminate prin text. Deci, conţinutul infracţiunii poate fi exprimat,
alternativ, prin mai multe variante ale laturii obiective, fiecare din acestea
fiind însă expres descrisă în normă. De pildă, textul ce incriminează fapta
de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului prevede trei
modalităţi normative: divulgarea secretului; deţinerea în afara îndatoririlor
de serviciu de documente ce constituie secrete de stat; deţinerea în afara
îndatoririlor de serviciu a unor documente în vederea divulgării. Tot astfel,
la infracţiunea de complot, sunt enunţate patru modalităţi normative în care
acţiunea, întreprinsă în legătură cu o asociaţie sau grupare al căror scop este
de a săvârşi una dintre infracţiunile prevăzute în art.155-156 C. pen. este
incriminată: iniţierea, constituirea, aderarea şi, respectiv, sprijinirea.
Sunt de semnalat unele cauze de nepedepsire sau de reducere a
pedepsei – o altă particularitate a infracţiunilor contra siguranţei statului –
incidente în ipoteza în care participantul la săvârşirea infracţiunilor
prevăzute în acest titlu adoptă conduita prescrisă în art.172 C. pen.
19
TITLUL II
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII

CAPITOLUL I
CORPORALE ŞI SĂNĂTĂŢII
Secţiunea I OMUCIDEREA
Art. 174 omorul

Art. 175 omorul calificat
Art. 176 omorul deosebit de grav
Art. 177 pruncuciderea
Art. 178 uciderea din culpă
Art. 179 determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Secţiunea II LOVIREA ŞI VĂTĂMAREA INTEGRITĂŢII

CORPORALE SAU SĂNĂTĂŢII
Art. 180 lovirea sau alte violenţe

Art. 181 vătămarea corporală
Art. 182 vătămarea corporală gravă
Art. 183 lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
Art. 184 vătămarea corporală din culpă
Secţiunea III
AVORTUL
Art. 185 provocarea ilegală a avortului
CAPITOLUL II INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI
Art. 189 lipsirea de libertate în mod ilegal

Art. 190 sclavia
Art. 191 supunerea la muncă forţată sau obligatorie
Art. 192 violarea de domiciliu
Art. 193 ameninţarea
Art. 194 violarea secretului corespondenţei
Art. 195 divulgarea secretului profesional
CAPITOLUL III INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ
Art. 197 violul

Art. 198 actul sexual cu un minor
Art. 199 seducţia
Art. 200 abrogat
Art. 201 perversiunea sexuală
Art. 202 corupţia sexuală
Art. 203 incestul
1
Art. 203 hărţuirea sexuală
CAPITOLUL IV INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
Art. 205 insulta

Art. 206 calomnia
20
Concepte-cheie
*Omor comis cu premeditare. Această atitudine psihică a crimi-
nalului poate fi stabilită prin constatarea anumitor împrejurări: a) adoptarea
hotărârii de a ucide, consolidarea acesteia şi reflectarea asupra modalităţii
de înfăptuire a acţiunii; b) exteriorizarea şi manifestarea rezoluţiei
delictuoase constând în obţinerea de informaţii necesare executării
omorului, pregătirea instrumentelor trebuincioase înfăptuirii acţiunii,
alegerea locului şi timpului cele mai propice, crearea condiţiilor favorabile;
c) timpul scurs între luarea hotărârii de a ucide şi punerea acesteia în
executare, interval în care autorul îndeplineşte activităţi pregătitoare.
*Omorul comis prin cruzimi. Conceptul exprimă atitudinea aberantă,
inumană a autorului infracţiunii, materializată în diverse acte (gesturi) prin
care provoacă voit victimei o moarte lentă, prelungită, decesul fiind
precedat de suferinţe mult sporite faţă de cele inerente pricinuite de oricare
acţiune suprimatoare a vieţii.
*Avort delictual. Este avortul efectuat: a) împotriva voinţei femeii
însărcinate, sau b) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale
autorizate în acest scop, sau c) de către o persoană care nu are calitatea de
medic de specialitate, sau d) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece
săptămâni.
*Răpire. Acţiunea de a lua victima dintr-un loc, prin exercitarea unor
violenţe fizice sau psihice, şi de a o transporta într-un alt loc, contrar voinţei
acesteia.
*Sclavia. Este înţeleasă ca acea condiţie a unui individ asupra căruia
se exercită toate atributele dreptului de proprietate sau a unora dintre
acestea.
*Munca forţată sau obligatorie. Este orice muncă sau serviciu
pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care
numitul individ nu s-a oferit de bună voie.
*Ameninţarea. Este o înştiinţare cu producerea unui rău, care constă
fie din săvârşirea unei infracţiuni, fie din producerea unei pagube nemijlocit
de persoana căreia i se adresează ameninţarea sau de soţul ori rudele
apropiate acesteia.
*Şantajul. Este o modalitate de obţinere în mod injust de la o
persoană, prin constrângerea acesteia, un folos pentru cel care şantajează
ori pentru altă persoană.
*Act sexual. Este acţiunea, fapta omului care se referă la sex şi îl
caracterizează, care este privit din punctul de vedere al raportului dintre
sexe, care se referă la viaţa sexuală. Actul sexual se poate realiza prin raport
21
sexual (raport heterosexual), relaţie sexuală între persoane de acelaşi sex
(relaţie homosexuală) şi perversiune sexuală.

Obiectul juridic generic al acestei categorii de infracţiuni este alcătuit
din ansamblul relaţiilor sociale referitoare la apărarea drepturilor
fundamentale ale individului, cât şi a acelor valori sociale care privesc
viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea şi demnitatea omului. La
rândul lor, subcategoriile de infracţiuni însumate Titlului II au un obiect
juridic propriu, constituit din relaţiile sociale ce privesc fiecare dintre
atributele esenţiale persoanei, atribute ocrotite juridic prin textele
incriminatorii (dreptul la viaţă, la integritate corporală şi sănătate, la
demnitate ş.a.m.d.).
Infracţiunile contra persoanei au ori sunt lipsite de obiect material în
raport cu natura dreptului persoanei împotriva căreia sunt îndreptate
acţiunile-inacţiunile ilicite. În cazul în care fapta vizează dreptul la viaţă, la
sănătate, la inviolabilitate sexuală etc., infracţiunile au ca obiect material
corpul persoanei (victimei) asupra căreia se răsfrâng consecinţele fizice
prejudiciante. În ipoteza agresiunilor psihice (morale) prin care se încalcă
un drept subiectiv legat de persoana victimei (dreptul la demnitate,
libertate), infracţiunile, în regulă generală, sunt lipsite de obiect material.
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunilor examinate poate fi,
în principiu, orice persoană; majoritatea textelor incriminatorii nu conţin
prevederi referitoare la o anume calitate pe care trebuie să o aibă acesta. În
particular însă, unele infracţiuni au subiect calificat (mama la pruncucidere,
bărbat la seducţie) ori o anumită calitate care determină încadrarea faptei
într-o modalitate agravată a infracţiunii (soţ sau rudă apropiată la omorul
calificat, conducător de vehicul cu tracţiune mecanică la ucidere din culpă).
Participaţia la săvârşirea acestor infracţiuni este, de asemenea de regulă,
posibilă în toate formele – coautorat, instigare, complicitate. În cazul unor
infracţiuni, participaţia proprie este exclusă (uciderea din culpă) sau limitată
la unele din formele acesteia (de pildă, la viol participaţia există doar în
modalitatea instigării şi complicităţii, coautoratul nefiind posibil).
La majoritatea infracţiunilor contra persoanei, subiectul pasiv este
necircumstanţiat de textele incriminatorii. Acesta însă trebuie să fie o
persoană în viaţă; în caz contrar, diversele agresiuni – îndreptate împotriva
cadavrelor – intră sub incidenţa altor prevederi penale. La unele dintre
22
infracţiuni, subiectul pasiv este calificat, ca, de exemplu, copilul nou născut
la pruncucidere, persoana de sex feminin la seducţie ş.a.
* Latura obiectivă
Elementul material la infracţiunile contra persoanei se exprimă
printr-o diversitate de acţiuni (lovire, ucidere, raport sexual, ofensă), dar
unele dintre aceste infracţiuni se pot înfăptui şi prin inacţiuni (omor,
pruncucidere, ucidere din culpă); atât inacţiunile, cât şi mai ales acţiunile
specifice infracţiunilor contra persoanei pot fi realizate prin mijloace
multiple şi de mare varietate. Toate asemenea infracţiuni provoacă o
urmare imediată, prevăzută expres de lege (de pildă, decesul persoanei la
infracţiunile de omucidere) sau implicită (raportul sexual la infracţiunile
privitoare la viata sexuală). La infracţiunile de rezultat este necesar a se
stabili raportul de cauzalitate dintre acţiunea-inacţiunea autorului şi
urmarea imediată a acestora, în vreme ce la infracţiunile de simplă acţiune
nex-ul rezultă din însăşi materialitatea faptei – ex re.
În cele mai multe cazuri, infracţiunile contra persoanei se săvârşesc
cu intenţie, în ambele forme ale acesteia – directă sau indirectă (omorul,
ameninţarea, violarea secretului corespondenţei, violul, insulta). Forma de
vinovăţie la unele dintre aceste infracţiuni poate fi exclusiv praeterintenţia
(lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte) sau mixtă – intenţie ori
praeterintenţie – (vătămare corporală gravă). În sfârşit, sunt şi infracţiuni
contra integrităţii corporale sau vieţii ce se săvârşesc din culpă (vătămarea
corporală din culpă, uciderea din culpă).
Scopul şi mobilul, ca elemente ale laturii subiective, nu prezintă
relevanţă juridică, în cele mai multe cazuri, pentru realizarea infracţiunilor
examinate. În excepţie însă, elementul scop constituie o cerinţă a existenţei
infracţiunii (şantaj, viol), cazuri în care intenţia este calificată. Alteori,
mobilul şi scopul caracterizează modalităţile agravate ale acestor infracţiuni
(săvârşirea omorului din interes material, după caz, săvârşirea omorului
pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei tâlhării ori piraterii).
* Formele infracţiunii
Infracţiunile contra persoanei, în majoritatea lor, sunt infracţiuni
comisive săvârşite cu intenţie şi deci, în aceste cazuri, ele se desfăşoară în
timp şi pot îmbrăca forma actelor preparatorii şi a tentativei. Cu toate
acestea, actele preparatorii – cu o singură excepţie – nu sunt incriminate.
Excepţia se referă la unele acte preparatorii la infracţiunea de lipsire de
libertate în mod ilegal, în modalitatea agravată reglementată în art.189,
alin.3, care au fost asimilate tentativei şi pedepsite în regimul acesteia.
23
Tentativa este prevăzută de lege la unele dintre aceste infracţiuni şi
sancţionată, şi anume la infracţiunile de omor (art.174, 175,176), vătămare
corporală gravă (art.182, alin.2), provocare ilegală a avortului (art.185),
lipsire de libertate în mod ilegal (art.189, alin.1-3), sclavie (art.190), viol
(art.197), raport sexual cu un minor (art.198), perversiunea sexuală
(art.201), corupţia sexuală (art.202) şi incest (art.203). Desigur, tentativa nu
este posibilă la infracţiunile contra persoanei săvârşite din culpă (vătămarea
corporală din culpă, uciderea din culpă), precum şi la cele care se consumă
instantaneu (insulta şi calomnia săvârşite oral).
Consumarea infracţiunii survine, după caz, în momentul producerii
rezultatului ori în momentul apariţiei stării de pericol prevăzute de textul
incriminator.
3. Analiza infracţiunii de omor

