Adevarata prietenie Matei este un copil foarte ursuz. Nu vorbeste cu nimeni si este foarte suparacios.

Prietenia nu exista si i se par obraznici oamenii care indraznesc sa vorbeasca cu el. Astazi, Matei vine imbufnat de la scoala.Patru colegi il invitasera la joc. Tocmai pe el care este perfectiunea intruchipata !!! Cat tupeu ! Se aruca pe perna moale. Era foarte revoltat. Incepuse sa arunce pe podea cu toate lucrurile ce-i cadeau in mana. Migrenele isi spuneau cuvantul. Matei adormi neimpacat. Dar deodata, auzi o muzica dulce. Casca ochii in jur. Aproape ii iesisera din orbite de atata mirare. Se afla pe un cerc gigant, inconjurat de alte mii de cerculete. Dar nu asta il interesa cel mai mult pe Matei, cat locul de unde venea acea melodie cereasca. Cand privi mai bine cerculetele din jur, observa printre ele un patratel auriu, pe care se odihneau niste zane cu parul balai ca insusi soarele. Ele cantau. Matei ramase vrajit. Trilul era depre prietenie. - Dragi zane, intreba Matei, voi sunteti fermecate ? - Cum, dragi ? Ne-ai numit pe noi dragi ? Parca tu nu suportai pe nimeni si vroiai o lume a ta. Iat-o ! Dar ia aminte, nimeni nu va vorbi cu tine. Si nimeni nu te va ajuta ! Si-si luara zborul. Bietul Matei !!! Cum se jignea singur. Ce prost am fost! Nechibzuinta intruchipata! Sunt inchis intr-o lume a mea! Nu-mi doream asta! Asa-mi trebuie! De atata disperare, cazu. Dar nu de pe cerc, ci din pat. Asa a invatat Matei ce inseamna prietenia. Cum a devenit un print leu A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nici nu s-ar povesti, un print fermecator, numit Arpo. Pe langa aceasta, avea si o minte brici. Ce sa mai la deal, la vale, toate calitatile le avea. Dar, printre ele se strecura si un defect urias-lacomia. Ce isi dorea Arpo? Totul, pana si luna de pe cer. Dorintele lui erau asa de ridicole, incat multi il luau de ticnit(de exemplu, odata vroia sa controleze mintile oamenilor). Tatal lui, imparatul, nu mai stia ce sa-i mai faca, pana cand... Intr-o noapte senina, printul se trezi si privi pe geam. Observa niste puncte luminoase asezate in forma unui car.Arpo stia despre Carul Mare. Si pe loc vru ca acesta sa intre in posesia lui.Se duse la tatal sau si-l anunta de primejdioasa calatorie pe care vroia sa o intreprinda. Regele se lua cu mainile de cap. Era in pericol sa-si piarda fiul. Facu tot ce-i statu in putinta sa-l faca s-o lase balta.Se vede treaba ca printul era din aceeasi familie cu Don Quijote. Dar il lasa totusi sa plecein calatorie. Arpo se gati cu cele mai bune vesminte,isi lua armele si se pregati sa mearga sa cucereasca uriasa stea. Dar cum sa ajunga in cer? Acu-i acu! Arpo dadu sfoara-n tara ca cine i-o aduce un mijloc de transport cu care sa ajunga la Carul Mare va primi jumatate din imparatie. Se perindara prin fata scaunului imparatesc tot felul de oameni cu tot felul de idei, dar niciuna nu-l putu ajuta pe print. Asa ca acesta hotari sa se urce intr-un balon cu heliu. Auzind una ca asta, regele incerca sa-l convinga sa stea acasa. Ii aminti ca are tot ce si-ar putea dori un om,ca ceea ce vrea este imposibil. Zadarnica fu toata staruinta lui. Printul nu, si nu. Si cum zise , asa si facu. Lua un balon cu heliu, se cocota pe el si p-aci ti-e drumul. Si printul se ridica, se ridica in vazduh. Se minuna de frumusetile lumii, si, bineinteles, vroia sa le aiba pe toate. Era incantat de adancimea marilor,de seninatatea cerului, de maiestria pasarilor si de verdeata naturii. Aproape ca uitase de Carul Mare, isi dorea doar aceste bogatii. Era de-a dreptul furat de ele. Insa toate acestea dispareau incetul cu incetul. Printul adormi, fascinat de ce putuse Dumnezeu sa creeze. Avea un somn atat de dulce... Dar, il trezi o muzica dulce, cereasca. Se uita buimac in jur si vazu... ce nu mai puteau sa vada ochii unui muritor! O multime de zane isi plimbau valurile printr-o constelatie de stele ce se numea... Carul Mare. Vazand asta, Arpo fu cuprins de o uriasa gelozie. Deci Carul Mare nu este al lui si este al zanelor. Asta n-o va accepta niciodata. Sari din balon si se repezi direct spre zane, spunandu-le cu ciuda: - Cine sunteti voi? - Suntem muzele! raspunse una dintre ele cu un glas cat se poate de dulce si de melodios. Si ce faceti cu Carul meu? Acesta este numai teritoriul meu si nu voi ingadui nimanui sa se apropie de el!

