NOTIUNEA DE INFRACTIUNE SI TRASATURILE ESENTIALE ALE ACESTEIA

Notiunea generala de infractiune 1.1 Infractiunea- institutie fundamentala a dreptului penal

1.

Conceptul de infractiune in stiinta dreptului penal este folosit sub mai multe acceptiuni. Intr-o acceptiune- infractiunea este o fapta a omului prin care se infrange o norma imperativa, se aduce atingere unei anumite valori sociale si pentru cel care a savarsit o astfel de fapta urmeaza sa suporte o pedeapsa. Intr-o alta acceptiune conceptual de infractiune desemneaza fapta descrisa prevazuta de legea penala cu elementele sale componente si care defineste o anumita infractiune. Este acceptiunea pe care o are in vedere legiuitorul care observand faptele periculoase pentru valorile sociale esentiale ale societatii, le interzice sub sanctiuni specifice pentru a preveni savarsirea lor in viitor. In sfarsit, conceptul de infractiune este examinat ca institutie fundamentala a dreptului penal care alaturi de alte doua institutii tot fundamentale- raspunderea penala si sanctiunile de drept penal formeaza structura dreptului penal, pilonii dreptului penal. Institutia infractiunii, in aceasta acceptiune a fost considerate in doctrina penala, pe buna dreptate, ca piatra de temelie a oricarui sistem de drept penal. 1.2 Definitia infractiunii, caracterele acesteia si relevanta juridica a conceptului general de infractiune Avand in vedere importanta deosebita a institutiei infractiunii in cadrul dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima data notiunea generala de infractiune prin trasaturile ei esentiale. Potrivit art. 17 C.p. infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala .

Prin definirea notiunii generale de infractiune, legiuitorul nostru pune in evidenta aspectele:material, uman, social, moral-politic si juridic ale acesteia, conferind conceptului general de infractiune un caracter realist, stiintific. Intr-adevar, infractiunea ca fenomen ce se petrece in realitatea sociala, imbraca aspectele de a fi: material, in sensul ca reprezinta o manifestare exterioara a individului; uman, pentru ca reprezinta o activitate omeneasca; social caci priveste, se indreapta impotriva relatiilor sociale; moral-politic, caci reprezinta atitudinea morala si politica a faptuitorului fat de valorile sociale; juridic, caci reprezinta o incalcare a normei juridice penale. Prin definirea infractiunii se stabileste regula de drept, potrivit careia orice fapta care va fi incriminate trebuie sa intruneasca trasaturile caracteristice care o deosebesc de alta fapte( contraventii, abateri) care pot fi combatut prin alte mijloace nepenale. Notiunea generala de infractiune data in codul penal prezinta importanta sub un intreit aspect: reprezinta 1) o regula de drept de care insusi legiuitorul se foloseste in stabilirea faptelor care urmeaza sa fie trecute in legea penala ( dupa vinovatie, grad de pericol social ) ca infractiuni, ca si pentru scoaterea din sfera ilicitului penal a acelor fapte care nu mai sunt periculoase ori nu se mai savarsesc; 2) serveste la delimitarea infractiunilor de alte fapte extra penale; c) pentru practician reprezinta un ghid de care se foloseste in cadrul activitatii de aplicare a legii penale observand indeplinirea ( regasirea ) in fapta savarsita a trasaturilor esentiale ale infractiunii , ori lipsa acestora cu consecinta neconsiderarii faptei respective ca infractiune. 2. Trasaturile esentiale ale infractiunii 2.1 Pericolul social. Notiune, elementele si felurile pericolului social O prima trasatura esentiala a infractiunii este este aceea de a fi o fapta care prezinta pericol social. Fapta - este o manifestare a individului in sfera realitatii, in cadrul relatiilor sociale. Numai activitatile omenesti au aceasta insusire de a

prezenta pericol social, caci numai omul se afla in relatii sociale. Pericol social prezinta orice activitate contrara normelor in vigoare caci impiedica normala desfasurare a relatiilor sociale. Dintre faptele care prezinta pericol social se detaseaza prin gradul cel mai ridicat de pericol social infractiunea. Fapta care prezinta pericolul social al unei infractiuni este fapta prin care se pericliteaza ori se vatama valorile sociale aratate in art.1 C.p. si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse. Trasatura esentiala a infractiunii de a fi o fapta ce prezinta pericol social se materializeaza asa cum se prevede in art.18 C.p., prin doua aspecte: prin fapta se aduce atingere unor valori sociale importante, aratate generic in art.1 C.p.; pentru sanctionarea unor astfel de fapte este necesara aplicarea unei pedepse. Pericolul social al infractiunii este apreciat de legiuitor in functie de valoarea sociala careia i se aduce atingere; de dinamica faptelor oferita de statistica penala; de imprejurarile in care se savarsesc faptele; de persoana infractorului. Pericolul social nu este acelasi pentru toate infractiunile, el difera in functie de valoarea sociala primejduita prin fapta penala si poate fi diferit pentru aceeasi infractiune in functie de interesul ocrotirii intr-un moment sau altul al dezvoltarii sociale. Ca trasatura a infractiunii, pericolul social este cunoscut in doctrina penala sub doua forme: generic sau abstract si concret. Pericolul social generic sau abstract este apreciat de legiuitor in momentul inscrierii faptei periculoase in legea penala ca infractiune. Pericolul social concret, este pericol ce-l prezinta o fapta concreta savarsita de o persoana si este apreciat de instanta judecatoreasca cu prilejul judecarii faptei - el se reflecta in sanctiunea penala aplicata. Prevederea pericolului social ca trasatura esentiala a oricarei infractiuni, in definitia acesteia- are valoarea unei norme juridice ce serveste deopotriva legiuitorului cand incrimineaza fapta cat si judecatorului in aprecierea concreta a pericolului social al faptei comise cu consecinte importante in individualizarea sanctiunilor atunci cand pericolul social