Textul incriminator
Art.174. „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la
10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.Tentativa se pedepseşte”.
* Explicarea unor concepte
a. Ucidere. Prin acest concept se defineşte acea acţiune întreprinsă de
o persoană, prin orice mijloace apte de a provoca încetarea funcţiilor vitale
ale organismului altei persoane şi, în consecinţă, decesul acesteia.
b. Omucidere. Este un cuvânt compus din substantivul „om” şi
verbul „a ucide”.
Obiectul juridic îl constituie acele relaţii sociale referitoare la dreptul
fundamental al omului la viaţă.
Obiectul material este corpul persoanei în viaţă asupra căreia se
îndreaptă acţiunea ucigătoare.
* Subiecţii
Subiectul activ nu a fost calificat de text.
Participaţia la săvârşirea infracţiunii este posibilă în toate formele ei –
coautorat, instigare, complicitate.
În materia omorului, practica judiciară a jalonat o linie de gândire
clară şi constantă asupra participaţiei sub forma coautoratului la săvârşirea
acestei infracţiuni, linie distanţată, oarecum, de aceea „clasică”, incidentă în
alte zone ale Codului penal. Astfel, s-a statuat că omorul este comis în
condiţiile coautoratului atunci când autorii faptei au acţionat concomitent,
în cadrul unei activităţi indivizibile şi în realizarea intenţiei de a ucide, chiar
dacă viaţa persoanei a fost suprimată prin acţiunea exclusivă (concretă,
24
individuală) a unuia dintre participanţi. S-a motivat, în prelungirea
concepţiei, că acţiunile coinculpaţilor – care nu au aplicat lovituri letale
victimei – au contribuit nemijlocit la reducerea posibilităţilor acesteia de a
se apăra, la diminuarea capacităţii sale fizice şi psihice de a rezista
agresiunii, consecinţe care, neîndoielnic, se înscriu în nex-ul cauzal al
infracţiunii. Este însă evident că săvârşirea infracţiunii de omor, în forma
coautoratului, presupune, necesarmente, ca persoana (persoanele) prezentă
la locul şi timpul consumării faptei să desfăşoare activităţi, de orice tip,
indispensabile executării acţiunii ucigătoare, simpla prezenţă la locul
omorului (asistarea) nesatisfăcând cerinţa unei cooperări în sensul noţiunii
penale de coautorat. Într-o astfel de ipostază faptică s-ar putea examina,
eventual, în ce măsură prezenţa acelei persoane poate fi reţinută ca o
complicitate (morală) la comiterea omorului, ori ca infracţiune de
nedenunţare, în cazul că aceasta nu a comunicat autorităţilor judiciare fapta
de omor despre care a luat cunoştinţă.
În ce priveşte participaţia la infracţiunea de omor în forma
complicităţii, aceasta se poate concretiza fie într-un ajutor material acordat
făptuitorului – de pildă, procurarea armei necesare uciderii victimei
(complicele cunoscând intenţia autorului şi dorind sau acceptând
producerea rezultatului), efracţionarea uşii de la locuinţa victimei pentru a
permite pătrunderea autorului în scopul suprimării vieţii acesteia etc. –, deci
complicitate materială, fie într-un ajutor moral – ca, spre exemplu, întărirea
intenţiei autorului de a săvârşi omorul, încurajarea sa în a purcede la
executarea acţiunii ucigătoare ş.a. – complicitate morală.
Subiectul pasiv – persoana căreia i s-a suprimat viaţa – nu a fost
circumstanţiat de text.
Nu prezintă importanţă pentru realizarea infracţiunii vârsta sau starea
de viabilitate a victimei – care poate fi o persoană în vârstă înaintată ori
grav suferindă chiar de o boală incurabilă, condiţii în care aceasta înceta
oricum din viaţă şi într-o perspectivă apropiată –, după cum nu are
relevanţă împrejurarea că omorul a fost săvârşit de autor la cererea victimei.
În cazul în care subiectul pasiv are o anumită calitate – reprezentant
în România al unui stat, lider politic ucis în legătură cu activitatea sa etc. –,
fapta va primi o altă încadrare juridică decât aceea de omor.
* Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune de ucidere,
efectuată prin acte comisive sau omisive. În prima categorie, a celor
comisive, sunt concentrate marea majoritate a acţiunilor de ucidere a unei
persoane, caracterul ucigător putând fi identificat prin examinarea
modalităţilor de concepere şi de înfăptuire a acesteia.
25
Vor imprima acţiunii caracter ucigător: mijloacele (instrumentele)
alese şi folosite de autor pentru executarea acţiunii, mijloace care trebuie să
aibă aptitudinea de a provoca decesul unei persoane – armă de foc, cuţit,
otravă, funie, ciomag, topor etc.; regiunea anatomică spre care este
îndreptată acţiunea, regiune care trebuie să fie din cele vitale – cap, gât,
torace, abdomen – ori în care se găsesc vase mari şi importante de sânge;
intensitatea (violenţa) cu care este purtată acţiunea sau repetabilitatea
acesteia; gravitatea consecinţelor provocate organismului prin acţiunea
autorului – traumatisme cranio–cerebrale, rupturi ale organelor interne,
secţionarea unor artere sau vase mari şi importante de sânge.
Elementul material se exprimă şi prin acte omisive, ca, de exemplu,
expunerea victimei, neputincioasă şi sumar îmbrăcată, la o temperatură
scăzută, ori abandonarea într-o zonă populată de animale sălbatice
omnivore, sau într-un loc necirculat, unde victima nu poate fi găsită cu
uşurinţă şi transportată spre a i se acorda tratamentul medical trebuincios,
ori prin abţinerea autorului de la a întreprinde ceva care ar fi evitat
producerea morţii victimei.
Urmarea imediată constă în decesul persoanei. Între elementul
material al infracţiunii – acţiunea sau inacţiunea autorului – şi urmarea
imediată – moartea unei persoane – trebuie să existe o relaţie de la cauză la
efect, o legătură de cauzalitate; în alte cuvinte, este indispensabil necesar a
se dovedi prin probe, că decesul victimei a intervenit în urma activităţii
desfăşurate de făptuitor. În intimitatea relaţiei cauzale poate apărea un
complex de factori, concurenţiali în producerea rezultatului – decesul
persoanei –, preexistenţi (ca, de pildă, boala, chiar şi gravă ori incurabilă de
care suferea victima), consecutivi (spre exemplu, atitudinea provocatoare a
victimei care a impulsionat manifestarea agresivă a autorului) sau surveniţi
(cum ar fi neglijenţa victimei în a se prezenta medicului ori în a-i urma
prescripţiile, sau însăşi culpa profesională a medicului în diagnosticarea ori
tratarea urmării faptei ilicite). Coexistenţa unor factori contributivi, exteriori
activităţii ilicite, nu este însă de natură a întrerupe lanţul cauzal, dacă este
demonstrat că fără acţiunea-inacţiunea autorului – şi independent de
prezenţa ori absenţa altor factori –, rezultatul nu s-ar fi produs sau, altfel
spus, că acţiunea-inacţiunea autorului a avut aptitudinea de a provoca
decesul victimei, independent de suprapunerea altor împrejurări cu rol
accelerator în instalarea decesului ori în neînlăturarea decesului.
Elementul subiectiv se exprimă la infracţiunea de omor exclusiv prin
intenţie, în ambele ei modalităţi – directă sau indirectă. Vinovăţia
autorului, ca şi a celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii, sub forma
26
intenţiei, rezultă ex re, adică din însăşi materialitatea acţiunii–inacţiunii
acestora. Deci, se va putea stabili intenţia – directă sau indirectă – cu care a
lucrat autorul după examinarea naturii mijloacelor (instrumentelor) folosite
de acesta în agresarea victimei, a felului în care acesta le-a utilizat, a zonei
anatomice vizate prin agresiune etc. Este însă recomandabil să se ia în
considerare şi să se analizeze astfel de împrejurări în individualitatea, dar şi
în complexitatea lor –, evitând a da preeminenţă uneia sau alteia dintre
acestea, chiar dacă una apare ca deosebit de concludentă –, pentru a se
stabili cu exactitate intenţia de ucidere cu care a lucrat autorul. Infracţiunea
de omor este deci realizată indiferent dacă autorul a urmărit sau doar a
acceptat rezultatul letal al activităţii sale direcţionate asupra persoanei.
Eroarea cu privire la persoana împotriva căreia este îndreptată
acţiunea ucigătoare – error in persona –, ori în ce priveşte modul de
mânuire a instrumentelor folosite pentru executarea omorului – aberatio
ictus – nu înlătură şi nici nu diminuează răspunderea penală a agentului, şi
este şi logic şi legic să fie aşa, atâta vreme cât braţul legii ocroteşte, fără
discriminare, toţi indivizii societăţii, căci valoarea socială – viaţa – este
egală şi impersonală.
Textul nu condiţionează realizarea infracţiunii de scopul sau mobilul
participanţilor la săvârşirea infracţiunii, dar fiecare în parte, scop sau mobil,
o dată determinat în cauză, va putea constitui o împrejurare cu valoare
circumstanţială în evaluarea gravităţii faptei şi a răspunderii făptuitorului.
Infracţiunea de omor este susceptibilă de desfăşurare în timp şi deci
de săvârşire în forme imperfecte. Legea însă nu sancţionează actele
preparatorii, deşi ele pot fi înfăptuite şi de cele mai multe ori chiar sunt
înfăptuite (procurarea substanţei toxice ori a armei, culegerea de informaţii
despre programul viitoarei victime etc.).
Tentativa este posibilă în toate formele ei – întreruptă, terminată sau
relativ improprie – şi sancţionată de text, esenţial fiind ca efectul letal să nu
se producă din motive independente de voinţa autorului.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii urmării
imediate, adică al instalării morţii persoanei, indiferent dacă acest moment
coincide cu cel al acţiunii, ori se situează într-un plan posterior.
27
TITLUL III
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
FURTUL
FURTUL CALIFICAT
FURTUL PEDEPSIT LA PLÂNGEREA PREALABILĂ
ABUZUL DE ÎNCREDERE
TÂLHĂRIA
PIRATERIA
GESTIUNEA FRAUDULOASĂ
ÎNŞELĂCIUNEA
DELAPIDAREA
ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT
DISTRUGEREA
DISTRUGEREA CALIFICATĂ
DISTRUGEREA DIN CULPĂ
TULBURAREA DE POSESIE
TĂINUIREA
28
Concepte-cheie
*Arme de foc. Sunt acele arme a căror funcţionare determină
aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe aprinse sau luminoase
ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare. Principiul de
funcţionare are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din
detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.
*Substanţe narcotice. Sunt acele substanţe care acţionează asupra
centrilor nervoşi, producând pierderea cunoştinţei, relaxare musculară,
diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor.
*Efracţie. Acţiunea violentă prin care este înlăturat dispozitivul de
închidere (asigurare), ori un alt obiect care obstaculează autorului ajungerea
la bunul ori la locul unde se află acesta.
*Escaladare. Acţiunea de depăşire (de trecere) peste sau pe sub un
obstacol care împiedică ajungerea făptuitorului la bunul pe care
intenţionează să-l sustragă.
*Chei mincinoase. Sunt dispozitive de deschidere a sistemelor de
încuiere (închidere a uşilor sau porţilor de la imobile, a portierelor de
autovehicule, a mecanismelor cu care sunt prevăzute casele de bani sau
mapele tip diplomat, dulapurile metalice ori de lemn, casetele etc.). Astfel
de dispozitive sunt confecţionate special pentru folosirea la deschiderea
unor multiple şi diverse sisteme, sau contrafăcute după modelul original,
ale cărui tip, dimensiune, format şi profil se obţin fraudulos, cel mai adesea
prin presarea cheii originale pe o suprafaţă maleabilă şi care conservă fidel
amprenta (ceară, plastilină, săpun etc.).
*Gestionar. Este persoana încadrată în muncă la o unitate, care are ca
atribuţii principale primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor acelei unităţi.
*Administrator. Persoana care, potrivit funcţiei sale, îndeplineşte un
complex de activităţi, la nivel de conducere a unităţii, ce implică acte de
dispoziţie asupra bunurilor aparţinând acesteia (director, contabil şef,
inginer şef etc.).

