Gabriel Garcia Marquez - Generalul in Labirintul Sau

Se vede treaba că viaţa mea e înmîmile Necuratului.

(Scrisoare către Santander, 4 august 1823)Jose Palacios, cea mai veche slugă a sa, îl gasi plutindîn apa depurativă din scăldătoare, gol-goluţ şi cu ochiideschişi, şi crezu să s-a înecat. Ştia ca era una din multelelui metode de meditaţie, dar în starea de extaz în care seafla, plutind în derivă, parcă era dus de pe lumea aceasta. Nu îndrăzni să se apropie, ci îl chemă cu glas înăbuşit, potrivit ordinului primit de a-l trezi înainte de orele cinci,ca să pornească la drum o dată cu prima geană de lumină.Generalul ieşi din starea de vrajă şi zări, în semiîntuneri-cul încăperii, ochii albaştri şi senini, părul creţ de culoarea blănii de veveriţă, obişnuita ţinută maiestuoasă şi calmă amajordomului, care avea în mînă ceşcuţa cu infuzie demac şi gumă arabică. Generalul se agăţă fără vlagă detoartele scăldătorii şi ieşi din apa medicinală sprinten caun delfin, fapt neaşteptat la un trup atît de plăpînd.- La drum! spuse el. Qt mai repede, căd pe-aid nimeninu ne vrea.Jose Palacios îl auzise vorbind aşa de atltea ori şi tnîmprejurari atît de diferite, încît nu crezu că era adevarat,cu toate că în grajduri catîrcele erau pregătite şi suita ofi-cială începea să se adune. îl ajută să se usuce şi-i acoperitrupul gol cu un poncho gros pentru vreme rea, căci, detare ce-i tremurau mîinile, îi zornăia ceasca pe farfurioara.în urmă cu luni de zile, pe cînd îşi punea nişte pantalonidin piele de căprioară pe care nu-i mai purtase din nopţile8 •

Gabriel Garcia Mărquez

fastuoase petrecute la Lima, el descoperise că, pe măsurăce pierdea din greutate, scădea şi în înălţime. Chiar şi golarăta altfel, căci acum pielea de pe corp îi era palidă, iar faţa şi mîinile erau ca arse de prea mult stat la soare.împlinise patruzeci şi şase de ani în iulie trecut, dar părulcreţ şi aspru, caracteristic locuitorilor din zona MăriiCaraibilor, îi încărunţise şi oasele i se deformaseră dincauza îmbătrînirii premature şi arăta cu totul atît de slă- bit, că nu părea în stare să mai apuce luna iulie a anuluiurmător. Gesturile sale ferme erau toluşi ale unui om mai puţin încercat în viaţă şi el călătorea mereu, fără oprire,fară ţintă. îşi bău ceaiul fierbinte din cinci înghiţituri,gata-gata să i se umple limba de băşici, fugind de propriilesale dîre de apă pe rogojinile mototolite aştemute pe podea şi se simţi ca şi cum ar fi sorbit licoarea fermecată aînvierii din morti. Dar nu scoase nici un cuvînt pînă nu bătură orele cinci în tumul catedralei din apropiere.- Sîmbătă, opt mai, anul treizeci, zi în care engleziiau tras cu arcul în loana d'Arc, anunţă majordomul.Plouă de la trei dimineaţa.- De la trei dimineaţa, din secolul aloptsprezecelea,spuse generalul cu glasul încă voalat din cauza proasteidispoziţii după noaptea de insomnie. Şi adaugă pe un tongrav: N-am auzit cocoşii cîntînd.

- Pe-aici nu sînt cocoşi, răspunse Jose Palacios.- Pe-aici nu e nimic, spuse generalul. Ţară de trădă-tori!Se aflau la Santa Fe de Bogota, la două mii şase sutede metri deasupra nivelului mării îndepărtate, şi imensuliatac cu pereţi austeri, aflaţi în bătaia vîntului îngheţatcare se strecura prin ferestrele prost izolate, nu era loculcel mai sănătos din lume. Jose Palacios aseză lighenuşulcu clăbuc pe placa de marmură a măsuţei de toaletă,împreună cu trusa de catifea roşie cu instrumentele de bărbierit, toate din metal aurit. Puse sfeşnicul cu olumînare pe o poliţă de lîngă oglindă, pentru ca generalulsă aibă destulă lumină şi trase mai aproape vasul cu jera-tic ca să-i încălzească picioarele. Apoi îi dădu nişte oche-

