Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
The One - Interviuri Angela Gheorghiu

The One - Interviuri Angela Gheorghiu

Ratings: (0)|Views: 6 |Likes:
Published by Ellada Color
interviuri
interviuri

More info:

Published by: Ellada Color on Jul 03, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as ODT, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/30/2014

pdf

text

original

 
Interviu exclusiv: Angela Gheorghiu
30 aprilie 2013
 
Este de peste 20 de ani în lumina reflectoarelor şi continuă să ne surprindă prin efervescenţainepuizabilă, proiectele grandioase, atitudinea de divă, dar şi prin divorţul recent de tenorulRoberto Alagna.Fotografii: macristudio
The ONE: Sunteţi implicată în construirea unei săli de spectacole impresionante în Bucureşti, lainiţiativa Primăriei Bucureştiului. Puteţi să ne spuneţi cum merg lucrurile?Angela Gheorghiu: Da, este ceva ce îmi doresc de foarte multă vreme, România este, cred, singuraţară din estul Europei unde nu există o sală de concerte aşa cum trebuie, şi mă bucur să fiu implicatăîn acest proiect. Spaţiul este foarte mare, este situat aproape de centrul Bucureştiului, zona este perfectă.The ONE: Ce proiecte importante aveţi în perioada următoare?A.G.: Programul unui artist important este făcut cu foarte multă vreme înainte; eu acum îl am pânăîn 2016-2017. În câteva zile voi fi la Los Angeles pentru un recital, apoi la Covent Garden, voiavea un concert la Royal Festival Hall... Îmi doresc doar să fiu sănătoasă, să am forţă, pentru că nusunt o maşină. Spun mereu că nu m-am trezit aşa, coafată şi machiată, fiecare pas pe care îl fac esteîncă o grijă care necesită atenţie. Nu fac altceva decât să fiu un artist liric pe scenă, de fiecare dată bine pregătit, şi îmi place să surprind. Surprinderea pentru public, din punctul meu de vedere, esteîn privinţa repertoriului şi încerc să fac şi muzică pentru oameni care nu au auzit, poate, de AngelaGheorghiu. Vreau să-i fac pe oameni să înţeleagă că darul pe care îl am de mică, adică vocea - ceeace consider eu ca instrument perfect, unul care vine din suflet -, îl dăruiesc, îl împart cu publicul, cu
 