Obiectul juridic generic al tuturor infracţiunilor patrimoniale este
format din fasciculul de relaţii sociale privitoare la patrimoniu – public şi
privat – ce se cer ocrotite împotriva feluritelor acţiuni cu efecte prejudiciate
îndreptate împotriva acestuia. Prin textele incriminatoare contra patrimoniului
sunt însă protejate nu numai relaţiile sociale ce se formează în jurul dreptului
de proprietate – privată ori publică –, ci şi, în egală măsură, posesia şi detenţia
29
– chiar şi aceea precară – a bunului. Căci, prin patrimoniu se înţelege
complexul de drepturi şi obligaţii privind entităţi care, în genere sau în
particular, sunt susceptibile a fi evaluate economic. Deci, conceptul de
patrimoniu are un conţinut şi o sferă mult mai largă decât acela de
proprietate, conceptul de patrimoniu însumând toate drepturile reale, toate
drepturile cu caracter patrimonial, toate obligaţiile, precum şi orice situaţie
care prezintă chiar numai o aparenţă de drept.
Obiectul material al infracţiunilor patrimoniale este însuşi bunul
asupra căruia se îndreaptă acţiunea ilicită, bun care, la unele infracţiuni, este
întotdeauna un bun mobil – furt, însuşirea bunului găsit, delapidare,
tâlhărie, abuz de încredere şi tăinuire –, la altele poate fi mobil ori imobil –
înşelăciune, distrugere, gestiune frauduloasă –, iar la infracţiunea de
tulburare de posesie, bunul poate fi numai imobil. Sunt însă infracţiuni în
care apare ca obiect material adiacent şi corpul persoanei violentate fizic –
tâlhăria şi pirateria.
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestor infracţiuni este, în regulă
generală, necircumstanţiat de text, deci el nu trebuie să aibă o anume
calitate. Infracţiunea de delapidare are însă subiectul activ calificat –
funcţionar –, iar la alte infracţiuni subiect activ nemijlocit poate fi chiar
proprietarul bunului – furt, distrugere, distrugere din culpă. Infracţiunile
patrimoniale sunt susceptibile de săvârşire în toate formele participaţiei
penale – coautorat, instigare, complicitate – cu unele excepţii.
Subiect pasiv este persoana – fizică sau juridică – care suferă o
pagubă în urma infracţiunii, dar, la infracţiunile săvârşite prin violenţă,
subiect pasiv va fi şi persoana agresată fizic.
* Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii analizate se exprimă prin acţiuni –
de regulă – dispuse pe o plajă largă, ce au drept consecinţă afectarea
patrimoniului. Unele din aceste infracţiuni au caracter complex, deoarece în
conţinutul lor intră – ca element constitutiv sau circumstanţă agravantă –
fapte care, altminteri, sunt incriminate distinct – tâlhăria şi pirateria.
Urmarea imediată constă, în regulă generală, în provocarea unor
daune patrimoniului – public sau privat – şi, în particular, în producerea de
vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii ori decesul victimei –
tâlhăria şi pirateria.
La unele infracţiuni, raportul de cauzalitate rezultă din însăşi
materialitatea faptelor – ex re –, dar la altele, nex-ul cauzal dintre acţiune şi
consecinţă trebuie dovedit.
30
Infracţiunile patrimoniale se săvârşesc cu intenţie, unele chiar cu
intenţie calificată – furtul, tâlhăria, înşelăciunea. În excepţie, distrugerea din
culpă, infracţiune care, aşa cum se desprinde din chiar denumirea ei,
implică vinovăţia sub forma culpei.
Actele pregătitoare, deşi posibil de înfăptuit, nu intră sub incidenţa
penală în lipsa unor dispoziţiuni legale în acest sens. Tentativa, potrivit
dispoziţiilor art.222, este sancţionată la infracţiunile prevăzute în
art.208-212, 215, 2151, 217 şi 218.
Consumarea infracţiunilor patrimoniale survine în momentul
apariţiei urmării periculoase, adică al provocării pagubei materiale.
3. Analiza infracţiunii de furt