- Gresesti amarnic, Arpo! De unde sa fie acesta teritoriul tau? Este al nostru de cand lumea! - Zane afurisite, plecati imediat! Daca nu, o sa ma intorc cu oaste peste cateva zile si o sa va nimicesc! - O, printe! Nu stii ce vorbesti! Noi suntem stapanele tinutului! Te-am fi lasat si pe tine sa traiesti laolalta cu noi si sa te bucuri de frumusetile acestei lumi ceresti. Dar pentru ca ai fost lacom si rau iti vei primi pedeapsa . Te vei transforma intr-un leu fioros, care isi castiga singur hrana si care la orice pas poate fi ucis. Asa iti vei trai toate zilele tale de-acum inainte. Printul nu lua de bune avertismentele printesei si incepu sa rada. Dar cand se uita mai atent la mainile lui, observa ca se transforma in labe de leu. Era de-a dreptul inspaimantat. Pe fata incepusera sa-i creasca peri uriasi. Spatele acum era si el impodobit de o coama deasa. Iar cand vru sa vorbeasca, nu-i reusi decat un raget de fiara. Asa hidos cum era, iesi afara din Imparatia Zanelor si fugi direct in jungla. De aceea dragi cititori, daca sunteti vreodata in jungla si auziti un raget de leu sa stiti ca este Arpo care vrea si acum sa cucereasca lumea. Concurenta - buna sau rea? de Rosca Ruxandra Dudu nu admite esecul. Ii place foarte mult sa concureze, dar atunci cand isi da seama ca nu are sanse, da bir cu fugitii. Dar oare de ce Duduiubeste atat de mult victoria? Va mai intrebati de ce ? Lumea s-ar uita la el ca la un castigator. Este zi de sambata, zi plina . A doua zi urmeaza campionatul de tenis de masa. Este foarte ingrijorat. Nu este un sportiv performant . Nu prea are sanse. Dar nu se impaca deloc cu ideea ca va fi invins. Atunci se gandi:Ce l-ar putea interesa pe arbitru?, Cum sa fac sa-l mituiesc pe arbitru?, O minge de fotbal l-ar interesa?Dar acum alta dandana! De unde sa ia mingea? Ca Dudu era si scump la punga. Nu-l lasa inima sa dea ceva. Isi puse in gand sa fure una. Dar de unde? Atunci ii vine ideea. Dudu se duse ca fulgerul la sala. Se strecoara tiptil pana in vestiar, unde sunt mingile. Si rapid ca gandul, insfaca una. Si pe furis,paraseste sala. Mustrari de constiinta n-are .Merge linistit spre casa. Afara e un aer proaspat, de primavaranumai bun sa-ti umple plamanii. Deodata,parca i se pare ca cineva il urmareste. ii tremura toate madularele. Se intoarce. Nu vede nimic. Isi continua mersul. Dar umbra il urmareste. Ce sa fie oare?... Deodata,simte cum cineva il apuca de bluza si il trage spre el, cu putere. De data aceasta, cand se intoarce, vede un caine cat toate zilele, ranjindu-ti coltii. In urma lui vine amenintatorun politist. -Stop! striga acesta. Ce ai sub bluza? - O..o...min...ge...de..fotbal! - Imi cer scuze! V-am confundat cu un hot! Si politistul se departeaza incet. Dudu rasufla usurat. Dar si limpezit. In momentul acela se face lumina in mintea lui. Se duce tiptil la sala. Intra din nou in vestiar. Pune mingea la locul ei si pleaca acasa ca si cand ar fi scapat dintr-o mare primejdie. Era cu sufletul impacat... Duminica, ziua Domnului. Dudu se afla in sala de sport. E pregatit sa inceapa concursul. Acesta este alcatuit dintr-o singura partida. Dudu face incalzirea. Dar