MOROMETII de Marin Preda

Marin Preda este un spirit al amplitudinii, un spirit care vede lumea ca pe un vast spectacol, asa cum o vedeau Balzac sau Dostoievski. Desi a fost un prozator al adancurilor (Cel mai iubit dintre pamanteni, Marele singuratic), un mare nelinistit, el a stiut sa se disciplineze si a trait convingerea ca analiza nu poate inlocui naratiunea. In Morometii (1955, 1967), in Risipitorii sau Delirul se remarca simtul extraordinar al miscar ii epice, capacitatea prozatorului de a crea o atmosfera, de a urmari un moment care transforma existenta personajului in spectacol. Numit de Dumitru Micu roman problema, drama, Morometii se inscrie intr -o traditie a romanului taranesc, alaturi de Ion (L.R.) sau Descult (Zaharia Stancu). Originalitatea romanului scris de Marin Preda consta in noutatea viziunii asupra lumii satului si asupra taranului. Pentru prima oara in literatura romana aparea taranul intelligent, dominat de o viata interioara bogata, supus contradictiilor intre gand si fapta, avand ca principala trasatura amploarea monologului. In centrul romanului, M. Preda aseaza familia Moromete, cea care da si titlul cartii, o familie exponentiala unui timp naruitor, al destramarii unui ordini sociale, a unei gospodarii taranesti. Moromete insusi intruchipeaza drama omului inteligent, complex, care este deposit de cursul istoriei. Nicolae Manolescu remarca faptul ca in centrul romanului se afla problema paternitatii, raportul dintre Moromete si fiii sai. Criticul considera ca, in timp ce primul volum surprinde lumea tatalui, cu aparentele ei de stabilitate si ordine, cel de-al doilea volum ilustreaza lumea fiilor, neasezata si tulbure. Impresionat de destinul eroului sau si subliniind tema romanului (omul in confruntarea sa cu istoria) Preda nota: drama lui Moromete este nascuta din conflictul sau dintre iluzie si realitate Scriitor realist, autorul concepe romanul rotund, simetric, incadrand actiunea intre metafora incipitului si a finalului. Timpul rabdator sau, dimpotriva, dusman al omului contemplativ devine elementul esential care isi va pune amprenta pe intreaga existenta rurala. Pe langa limitele spatiale si temporale clare (In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial.), scena de debut fixeaza si rolul pe care Moromete, erou central, il va avea pe parcursul naratiunii. Intr-un dialog al surzilor este ilustrat conflictul tacut interiorizat dintre taranul conservator Moromete si Tudor Balosu, reprezentantul noilor relatii care vor aparea in lumea satului. Finalul primului volum surprinde aproape aforistic inceputul sfarsitului: trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare. Evenimentele se vor precipita, istoria va navali in spatiul satului de campie, determinand schimbarea multor destine. Actiunea romanului se deruleaza pe mai multe planuri paralele care, reunite, alcatuiesc imaginea monografica a satului de campie, cu obiceiurile, traditiile, viata cotidiana a taranilor. Fiecare plan surprinde conflicte si tensiuni specifice in functie de eroii si problematica: cuplul Polina-Birica, drama familiei Botoghina, revolta lui Tugurlan. Moromete insusi este suprins in spatiul conflictului cu fiii cei mari, cu sotia, Catrina, cu sora sa, Guica. Scena ritualica a cinei taranesti surprinde familia Moromete sub semnul unei aparente armonii. La masa mica si joasa, acum neincapatoare, fiii cei mari stau spre partea dinafara, anticipandu-si plecarea, renuntarea la lumea satului. Catrina, stang langa soba, isi asuma rolul de mama si gospodina, desi este permanent nemultumita. Niculae n-are scaun si nici nu doreste pentru ca el nu mai vrea sa fie taran. Singur, Moromete se misca in voie, asezat pe pragul celei de-a doua odai, dominandu-i pe toti cu privirea, avand impresia ca autoritatea sa este eterna. Naratorul obiectiv si omniscient, specific viziunii narative din spate, are distanta necesara pentru a cuprinde si a asuma integral opera (Eugen Simion). El nu este i nsa unicul narator intrucat apar in roman voci de naratori-reflectori care povestesc sau interpreteaza evenimente. Romanul se constituie, in opinia criticilor, ca o opera exemplara rotunda, armonioasa, linistita, in ciuda tragicului care se naste din ciocnirea omului cu istoria. Imbinarea intre discursul naratorial si gandirea personajelor se realizeaza pe baza falsului monolog interior si a stilului indirect liber. Eugen Simion il numea pe Moromete, eroul central al romanului, un spirit nastratinesc care se fixeaza intr-o traditie tipologica, un mos Nechifor Cotcariul al Campiei Dunarene. Taran cu o puternica personalitate, cu