* Textul incriminator
Art.208. „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 12 ani.
Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare
economică, precum şi înscrisurile.
Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în
parte făptuitorului, dar la momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia
sau deţinerea legitimă a altei persoane.
De asemenea, constituie furt luarea în condiţiile alin.1 a unui vehicul,
cu scopul de a-l folosi pe nedrept”.
* Explicarea unor concepte
a. Conceptul de a lua are, în sensul art.208 din Codul penal, înţelesul
de a scoate un bun din stăpânirea persoanei – fizice sau juridice – care îl are
în posesie sau detenţie, adică de a-l sustrage acesteia. Prin acţiunea de
sustragere se schimbă, prin urmare, situaţia de fapt a bunului, care trece din
sfera de dispoziţie a posesorului în sfera de dispoziţie a autorului faptei.
Deposedarea persoanei de acel bun şi imposedarea autorului faptei se
realizează, de regulă, prin varii acţiuni – subtilizare, apucare, dosire etc. şi,
mai rar, prin inacţiuni – reţinerea unora din bunurile pe care făptuitorul le
remite celui în drept a le deţine.
b. Bun mobil. Prin acest concept se înţelege lucrul care poate fi
mişcat dintr-un loc în altul fără a-şi pierde valoarea economică. În această
categorie conceptuală intră bunurile mobile prin natura lor, cât şi cele
devenite astfel prin detaşarea acestora din bunuri imobile (demontarea
31
pieselor de la un strung, dislocarea cărămizilor sau grinzilor unei construcţii –
operaţiuni urmate de însuşirea acestor componente ale bunului mobil). Tot
astfel, sunt bunuri mobile rodul (fructele, produsele) imobilului, cât şi
bunurile imobile prin destinaţie (animale de muncă), susceptibile de a fi
sustrase.
Prin „bun”, ca lucru ocrotit de dispoziţia penală, se înţelege orice
obiect însumat într-un patrimoniu, privat ori public, şi care prezintă valoare
pentru deţinătorul patrimoniului. Valoarea poate fi economică (exprimabilă
sau evaluabilă în bani), afectivă (fotografii, distincţii pentru anumite merite
ştiinţifice sau culturale ori performanţe sportive) sau pur şi simplu utilitară
(de folosinţă pentru anumite activităţi).
Corpul omului sau anumite părţi ale corpului – cât omul este în viaţă –
nu poate fi obiect material al furtului, dar aparatele şi protezele folosite de
acesta (stimulator cardiac, ochi de sticlă, perucă, coroană dentară etc.) pot
constitui obiect material al infracţiunii.
Nu vor constitui obiect al furtului res nullis (lucrurile ce nu aparţin
cuiva) şi res derelictae (lucrurile abandonate), deoarece acestea nu aparţin
unui patrimoniu.
Potrivit art.208, alin.2 din Codul penal, sunt considerate bunuri
mobile şi energiile (electrică, nucleară, hidraulică) dacă au valoare
economică. De asemenea, potrivit aceloraşi dispoziţii, sunt asimilate
bunurilor care pot face obiectul unei fapte de furt şi înscrisurile de orice fel
(corespondenţe – private sau publice –, registre, albume, manuscrise ş.a.),
fără ca textul să mai pretindă ca acestea să aibă valoare economică. În
sfârşit, alin. 4 al art. 208 din Codul penal incriminează fapta de sustragere a
unui vehicul, dar nu în scopul însuşirii lui – pentru că în acest caz sunt
incidente dispoziţiile alin.1 –, ci în scopul de a-l folosi pe nedrept. Obiectul
furtului în situaţia dată nu va mai fi „bunul”, în integralitatea acestuia, ci
valoarea de întrebuinţare a bunului. Furtul are, prin urmare, un caracter
temporar.
c. Posesia sau detenţia altuia
c.1. Posesia. Este o stare de fapt care constă în stăpânirea materială a
unui lucru de către o persoană, cu intenţia de a se comporta faţă de acesta
ca proprietar sau titular al altui drept material. De cele mai multe ori posesia
este exercitată de însuşi proprietarul bunului, dar ea poate fi exercitată şi de
către o persoană care nu este titulară a acestui drept.
c.2. Detenţia. Prin aceasta se înţelege tot o stăpânire de fapt a unui
lucru, însoţită însă de obligaţia de a-l restitui proprietarului. Din lectura
textului se poate desprinde cu uşurinţă constatarea că legea penală nu apără
împotriva unor fapte numai proprietarul unui bun, ci, în egală măsură, şi pe
32
cel care îl deţine în posesie sau detenţie. De fapt, textul nici nu se referă la
raportul juridic de proprietate dintre persoană şi bunul respectiv, ci doar la
raporturile de posesie şi detenţie dintre persoană şi bun. Mai mult,
dispoziţia legală nici măcar nu pretinde ca posesia sau detenţia bunului să
fie legitimă, această condiţie a legitimităţii fiind necesară doar în situaţia că
bunul este sustras de însuşi proprietarul sau coproprietarul acelui bun –
art.208, alin.3 C.pen.
Infracţiunea de furt are ca obiect juridic special acele relaţii sociale
cu caracter patrimonial, referitoare la posesia şi detenţia asupra bunurilor
mobile. Obiectul material al infracţiunii îl constituie bunul mobil însuşit de
autorul faptei din patrimoniul privat ori public.
* Subiecţii
Subiectul activ este necircumstanţiat de text, el poate fi, deci, orice
persoană. În varianta normativă de la alin.3, făptuitorul are însă calitatea de
proprietar sau coproprietar al bunului sustras de la persoana care îl deţine
legitim în posesie sau detenţie.
Infracţiunea de furt este susceptibilă de săvârşire în toate formele de
participaţie – coautorat, complicitate, instigare –, cu precizarea însă că în
cazul coautoratului şi al complicităţii concomitente – deci, atunci când
actele sunt executate de două sau mai multe persoane, din care cel puţin
una în calitate de autor –, fapta constituie infracţiunea de furt calificat,
prevăzută de art.209, alin.1, lit. a). Aşadar, formele de participaţie proprii
infracţiunii analizate – art.208 – sunt doar instigarea şi complicitatea
anterioară.
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana – fizică sau juridică – din a
cărei posesie sau detenţie a fost sustras bunul mobil. Pluralitatea de subiecţi
pasivi este posibilă în ipoteza în care, prin aceeaşi faptă – deci aceeaşi
acţiune – sunt sustrase bunuri aparţinând unor persoane diferite, cât şi în
cazul când bunul sustras este în coproprietatea mai multor persoane,
ipostază cunoscută în doctrina de specialitate şi în practica judiciară sub
denumirea de unitate naturală a infracţiunii.
* Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii se exprimă, aşa cum s-a arătat,
printr-o acţiune (cel mai adesea) ori printr-o inacţiune, prin care este sustras
un bun mobil din detenţia sau posesia persoanei fizice sau juridice. În cazul
când bunul este sustras din locuinţa părţii vătămate, în care autorul a
pătruns fără drept, sunt săvârşite două infracţiuni – de furt şi violare de
domiciliu – aflate în concurs real. În cazul acţiunii de sustragere de energie
33
electrică, doctrina şi practica judiciară au considerat că fapta se încadrează
în infracţiunea de furt în paguba proprietăţii publice. În ce priveşte furtul
prevăzut în alin. final al art. 208, este de reţinut că, prin acţiunea de
sustragere a vehiculului, autorul nu vizează însuşirea lui, nu urmăreşte să-l
înstăpâneze, ci doar să-l folosească, pe nedrept, vremelnic.
Urmarea imediată a infracţiunii constă în schimbarea stării de fapt a
bunului, care este scos din posesia subiectului pasiv – deci de sub controlul
şi posibilitatea acestuia de a dispune de bun – şi mutat în posesia
subiectului activ. Cele două momente – cel al deposedării părţii vătămate şi
cel al imposedării autorului faptei – nu trebuie să se suprapună, să fie
simultane, esenţial fiind doar primul moment pentru realizarea urmării
imediate. Astfel, este produsă urmarea imediată în situaţia în care autorul
faptei ridică bunul din locul iniţial şi-l ascunde undeva – fie chiar şi în
locuinţa (incinta) părţii vătămate – de unde, direct ori prin intermediul altei
persoane, să-l ia ulterior pentru a intra efectiv în posesia acestuia. Prin
deposedarea de bun, victima furtului suferă o pagubă materială, care constă
în lipsirea sa de folosinţa acestuia.
Legătură de cauzalitate. Între acţiunea de sustragere a bunului şi
apariţia urmării imediate este o firească legătură de cauzalitate, care rezultă
din însăşi materialitatea faptei – ex re.
Infracţiunea de furt se săvârşeşte exclusiv cu intenţie, şi anume cu o
intenţie calificată, întrucât intenţiei îi este asociat şi scopul.
Textul art.208 din Codul penal pretinde, pentru realizarea laturii
subiective a infracţiunii, ca luarea bunului, de către autor, din posesia sau
detenţia unei persoane să fie fără consimţământul acesteia şi în scopul de a
şi-l însuşi pe nedrept.
Al doilea element al laturii subiective – scopul – este determinant
pentru reţinerea sau nu a faptei sub incidenţa textului incriminator, scopul
însuşirii pe nedrept a bunului fiind de esenţa acestei infracţiuni. Aşadar, este
necesar a se dovedi că scopul autorului faptei a fost de a-şi însuşi acel bun,
adică de a-l trece definitiv în posesia lui. În cazul modalităţii normative
prevăzute în alin.4, scopul urmărit de făptuitor nu este acela de a-şi însuşi
definitiv vehiculul, ci doar de a-şi însuşi folosinţa lui. Pentru realizarea
infracţiunii de furt este lipsit de relevanţă mobilul care l-a animat pe autor.
Tentativa la infracţiunea de furt este incriminată prin art.222 C.pen.
Se consideră în faza de tentativă fapta unei persoane de a începe
executarea actelor de sustragere a unui bun, acţiune întreruptă, desigur din
motive independente de voinţa acestuia, mai înainte de a se imposeda cu
34
acel bun. Aşadar, deposedarea victimei de bun, nesuccedată de
imposedarea cu acel bun de către făptuitor, situează fapta în perimetrul
tentativei şi nu în acela al infracţiunii consumate. Potrivit teoriei
apropriaţiunii, care guvernează Codul nostru penal în materie, furtul este
consumat doar în momentul în care bunul a trecut în posesia efectivă, în
stăpânirea de fapt a autorului infracţiunii, indiferent dacă autorul a reuşit
sau nu să păstreze acea posesie ori dacă el a izbutit sau nu să părăsească
incinta locului de unde a sustras.
Va constitui deci tentativă la infracţiunea de furt fapta unei persoane
de a introduce mâna în buzunarul sau poşeta victimei, de a prinde
portmoneul şi chiar de a-l extrage din acel loc, acţiune ce este întreruptă
mai înainte ca bunul să iasă efectiv de sub controlul posesorului şi să intre
sub stăpânirea făptuitorului. În raport cu această delimitare de principiu,
infracţiunea de furt este consumată în momentul imposedării autorului cu
bunul sustras. Furtul folosinţei unui vehicul se consumă în momentul
punerii în mişcare a acestuia.
Infracţiunea de furt poate avea caracter continuu ori continuat.
35
TITLUL IV
Art.223 – 235 – abrogate
TITLUL V
INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII
Art. 236 Ofensă adusă unor însemne

Art. 2361 Defăimarea ţării sau a naţiunii
Art. 237 Abrogat
Art. 238 Abrogat
Art. 239 Ultrajul
Art. 240 Uzurparea de calităţi oficiale
Art. 241 Portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive
Art. 242 Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri
Art. 243 Ruperea de sigilii
Concepte-cheie
*Autoritate. Într-un prim sens, prin autoritate se înţelege prestigiul
(consideraţia, reputaţia, influenţa de care se bucură, prestanţa) unei instituţii
publice în raporturile cu indivizii din raza sa de competenţă. Într-un alt
sens, conceptul are înţelesul de putere (drept, capacitate) a unei instituţii
publice de a da dispoziţii, de a impune ascultare tuturor indivizilor cărora se
adresează activitatea respectivei instituţii. Conceptul mai are şi înţelesul de
instituţie publică, adică de structură instituţională prin care se exercită
puterea etatică.
*Însemne. Conceptul desemnează acele semne distinctive ale statului
român – simbolurile naţionale. Potrivit art. 12 din Constituţie, simbolurile
naţionale ale statului sunt drapelul, stema şi sigiliul, precum şi imnul naţional.
*Calitate oficială. Se înţelege acea calitate conferită unei persoane de
către o autoritate sau instituţie publică de stat, în virtutea căreia titularul ei
poate reprezenta autoritatea sau instituţia respectivă sau poate acţiona în
numele acesteia.
*Înscrisuri care prezintă valoare artistică, ştiinţifică, istorică,
arhivistică. Înscrisurile din primele trei categorii de valori sunt cele
reglementate prin Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil, iar înscrisurile din ultima categorie sunt cele
reglementate prin Legea nr. 16/1996 – Legea arhivelor naţionale.
36
Obiectul juridic generic al infracţiunilor reglementate în Titlul V îl
constituie relaţiile sociale referitoare la autoritatea instituţiilor publice, al
căror prestigiu se impune a fi asigurat şi ocrotit.
Majoritatea infracţiunilor au ca obiect material corpul victimei,
respectiv bunurile asupra cărora se îndreaptă acţiunea ilicită; este însă
lipsită de obiect material infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale.
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii este necircumstanţiat de
text. La unele infracţiuni, legea prevede o anumită calitate a făptuitorului –
funcţionar, alt salariat – ca modalitate de agravare a răspunderii.
Participaţia este posibilă, de regulă, în toate formele acesteia – coautorat,
instigare, complicitate. În excepţie, infracţiunea de port nelegal de decoraţii sau
semne distinctive, care poate fi săvârşită doar în persoana proprie şi deci este
susceptibilă de participaţie numai în forma instigării şi complicităţii.
Subiectul pasiv principal este reprezentat de autoritatea publică al
cărei prestigiu a fost periclitat. În particular, poate apare şi un subiect pasiv
adiacent – funcţionarul asupra căruia se răsfrânge acţiunea ilicită.
* Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunilor se exprimă, de regulă, prin
acţiuni – adesea multiple şi alternative – şi mai rar prin inacţiuni.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări primejdioase pentru
valoarea socială ocrotită de lege – autoritatea instituţiilor publice.
Raportul de cauzalitate, ca la toate infracţiunile de pericol – rezultă ex re.
Toate infracţiunile contra autorităţii se săvârşesc cu intenţie, directă sau
indirectă. La una dintre modalităţile de săvârşire a infracţiunii de sustragere sau
distrugere de înscrisuri (art.242, alin.2), forma de vinovăţie este culpa.
Scopul şi mobilul nu prezintă interes pentru realizarea infracţiunii.
Tentativa este pedepsită doar în cazul infracţiunii de sustragere sau
distrugere de înscrisuri.
Toate infracţiunile contra autorităţii se consumă în momentul
comiterii acţiunii incriminate, care coincide cu acela al apariţiei stării
primejdioase pentru autoritatea instituţiilor publice.
37
3. Analiza infracţiunii de ultraj
Obiectul juridic special este complex, fiind alcătuit, în principal, din
relaţiile sociale care privesc autoritatea statului, şi, în secundar, din relaţiile
sociale referitoare la onoarea, libertatea ori integritatea corporală sau
sănătatea funcţionarului care reprezintă acea instituţie publică.
Obiectul material. În modalitatea tip prevăzută în alin.1 al art.239,
infracţiunea este lipsită de obiect material, dar în modalitatea reglementată
în alin.2 – comiterea faptei prin loviri sau alte acte de violenţă –,
infracţiunea are ca obiect corpul funcţionarului ultragiat.
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii nu este circumstanţiat
de text.
Participaţia penală este posibilă în toate modalităţile sale.
Subiectul pasiv este însă calificat şi complex, fiind reprezentat, pe de
o parte şi în principal, de instituţia care exercită autoritatea publică, pe de
altă parte şi adiacent, de funcţionarul care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat.
* Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii în formă tip de la alin.1 şi 2 se
exprimă prin acţiuni de insultă, calomnie sau ameninţare, în vreme ce la
forma agravată, de la alin.3, acţiunile sunt de lovire sau alte acte violente. O
cerinţă esenţială pentru realizarea infracţiunii este ca acţiunea ilicită să fie
întreprinsă împotriva funcţionarului „aflat în exerciţiul funcţiunii” ori
„pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii”.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru
autoritatea publică reprezentată de funcţionarul ultragiat, dar şi într-o
vătămare cauzată victimei în ipoteza în care infracţiunea este săvârşită în
modalitatea sa agravată.
Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
Infracţiunea de ultraj se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă.
Pentru existenţa intenţiei este însă necesar a se stabili că autorul faptei a
avut reprezentarea că persoana agresată – psihic sau fizic – are calitatea de
reprezentant, în funcţie, al unei autorităţi de stat.
Scopul şi mobilul nu sunt implicate în realizarea infracţiunii.
Tentativa este pedepsită de lege, iar consumarea acesteia survine în
momentul efectuării acţiunii care naşte urmarea periculoasă a faptei.
38
TITLUL VI
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE
INTERES PUBLIC SAU ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE
DE LEGE
39
Concepte-cheie
*Tulburare însemnată cauzată bunului mers al unui organ sau al
unei instituţii de stat ori al unei unităţi din cele la care se referă art. 145
C.pen. Prin „tulburare” se înţelege o afectare (bulversare) a relaţiilor de
serviciu din acea unitate, iar cât priveşte caracterul „însemnat” al tulburării,
acesta se evaluează de către magistrat în raport cu gravitatea efectelor
produse.
*Material nuclear. Orice materie primă nucleară şi orice material
fisionabil special.
*Material radioactiv. Orice material, în stare de agregare, care
prezintă fenomenul de radioactivitate, inclusiv deşeurile radioactive.
*Materii explozive. Explozivii propriu-zişi, amestecurile
explozive, pirotehnice şi simple, mijloacele de iniţiere, cele auxiliare de
aprindere, precum şi orice alte substanţe sau amestecuri de substanţe
destinate să dea naştere la reacţii chimice instantanee, cu degajare de
căldură şi gaze la temperatură ridicată.