timpul zboara. Iata ca incepe meciul. Acum concentrare maxima. Si orele trec,trec... Deodata, suspansul se mareste... Este ultima lovitura din meci. Pe care o castiga... Dudu!!! Vai ce bucurie, vai ce rasplata! Prima victorie pe meritele lui! Of, daca si-ar da toti oamenii seama de greselile lor,macar in ceasul al doisprezecelea, asa cum a facut Dudu, ce departe am mai ajunge... si ce aproape ar fi victoria! Ghiocita de Ruxandra Rosca A fostodata ca niciodata, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti, o tara nespus de bogata. Aurul si platina aici nu erau metale rare. Dimpotriva. Vai, dar acest lucru era un adevarat blestem. Nu numai mobilele, casele, asfaltul erau din metale pretioase, ci si mancarea, si raurile, si florile. Era o lume ...pretioasa, ce mai! Atat de pretioasa ca inmarmurise. Cine a mai auzit ca un tinut sa fie distrus de bogatie?! Acesta asa era! Dar nu fusese din totdeauna! Altfel cum ar mai fi avut tara aceasta locuitori? Erau numai cateva saptamani de cand se intamplase aceasta catastrofa! Trecusera doar cateva saptamani de cand nu mai aveau ce manca! De cand inmarmurise tot, majoritatea isi facuse bagajele, vrand sa fuga peste granite, sa scape de

blestematia aurului ucigas. Dar vecinii, din cauza invidiei si a rautatii, le-au ferecat portile de iesire, naveau decat sa rabde pana la capat, singuri, teroarea transformarii a tot ce misca in aur. Zavorati intr-un teritoriu al mineralelor, nu mai ramasesera multi supravietuitori. Era de mirare ca nu se transformasera si ei in aur. Ce sa mai la deal, la vale,parea ca n-ar mai fi nici o speranta. In tara aceasta blestemata locuia si o fata frumoasa,ca la soare te puteai uita, dar la dansa ba. Frumusetea ei fermeca orice privire. Era de o frumusete care nu se poate descrie in cuvinte. Mai frumoasa decat insasi frumusetea. Fata era indragostita de un flacau mandru si chipes. Dar, spre tristetea fetei, acest flacau nu dadea semne ca ar supravietui. Era atat de slabit, incat era la mintea cocosului ca va pleca dintre cei vii. Fata era foarte suparata din cauza acestei viitoare si apropiate despartiri, incat incercase sa faca ceea ce si altii facusera, adica sa ceara mila la vecini. Dar in zadar. Se impacase totusi cu ideea. Deoarece isi alimentase corpul cu hrana necesara dinainte de transformare, ea nu era amenintata de nici un pericol, deocamdata. Se plimba toata ziulica pe asfaltul din aur, caci ce altceva ar fi putut face? Sa toarca aur, in nici un caz. Se plimba si se gandea la prietenul ei drag, care suferea atat de mult. Parca o cuprindea si pe ea durerea. Si cum statea ea asa pe ganduri, auzi deodata un ciripit de pasare. Mirarea o cuprinse. Adica mai ramasese viata in tara lor? Mai exista alta vietuitoare decat omul in tara asta napastuita a lor? Se uita in directia din care venea ciripitul. Dar, ce sa-i vada ochii? O ultima pasare zbura ca gandul, iar in spatele ei un vanator cu pusca in mana, o tintea concentrat. Fata, induiosata de biata pasare, se puse inaintea ei, vroia sa o salveze. Dar, vai, cu ce pret! Glontul zdrentui pieptul fetei. Sangele incepu sa curga pe un loc pavat cu