voi. Dar drumul până la inimile voastre este construit cu mult înaintea mea, pentru că mai există şiun mare compozitor sau un mare dramaturg. Ce-i drept, interpretul este foarte important, în lipsa luilucrările acestora sunt lipsite de valoare.The ONE: Pregătiţi un spectacol cu Dan Grigore la Milano ?A.G.: Dan Grigore este un prieten foarte apropiat care împreună cu Valentin Gheorghiu reprezintă pianiştii formidabili ai României. Vreau să-i facem pe oameni să înţeleagă că există muzicăromânească şi că artiştii români pot interpreta şi pot fi eclectici. Concertul va avea loc în Milano, laLa Scala. Nu este un teatru în care cânt foarte des, nu este teatrul care îmi place cel mai mult, publicul este puţin bizar, dar nu-i nimic, încercăm să-l cucerim...The ONE: Aţi anunţat de curând divorţul de Roberto Alagna. A fost o decizie dificilă? Cum s-aîmpăcat viaţa de familie cu statutul dumneavoastră de celebritate şi de divă?A.G.: Eu mă împac foarte bine cu mine însămi. Aşadar, toate calificativele din întrebarea ta fac parte din mine. Nu depun un efort să fiu nimic, totul iese natural atunci când trebuie să fiu prietenă,iubită, parteneră. Acasă sunt naturală, pot fi şi nemachiată sau nearanjată, toată lumea mă iubeşteaşa cum sunt. Atunci când ies din casă sunt foarte conştientă de faptul că lumea ar putea fi curioasă.Vorbesc de locurile în care ies, pentru că foarte rar mi se mai întâmplă să nu fiu recunoscută. Şiatunci nu sunt dezagreabilă. Dacă văd că cineva vine spre mine, dacă mi se cere o fotografie, nu măsimt nelalocul meu. Mă simt bine în pielea mea. Toată lumea se uită altfel la mine, m-am obişnuit,a trebuit să mă obişnuiesc. Niciodată nu ştiu să fi fost un om normal, întotdeauna m-am simţitdiferită. Pe vremuri mă chema Angela Burlacu şi am cântat de la 17 ani, îmi aduc aminte de primulconcert cu orchestră la Ateneul Român. De la 18 ani, am cântat în concerte cu artişti profesionişti şi,chiar dacă eram la şcoală, eram socotită profesionistă. Am fost luată în serios de prea mică. Şiatunci am fost foarte responsabilă şi simt că am o menire.The ONE: Aţi simţit asta de la început?A.G.: Da. Adică nu fac un efort. Dar simţi ochii care sunt în jurul tău. Şi totul e un consum, totuşi,nu? Când te simţi observat, te controlezi, eşti puţin mai crispat sau simţi toată energia asta din jur.Chiar şi bucuria consumă. Toate emoţiile astea zilnice... Ar fi interesant dacă o dată un jurnalist ar sta cu mine câteva zile sau măcar o zi. Este un întreg ritual pentru mine şi un întreg consum, caremerge oarecum de la agonie la extaz: spectacolul şi bucuria oamenilor, conştientizarea faptului căeu trebuie să fiu bine, chiar dacă sunt foarte tensionată, toate lucrurile astea consumă. Dacă măgândesc la ceea ce am făcut astăzi, aş spune că da, nu este uşor să fii Angela Gheorghiu! Mama meami-a spus odată că are nevoie de mai multe inimi să suporte bucuria sau satisfacţia. Îmi imaginezce poate să simtă o mamă care a auzit un copil tot timpul, şi la grădiniţă, şi la şcoală, „mama, mama,vreau să merg la liceul de muzică, mamă, trebuie să fac cutare”, tot timpul mă auzea cântând, tottimpul cu emoţii. Deci pentru mine traducerea ar fi aşa: Angela = emoţii. De toate felurile.The ONE: Aţi fost foarte determinată, de mică.A.G.: Nu am fost numai determinată, am fost sigură. Cu asta mă lupt eu mereu şi am curajul să ospun şi de multe ori oamenii pot fi foarte impresionaţi de faptul că am ştiut. Eu nu ţin minte să-mi fi pus vreodată întrebarea ce aş face dacă nu aş fi artist, artist liric în primul rând. Întotdeauna am avuto voce ieşită din comun şi, văzând reacţia oamenilor din faţa mea, asta mi-a dat un curaj şi mi-a dato încredere că eu întotdeauna voi face acest lucru. Nimic din ceea ce mi se întâmplă nu măsurprinde. N-am pus niciodată vreo întrebare. Eu nu pun întrebări. De la 14 ani, am fost la Liceul deartă „George Enescu”, am stat la internat, cu mai multe fete, era în perioada cea mai neagră dinRomânia atunci când eram elevă şi studentă. Perioada asta m-a şi călit într-un fel. De la 18 ani eramgata, eram pregătită perfect, dar altfel. Am înţeles de atunci...The ONE: Dar şi acesta cred că e un dar la fel de valoros.A.G.: E şi un dar, dar pot să spun - pentru că trebuie să dau Cezarului ceea ce e al Cezarului - că am
 