Obiectul juridic generic este constituit din relaţiile sociale care
privesc normala evoluţie a raporturilor de serviciu, precum şi buna
înfăptuire a justiţiei, siguranţa circulaţiei pe căile ferate, regimul stabilit
pentru anumite activităţi reglementate de lege.
Obiectul material. În regulă generală, infracţiunile din Titlul VI
sunt lipsite de obiect material, dar unele dintre acestea au ca obiect material
bunurile sau corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă acţiunea ilicită
(de exemplu, infracţiunile de favorizare a infractorului sau de supunere la
rele tratamente).
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit al majorităţii infracţiunilor este
circumstanţiat de lege, prin calitatea de funcţionar public sau funcţionar, ca,
de pildă, la infracţiunile de abuz şi neglijenţă în serviciu, purtarea abuzivă,
luarea de mită ş.a. Alte infracţiuni – ca, de exemplu, darea de mită, traficul
de influenţă – au subiectul activ necalificat.
Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia, cu
excepţia infracţiunilor săvârşite din culpă, la care participaţia poate fi doar
în formă improprie.
Subiectul pasiv principal este statul, iar subiectul pasiv secundar
este persoana juridică sau fizică, care a suportat consecinţele infracţiunii.
40
* Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunilor se exprimă prin acţiuni ori
inacţiuni de mare varietate privitoare la un act de serviciu de competenţa
subiectului activ, ale căror efecte se răsfrâng asupra subiectului pasiv.
Unele infracţiuni au ca urmare imediată producerea unei tulburări bunului
mers al unei unităţi sau o pagubă (abuzurile şi neglijenţa în serviciu), dar
altele nu sunt condiţionate de existenţa unui rezultat, fiind, aşadar,
infracţiuni de pericol (infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei).
În raport cu natura infracţiunii – de rezultat ori de pericol – se cere
sau nu stabilirea raportului de cauzalitate dintre acţiunea/inacţiunea ilicită
şi consecinţele acesteia.
Forma de vinovăţie predominantă la aceste infracţiuni este intenţia
– directă sau indirectă – excepţia localizându-se la infracţiunile de
neglijenţă în serviciu şi neglijenţa în păstrarea secretului de stat.
Scopul şi mobilul sunt irelevante pentru realizarea infracţiunii.
Tentativa este pedepsită doar la câteva infracţiuni (împiedicarea
participării în proces, tortura, evadarea ş.a.), majoritatea textelor
incriminatoare din acest titlu neprevăzând sancţionarea tentativei.
Consumarea are loc, după caz, la momentul în care
acţiunea/inacţiunea ilicită a declanşat starea de pericol pentru valoarea
socială ocrotită sau la care a produs rezultatul pretins de text.
3. Analiza infracţiunii de luare de mită

Art.254. „Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori
primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea
unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu
îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de
serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Fapta prevăzută în alin.1, dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu
atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi
interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de
mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani”.
41
Obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale
referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu şi la interdicţia
impusă funcţionarului de a-şi apropria avantaje materiale ilicite prin
exercitarea serviciului său.
Infracţiunea este lipsită de obiect material.
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii este calificat de
text, el nu poate fi decât un funcţionar.
Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia; în cazul
coautoratului este însă necesar ca făptuitorii să aibă calitatea de funcţionar.
Subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică sau
persoana juridică în serviciul căreia făptuitorul prestează serviciul.
* Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii se exprimă prin acţiuni –
„primirea”, „pretinderea” sau „acceptarea” – ori inacţiune –
„nerespingerea” unor „promisiuni”, aceste alternative vizând foloase
materiale injuste. Elementul material, indiferent de forma sa de manifestare,
se plasează, în timp, anterior efectuării/neefectuării actului de serviciu,
întârzierii ori înfăptuirii lui necorespunzătoare.
Folosul material ilicit este dobândit (sau tentat) de autor în
schimbul îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii de a îndeplini un act
privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar
îndatoririlor lui de serviciu. Nu prezintă importanţă dacă folosul ilicit este
remis anterior sau posterior momentului în care funcţionarul a îndeplinit, nu
a îndeplinit, a întârziat ori a efectuat un act de serviciu contrar îndatoririlor
legale, după cum nu prezintă importanţă nici dacă folosul pretins sau
promis nu a mai fost predat efectiv funcţionarului. Prezintă însă importanţă
pentru realizarea infracţiunii ca momentele de mai sus să fie precedate de
pretinderea/primirea de foloase materiale, sau de acceptarea/nerespingerea
promisiunii unor astfel de foloase.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări primejdioase pentru
normala desfăşurare a activităţii în unitatea în care făptuitorul prestează servi-
ciul, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru prestigiul acelui serviciu public.
Raportul de cauzalitate – ex re.
Infracţiunea se săvârşeşte de făptuitor cu intenţie directă şi
calificată, întrucât însumează şi elementul scop, care este acela de a-şi
trafica funcţia pentru obţinerea unor avantaje materiale.
42
Mobilul nu joacă vreun rol în realizarea infracţiunii.
Tentativa nu este sancţionată de lege.
Consumarea infracţiunii are loc, instantaneu, în momentele în care
făptuitorul pretinde, primeşte, acceptă sau nu respinge promisiunea de bani
ori alte foloase ce nu i se cuvin.
În art.3 al art.254 C.pen. este prevăzută măsura confiscării speciale
a banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri care au făcut obiectul luării de
mită; în ipoteza că acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata
echivalentului lor în bani.
*
Este necesar a fi studiată şi Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (publicată în M.Of. nr. 219
din 18 mai 2000), modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei
(publicată în M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003), care completează textele
infracţiunilor prev. de art. 254-257 C.pen. şi incriminează noi fapte de
corupţie.
43
TITLUL VII
INFRACŢIUNI DE FALS
Cap. I – Falsificarea de Cap. II – Cap. III – Falsuri în

monede, timbre sau alte Falsificarea înscrisuri
valori instrumentelor de
autentificare sau de
marcare
Art. 282 – Falsificarea Art. 286 – Art. 288 – Falsul
de monede sau de alte Falsificarea material în înscrisuri
valori instrumentelor oficiale
Art. 283 – Falsificarea oficiale Art. 289 – Falsul
de timbre, mărci sau Art. 287 – Folosirea intelectual
bilete de transport instrumentelor Art. 290 – Falsul în
Art. 284 – Falsificarea oficiale false înscrisuri sub
de valori străine semnătură privată
Art. 285 – Deţinerea de Art. 291 – Uzul de fals
instrumente în vederea Art. 292 – Falsul în
falsificării de valori declaraţii
Art. 293 – Falsul
privind identitatea
Art. 294 – Falsul prin
folosirea emblemei
Crucii Roşii