argint. Dar, minune, zapada lua locul argintului, iar rosul sangelui impletit cu albul omatului se prefacura intr-un simpatic martisor! Iar pe locul acela rasari un ghiocel frumos ca fata. Imediat dupa aceea, platina se transforma in picaturi de roua, iar aurul campiilor de pe care zapada se topise. Totul revenise la normal. Oamenii amortiti incepura a se desface din vraja cea rea, se intorceau usor la viata. Numai chipul fetei se topi in frumusetea unui clopotel alb si delicat. Ce sacrificiu face capsorul acela an de an, strapunge metalul ghetii ca sa aduca viata! Motiv de fericire de Rosca Ruxandra A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti, un imparat foarte puternic. Acesta stapanea peste sapte tari si sapte mari. Avea averi uriase si cei mai credinciosi servitori, mosii intinse si, ce sa mai la deal la vale, tot ce-i dorea inima. Dar, mai presus de toate, avea o fata frumoasa ca un diamant. Dar ,acestui imparat bogat, ii lipsea ceva. Ani de zile cautase acest lucru care-i lipsea si care pentru el valora cat toate averile lui. De cand era fecior simtea un neajuns, o nemultumire cumplita. Facuse cele mai mari sacrificii, colindase pe la cei mai mari invatati, dar in zadar. Nu gasise nicaieri lucrul pe care si-l dorea. Acum imbatranise si renuntase la cautari. Singurul lucru pe care il facea cat era ziulica de mare era sa-si admire fata. Si zau, avea ce admira. Un par blond si lung, lung pana la genunchi, niste maini subtiri si firave ca insasi tulpinile ghioceilor si niste ochi albastri ca niste stele care stralucesc pe cerul senin. Aceasta era fata. Intr-o zi, cand imparatul statea pe tron si se plictisea de moarte, fata lui veni intr-un suflet la el si ii zise: - Tata, tata, esti intr-o mare primejdie! - Ce s-a intamplat, printesa? - Astazi pe cand ma plimbam prin gradina, printul din regatul vecin imi aparu in fata,insotit de cativa argati. Ingenunche in fata mea, si ma ceru de sotie. Eu nu am spus nimic. Vazand ca nu accept cu entuziasm, el imi spuse ca daca nu o sa ma casatoresc cu el, o sa porneasca razboi impotriva ta. Aflai pe cai ocolite si ca i-a pus gand rau averii tale! spuse printesa dintr-o rasuflare. Imparaul sari ca ars cand auzi aceste cuvine, dar isi reveni intr-o clipita. Ii spuse printesei sa nu-si paraseasca dormitorul cat va ameninta aceasta primejdie peste regatul sau si sa nu stea de vorba cu nimeni. Nici macar cu cei cunoscuti. Printesa ii promise. Dupa ce se asigura ca fiica sa nu este in pericol, isi chema sfetnicii pentru a tine un consiliu. Adunarea imparateasca hotari ca imparatul sa nu mai ezite si sa-si adune oastea. Insa nu se stia din ce parte va ataca inamicul. Deci, se decisera sa asedieze ei primii cetatea dusmana. Asa si facura... Si incepu razboiul... Razboi greu cu neajunsuri, care tinu doi ani neincheiati. In acest rastimp, printesa ajunsese sa vorbeasca o limba invetata de ea, ca sa-i mai treaca de urat. Se mirau toti vazand-o cum vorbeste singura toata ziulica. Se temeau sa nu fi innebunit. Si intr-adevar parea ca uitase complet limba materna... In timp ce locuitorii castelului se ingrijorau din ce in ce mai mult de starea printesei, imparatul habar-n-