avut noroc ca de mică să întâlnesc oamenii buni sau oamenii perfecţi la locul perfect. Pentru că dela ei nu am învăţat puţin, am învăţat tot. Începând de la Adjud, orăşelul în care m-am născut. Credcă prin darul pe care mi l-a lăsat Dumnezeu, oamenii din jurul meu aproape că aveau o altfel dereacţie. Că era vorba de profesoara de matematică, de profesoara de română, toţi profesorii aproapeîmi dădeau meditaţii acasă, veneau la mine fără ca eu să le cer. Toată lumea, întotdeauna, a simţitnevoia să mă ajute. La rândul meu, şi eu voiam să le dau tot, mereu am vrut să fiu bine pregătită, săstudiez. Să vă povestesc o întâmplare. Când aveam 14 ani şi stăteam la internat, a venit mama lamine pe nepusă masă, de obicei mă anunţa. A venit şi eu nu eram la internat. Eram la cinema să vădfilme. Ţin minte că mama mea a întrebat peste tot unde este Angela, era înnebunită, iar când m-amîntors de la cinema foarte târziu, am văzut-o pe mama, ostenită după drum, venisesă-mi aducă mie mâncare. În momentul în care m-a întrebat unde am fost şi s-a uitat la mine, i-amrăspuns că la film, iar reacţia ei şi chipul trist, dezamăgit, am avut o conştientizare şi mi-am zis că„eu am venit la Bucureşti pentru a studia, pentru a învăţa”. Şi ce s-a întâmplat atunci a fost o marelecţie, ca şi cum aş fi primit o palmă. Nu-mi place să dezamăgesc, dacă se întâmplă ori o facinvoluntar, ori mai târziu îmi cer scuze. Se poate să greşesc, ca oricare dintre noi, dar nu-mi place sădezamăgesc, adică nu-mi place să închid uşi. Sunt în relaţii de prietenie cu oamenii pe care i-amcunoscut, fie că au fost iubiţii mei sau că au fost soţii mei - până acum am avut doi soţi, aşa mi-alăsat Dumnezeu, destinul meu. Dar ei îmi sunt prieteni în continuare. Este doar o situaţie şi atât, nuînchid uşi. Nu e stilul meu să spun: „S-a terminat, vai, ce dramatic!”. Trăiesc prea multe drame pescenă ca să le mai fac şi în viaţă.The ONE: Mai aveţi emoţii înainte să urcaţi pe scenă?A.G.: Din ce în ce mai multe! Cred că toţi artiştii responsabili admit că experienţa nu diminueazănicio emoţie. Ba dimpotrivă. Şi înţeleg că oamenii aşteaptă de la mine mult. În cazul unui artistliric, oamenii care vin în sală ştiu ce vor asculta, vin cu o expectativă foarte clară, iar dacă eu nu amfost la nivelul perfecţiunii pe care toată lumea o aşteaptă, publicul de operă te face să simţi imediat.Şi atunci, ca să revin la faptul că eu nu vreau să dezamăgesc, de foarte multe ori prefer să stau acasăcând nu sunt bine. Accept că în ziua respectivă nu sunt în deplină formă şi prefer să nu-i fac peoameni să sufere cu mine.The ONE: Aveţi vreodată nostalgii sau regrete?A.G.: Nostalgii am. Cred că am fost nostalgică şi când aveam 10 ani! Îmi amintesc multe dinsenzaţiile copilăriei. De exemplu, atunci mâncam la o masă rotundă, cu trei picioare, cu scăunelemicuţe de jur împrejur. Şi venea ori mamaie ori bunica şi punea o mămăligă enormă, aburindă pemasă. În perioada aceea, aveam impresia că trăiesc un basm şi că sunt cel mai fericit copil din lume.Credeam câteodată că îmi plesneşte capul de fericire, nu ştiu, aveam nişte bucurii uriaşe cândfăceam bradul, aveam impresia că la mine acasă e cea mai frumoasă casă, că e cel mai curat, că eusunt cea mai elegantă, mă credeam buricul pământului! Câteodată eram atât de fericită, încât măduceam până în grădină ori până la poartă ca să fiu singură, să pot să-mi consum emoţia.The ONE: Şi pe scenă simţiţi acelaşi lucru?A.G.: Nu chiar. Pentru că un spectacol e ceva foarte pregătit, emoţiile din copilărie sunt spontane.Un spectacol este o muncă enormă- vocalize, pregătire, partituri, în creierul meu am mii de paginide muzică şi cuvinte. Până acum am cântat în douăzeci de limbi. Aşadar, ce vedeţi pe scenăînseamnă memorie, înseamnă regie, costume, parteneri. Muncesc sute de oameni: maşinişti, oamenide la lumini, machiori, costume, e un angrenaj uriaş, de fapt opera e un lux enorm.The ONE: Nu vă este uneori frică de toată această responsabilitate?A.G.: Dacă ţi-e frică, stai acasă. Un artist are emoţii, dar trebuie să fie constructive. Şi oricât demari ar fi, trebuie să ai întotdeauna resurse, ca să dai şi ca să mai rămână din tine, să nu te demolezecomplet. Sunt mulţi artişti care s-au pierdut pe drum, căci dacă te-ai născut cu un talent nu înseamnăcă poţi să-l duci şi pe scenă. Emoţiile pot fi şi distructive - atunci nu mai poţi să faci nimic.

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->