Obiectul juridic generic este constituit din relaţiile sociale care se
întemeiază pe încrederea publică (fides publica) în autenticitatea anumitor
lucruri (entităţi) cu valoare probatorie, adică a acelor lucruri care, potrivit
legii, exprimă sau atestă adevărul.
Obiectul material. Infracţiunile de fals, în majoritatea lor, au obiect
material şi acesta este exprimat prin acele lucruri (entităţi) ocrotite de legea
penală (monede, timbre, instrumente oficiale, înscrisuri etc.).
44
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunilor de fals este, de
regulă, necircumstanţiat de texte. În excepţie, infracţiunea de fals
intelectual, la care subiectul activ are calitatea de funcţionar, calitate care, în
cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale – în modalitatea
prevăzută în alin.2 –, constituie o circumstanţă agravantă.
Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia:
Subiectul pasiv este, în toate cazurile, statul român, care, prin
faptele incriminate în acest titlu, poate fi stânjenit în procesul de formare şi
consolidare a încrederii publice faţă de lucrurile, valorile şi înscrisurile cu
funcţie probatorie. La unele infracţiuni pot apărea subiecţi pasivi secundari,
şi anume, acele persoane – fizice sau juridice – ale căror interese sunt lezate
prin infracţiunea săvârşită.
* Latura obiectivă
Infracţiunile reglementate în Titlul VII se subdivid în infracţiuni de
fals propriu-zis şi infracţiuni derivate.
Elementul material al infracţiunilor din prima categorie constă din
acţiuni ce pot fi realizate în două modalităţi: contrafacere şi alterare. Prin
contrafacere (sau plăsmuire) se înţelege acea activitate de confecţionare, în
întregime, a lucrului sau valorii ce formează obiectul material al infracţiunii
(monede, cecuri, titluri de valoare, înscrisuri etc.), efectuată în aşa manieră
încât creează aparenţa că produsul realizat prin imitare reprezintă entitatea
autentică. Alterarea implică o activitate de modificare a conţinutului sau
aspectului acelui obiect supus operaţiunii de falsificare, cu acelaşi efect,
respectiv de a crea falsa aparenţă a autenticităţii.
La infracţiunile derivate, elementul material se exprimă în alte
modalităţi, anume prevăzute de texte: punerea în circulaţie, deţinerea în
vederea punerii în circulaţie, uzul de fals etc.
Urmarea imediată la infracţiunile de fals constă în crearea unei stări
primejdioase pentru valoarea socială ocrotită de lege – încrederea publică.
Aidoma tuturor infracţiunilor de pericol, raportul de cauzalitate la
infracţiunile din acest grup rezultă ex re.
Infracţiunile de fals se săvârşesc, fără excepţie, cu intenţie – directă sau
indirectă. În cazul unor infracţiuni (deţinerea unor instrumente în vederea
falsificării de valori, uzul de fals ş.a.), intenţia este chiar calificată, însumând
elementul scop, care este acela al producerii efectelor enunţate în text.
45
La toate celelalte fapte incriminate în Titlul VII scopul, ca şi
mobilul nu prezintă relevanţă în realizarea infracţiunii respective.
Actele pregătitoare la aceste infracţiuni nu se pedepsesc, dar,
într-un tratament cu totul special, actele pregătitoare în modalitatea deţinerii
de instrumente în vederea falsificării de valori sunt prevăzute şi sancţionate
ca infracţiune autonomă în art.285 C.pen.
Tentativa este pedepsită la infracţiunile prevăzute de art.282, 283,
286, 288, 289 şi 290 C.pen.
Consumarea infracţiunilor de fals survine în momentul efectuării
acţiunii de denaturare a adevărului, de falsificare, de punere în circulaţie, de
folosire a înscrisului falsificat, cu condiţia însă ca acţiunea respectivă să fie
de natură a produce consecinţe juridice. Provocarea unui prejudiciu
material nu constituie, de regulă, o cerinţă în consumarea infracţiunii. În
excepţie, falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii şi forma agravată în
teza a doua a falsificării de monede sau de alte valori, unde infracţiunea se
consumă doar la apariţia pagubei.
3. Analiza infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale

Art. 288. „Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea
scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să pro-
ducă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Falsul prevăzut în alineatul precedent, săvârşit de un funcţionar în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
5 ani.
Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice
alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.
Tentativa se pedepseşte”.
Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale
referitoare la încrederea publică în autenticitatea sau veridicitatea
înscrisurilor oficiale.
Indiferent de modalitatea în care este comis falsul – contrafacere sau
alterare –, obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul oficial –
plăsmuit ori adevărat, dar alterat în conţinut. „Înscrisul oficial” a fost definit
de legiuitor în art.150, alin.2 C.pen., acestei categorii noţionale alăturându-se,
potrivit prevederilor art.288, alin.3 C.pen., categoria alcătuită din bilete,
tichete sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.
46
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit nu a fost circumstanţiat de text, deci autor al
infracţiunii poate fi oricare persoană. În ipoteza comiterii falsului de către un
funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, infracţiunea este săvârşită
în modalitatea agravată, prevăzută în alin.2.
Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia – coautorat,
instigare, complicitate.
Subiectul pasiv principal este autoritatea publică sau oricare persoană
juridică de drept public căreia îi aparţine sau de la care emană înscrisul. În
cazul în care înscrisul oficial fals a fost folosit, apare şi un subiect pasiv
adiacent, şi anume persoana fizică sau juridică vătămată în interesele sale
prin acţiunea ilicită.
* Latura obiectivă
Elementul material se exprimă, exclusiv, prin acţiuni de contrafacere a
scrierii ori subscrierii sau prin alterarea înscrisului oficial în orice mod. Prin
„contrafacerea scrierii” se înţeleg plăsmuirea, confecţionarea prin imitare a
unui înscris oficial, în vreme ce „contrafacerea subscrierii” constă în
plăsmuirea pe înscrisul oficial – adevărat ori fals – a semnăturii persoanei
care trebuia să semneze actul. „Alterarea” înseamnă denaturarea conţinutului
unui înscris oficial, deci înscris preexistent, prin ştersături, adăugiri ori prin
orice alte procedee tehnice cu care se operează asupra actului.
Cerinţa esenţială pentru ca acţiunea de falsificare să constituie
elementul material al infracţiunii rezidă în aptitudinea înscrisului oficial
falsificat de a produce consecinţe juridice în cazul folosirii lui.
Infracţiunea are ca urmare imediată crearea unei stări primejdioase
pentru valoarea socială ocrotită de lege – încrederea publică în adevărul
exprimat în înscrisuri oficiale.
Specific infracţiunilor de pericol, şi la infracţiunea analizată raportul
de cauzalitate decurge ex re.
Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea este intenţia,
directă sau indirectă.
Mobilul, ca şi scopul urmărit de autor nu prezintă relevanţă pentru
existenţa infracţiunii.
Textul incriminator prevede sancţionarea tentativei în alin 4. Fapta
rămâne în faza de tentativă atunci când acţiunea de falsificare este întreruptă,
din motive independente de voinţa făptuitorului, mai înainte de măsluirea sau
alterarea completă a înscrisului oficial.
Consumarea infracţiunii survine în momentul în care s-a finalizat acţiunea
de falsificare şi s-a obţinut înscrisul oficial fals, indiferent dacă înscrisul a fost sau
nu întrebuinţat şi deci dacă acesta a produs sau nu consecinţe juridice.
47
TITLUL VIII
INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT
PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMICE
Art.295. Specula
Art.296. Înşelăciunea la măsurătoare
Art.297. Înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor
Art.298. Divulgarea secretului economic
Art.299. Contrafacerea obiectului unei invenţii
Art.300. Punerea în circulaţie a produselor contrafăcute
Art.301. Concurenţa neloială
Art.302. Nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau
export
Art.3021. Deturnarea de fonduri
Art.3022. Nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi
reziduuri

