Metode de Cercetare in Psihologie Si Pedagogie

CAPITOLUL 1DEMERS ŞTIINŢIFIC ÎN PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIE

Scopul unităţii de curs

Dobândirea cunoştinţelor necesare pentru a putea opera distincţia dinre discursul ştiinţific, cel profan şi cel savant.Înţelegerea specificului metodei ştiinţifice în psihologie şi pedagogie, de la metodedescriptive, la cele corelaţionale şi experimentale.Acela de a avea o vedere de ansamblu asupra conducerii cercetării ştiinţifice în domeniilemenţionate.Obiective operaţionaleDupă ce vor parcurge această unitate, cursanţii vor putea:să determine specificul cunoaşterii ştiinţifice, prin opunerea acestui tip de discurs celui profanşi savant;să precizeze specificul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie şi pedagogie;să definească principalele atribute ale cercetării ştiinţifice;să aprecieze raportul de circularitate dintre teoria şi cercetarea ştiinţifică;să determine nivelurile de bază (descriptiv, corelaţional şi experimental) al cercetăriiştiinţifice;să evoce paşii pe care cercetarea concretă din psihologie şi pedagogie îi urmează;să contureze problemele cercetării psihopedagogice plecând de la marea diversitate umană.

Planul unităţii de curs

Discurs profan, discurs savant, discurs ştiinţificRolul teoriei şi al cercetăriiMetode descriptive şi corelaţionaleMetoda experimentalăConducerea unei cercetări ştiinţificeDiversitatea umană şi problematica cercetării

AutoevaluareBibliografie1. DEMERS ŞTIINŢIFIC ÎN PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIE

1.1. Discurs profan, discurs savant, discurs ştiinţific

Oamenii nu au aşteptat constituirea psihologiei ca ştiinţă (ceea ce s-a produs foarte târziu) pentru a dezvolta cunoştinţe utile privind semenii, care au fost transmise pe cale orală sauscrisă. Şi într-un caz şi în celălalt, depozitarul imensului patrimoniu de experienţă care derivădin aşa-numita

psihologie naivă

sau a simţului comun, o constituie limba. De altminteriipoteza lexicală a fost în repetate rânduri invocată în studiul ştiinţific al personalităţii, plecândde la Klages, la Thurstone, la Cattell şi până la creatorii celui mai elaborat model al personalităţii, Big five (Minulescu, 1994, p. 90). Acest tip de discurs, numit de Richelle(1995, pp. 144-145)

discurs profan

, exprimă în limbaj natural cunoaşterea lumiiînconjurătoare, a celei umane, sau chiar a celei interioare: „lexicul unei limbi trimite la o

1

Moto:"Întreaga ştiinţă nu este altceva decât orafinare a gândirii de zi cu zi"Einstein –

Fizică şi realitate

anumită modalitate de a decupa realitatea, de a delimita obiecte, modalitate care trimite larândul ei la caracteristicile culturii”.Chiar structura limbii, prin morfologie şi sintaxă, indică activităţi de punere în relaţie,exprimând raporturi de cauzalitate, de temporalitate, de consecinţă, comune şi

discursuluiştiinţific

. Discursul ce emerge din bunul simţ (simţul comun) respectă două tipuri deconstrângeri:să se raporteze corect la realitate;să comunice clar, fără echivoc relaţiile descoperite, care se vor verifica în acţiunea practică,curentă.Astfel de observaţii, reţinute în zicători, proverbe, legende, mituri sau poveşti ne spun că"leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte", că "cine se-aseamănă, se-adună",sau că "vulpea care nu ajunge la struguri

spune că sunt acri" şi sunt dezvoltate printr-unmecanism inductiv, la un capăt fiind observaţia

cazuală

(accidentală), la celălalt formulareaaforistică sau zicătoarea, un fel de lege a acestui discurs profan. De multe ori, deoarece acesteobservaţii cazuale nu sunt sistematice, precise şi se bazează pe un număr insuficient deobservaţii, care nu sunt atent verificate, ele pot duce la concluzii greşite. Astfel, geniile nu ar avea aptitudini sociale şi pentru sport şi s-ar trece mai repede („ce se coace repede, se trecerepede”), oamenii „însemnaţi” (cu stigmate) ar trebui evitaţi, iar persoanele cu buze subţiri ar fi rele la suflet etc.