avea ce se petrece. El era in al noualea cer. Avusese parte de o victorie din cele mai stralucite. Cu un plan de lupta ingenios, si cu o vitejie de neinchipuit, oastea imparatului se intorcea triumfatoare spre palat. Pe drum, numai haine asternute in drumul lor, urale si strigate de biruinta. Imparatul era in culmea fericirii. Dar deodata isi aminti de... gandul lui ascuns, de nefericirea lui. Incerca sa vada daca nu cumva acel neajuns disparuse. Dar nu, era tot acolo, nemiscat. Tot nu gasise lucrul care sa-l faca fericit... Pe cand se gandea imparatul la verzi si uscate, ajunsera la palat. Dar, spre mirarea lor, nimeni nu-i aplauda, nimeni nu le zise-o vorba buna. Toata lumea statea morocanoasa de parca ai fi crezut ca victoria este de partea inamicilor. Imparatul vazand asemenea purtare din partea supusilor sai, se duse furios la paharnicul castelului si ii zise: - Ce se intampla, morocanosilor, nu vedeti ce victorie strasnica am avut eu asupra dusmanilor? Eu vin invingator, toti oamenii ma lauda, si numai acasa la mine nu gasesc veselia potrivita unei astfel de intamplari? Va arat eu voua motiv de tristete! - Imparate, se vede ca ai fost plecat multa vreme si nu mai stii ce se intampla pe aici! Printesa vorbeste toata ziua singura! Si nu numai atat, dar vorbeste ceva ce nu putem intelege, o limba inventata de ea! Imparatul cum auzi, fu strapuns de un fulger. Daca iubita lui fiica, datorita promisiunii pe care i-o facuse lui, si anume de a nu vorbi cu nimeni, innebunise? Daca nimeni nu mai putea vorbi cu ea? Se duse cu iuteala vantului in camera fiicei lui si o intreba: - Ce faci, domnita? - Adksksk! raspunse fata in limba ei. - Doamne, dar ce-ai patit? - Ta-ta, nu mai pu-team su- por- ta ta- ce- rea! spuse fata silabisind, deoarece uitase buna parte din limba ei. Atunci, imparatului ii veni in minte o idee stralucita. Isi puse fata sa-l invete si pe el si pe ceilalti conationali limba inventata de ea. Fata accepta. Tatal ei dadu sfoara in tara ca de-acum natia lor va avea o noua limba, care va fi folosita numai cand vor dori ca ceilalti sa nu inteleaga ceea ce vorbesc ei. Si deatunci, nici un razboi nu mai fusese pierdut, si toate planurile mergeau struna. Era cu adevarat fericit... Secretul frumusetii de Rosca Ruxandra A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti, un om foarte bogat. Si cand se uita la averile lui, ii crestea inima de bucurie, vazand cat putuse aduna. Pasamite, era un om corect si cinstit si toata averea si-o agonisise pe drept, iar nu prin furtisaguri si viclenii. Dar, vorba zicalei, nimeni nu-i perfect. Omul nostru avea un defect cat el de mare. Nu si-ar fi dat averea pentru nimic in lume. Isi iubea banul ca pe ochii din cap. Si in cele trei anotimpuri cu vreme cat de cat frumoasa, nu ducea grija nici unui lucru ,caci natura il hranea cu bunatatile ei oferite gratis: fructe, ciuperci, ierburi, soare din belsug. Iar, in anotimpul gheturilor, vijeliile si viscolele puternice ii risipeau o buna parte din avere. Trebuia sa consume lemnele, bucatele din camara, uneori chiar sa cumpere, ceea ce il ranea de moarte caci vedea