Obiectul juridic generic este complex, el fiind alcătuit din relaţiile
sociale referitoare la optima formare şi desfăşurare a activităţilor economice
reglementate de lege, cât şi din relaţiile sociale care privesc protejarea
populaţiei, uneori şi a persoanelor juridice de drept public, împotriva acelor
acţiuni contrare reglementărilor legale în domeniul economic.
De regulă, infracţiunile din acest titlu au obiect material, ca, de
exemplu, mărfurile sau produsele – speculate, falsificate, subdimensionate
cantitativ ori diminuate calitativ – sau deşeurile şi reziduurile ilegal importate.
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit, în principiu, poate fi oricare persoană,
textele incriminatorii nepretinzând ca autorul să aibă o anume calitate. În
excepţie, infracţiunea de divulgare a secretului economic, unde autorul este
un funcţionar care, în virtutea atribuţiilor de serviciu, cunoaşte şi deconspiră
anumite informaţii economice cu caracter secret.
Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia –
48
Subiectul pasiv principal este statul, al cărui interes major constă în
cerinţa de a fi respectate dispoziţiile legale care asigură formarea şi
dezvoltarea economiei naţionale. Subiecţii pasivi adiacenţi sunt persoanele
fizice şi persoanele juridice ale căror interese patrimoniale sunt afectate.
* Latura obiectivă
Elementul material se exprimă, la majoritatea infracţiunilor, prin
acţiuni – de înşelare a cumpărătorilor, de divulgare a secretului economic,
de import sau export contrar normelor legale, de schimbare a destinaţiei
fondurilor băneşti sau a resurselor materiale.
In general, urmarea imediată la aceste infracţiuni constă în crearea
unei stări de pericol pentru normala desfăşurare a activităţilor economice şi
comerciale, ori pentru sănătatea populaţiei şi a mediului. În unele cazuri
însă, acţiunile sunt producătoare de consecinţe materiale, ca, spre pildă,
pagube cauzate cumpărătorilor (art.296, art.297) sau unităţilor la care s-au
deturnat fondurile băneşti (art.302 C.pen).
În consecinţă, raportul de cauzalitate decurge, de regulă, ex re.
Infracţiunile din Titlul VIII se săvârşesc, sub aspectul laturii
subiective, numai cu intenţie – directă sau indirectă. În cazul în care latura
subiectivă însumează şi elementul scop (la infracţiunea de concurenţă
neloială, scopul urmărit de făptuitor este acela de a induce în eroare
beneficiarii), intenţia apare chiar calificată.
Mobilul nu joacă vreun rol în realizarea infracţiunii.
Tentativa, deşi posibilă la aproape toate infracţiunile reglementate
în titlu, este prevăzută şi sancţionată doar în art.296, 297 şi 302 C.pen.
Consumarea infracţiunii se produce, în regulă generală, la comiterea faptei,
când apare starea periculoasă pentru valoarea socială ocrotită de lege, dar,
în particular, la momentul provocării pagubelor, aşa cum s-a văzut mai sus.
*
În legătură cu infracţiunile reglementate în Titlul VIII, este de
reţinut că textele incriminatorii, în majoritatea lor, au suferit nuanţări,
amendări şi chiar amplificări semnificative prin legi penale speciale, ce vor
fi evidenţiate în partea a doua a cursului (Secţiunea B), capitolele II şi VI.
49
TITLUL IX
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE
UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ
50
Obiectul juridic generic este constituit din relaţiile sociale privind
convieţuirea socială sub diferitele ei aspecte (relaţii de familie, cele
referitoare la sănătatea publică, respectul şi buna convieţuire între oameni,
buna-cuviinţă, raporturile dintre locatari, liniştea publică etc.).
La unele dintre infracţiunile reglementate în acest titlu există obiect
material, ca, de exemplu, infracţiunile de rele tratamente aplicate
minorului, de contaminare venerică şi transmitere a sindromului
imunodeficitar dobândit ori de lăsare fără ajutor – corpul persoanei –, de
trafic de toxice – produsele sau substanţele toxice –, de profanare de
morminte – mormânt, monument, urnă funerară. Alte infracţiuni sunt însă
lipsite de obiect material, ca, de pildă, bigamia, adulterul, propaganda
naţionalist-şovină, instigarea publică şi apologia infracţiunilor ş.a.
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit este necircumstanţiat la majoritatea
infracţiunilor. În excepţie, la infracţiunea de abandon de familie, subiectul
activ este persoana care are faţă de o altă persoană obligaţia legală de
întreţinere, iar la aceea de rele tratamente aplicate minorului, subiectul activ
este reprezentat de părinţii ori persoana căreia minorul i-a fost încredinţat
spre creştere şi educare.
Participaţia penală este posibilă, de regulă, în toate formele
acesteia.
Subiectul pasiv principal este statul, la unele infracţiuni apărând şi
un subiect pasiv secundar, şi anume, persoana care a suferit prin săvârşirea
infracţiunii – persoana abandonată, îmbolnăvită, a cărei viaţă, sănătate sau
integritate corporală este pusă în primejdie, victimă a unei încăierări ş.a.
* Latura obiectivă
Elementul material, la majoritatea acestor infracţiuni, se exprimă
prin acţiuni, ca, spre exemplu, relaţii sexuale extraconjugale – la adulter –,
infectarea surselor sau reţelelor de apă – la infectarea apei –, îndemnarea
publicului la nerespectarea legilor ori de a săvârşi infracţiuni – la instigarea
publică şi apologia infracţiunilor –, vânzarea, răspândirea sau
confecţionarea de obiecte, desene, scrieri sau alte materiale cu caracter
obscen – la răspândirea de materiale obscene – ş.a.
În excepţie, elementul material se exprimă alternativ,
acţiuni/inacţiuni – infracţiunea de abandon de familie – sau doar prin
inacţiuni – infracţiunea de lăsare fără ajutor prin omisiunea de înştiinţare şi
sustragerea de la tratament medical.
51
Urmarea imediată la majoritatea infracţiunilor privind
convieţuirea socială constă în crearea unei stări primejdioase pentru valorile
sociale proteguite de lege, ca, spre pildă, pentru întreţinerea unor persoane –
abandonul de familie –, pentru sănătatea populaţiei – traficul de toxice –,
pentru ordinea de drept – instigarea publică şi apologia infracţiunilor –,
pentru moralitatea publică – răspândirea de materiale obscene, cerşetoria,
vagabondajul, prostituţia ş.a.
La unele infracţiuni, legea pretinde şi producerea unui rezultat, ca
în cazul infracţiunilor de zădărnicire a combaterii bolilor sau de răspândire
a bolilor la animale sau plante – răspândire a bolii –, de contaminare
venerică şi transmitere a sindromului imunodeficitar dobândit, ori de
falsificare de alimente sau alte produse – îmbolnăvirea persoanei.
Raportul de cauzalitate decurge, în majoritatea cazurilor, ex re.
Infracţiunile examinate se săvârşesc, în regulă generală, cu intenţie
– directă sau indirectă. În excepţie, unele infracţiuni se săvârşesc şi din
culpă, cum sunt lăsarea fără ajutor, răspândirea bolilor la animale sau
plante.
Infracţiunile din Titlul IX, în majoritatea lor, sunt susceptibile de
desfăşurare în timp. Cu toate acestea, legea nu sancţionează actele
pregătitoare, iar tentativa se pedepseşte doar în cazul infracţiunilor de trafic
de toxice şi proxenetism.
Consumarea infracţiunii survine în momentul apariţiei stării de
pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege, moment asociat la
infracţiunile semnalate mai sus cu acela al producerii rezultatului prevăzut
de text.
52
TITLUL X
INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE APĂRARE
A ROMÂNIEI
53
Obiectul juridic generic al infracţiunilor reglementate în Titlul X
este constituit din ansamblul relaţiilor sociale care privesc capacitatea de
apărare a României.
Majoritatea infracţiunilor sunt lipsite de obiect material. Totuşi, în
particular, au obiect material infracţiunile de lovire a supe-
riorului/inferiorului – corpul militarului agresat fizic –, de capitulare – mij-
loacele de luptă predate inamicului –, de jefuire a celor căzuţi pe câmpul de
luptă – bunurile sustrase morţilor şi răniţilor –, de coliziune – nava avariată.
* Subiecţii
La cele mai numeroase infracţiuni contra capacităţii de apărare a
ţării, subiectul activ nemijlocit este calificat de text, el trebuie să aibă
calitatea de militar.
Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia, cu
precizarea însă că, la unele infracţiuni – absenţa nejustificată, dezertarea,
sustragerea de la încorporare ş.a –, modalitatea coautoratului este exclusă,
deoarece asemenea fapte, prin natura lor, pot fi comise doar de autor unic.
Subiectul pasiv principal, în toate cazurile, este statul. La unele
infracţiuni apare ca subiect pasiv secundar unitatea militară a cărei
activitate a fost tulburată, iar la alte infracţiuni, subiectul pasiv secundar
este militarul lovit sau insultat ori jefuit pe câmpul de luptă.
* Latura obiectivă
Elementul material la majoritatea infracţiunilor examinate constă în
acţiuni: de lovire ori insultă – infracţiunile de lovire sau insultă a
superiorului/inferiorului –, de a executa un zbor ilegal – infracţiunea de zbor
neautorizat –, de răspândire sau publicare de zvonuri sau informaţii false –
infracţiunea de defetism –, de provocare a unor vătămări ale integrităţii
corporale sau sănătăţii – infracţiunea de sustragere de la serviciul militar.
În mai mică măsură aceste infracţiuni pot fi săvârşite şi prin
inacţiuni, cum sunt cele de absenţă nejustificată şi dezertare, neprezentarea
la incorporare sau concentrare, sustragerea de la rechiziţii militare.
Urmarea imediată la toate infracţiunile din Titlul X constă în
crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege –
capacitatea României de apărare. În cazuri puţine, legea condiţionează
existenţa infracţiunii de producerea unui anume rezultat, ca, de exemplu,
avarierea navei la infracţiunea de coliziune.
54
Raportul de cauzalitate decurge, de regulă, din însăşi materialitatea
faptelor – aidoma tuturor infracţiunilor de pericol–, dovedirea acestuia
impunându-se doar la infracţiunile de rezultat.
Forma de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile din acest titlu
este intenţia – directă sau indirectă. Infracţiunile comise prin inacţiune pot
fi însă săvârşite atât cu intenţie, cât şi din culpă. Într-un singur caz – forma
simplă a infracţiunii de coliziune – este prevăzută posibilitatea săvârşirii
acesteia din culpă.
Actele pregătitoare nu sunt sancţionate la nici una dintre
infracţiunile de referinţă.
Tentativa se pedepseşte la infracţiunile de capitulare, părăsirea
câmpului de luptă, zborul neautorizat, părăsirea navei, părăsirea comenzii,
coborârea pavilionului şi coliziunea săvârşită cu intenţie, adică la acele
infracţiuni cu încărcătură semnificativă de pericol social.
Consumarea infracţiunii survine, de regulă, instantaneu, la
momentul executării acţiunii – de exemplu, lovirea/insulta militarului supe-
rior/inferior, părăsirea comenzii –, dar la unele infracţiuni – absenţa nejus-
tificată, dezertarea, neprezentarea la încorporare sau concentrare – consu-
marea infracţiunii are loc în momentul expirării acelui termen prevăzut în text.
55
TITLUL XI
INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII ŞI OMENIRII
Art.356. Propaganda pentru război

Art.357. Genocidul
Art.358. Tratamentele neomenoase
Art.359. Distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri
Art.360. Distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale

Obiectul juridic generic este constituit din ansamblul relaţiilor
sociale care asigură apărarea păcii şi a omenirii.
Majoritatea infracţiunilor din Titlul XI au obiect material, şi
anume corpul persoanei – la infracţiunile de genocid şi de tratamente
neomenoase –, bunul sau valorile culturale – la infracţiunile de distrugere a
unor obiective şi însuşire a unor bunuri şi de distrugere, jefuire sau însuşire
a unor valori culturale. În excepţie, infracţiunea de propagandă pentru
război, care este lipsită de obiect material.
* Subiecţii
Subiectul activ nemijlocit al acestor infracţiuni este necircumstanţiat
în textele incriminatorii, deci ele pot fi săvârşite de orice persoană.
Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia –
Subiectul pasiv este reprezentat de colectivitatea umană, mai
restrânsă la scara entităţilor precizate în text – în cazul infracţiunii de
genocid – sau la scară naţională – în cazul celorlalte infracţiuni din acest
titlu – care suferă în urma acţiunilor ilicite proscrise de lege.
* Latura obiectivă
Elementul material se exprimă prin acţiuni, ca, de pildă, de
ucidere, de vătămare gravă a integrităţii fizice sau mintale – la infracţiunea
prevăzută de art.357 C.pen. –, de deportare, de condamnare fără judecată
prealabilă – la infracţiunea prevăzută de art.358 C.pen. –, de distrugerea
unor spitale sau depozite de materiale sanitare – la infracţiunea prevăzută
de art.359 C.pen. –, de distrugerea unor monumente, opere de artă etc., sau
de jefuirea unor valori culturale – la infracţiunea prevăzută de art.360
56
C.pen. În excepţie, unele modalităţi normative ale infracţiunii prevăzute de
art.358 C.pen. pot fi înfăptuite şi prin acte omisive.
Urmarea imediată a tuturor infracţiunilor examinate constă în
crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale universale de pace şi
omenire. La unele dintre infracţiuni, legea pretinde şi producerea unei
anumite urmări materiale – uciderea de persoane, distrugerea de bunuri etc.
Raportul de cauzalitate decurge din însăşi materialitatea faptelor.
Infracţiunile contra păcii şi omenirii se săvârşesc cu intenţie –
directă sau indirectă. La infracţiunea de genocid, intenţia este chiar
calificată întrucât însumează elementul scop, care este acela de a distruge în
întregime sau în parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau
religios.
Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii.
La toate infracţiunile din acest titlu tentativa se pedepseşte.
Consumarea infracţiunii survine la momentul apariţiei stării primejdioase
pentru pace şi omenire.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Gh. Diaconescu, Drept penal – partea specială, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2003.
2. C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal – Curs selectiv
pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002, Editura Trei, Bucureşti, 2001.
3. Gh. Nistoreanu şi col., Drept penal – partea specială, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1999.
57
SEMESTRUL II
INFRACŢIUNILE ÎN LEGI SPECIALE
ŞI LEGI EXTRAPENALE
1. Infracţiuni contra unor drepturi şi libertăţi fundamentale

ale cetăţeanului
1.1. Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României