GENERALULÎNLABIRINTULSAU

• 9lari cu lentile pătrate şi ramă fină de argint, pe care îiţinea întotdeauna pregătiţi pentru el, în buzunarul vestei.Generalul şi-i puse şi se bărbieri, mînuind briciul custînga cu aceeaşi iscusinţă ca şi cu mîna dreaptă, căci eraambidextru din naştere, şi cu gesturi uluitor de sigure aleaceleiaşi mîini care cu cîteva clipe înainte nu putuse săţină nici ceasca. Isprăvi cu bărbieritul pe bîjbîite, plimbîndu-sefără astîmpăr de colo-colo prin încăpere, fiindca evita pecît posibil să se uite în oglindă ca să nu-şi întîlnească propria privire. Apoi îşi smulse cu mişcări bruşte perii dinnări şi din urechi, îşi frecă dantura perfectă cu praf decarbune pus pe o periuţă din păr natural cu mîner deargint, îşi tăie şi-şi pili unghiile de la mîini şi de la picioare, iar la sfirsit îşi scoase poncho-ul şi se stropi cuun flacon mare de apă de colonie, fricţionîndu-se pe totcorpul cu amîndouă inîinile pînă se simţi istovit. în diini-neaţa aceea îndeplinea ritualul toaletei zilnice cu maimultă înversunare ca de obicei, căutînd să-şi purifice tro- pul şi sufletul de cei douăzeci de ani de războaie inutile şideceptii ale vieţii de conducător.Ultima vizită din noaptea care trecuse a fost a ManueleiSăenz, acea femeie din Quito deprinsă cu greul rfizboa-ielor care, cu toate că îl iubea, nu avea să-l urmeze pînă lamoarte. Ea rămînea să-şi îndeplinească pe mai departemisiunea de a-l ţine pe general la curent cu tot ce seîntîmpla în lipsa lui, căci el de mult nu mai avea atttaîncredere în altcineva ca în ea. îi lăsa în păstrare niştevechituri care nu aveau altă valoare decît aceea de a-i fiaparţinut, precum şi cîteva din cărţile lui cele mai preţioase şi două cufere cu acte personale. Cu o zi înainte,în timpul scurtei întîlniri solemne de rămas bun, îispusese: „Te iubesc mult, dar te voi iubi şi mai mult dacăvei da dovadă acum de mai multă judecată ca oridnd". Eaîi înţelese cuviniele ca pe un nou omagiu, printre attteaaltele cîte îi adusese în opt ani de amor înflăcărat. Dintretoate cunoştinţele sale, era singura care-l credea: deastădată avea să plece cu adevărat Dar era şi singura care10 •

Gabriel Garcîa Mărquez

aveă cel

putin un motiv neîndoielnic să spere că el se va

îotoarce.;; Nu'credeau să se mai vadă înainte de plecare. DonaAmalia, stăpîna casei, ţinu totuşi să le ofere darul unuiultimramas bun pe furiş şi o ajută pe Manuela să intre,îmbrăcată în costum de călărie, pe uşa grajdului, ca săevite comentariile evlavioasei comunităţi locale, plină de prejudecăţi. Nu pentru că ei ar fi ţinut secret fapul că erauamanti, căci se afişau împreună ziua-n amiaza mare, spreindignarea tuturor, ci ca să apere cu orice preţ buna repu-taţie a acelei case. El era şi mai timorat, şi-i ordonă luiJose Palacios să nu închida uşa ce dădea în încăpereaalăturată, un loc de trecere folosit de servitorime, undeaghiotanţii care stăteau de pază rămaseră să joace cărţiinult timp după ce vizita se încheie.Manucla îi citi preţ de două ore. Fusese, pînă nu demult, tînără; pînă cînd trupul ei începu să dea semne deîmbătiînire. Fuma pipă ca marinarii, se parfuma cu colo-nie de verbenă, cum obişnuiau militarii, se îmbrăca înhaine bărbăteşti şi se vîntura printre soldaţi, dar glasul eistfns era şi acum plăcut în semiîntunericul clipelor de inti-mitate. Citea la lumina puţina a sfeşnicului, asezată într-unfotoliu pe care se mai păstra blazonul ultimului vicerege,iar el o asculta întins pe pat cu faţa în sus, îmbrăcat înhainele dvile de casă şi învelit cu poncho-ul din lînă devigonie. Doar după ritmul respiraţiei îţi dădeai seama că bu dparme. Cartea se intitula

Ştiri si zvonuri care au circu-lat pm Lima în anul de grafie 1826,

de peruanul N06Calzadillas, şi ea i-o citea pe un ton teatral, foarte potrivitcu stilul autorului.. 'nmp de o ora nu se auzi nimic altceva decît vocea eiîa casa toropită de somn. Dar după ultimul rond se pornifară yeste un uriaş hohot de rîs colectiv, care stîrni cîiniidin încăpere. El deschise ochii mai mult curios decîttulburat, iar ea tncbise cartea pe care-o ţinea în poală, punînd semn cu degetul mare la pagina unde rămăsese.• - Sînt prietenii domniei voastre, îi spuse.

GENERALUL ÎNLABIRINTUL SĂU

•

11

- N-am prieteni, răspunse el. Şi dacă mi-or mai firămas cîţiva, n-o să-i mai am multa vreme.- Aflaţi că ei sînt afară şi stau de veghe ca să nu fiţiuds, spuse ea.Aşa află generalul ceea ce ştia tot oraşul: nu unulsingur, d mai multe atentate se puneau la cale împotrivasa, şi ultimii lui susţinători stăteau la pîndă, pregătiţi sa teîmpiedice. Vestibulul şi galeria din jurul grădinii interioareerau ocupate de cavalerişti şi grenadiri, toţi venezueleni,care urmau să-l însoţească pînă în portul Cartagena deIndias, unde trebuia să acosteze o corabie cu destinaţiaEuropa. Doi dintre ei îşi întinseseră rogojinile de donnitca să se culce de-a curmezişul uşii principale de la iatac, tntimp ce aghiotanţii aveau să joace carţi şi după ce Manuelase va fi oprit din citit. Dar în vremurile acelea nu te puteaisimţi la adăpost de pericol în mijlocul unei adunaturi atîtde pestriţe de soldaţi de obîrşie îndoielnică. Fară să-ţi piardă cumpătul din cauza veştilor proaste, el îi porunci

Category:	Uncategorized.
Rating:
Upload Date:	05/15/2009
Copyright:	Attribution Non-commercial
Tags:	Fiction Fiction (fewer)

Documents

People