cu ochii lui cum galbenii lunecau din buzunarele lui in mainile vanzatorilor. De aceea ura iarna cu o ura neimpacata. Acest om iubitor de arginti putea sa-si urasca si propria viata, daca aceasta ar fi fost in stare sa-i puna in primejdie banii. Pentru el galbenii pretuiau mai mult decat viata. Asadar, omului nostru i se amara sufletul cand se apropia iarna. In dictionarul mintii lui, anotimpul alb insemna anotimpul saraciei. Si acesta tocmai se apropia. Stressul ciopartise mintea bogatasului. Se purta ca si cum ar fi fost in ceasul mortii. Doctorul il sfatuise sa se plimbe mai mult prin curtea lui mare si ingrijita. Pentru o vreme, curtea devenise un adevarat medicament. Cum se plimba el agitat prin curtea plina de servitori ce misunau incoace sincolo, unul dintre ei se apropie si-i spuse: -Ma iertati pentru indrazneala, dar mi se pare ca este ceva in neregula cu dumneavoastra! -Pentru asta te tin eu in slujba si iti asigur painea cea de toate zilele? Si dupa ce ca imi consumi banii, iti mai permiti sa ma si intrebi lucruri care nu te privesc? - Ma iertati, stiam un leac impotriva stressului! Dar daca va deranjez ... -Cel mai bun leac impotriva stressului este ca tu sa ma lasi in pace! Dispari din fata mea, altfel ... Si servitorul pleca in treburile sale. Bogatul, mai infuriat decat inainte, se gandi totusi ca ar fi trebuit sa vorbeasca cu slujitorul sau, care de altfel era destul de credincios si ii suporta toate mofturile. Ii venea sa alerge dupa el, sa-l implore sa-i dezvaluie medicamentul contra stressului. Dar un om asa bogat ca el, sa alerge dupa angajatul pe care tocmai il alungase si il jignise asa de rau? Si, cum asteptarea e virtute mare,

se hotari sa stea pana il va intalni din nou. Si-uite-asa isi continua plimbarea. Dar, cum mergea el asa linistit prin curte, auzi un tipat indepartat. "Ce s-o fi intamplat?" se gandi ingrozit, deoarece pamantul pe care locuia era pasnic si oamenii erau foarte atenti. Catastrofe nu se mai produsesera de veacuri intregi. Monografia comunitatii demonstra acest lucru. -Ce s-a intamplat? striga bogatul cu voce tare. Dar acum, totul era linistit ca inainte. Bogatul se duse ca fulgerul la curtea lui si, luand porta-vocea zise: -Mare consiliu ! Sa se adune toti slujitorii mei! Am de comunicat un lucru foarte important! Toti slujitorii sa vina in sala de consiliu acum! Cat ai bate din palme, toti se adunasera. Inclusiv cel care spusese ca are un medicament impotriva stressului. Bogatul trecu repede la microfon si anunta: -A auzit cineva de un dezastru care s-a intamplat recent aici in zona? - Nu! -Cum nu? S-a auzit un urlet infricosator! Va poruncesc sa mergem toti acolo de unde s-a auzit sa vedem ce s-a intamplat, daca e cineva in primejdie ?! Va conduc eu! Si pornira in goana mare. Dar, cand ajunsera unde credeau ei c-ar fi sursa, nu era nici un semn ca acolo sar fi intamplat ceva. Oamenii, inciudati ca parcursesera atata drum degeaba, hotarara sa chefuiasca pe locul acela cu multa verdeata si cu multa liniste. Si incepura sa danseze, sa cante, sa infulece bucatele. Bogatul se prinse si el in joc. Toata lumea era fericita. Cand, deodata ... Un