Metoda ştiinţifică

afirmă că evenimentele se desfăşoară după principii precise şi utilizeazăobservaţii obiective şi sistematice pentru a determina care sunt acele principii.Aşa cum afirmă Richelle, ştiinţa nu este decât un discurs, o altă modalitate de a folosi limba,care rafinează şi specializează atât de mult limbajul curent, încât, prin conceptele lor, eaajunge la descrieri şi explicaţii foarte depărtate, sau chiar în opoziţie cu simţul comun.Iată câteva caracteristici ale

metodei ştiinţifice

, aşa cum sunt indicate de Smith (1998, p. 32):Ştiinţa este

sistematică, formală şi obiectivă

, de aceea ea pleacă foarte rar de la observaţiicazuale. Ea urmăreşte un set de reguli prin care menţine un mare grad de formalitateştiinţifică şi cere ca omul de ştiinţă să fie cât de obiectiv este posibil, atât în proiectareacercetării, cât şi în interpretarea rezultatelor acesteia.Ştiinţa aspiră la

simplicitate şi ordine

, deoarece ea pleacă de la ordinea implicită existentă înunivers: aşa cum fizicienii ştiu că mişcarea planetelor sau a electronilor pe orbite areregularitate, ştiinţele comportamentului aşteaptă să regăsească ordinea care îl guvernează.Ştiinţa este

precisă

pentru că ea măsoară şi cuantifică cu atenţie observaţiile. Aceasta presupune efort şi timp cheltuite, dar plusul de precizie face una din diferenţele majore faţăde discursul profan.Cunoaşterea ştiinţifică este

reproductibilă

: urmând aceleaşi procedee sau metode, cercetătoridiferiţi trebuie să ajungă la aceleaşi rezultate. Replicarea (repetiţia unei cercetări) este omodalitate de a-i verifica rezultatele, ceea ce îi dă o mare acurateţe şi sens.Ştiinţa procură o

cunoaştere cumulativă

: publicându-şi rezultatele în cărţi şi jurnale, ea dăocazia apariţiei a noi ipoteze şi idei, ce se construiesc pe o fundaţie preexistentă.Pentru Karl Popper, filozof al ştiinţei, această sporire a cunoştinţelor în cadrul speciei umanese face după modelul evoluţiei darwiniste a speciilor: vor supravieţui acele ipoteze şi teoriicare sunt selectate pentru că rezistă mai bine la tendinţele de respingere. Dincolo de universulfizic (Lumea 1) există universul experienţei subiective (Lumea 2) şi universul creaţiei umane(Lumea 3). Pentru Popper

refutabilitatea

(

falsiability

) este chiar linia de demarcaţie întrediscursul ştiinţific şi cel profan, o ipoteză fiind ştiinţifică atunci când poate fi verificată prinobservare sau experimentată în laborator.Să mai adăugăm o trăsătură a discursului ştiinţific: el se

sprijină pe

fapte

şi se supune unei permanente puneri în problemă prin intermediul lor.

2

Între discursul profan şi cel ştiinţific există, după Richelle (op. cit., p. 145) o zonăintermediară, cea a

discursului savant

, care se bazează tot pe limbaje specializate (juridic, alesteticii, filozofic). Diferenţa dintre discursul savant şi discursul ştiinţific este aceea căultimul încearcă întotdeauna să-şi autoverifice validitatea prin

confruntarea empirică

curealitatea. Există însă două tipuri de discurs ştiinţific, logica şi matematica, care fac excepţiede la regula anterioară. Plecând de la axiome, matematica derivă propoziţii tot mai complexe,respectând cu rigoare regulile raţionamentului şi exigenţele demonstraţiei. Validarea ei, ca şiîn cazul logicii, nu este una empirică, ci una internă. De ce se potrivesc aşa de bine „hainele”logico-matematice peste universul fizic şi ce statut au obiectele ideale create de ele (existăsau nu cu adevărat entităţile ideale?), sunt probleme care ţin de filozofia ştiinţei.

