Mircea Eliade - Romanul Adolescentului Miop

MIRCEA ELIADE

Romanul adolescentului miopPrefaţă

Dan C. Mihăilescu

.

EDITURA cartexX <iOOO Bucureşti, 2002

Construcţia de sine şi geniul pubertăţii

Textul ediţiei de faţă este reprodus după:

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop,

Editura Minerva,Bucureşti, 1989.Au fost operate modificări privind ortografia aprobată de Academia Română.Portretul lui Mircea Eliade, reprodus pe coperta I, ne-a fost pus la dispoziţie, cu deosebită amabilitate, de cătredl. Sorin Alexandrescu, căruia îi mulţumim şi pe această cale.ISBN 973-8202-44-2Tipărit Olimp Printing Services

PrefaţăMircea Eliade este cea mai puternică, mai tenace şi mai captivantă energie uutoconstructivă din culturaromână. Sigur, multe au fost personalităţile care au avut din copilărie conştiinţa propriei valori şiviziunea împlinirii lor sociale, profesionale, politice etc. însă nimeni nu s-a mai forjat şi cizelat cuatâta luciditate şi insistenţă, cu atâta siguranţă şi sistemă. Iar asta iară - aparent - eforturi teribile, oricâtar părea de „inumane" tentativele de privare de somn, de claustrare şi înfrângere a instinctelor şiispitelor.La un capăt de biografie, elevul de 15 ani care umple sute de pagini cu întâmplări şi cazuisticăadolescentină, conştient că demiurgul din el este dator să însufleţească literar lumea şi că, undeva, într-o „Academie din Apus", o „sală imensă, plină de lume, a venit să asiste la încoronarea mea"'. Lacelălalt capăt, savantul respectat

1. Mircea Eliade avea 23 de ani când C. Noica (mai tânăr cu doi ani) scria despre acest „caz sufletesc înzestrat cuo posibilitate de creaţie în afară de ordinea comună". Eliade, scria Noica în

Vremea

din 5 decembrie 1929 „e unom care a trăit, care trăieşte, care loveşte ideile, pentru a suferi de replica lor brutală, care se agasează spiritual,zdruncinându-şi şi menţinându-şi totuşi un echilibru, prăbuşindu-se şi crescând. Niciodată un cuget de aici n-asimţit mai aproape minunea experienţei plurale şi indisciplinate. I-a plăcut să se joace ideal, să se distrugă princhin, să încerce şi să se aventureze. A înţeles cel mai bine dintre noi

de o întreagă comunitate ştiinţifică internaţională', fermentul profesional dotat din plin cu acele calităţicoagulante, de focalizator al energiilor din jur. Liantul unei generaţii şi nu doar simbolul ei. Stimulvital de împlinire şi afirmare pentru tot ce va să zică imensa voinţă de creaţie a tineretului interbelic

2

.Tradiţia exegetică îl situează pe Mircea Eliade - pe bună dreptate - în suita Cantemir-Hasdeu-Eminescu-Iorga-Blaga, fiecare dintre aceştia însemnând mereu altceva, potrivit perspectivei de va-loare: istorică, estetică, politică, didactică, spirituală. Pentru unii, Eliade este marele istoric alreligiilor, pentru care literatura a fost un capriciu, o nostalgie, un „gagne-pain" efemer. Pentru alţii,dimpotrivă, opera savantului a fost doar masca oficială a literaturii, când nu chiar a „doctrinarului".Unii încearcă să vadă dincolo de sinteza ştiinţifică şi universul epic o filozofie a culturii, o antro- pologie, în vreme ce pentru alţii Eliade rămâne un diletant în toate, important ca instanţă formativă pentru tânăra generaţie dintre războaie şi atât! Mai sunt şi cei pentru care eseistul şi gazetarul din

Oceanografie, Fragmentarium, Insula lui Euthanasius

are, într-un fel, o bătaie mai lungă decâtromancierul şi istoricul religiilor!

acest resort spiritual: aventura." (în voi.

Semnele Minervei, Publicistică,

I, 1927, 1929, ediţie de Marin Diaconu,editura Humanitas, 1994, p. 462)1. Dintre multele exemple de verdicte superlative, prsfer să citez acum relaţia Eliade-C.G.Jung făcută de GilbertDurând: „Comme Jung de-couvre la

terra incognito

des archetypes qui animent la psyche in-dividuelle, l'ouvred'Eliade met au jour la terre si occultee par la de-myhologisation trop chere pozitivisme [...] Eliade comme Jungest â la tete de cette lente mais sure entreprise de remythologisation..."

