două staţii întregi de metrou (exact în porţiunea cât vagoanele s-au târât pe fundul oceanului) s-aîntâmplat să fie negresă şi să aibă aproximativ şaisprezece ani. Şi să poarte un sari de mătase albă cufoarte palide flori neidentificabile presărate, în uşor relief, deasupra lui (chiar
deasupra,
plutind parcă la un centimetru de materialul lucios). Iar pe cap să poarte, din acelaşi material, un mic turbance-i alungea tâmplele în felul frumuseţilor egiptene. Şi s-a întâmplat, de asemenea, ca fata să aibăfire de walkman şerpuindu-i afară din urechi şi pierzându-se, subţiri şi duble, sub pânza sari-ului,detaliu tehnologic într-un contrast atât de necontrastant cu tradiţionalul vestmânt, încât te-ntrebaidacă nu cumva toţi strămoşii ei africani purtaseră walkmanuri la cingătoare, din noaptea istoriei şi până atunci. La glezna unui picior, o brăţară de piele cu un citat arab, din Coran, poate.Fata nu era frumoasă, ci era însăşi imaginea sensibilă a frumuseţii. Mi-e cu neputinţă săspun dacă era doar un obiect estetic lipsit cu desăvârşire de psihologie sau dacă, dimpotrivă, era
numai
psihologie, derealizată, proiecţie a privirilor fascinate ale celor din jur. Privind-o, înţelegeamde ce se spune câteodată „frumuseţe răpitoare": eram cu toţii ostaticii ei, aşteptând parcă, din clipă-nclipă, să fim, pe rând, sacrificaţi cu cruzime. Şi totuşi timiditatea şi inocenţa erau singurele ei puteri. N-aş putea spune când apăruse în vagon, dar a ieşit o dată cu mine în piaţa Kennedy, cu magazine delux şi palmieri, şi, mergând dreaptă în sari-ul ce-i înfăşură omoplaţii şi fesele, s-a dizolvat în luminacomplicată din jur. De multe ori după aceea m-am gândit că dacă, mergând în urma ei, i-aş fi atinsînvelitoarea de mătase, s-ar fi-ntors spre mine nu pentru că mi-ar fi simţit atingerea, ci pentru că ar fisimţit că se scurge, din corpul ei în degetele mele, o parte din necunoscuta şi mistica ei putere in-terioară...Acum observ, abia, că atât femeile descrise de Salinger în trei cuvinte expresive (ce formidabil: fatacare
aruncă cu bricheta într-un mar-suinl),
cât şi cea pe care n-am reuşit eu s-o descriu într-o paginăîntreagă apar în preajma mării. Şi mi se pare că aşa trebuie să fie, căci atunci când mă gândesc la stil(care este graţie, unduire o dată cu unduirea generală a lumii, plutire în josul curentului fără nici unmoment de opoziţie, urmând meandrele plinurilor şi ale golurilor) aceeaşi imagine-mi vine mereuîn minte: algele prelungi care sunt trase-n sus şi-n jos de curenţi şi se-ndoaie, se subţie şi se-ngroaşăîn apa verde, gelatinoasă, de pe fundul mărilor. Nu poţi face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, ci îl eşti. E engramat acolo, în ingineriavertebrelor din coloana ta vertebrală, în dinamica fluidelor corpului tău, în spotul de lumină de pe pupila ta catifelată. în înţelepciunea minţii tale, care înaintează când universul înaintează şi seretrage când universul se retrage.
Pentru D.
r
vingt ans apres
am cunoscut-o pe D. (pe care într-una din povestirile mele am numit-o Gina), mă credeam un fel desupercampion al visului. îmi pregăteam fiecare noapte ca pe o gală de box în care-mi puneam în joccentura cu diamante contra tuturor
challenger-ilor.
Ii învinsesem, credeam eu, prin K.O. peMandiargues, Jean Paul, Hoffmann, Tîeck, Nerval, Novalis, la puncte pe Kafka şi prin abandon (înrunda a şaisprezecea) pe Dimov. Fiecare carte pe care o citeam pe atunci era o halteră ridicată,fiecare poem era un extensor, orice plimbare — un şir lung de flotări, orice privire (cum priveam pe-atunci un capac de stilou sau o ascuţitoare de pe masă atât de intens şi de impersonal încât totul dis- părea împrejur, iar lucrurile astea se ridicau în privirea mea întregi, văzute din toate părţile deodatăşi înţelese în tăria la pipăit şi în chimismul suprafeţelor lor de metal şi de plastic ca şi când nu ar fifost în afara corpului meu, ci ar levita — cum şi levitează — în aerul de aur al minţii mele) — unexerciţiu de concentrare pentru noaptea care urma, un antrenament pentru o nouă partidă de vis.D. era minunată, şi dacă am scris o dată despre ea că dormea cu ochii larg deschişi, lucrul ăsta nutrebuie luat ca o invenţie de autor. Chiar aşa era. In lunga noastră istorie nu am dormit prea multenopţi împreună, iar când am făcut-o, totul era de fapt deja terminat: atât dragostea mea disperată pentru ea, cât şi povestirea despre Gina. Nu vă pot spune cât de trist era să fac dragoste cu propriulmeu personaj şi nu cu fata pentru care m-aş fi lăsat jupuit de viu altădată. Dar întotdeauna când amînnoptat lângă ea m-am trezit noaptea şi am văzut-o cum privea tavanul, fără să clipească, fără să-1vadă, cu ochii lucind slab de la semi-lumina ferestrei.Am văzut-o prima dată dormind aşa la Cochirleni, unde studenţii facultăţii noastre erau în practicăagricolă, la cules struguri. Intram zilnic în vie, însoţiţi de un satir păgân (dom' Podgo, gol puşcă şi
3
Leave a Comment