Cercetarea ştiinţifică

poate fi

fundamentală

(de bază), adică atacă o problemă de ordinfoarte general (sau care nu are consecinţe, finalităţi practice immediate), şi

aplicată

,desemnată din start să soluţioneze probleme practice, cum ar fi, pentru psihologi, problemasuicidului, a obezităţii, a drogurilor, a fumatului sau a alcoolismului. Chiar dacă beneficiilecercetării fundamentale nu sunt imediat vizibile, pe termen lung ea duce cel mai adesea laimportante aplicaţii practice. Cercetări ale modului cum gândesc oamenii au fost foarte utile pentru inteligenţa artificială (

sistemul expert

sau

reţelele neuronale

).În plus, încercând să determine cauzalitatea, scopurile majore ale psihologiei ştiinţifice suntsă

descrie

, să

prezică

şi să

controleze

comportamentul,

aplicând

ceea ce s-a învăţat teoreticla situaţii reale de viaţă (aceasta dintr-o perspectivă mai degrabă behavioristă).

Descrierea

trebuie să includă nu numai comportamente obiectiv observabile, adică ce auzimşi ce vedem, făcând presupuneri asupra mecanismelor interne sau asupra proceselor subiacente numai în măsura în care le putem articula într-un discurs teoretic elaborat.

Predicţia

: dacă descrierea are în vedere comportamentul deja produs, predicţia are în vederecomportamentul înainte de a apărea, ea statuând o anumită expectanţă faţă de acesta. Predicţiifacem şi în viaţa cotidiană, însă în ştiinţă aceasta îmbracă forma unei

ipoteze

, care este o propoziţie specifică şi clară ce poate fi testată dacă este adevărată sau falsă.

Controlul

unui comportament este posibil când ştim ce determină acel comportament şi seleagă strâns de capacitatea înţelegerii lui. Întărirea comportamentului la B.F. Skinner este unexemplu în acest sens.

Aplicaţia

are scopul de a utiliza cunoaşterea şi tehnicile derivate în rezolvarea unor scopuri practice: programele pe computer pentru învăţarea matematicii, testele de aptitudini şi deinteligenţă arată beneficiile concrete ale cunoaşterii psihologice în viaţa obişnuită.

Înţelegerea

înseamnă că am dobândit cunoaşterea reală a cauzelor unui comportament. Deşiîn psihologie înţelegerea cauzelor ca în fizică sau medicină este rară, munca ştiinţifică aducetotuşi mereu un plus de înţelegere asupra faptelor studiate. Înţelegerea face posibilă

explicaţia

faptelor care circumscriu domeniul unei ştiinţe, triada

descriere-explicaţie-predicţie

, reţinând, după Valeriu Ceauşu, cele mai însemnate caracteristici ale metodeiştiinţifice.

1.2. Rolul teoriei şi al cercetării

O teorie este un set organizat de concepte şi de propoziţii desemnate să ajute omul de ştiinţăsă înţeleagă, să explice şi să prezică femomenele. Teoria lui Darwin asupra evoluţiei ne-aadus o mai bună înţelegere a raporturilor dintre specii, iar teoriile freudiene ne arată modul încare inconştientul influenţează comportamentul. Odată ce avem o teorie, putem deriva din eaipoteze care devin obiectul testării prin cercetarea ştiinţifică: teoria atracţiei interumane poate produce ipoteza că similaritatea atitudinilor şi a preferinţelor creşte posibilitatea atracţieidintre oameni.Totuşi, teoriile nu sunt egale unele cu altele: unele sunt mai elaborate, mai consistente saumai bune decât altele. O

teorie bună

se caracterizează prin:

3