(Eliade ou l'anthropologie profonde,

învoi. omagial

Mircea Eliade,

ed. de l'Herne, 1978, p. 39).2. Pentru imensul, stufosul dosar al generaţiei '27 şi pentru ce a însemnat „activismul din disperare" al membrilor acesteia, v. grupajul respectiv din Mircea Vulcănescu,

Către ştiinţa spiritualităţii româneşti,

din

Dimensiunearomânească a existenţei,

ediţie de Marin Diaconu şi Zaharia Balica, voi. III, 1996, pp. 5-55.

în sfârşit, între omul absolut

1

şi omul „fără destin"

2

există o întreagă ierarhie de polarităţi. Ei bine, pentru toate cheia o constituie

Romanul adolescentului miop.

Aici (vorba lui Eminescu: „Viitorul şitrecutul/sunt a filei două feţe/vede-n capăt începutul/cine ştie să le-nveţe"), aici se află în starea cea

mai pură şi mai limpede exprimată suma de contrarii-în-armonie care compun personalitatea luiEliade, definind-o totodată ca însumare exponenţială a generaţiei '27

3

.Dacă pentru detaliile istorico-literare, strict editoriale, tânărul nostru cititor are a consulta obligatoriucapitolul

Primul roman

din monografia lui Mircea Handoca

4

, pentru circumstanţele elaborării

1. „Nu sunt două săptămâni de când a apărut cartea acelui tânăr prodigios de luciditate în care ne place, celor maimulţi dintre noi, să recunoaştem pe şeful spiritual al generaţiei noastre. Vorbesc de

întoarcerea din rai

a luiMircea Eliade. E un roman al ratării generaţiei această carte! Al irosirii ei fără sens, rară finalitate, incapabilă până şi să se sinucidă" (Mircea Vulcănescu, loc.cit, p. 35).2. Formula „Eliade - omul fără destin" îi aparţine lui Emil Cioran, într-un text acid şi nedrept, apărut în

Vremea,

din 1 octombrie 1933 (v. voi.

Singurătate şi desîin,

ed. Humanitas, 1991, p. 240 ş.u.): „Mobilitatea excesivă aomului fără destin nu se poate sesiza mai bine decât în maniera lui de a gândi prin alţii, în raport cu gândurilealtora...". Articolul, avea să mărturisească peste ani Cioran, se datora tulburării pricinuite de suferinţa erotică aSoranei Topa (v. cap.

Eliade

în Cioran,

Exerciţii de admiraţie, Eseuri şi portret,

trad. Emanoil Marcu, ed. Hu-manitas, 1993, p. 115 ş.u., de unde se cuvin extrase, acum, rândurile despre dualitatea lui Eliade, „atrasdeopotrivă de esenţă şi accident, de atemporal şi cotidian, de mistică şi de literatură. Această dualitate nu produce la el nici o sfâşiere: este natura şi şansa lui să poată trăi simultan sau rând pe rând la niveluri spiritualediferite, să poată, fără dramă, să studieze extazul şi să urmărească anecdoticul").3. Ca să nu repet ceea ce am scris, nu o dată, în ultimii ani, despre acest subiect îmi îngădui să fac trimitere lacapitolul II („La şcoala generaţiei '27") din volumul subsemnatului,

Scriitorincul,

editura Dacia, 2001.4. Mircea Handoca,

Mircea Eliade.Câteva ipostaze ale unei personalităţi proteice,

editura Minerva, 1992, pp.230-248.

cărţii esenţiale rămân, bineînţeles, capitolele IV şi V („Tentaţiile unui tânăr miop" şi „Navigarenecesse est...") din

Memoriile

autorului ': „în toamna acelui an, 1921, intram în clasa a V-a. Termi-nasem gimnaziul şi începeam cursul superior [...] Convins că voi studia la Universitate ştiinţele fizico-chimice, alesesem realul. Dar nu mi-a trebuit mult ca să-nţeleg că mă-nşelasem, că alesesem greşit..."Acolo sunt descrise mansarda bibliomanului, complexele puberului, experienţele fizice deautopenitenţă întru cunoaştere, rolul jurnalului ca oglindă a fantasmelor compensatorii, creuzet al rea-lităţii şi athanor de nelinişti, „umilinţa şi ura" generate de palmele primite de la profesorul dematematică Vanciu, ca şi prieteniile cu „eroii" romanului: Dinu Sighireanu („băiat frumos, brun, cuochii verzi, după care suspinau multe fete"), Radu Bossie („miop ca şi mine, destul de urât, cu buzeimense, cu un nas mare şi borcănat, dar avea un umor şi un farmec fără pereche"), Haig Acterian („deo frumuseţe leneşă, orientală"), Petre Viforeanu („înalt, mândru, ironic, izbutind să fie premiant fără pedanterie"), J.V. Vojen („bălai, rivaliza în frumuseţe, eleganţă şi succese feminine cu DinuSighireanu"), întâlnirile-cenaclu de la Mircea Moşuna-Sion, descoperirea (decisivă) a lui GiovanniPapini

2

, experienţa bordelurilor din Dudeşti, în tovărăşia lui Mircea Mărculescu („ţăndărică") alăturide care cunoaşte „îndeaproape viaţa evreilor săraci" ş.a.m.d.