urlet infricosator strapunse vazduhul. De data aceasta le baga frica in san chefliilor. Alergara intr-un suflet in directia din care se auzea strigatul. Dar, in locul unde se auzise tipatul nu era nimic in afara unor banale foi de hartie pe jos. Se uitara peste toate, doar, doar o scrie ceva. Isi doreau din inima sa gaseasca un indiciu Dupa felul in care fusese scos strigatul, nu se intamplase un lucru banal. Dar, pe una din foi, insusi bogatasul gasi scris urmatorul bilet: Ajutooooooooooooooooooor! Veniti si salvati-ma, va rog frumos! Sunt intr-o mare primejdie! Servitorul dumneavoastra credincios , X. Asa se numea angajatul care ii spusese ca are un leac impotiva stressului. Tocmai el lipsea. Stressatul nostru, nefiind un om cu suflet rau, ci doar iubitor de averi, isi anunta repede toate slugile si pornira la drum cu mila lui Dumnezeu, nestiind nici ei unde i-or duce pasii. Si mersera, si mersera, cale lunga sa le-ajunga, pan-ajunsera la o fantana cu apa proaspata si limpede ca lacrima. Acolo, fiind obositi si satui de drum, si avand si apa cu care sa-si astampere setea, intinsera corturile (se pregatisera de drum si le aveau pe acestea la ei) si se pregatira de culcare. In sfarsit, se mai odihneau si ei, dupa atatea zile si nopti de mers fara oprire. Era o oarecare usurare dar cum prietenul lor nu se mai intorsese si ei nu gasisera decat biletul acela misterios, usurarea nu era deplina ... Era aproape noua seara. Era deja intuneric. Dar nu toata lumea adormise. Chiar si cei mai rezistenti mai aveau putin si atipeau. Cand, brusc ... O, Doamne, tipatul se auzise din nou! Si de data asta mult mai infiorator! Ce o fi fost ? De unde o fi venit? Ceea ce observasera cu totii era ca se auzea cand le era lumea mai draga, cand erau pe punctul sa uite de orice grija si suparare. Ba in timpul somnului, ba in timpul petrecerii, ba in timpul plimbarii. Hotarat lucru, era mai bine sa plece la drum si sa nu se mai opreasca decat acolo unde trebuiau sa ajunga, altfel Asa ca stransera corturile si pornira la drum. Cu siguranta cand ii vor intampina greutatile, nu ii va intampina urletul. Deci mersera, mersera pana ajunsera la o pestera care isi casca gura ca si cum ar fi vrut sa-I inghita. Intrara cu teama acolo, inaintara cativa pasi prin intuneric, cand o aratare ghebosata le aparu in fata. Atunci, bogatasul striga: -Lanterna! Dati-mi lanterna! Dar,ce sa vezi! La lumina lanternei aratarea ghebosata era un om imbracat in piele de urs! Iar omul mascat era chiar prietenul lor pe care il cautasera de atata timp! Toti ramasera cu gura cascata si acoperira vazduhul de urale. Dar bogatul,furios, se apropie de el si il intreba: - Asculta, ticalosule, cum de ti-ai permis sa ne inseli? Tu stii cate neajunsuri am indurat din pricina ta? -Ma iertati, dar eu am vrut sa va arat ca nu averea e totul, ci prietenia si sanatatea celor dragi! Si, daca observati, a trecut si iarna de cand tot ma cautati! Eu foloseam jocul ecourilor si strigam cat de tare puteam. Asa se explica srigatul pe care l-ati auzit! Bogatul ramase pe ganduri si de atunci hotari sa se schimbe. Morala: Da-i omului mintea cea de pe urma.