concret este al unei infractiuni si cu neconsiderarea faptei ca infractiune atunci cand acesta nu are gradul necesar al unei infractiuni. 2.2 Fapta care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni Pentru faptele lipsite de pericolul social al unei infractiuni in conditiile art.18 1 c.p. procurorul in faza de urmarire sau instanta in faza de judecata, trebuie sa aplice o sanctiune cu caracter administrativ: mustrarea , mustrarea cu avertisment sau amenda.(art.91 c.pen.) In situatiile de la art.18 1 c.p. nu exista infractiune, deci nici raspundere penala, dar se aplica o sanctiune administrativa. In aceste cazuri, lipseste doar gradul de pericol social concret, necesar pentru ca fapta sa fie infractiune; in concret, insa se realizeaza gradul de pericol al unei abateri. 2.2 Vinovatia. Definitia vinovatiei, factorii vinovatiei, forme si modalitati de vinovatie Pentru existenta infractiunii nu este suficienta savarsirea unei fapte care prezinta pericol social, chiar daca aceasta fapta este imputabila persoanei care a savarsit-o, ci este necesar ca fapta sa fie savarsita cu vinovatie. Aceasta presupune ca fapta sa fie expresia unei anumite atitudini psihice a subiectului in ce priveste vointa de a savarsi acea fapta si constiinta caracterului si a urmarilor acesteia. Infractiunea, ca orice act de conduita al omului , are nu numai o latura materiala fizica, dar si o latura interna, psihica, alcatuita din totalitatea fenomenelor si proceselor psihice care precede si insotesc realizarea actului de conduita. Pentru latura subiectiva a actului de conduita a omului este caracterizanta si totdata determinanta actiunea a doi factori inerenti vietii psihice a

persoanei: constiinta sau factorul intelectiv si vointa sau factorul volitiv. Vointa este facultatea psihica prin care sunt mobilizate si orientate constient energiile fizice ale omului in vederea infaptuirii actului de conduita exterioara. Vointa de a savarsi actul de conduita face ca acesta sa fie atribuit, sa apartina, sa fie imputabil persoanei care l-a savarsit. Pentru existenta vinovatiei nu este suficient sa existe vointa de a savarsi fapta, ci mai este necesar si ca aceasta vointa sa fie liber determinata. Vointa de savarsire a actului de conduita este o conditie esentiala pentru existenta vinovatiei ca trasatura a infractiunii. Constiinta este facultatea psihica prin care persoana devine constienta de dorintele sau trebuintele sale, de modul in care acestea ar putea fi satisfacute, de mijloacele necesare, de actiunea sau inactiunea pe care ar urma sa o indeplineasca in acest scop. In consecinta apare deci ideea savarsirii faptei, se cantaresc argumentele in favoarea si impotriva actiunii si se ia, in cele din urma, decizia de savarsire sau de abtinere de la savarsirea faptei antisociale. Factorul intelectiv are rol hotarator in reglarea activitatii omului, inclusiv a activitatii infractionale. Prezenta acestui factor inseamna existenta vinovatiei, adica a imputatiunii psihice, pe cand factorul volitiv dovedeste numai ca fapta apartine faptuitorului. Factorul intelectiv dezvaluie atitudinea constiintei faptuitorului fata de fapta savarsita si fata de urmarile ei, arata daca subiectul este vinovat sau nu. Vinovatia poate fi definita ca atitudine psihica a persoanei care savarsind cu vointa neconstransa o fapta care prezinta pericol social, prevazuta de legea penala, a avut in momentul executarii, reprezentarea faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala a acestei reprezentari. Forme si modalitati de vinovatie Vinovatia imbraca forma intentiei atunci cand persoana a avut reprezentarea corecta a rezultatului faptei sale sau forma culpei, atunci cand si-a reprezentat gresit sau nu si-a reprezentat deloc acest rezultat.