1. Mircea Eliade,

Memorii (1907-l960)

ediţie de Mircea Handoca, Editura Humanitas, 1991, p. 66 ş.u.2. „O asemenea întâlnire - decisivă şi pentru mine şi pentru soarta

Romanului adolescentului miop -

a fost

Unom sfârşit

al lui Giovanni Papini. Citisem, ca atâţia din colegii mei,

L 'Histoire du Christ,

dar nu mă cucerise.Dimpotrivă,

Un om sfârşit

a căzut ca un trăznet. Nu-mi putusem închipui până atunci că pot semăna atât de multcu altcineva. Mă regăseam aproape pe de-a-ntregul în copilăria şi adolescenţa lui Papini. Ca şi el, eram urât,foarte miop, devorat de o curiozitate precoce şi fără margini, voiam să citesc tot, visând că pot scrie despre toate.Ca şi el, iubeam singurătatea şi mă înţelegeam numai cu prietenii inteligenţi sau erudiţi" (v. continuareaafinităţilor în

Memorii,

ed.cit., voi. I, p. 92).

„Romanul unui om sucit"

Mai este oare cazul să spun cât de etern valabile şi de general răspândite în lume sunt mai toatesimptomele adolescenţei elia-deşti şi ce formă vitalizantă are acest roman pentru cititorul copleşit desfintele furii, complexe şi disperări... acneice de aici ?!?în plus, tot în pomenitele capitole din

Memorii,

găsim câteva mărturisiri esenţiale pentru ce neinteresează acum: „Mă simţeam superior tuturor colegilor mei, măcar pentru enormul efort pe care-lcheltuiam pentru a-mi lărgi şi adânci cultura [...] Dar eram mai mult decât atât. Mă aflam în plină crizăde pubertate, mă descopeream în fiecare dimineaţă mai urât, mai stângaci, descopeream, mai ales laîntâlnirile cu fete de vârsta mea, cât sunt de timid şi de neatrăgător, în comparaţie cu unii din prieteniimei. Criza aceasta a mers agravându-se până la sfârşitul liceului. Propabil că datorită ei n-am maiajuns să termin romanul. La un moment dat, am simţit că nu mai pot scrie decât la persoana I, că oricefel de literatură, în afară de cea direct sau indirect autobiografică, n-avea nici un sens. Aşa am început

Romanul adolescentului miop

[...] Pe timpul când luam parte asiduu şi entuziast, la întrunirile

societăţii noastre, începusem deja să-mi iau în serios urâţenia şi - în bună parte, închipuita - solitudine.Eram singurul care veneam Ia «Muza» în uniforma de liceu, toţi ceilalţi purtau de mult costume«civile». Singurul care nu încercam să-mi camuflez părul tuns, ci, dimpotrivă, mă tun-deam cu maşinanumărul zero [...] în plus, aveam o mare scădere: nu ştiam să dansez [...] Dar mă complăceam din ce înce mai mult în această situaţie care mi se părea că face parte din destinul meu de adolescentexcepţional. Mi se părea că toate eşecurile mondene, întocmai ca şi umilinţele pe care le înduram laliceu, aveau menirea să mă izoleze de lume, să mă păstreze exclusiv pentru «opera» pe care eramchemat s-o scriu, operă pe care trebuia să o inaugureze

Romanul adolescentului miop".