o comtemplativitate indreptata spre natura umana, Moromete porneste de la un prototip real: scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea; eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Critica l-a singularizat pe Moromete in peisajul literar diferentiindu-l prin comparatie de alte personaje-tarani. Ilustrand o armonie de forte morale, Moromete este taranul filosof, simpaticul om de spirit care face glume usturatoare, pacaleste cu gravitate si se amuza cu inteligenta. Plimbarile prin sat, statul la poarta, platirea foncierii, adunarile din poiana lui Iocan sunt dovada integrarii lui. Daca eroul lui Rebreanu, intr-un gest mitic, saruta pamantul, Moromete, taran mijlocas, priveste cu tristete destramarea unei ordini. Virtuoz al jocurilor duble (Dumitru Micu), eroul a pare in ipostaza unui pater familias caruia ii place mai mult sa comande, sa imparta sarcini decat sa munceasca. Pozitia sa contemplativa starneste uneori curiozitatea, alteori indignarea. Catrina insasi il priveste ca pe un spectacol, numindu-i starea de nemultumire suceala. Inteligent si plin de umor, maestru al disimularii, Moromete are voluptatile unui veritabil intelectual: gustul conversatiei, al comentarii, al contrazicerii, al povestirii sau reveriei, placerea inscenarii, a suspansului, a digresiunii. In poiana lui Iocan, pe stanoaga, la camp sau in propria batatura, Moromete povesteste avand talentul de integra naratiunea unei conversatii si subtilitatea de a nu spune totul, lasandu-i pe ceilalti sa inteleaga sensuri ascunse. Plecarea la munte cu Balosu, pentru vinderea porumbului, pare o aventura nemaipomenita. Cand eroul reface drumul cu Niculae, baiatul este uimit de banalitatea intamplarilor. Povestirile ii sunt evaluate de atitudinile celor care asculta: Paraschiv este nervos si gelos pe darul tatalui sau, Cocosila este artagos si invidios, iar Niculae mereu fascinat. Desi este caracterizat direct si de narator si alte personaje, in cazul lui Moromete ramane esentiala caracterizarea indirecta, realizata prin gesturi, actiuni, atitudini, mentalitati. El traieste concomitent in doua lumi: cea reala, compusa din familie, prieteni, vecini, perceptori, si cea interioara in care se simte nestingherit, se epoate defini desfasurand ample monologuri. Drama acestui erou este una a comtemplativitatii. El isi apara mereu echilibrul interior: acolo, in adancul lui, totdeauna se luptase sa fie liniste. Functioneaza in cazul eroului o magie a cuvantului cu ajutorul caruia supune lumea inteligentei lui fara sa se simta intimidat de niciun domeniu de discutie. Aspirand la armonie si echilibru, cultiva placerile inteligentei, ale prieteniei. Cand lumea sa va fi asaltata de alte valori, eroul se va retrage, drama se va adanci cand cei trei fii vor parasi familia si satul, dornici de castig si indiferenti fata de valorile lumii rurale. Incet, dar sigur, timpul il va obliga pe Moromete sa se supuna istoriei. Taierea salcamului este privita metaforic drept prima abdicare a lui Moromete de la principiile sale. Considerat spiritul ancestral al satului, protector al varstelor, salcamul este si dublul vegetal al lui Moromete. Caderea lui pe fondul bocetului popular, apare ca o scena apocaliptica, un peisaj meschin, marunt, in care Moromete insusi apare becisnic. Ciudatul dar al lui Moromete de a vedea lucruri care altora le scapau il va tine departe de degradare. El va supune lumea care i-a salbaticit copiii unei aspre judecati. Singura permanenta in fata agresivitatii istoriei ramane pamantul. In spatiul realismului viguros, scena secerisului dezvaluie un scriitor sensibil, caruia lirismul nu ii este strain. Integrat in spatiul naturii, omul, acum fara identitate, comunica cu pamantul, cu freamatul holdei sau culorile florilor. Fiorul mistic se reflecta pe chipul lui dincolo de zbuciumul vietii. Moartea lui Moromete este tot ce s-a scris mai impresionant in literatura romana despre disparitia unui erou. Pe patul de moarte, el declara cu orgoliu, dovedind ca istoria, in viclenia ei, nu l-a invins niciodata: domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta. Asadar, Morometii este un roman al deruralizarii satului. Criza ordinii sociale se reflecta in criza valorilor morale, in criza unei familii, in criza comunicarii. Din romanul unui destin, Morometii devine romanul unei colectivitati (satul) si al unei civilizatii sanctionate de istorie.