1.2. Legea nr.70/1991 privind alegerile locale
1.3. Legea nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului
1.4. Legea nr.90/1996 – Legea protecţiei muncii
1.5. Ordonanţă de Urgenţă nr.25/1997 cu privire la regimul juridic
al adopţiei
1.6. Legea nr.130/1999 privind unele măsuri de protecţie a per-
soanelor încadrate în muncă
1.7. Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă
1.8. Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi de-
conspirarea securităţii ca poliţie politică
1.9. Legea nr.189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni
1.10. Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului
1.11. Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale
1.12. Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, modificată şi completată prin Legea nr.
426/2002
1.13. Legea nr.678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului
de persoane
1.14. Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă
1.15. Legea nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de
muncă şi boli profesionale
1.16. Legea nr.54/1991 Legea sindicatelor
1.17. Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de
muncă şi boli profesionale
1.18. Legea nr. 53/2003, Codul Muncii
58
2. Infracţiuni contra dreptului de proprietate intelectuală
2.1. Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, modificată şi
completată prin Legea nr. 203/2003
2.2. Legea nr.129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale, modificată prin Legea nr. 585/2002
2.3. Legea nr.16/1995 privind protecţia topografiilor circuitelor integrate
2.4. Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
2.5 Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice
3. Infracţiuni contra patrimoniului
3.1. Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de
garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor
agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice
3.2. Decret-lege nr.24/1990 privind sancţionarea ocupării abuzive a
locuinţelor din fondul locativ de stat
3.3. Legea nr.18/1991 – Legea fondului funciar, modificată şi
3.4. Legea nr.26/1996 – Codul silvic
3.5. Legea nr.84/1996 – Legea îmbunătăţirilor funciare
3.6. Legea nr.103/1996 – Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului
3.7. Legea nr.107/1999 privind unele măsuri pentru ameliorarea prin
împădurire a terenurilor degradate
3.8. Legea nr.141/1999 privind reglementarea regimului silvic şi
administrarea fondului forestier naţional
3.9. Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional mobil
3.10. Legea nr.192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi
acvacultura, modificată prin Legea nr. 42/2003
3.11. Legea nr.289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie
4. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei aero, navale şi rutiere
4.1. Legea nr. 130/2000 – Codul aerian
4.2. Ordonanţă de Urgenţă nr. 195/12.12.2002 privind circulaţia pe
drumurile publice
4.3. Legea nr.191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval
5. Infracţiuni contra autorităţii
5.1. Decret-lege nr.88/1990 privind unele măsuri de ocrotire a
organelor de stat, a instituţiilor publice, a sediilor partidelor şi
formaţiunilor politice, a liniştii cetăţenilor şi a ordinii de drept
59
5.2. Ordonanţă de Urgenţă nr.1/1999 privind regimul stării de asediu şi
regimul stării de urgenţă
5.3. Ordonanţă de Urgenţă nr. 105/2001 privind frontiera de stat a
României
5.4. Ordonanţă de Urgenţă nr.159/2001 pentru prevenirea şi
combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul
finanţării de acte de terorism
5.5. Legea nr.252/2002 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în
afara teritoriului de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie
domiciliate în România
5.6. Legea nr.472/2002 pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a
unor fapte de încălcare a ordinii publice
5.7. Ordonanţă de Urgenţă nr.31/2002 privind interzicerea
organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob
şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor
infracţiuni contra păcii şi omenirii
5.8. Ordonanţă de Urgenţă nr.55/2002 privind regimul de deţinere al
câinilor periculoşi sau agresivi
6. Infracţiuni contra unor activităţi ori interese economice sau financiare
6.1. Decret-lege nr. 15/1990 privind urmărirea, judecarea şi
pedepsirea unor infracţiuni de speculă
6.2. Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor
activităţi comerciale ilicite
6.3. Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului
6.4. Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale
6.5. Legea nr.l1/1991 privind combaterea concurenţei neloiale
6.6. Legea nr.82/1991 – Legea contabilităţii
6.7. Legea nr.82/1992 privind rezervele materiale naţionale,
modificată prin Legea nr. 248/2002
6.8. Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor libere
6.9. Legea nr.91/1993 privind datoria publică
6.10. Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori
6.11. Legea nr.87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, modificată
şi completată prin Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 79/2003
6.12. Legea nr.21/1996 – Legea concurenţei
6.13. Legea nr.31/1996 privind regimul monopolului de stat
6.14. Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit
6.15. Legea nr.141/1997 privind Codul vamal al României
6.16. Legea nr.58/1998 – Legea bancară
60
6.17. Legea nr.255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante
6.18. Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale
6.19. Legea nr.81/1999 – Legea datoriei publice
6.20. Ordonanţa de Urgenţă nr. 97/2000 privind organizaţiile
cooperatiste de credit
6.21. Ordonanţa de Urgenţă nr. 26/2002 privind organismele de
plasament colectiv în valori mobiliare
6.22. Ordonanţa de Urgenţă nr. 28/2002 privind valorile mobiliare,
serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate
6.23. Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată, modificată
şi completată prin Legea nr. 232/2003
6.24. Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic
6.25. Legea nr. 424/2002 privind introducerea unor tarife de utilizare a
infrastructurii de transport rutier
6.26. Legea nr. 521/2002 privind regimul de supraveghere şi
autorizare a producţiei, importului şi circulaţiei unor produse
supuse accizelor
6.27. Legea nr. 79/2003 privind colectarea creanţelor bugetare
6.28. Legea nr. 82/2003 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului
7. Infracţiuni contra sănătăţii publice şi mediului
7.1. Legea nr. 60/1974 – Legea sanitară veterinară, modificată şi
completată prin Legea nr. 254/1998, Legea nr. 62/2000, Legea
nr. 538/2001, Legea nr. 758/2001 şi Legea nr. 374/2002
7.2. Legea nr.42/1975 cu privire la producţia bunurilor alimentare
7.3. Legea nr.4/1995 privind donarea de sânge, utilizarea terapeutică a
sângelui uman şi organizarea transfuzională în România
7.4. Legea nr.137/1995 – Legea protecţiei mediului, modificată şi
7.5. Legea nr.107/1996 – Legea apelor
7.6. Legea nr.2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi
organe umane
7.7. Ordonanţă de Urgenţă nr.152/1999 privind produsele
medicamentoase de uz uman
7.8. Ordonanţă de Urgenţă nr.78/2000 privind regimul deşeurilor
7.9. Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, modificată prin Legea nr. 39/2003
7.10. Legea nr.665/2001 privind protecţia atmosferei
7.11. Legea nr.466/2001 privind siguranţa barajelor
61
7.12. Legea nr.72/2002 – Legea zootehniei
7.13. Legea nr.244/2002 a viei şi vinului în sistemul organizării
comune a pieţei vitivinicole
7.14. Legea nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi
certificarea calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului
săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante
7.15. Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor
folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor
8. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau

altor activităţi reglementate de lege
8.1. Decretul nr.340/1981 privind regimul emiţătoarelor radioelectrice

8.2. Decretul nr.400/1981 pentru instituirea unor reguli privind
exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor, utilajelor şi maşinilor,
întărirea ordinii şi disciplinei în muncă în unităţile cu foc continuu
sau care au instalaţii cu grad ridicat de pericol în exploatare
8.3. Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi
unele măsuri pentru realizarea locuinţelor
8.4. Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcţii
8.5. Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat
8.6. Legea nr.74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic,
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din
România
8.7. Legea nr.126/1995 privind regimul materiilor explozibile
8.8. Legea nr.7/1996 – Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare
8.9. Legea nr.16/1996 – Legea Arhivelor Naţionale
8.10. Legea nr.18/1996 privind paza persoanelor, obiectivelor,
bunurilor şi valorilor
8.11. Legea nr.105/1996 privind evidenta populaţiei şi cartea de
identitate
8.12. Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor
nucleare, modificată prin Legea nr. 193/2003
8.13. Legea nr.115/1996 privind declararea şi controlul averii
demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor
persoane cu funcţii de conducere
8.14. Legea nr.56/1997 pentru aplicarea prevederilor Convenţiei
privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii
armelor chimice şi distrugerea acestora
62
8.15. Ordonanţă de Urgenţă nr.63/1998 privind energia electrică şi
termică
8.16. Ordonanţă de Urgenţă nr.75/1999 privind activitatea de audit
financiar
8.17. Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială
8.18. Legea nr.29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al
României
8.19. Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, modificată prin Ordonanţa nr. 83/2000,
modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei
8.20. Legea nr.139/2000 privind activitatea de meteorologie
8.21. Legea nr.123/2001 privind regimul străinilor în România
8.22. Legea nr.504/2002 – Legea audiovizualului
8.23. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor
8.24. Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor
8.25. Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii

organizate
8.26. Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei
8.27. Legea nr. 280/2003 privind gospodărirea integrală a zonei
costiere
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Gheorghe Diaconescu, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni în legi
speciale şi în legi extrapenale, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004.
2. Gheorghe Diaconescu, Infracţiuni în legi speciale şi în legi extrapenale.
Culegere de acte normative – comentate şi adnotate. Doctrină şi
jurisprudenţă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
3. Gheorghe Diaconescu, Infracţiunile în legi speciale şi legi extrapenale,
Editura ALL, Bucureşti, 1997.
4. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române,
comentate şi adnotate cu jurisprudenţa şi doctrina, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1996.
63

Drept Penal

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Drept Penal

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

DISCIPLINE OBLIGATORII

DREPT PENAL – PARTEA SPECIALĂ

Prof.univ.dr. GHEORGHE DIACONESCU

Art. 155 – Trădarea

INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII

Art. 174 omorul

Secţiunea II LOVIREA ŞI VĂTĂMAREA INTEGRITĂŢII

Art. 180 lovirea sau alte violenţe

CAPITOLUL II INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI

Art. 189 lipsirea de libertate în mod ilegal

CAPITOLUL III INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ

Art. 197 violul

CAPITOLUL IV INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Art. 205 insulta

2. Aspecte generale şi comune

3. Analiza infracţiunii de omor

FURTUL PEDEPSIT LA PLÂNGEREA PREALABILĂ

ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT

DISTRUGEREA DIN CULPĂ

2. Aspecte generale şi comune

3. Analiza infracţiunii de furt

Art. 236 Ofensă adusă unor însemne

2. Aspecte generale şi comune

3. Analiza infracţiunii de luare de mită

Cap. I – Falsificarea de Cap. II – Cap. III – Falsuri în

2. Aspecte generale şi comune

3. Analiza infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale

2. Aspecte generale şi comune

Art.356. Propaganda pentru război

2. Aspecte generale şi comune

1. Infracţiuni contra unor drepturi şi libertăţi fundamentale

1.1. Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României

8. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau

8.1. Decretul nr.340/1981 privind regimul emiţătoarelor radioelectrice

8.25. Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii

You might also like