La randul lor cele doua forme ale vinovatiei sunt susceptibile de modalitati diferite in raport cu atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos. Daca faptuitorul nu a avut reprezentarea rezultatului faptei sale, datorita unei erori de fapt sau a unei intamplari imprevizibile ( caz fortuit ), nu exista intentie, ci eventual culpa. Intentia prezinta doua modalitati, in functie de atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos: intentie directa si intentie indirecta sau eventuala. Intentia directa, atunci cand faptuitorul isi reprezinta actiunea sau inactiunea sa, modul de infaptuire , rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta si in aceste conditii el urmareste producerea acelui rezultat ( de exemplu cel care descarca arma asupra unei persoane in mod constient actioneaza cu intentie directa). Intentia indirecta sau eventuala exista atunci cand faptuitorul, care prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale, desi nu urmareste producerea acelui rezultat, savarseste totusi fapta, acceptand eventualitatea producerii lui ( de exemplu, cel care loveste o persoana aflata in stare de ebrietate si o abandoneaza in stare de inconstienta pe camp, in ploaie si frig, din care cauza victima moare etc. ) Alte modalitati ale intentiei sunt cele a caror cunoastere poate servi la stabilirea in concret a gradului de vinovatie si deci a periculozitatii infractorului, facand posibila individualizarea pedepsei. Astfel, distingem intre intentie simpla si intentie calificata. Intentie simpla exista atunci cand faptuitorul prevede si urmareste producerea rezultatului iar intentia calificata atunci cand faptuitorul urmareste producerea rezultatului in vederea realizarii unui scopprevazut in norma incriminatoare. Mai distingem intre: intentie spontana, atunci cad faptuitorul prevede rezultatul faptei sale de la inceput, adica din momentul trecerii la savarsirea faptei, si intentie supravenita, atunci cand prevederea rezultatului intervine ulterior unei hotarari initiale si determina hotararea ulterioara de a-l produce. Intentie unica, atunci cand fatuitorul a hotarat sa savarseasca o singura fapta; intentie complexa, atunci cand faptuitorul a hotarat sa savarseasca mai multe fapte sau a urmarit sa produca mai multe rezultate socialmente periculoase.

Culpa si modalitatile ei. Exista culpa ca forma a vinovatiei, atunci cand faptuitorul savarsind o fapta care prezinta pericol social si a prevazut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, darn u a urmarit sin u a acceptat eventualitatea producerii lui , insa a actionat socotind fara temei ca acel rezultat nu se va produce , sau nu a prevazut rezultatul desi trebuia si putea sa-l prevada. Din aceasta definitie rezulta ca si culpa prezinta doua modalitati importante: culpa cu prevedere( usurinta ) si culpa simpla ( greseala ). Culpa cu prevedere exista atunci cand faptuitorul a prevazut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat insa acest rezultat, ci a sperat in mod usuratic, neintemeiat ca el nu se va produce exp, un conducator auto circula cu viteza excesiva, din care cauza produce un accident prin care pricinuieste moartea cuiva ). Culpa simpla exista atunci cand faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada ( un farmacist elibereaza din neatentie, un alt medicament decat cel indicat sau prepara gresit un medicament nociv). Ceea ce caracterizeaza culpa simpla este neprevederea rezultatului socialmente periculos al faptei sale, in conditiile in care el avea datoria de a proceda cu toata atentia si diligenta pentru a prevedea acest rezultat si a avea posibilitatea sa-l prevada, in conditiile concrete in care a savarsit actiunea sau omisiunea sa. In raport cu cauza ce a determinat atitudinea culpabila se face distinctia intre imprudenta sau nesocotinta ( comportare nechibzuita ) si nebagare de seama ( neatentie ), neglijenta ( comportare fara grija necesara ) etc. Intentia depasita sau praeterintentia esteeste o forma mixta de vinovatiece cuprinde intentia si culpa reunite. Intentia depasita este forma de vinovatie ce se realizeaza prin savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat mai gra decat cel urmarit sau acceptat ori acceptat de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultat ce se imputa acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevazut , desi trebuia si putea sa-l prevada.

3. Prevederea faptei in legea penala

Cea de a treia trasatura esentiala a infractiunii ce se desprinde din notiunea data prin art. 17 c.p. o reprezinta prevederea acesteia in lege ca atare. Pentru existenta oricarei infractiuni sunt necesare cele trei trasaturi esentiale : fapta ce prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de lege, cumulativ. Lipsa oricareia dintre aceste trei trasaturi esentiale conduce la inlaturarea caracterului penal al faptei. Prin prevederea in legea penala, a faptei periculoase- ce se savarseste cu vinovatie se realizeaza diferentierea infractiunii de celelalte forme de illicit juridic. Orice infractiune trebuie sa fie prevazuta de legea penala ca atare, darn u orice fapta prevazuta de legea penala este si infractiune caci prevederea in lege este doar o trasatura a acesteia pe langa celelalte de a prezenta pericol social si de a fi comisa cu vinovatie.