în fine, „amdevenit cercetaş la timp. Aplecarea mea spre «aventură», satisfăcută atâţia ani pe maidane şi în pivniţele Universităţii alături de haimanale şi vagabonzi,îşi găsise acum o ieşire care îi îngăduia să se disciplineze şi să se adâncească..."'.„Romanul unui om sucit" - aşa se intitula iniţial romanul de faţă. Topirea Jurnalului în roman este ceamai stimulativă şi mai fermecătoare „lecţie" de extras din aceste pagini. Chiar dacă astăzi tânărul de15-l8 ani navighează pe Internet prin Cyber spaţii şi realităţi virtuale, experienţa edificării de sine prinalchimia realităţii în jurnalul personal rămâne una de disciplinare fundamentală.„Durerea adolescentului miop" („sunt şi eu ca toţi ceilalţi: adolescent sentimental şi visător. Zadarnicîncerc să mă ascund. Sunt ridicol. Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voinţă, de virilitate,de personalitate" etc), jurămintele pentru sine („trebuie să muncesc mult şi să sufăr"; „mi-am făgăduitnăprasnic că voi desface sălbatec pulpele celor mai frumoase femei"), „tristeţea celui care înţelege",aşteptarea „cu pumnii strânşi, între cărţi" a bătăliei cu viaţa, apoi puseul egofil, inevitabil („ei ,mă so-cotesc creat pentru a asculta confesiuni. N-au înţeles niciodată cât de puţin mă interesează sufletelelor"; „cel care e ispitit de amintiri se dovedeşte sensibil. Cel care se înfrânge, 'senin, depăşeşte sensi- bilitatea de elită"), trânta cu credinţa/necredinţa („presimt că întreaga mea viaţă lăuntrică se va dărui.Cui? Nu pot să mă gândesc la biserică. Nu sunt un mistic şi nici un ateu satanic, cinic, disperat. Cumaş putea ajunge atunci la Isus?"), tipicele viziuni răzbunător compensatoare („mă închipuiam mort";„m-am gândit mult dacă trebuie să plec, să fug pentru totdeauna"; „m-am închipuit trist, dispreţuit de prieteni, batjocorit de rude şi duşmani şi am înţeles că

1. Şi tot de acolo: „începuseră crizele de melancolie [...] Mult timp, condiţia singurătăţii mele mă apărase ca o platoşă lăuntrică împotriva tuturor eşecurilor şi umilinţelor. Şi, dintr-o dată, singurătatea care mi se părea predestinată mă apăra ca o lespede de mormânt. Aş fi încercat orice ca s-o sparg..." (loc.cit., p. 81 ş.u.) în sfârşit, pentru comparaţii şi nuanţări, a se vedea, alături de destăinuirile din

Memorii

şi cap.

Mansarda

din cartea deconvorbiri cu Claude-Henri Roquet,

Proba labirintului,

trad. Doina Cornea, ed. Dacia, 1990, p. 19 ş.u.)10

numai aşa am să pot scrie titlul

Romanul adolescentului miop

care mă va face celebru într-o noapte, şi bogat..."; „cândva voi păşi pe străzi cu strălucirea biruinţei oglindită în ochi..."), febrila, permanentaoscilaţie eliadescă între supremaţia livrescului şi triumful senzorialităţii („ascentismul meu fu încurând înfrânt. Mă resemnai să accept fiziologia [...] Niciodată nu voi izbuti să mă cunosc aşa cum îmicunosc biblioteca") - nimic nu lipseşte din acest Manual de sinceritate. O panoplie a sincerităţii ceslujeşte perfect ca

exerciţiu de identificare

pentru generaţia confruntată astăzi cu confesiunile luiMircea Cărtărescu şi H.R.Patapievici.„înţelegeam că ursita sensibilităţii e suferinţa, că cea a creierului e neputinţa, că ursita cărnii e dorinţaîntreruptă numai de dezgust şi niciodată potolită. înţelegeam toate acestea şi mă bucuram că nu le bănuieşte nimeni. Primăveri înapoia mea, primăveri înainte. Şi iată că acum nu mă mai tem de ele. Şiscriu aici, nebănuit de nimeni, într-un caiet pe care îl ascund. Şi nimeni nu poate să afle dacă sunt trist.Şi nu sunt trist, nici de toamnă, nici de povestea cu amintiri".Iar dacă nu vă recunoaşteţi în personaj, nu vă iluzionaţi: însăşi de-limitarea, ne-recunoaşterea, este olecţie perfectă de autocu-noaştere"

Dan C. Mihăilescu

TABEL CRONOLOGIC

1907,9 martie - Se naşte, la Bucureşti, Mircea, fiul Ioanei şi al lui Gheor-ghe Ieremia (ofiţer). Din admiraţie pentru Ion Heliade Rădulescu îşi va schimba numele în „Eliade".1913-l917 - Şcoala primară o face la Bucureşti.1917-l925 - Urmează cursurile liceului „Spiru Haret" din Bucureşti.1921 - Debutează cu proza fantastică

Cum am descoperit piatra fiilo-sofală

la

Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor.

Tot aici va publica şi ciclul

Convorbiri entomologice.

1924-l925 - Lucrează la proza autobiografică

Romanul adolescentului miop,

lucrare rămasă neterminată.

Category:	Uncategorized.
Rating:
Upload Date:	05/15/2009
Copyright:	Attribution Non-commercial
Tags:	Fiction Fiction (fewer)

Documents

People