Secretul frumusetii de Rosca Ruxandra A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti, un print foarte infumurat. Niciodata nu se gandea decat la maretia si frumusetea lui. Desi avea trasaturi frumoase, o uratenie nemaipomenita razbatea spre exterior, ca oricarui om i se facea frica numai privindu-l. Cum in regatul vecin cu cel al printului, regele anunta ca isi va marita fiica, iar la ospatul pe care il va da, invita toti barbatii cu sange regal, printul nostru cum auzi, zise hotarat tatalui sau: - Tata, eu voi castiga! Afla ca ma voi casatori in curand! Nu se poate ca fata regelui sa nu ma aleaga pe mine! Tatal sau lasa privirea in jos, nu spuse nimic si pleca, oarecum intristat de mandria prosteasca a fiului sau. A doua zi urma balul. Printul merse la culcare, fara macar sa se spele pe dinti, zicand ca el oricum e frumos. Dimineata, se gati cu cele mai frumoase haine, din nou fara sa se spele, si merse plin de el sa-si ia aleasa, cum zicea el. Nici nu i-ar fi trecut prin minte ca ar avea macar un cusur. Ajuns acolo, fu intampinat de cateva perechi de priviri piezise, dar nu mai mult. Nimeni nu sufla o vorba de hidosenia lui. Se aseza pe un loc din fata, desi toata adunarea era numai de oameni alesi, asteptand ca regele sa vina sa il aleaga fara prea multa bataie de cap. In curand regele se infatisa impunator, la brat cu fiica sa. Fata insa lesina cum veni in fata multimii, punandu-i pe toti in alerta. - Ajutor! ... Ce-ai patit, fata tatii? striga tatal ingrozit, imediat ce fata parea ca-si vine in simtiri. - Stiu eu ce-a patit! zise printul umflandu-se in pene. - Te rog, spune-mi! - A lesinat din cauza frumusetii mele! Multimea izbucni intr-un hohot de ras care l-a scos din minti pe print. - Asculta, tinere, ai chef de glume? Fata mea a lesinat, iar tie iti arde de povesti de adormit copii! - Tata, asa uratenie nu am vazut niciodata! M-am speriat asa de rau, ca iata, am lesinat! zise fata care se trezise de-a binelea din lesin. Printul, profund jignit, caci niciodata nu-i mai auzisera urechile asemenea vorbe de ocara cand el era atat de convins de calitatile lui, de frumusetea lui, de farmecul sau, sta cu ochii holbati la fata care isi acoperise ochii cu mainile sa nu il mai vada. - Baiete, zise imparatul, nu-ti prea cunosti limitele! Te crezi asa de frumos! Dar cand colo,s-ar putea sa fii unul din cei mai mai urati din lume! Ceva din atitudinea ta este gresit. Trasaturile fizice sunt impecabile. Ceva insa nu-i in regula. Si pentru ca te-am ofensat, o sa ne rascumparam greseala. Nu putem ramane indiferenti la faptul ca un print nu numai ca-si ascunde frumusetea pe care i-ar da-o sangele nobil dar o si transforma in uratenie. Trebuie sa te trimitem la doua scoli deodata! Va trebui sa le faci in paralel. Una este scoala de infrumusetare prin igiena, iar alta este scoala de modestie si bune-maniere. Acolo vei invata si sa te speli pe dinti in fiecare dimineata si seara. - As prefera sa nu ... - Ba da, ba da, le vei face! Iti vor fi de mare ajutor! Cu ajutorul lor vei invata cum sa te porti, dar te vei face cu adevarat frumos! Asa ca hai, nu mai sta pe ganduri. Au mai ramas cateva minute pana cand incep orele la scoala de infrumusetare. Si printul nostru numai ce se trezi intr-o caleasca aurita trasa de sapte vulturi cu totul si cu totul de aur. In doua minute si ajunse la scoala care, pesemne nici nu era prea departe. El si cu insotitorul sau intrara la secretariat. Servitorul se adresa politicos secretarei: - Doamna, avem aici un elev care are mare nevoie de ajutorul dumneavoastra! - Hm ... zise secretara cu aerul ca asa elev nu mai avusese de cand s-a infiintat aceasta scoala! Apoi urma: I-ar trebui un an-doi sa poata sa se aleaga cu ceva de pe urma cursurilor noastre! Printul inghiti in sec, o urma pe secretara in timp ce insotitorul sau se facu nevazut. ajunsera intr-o sala de clasa cocheta, alaturi de multi alti scolari. Profesoara facu o grimasa la vederea lui, dar incepu cursurile. - Dragi scolari, spuse aceasta, un lucru elementar in infrumusetarea organismului este igiena. Nu numai corpul ori mainile trebuie spalate, ci si urechile si mai ales dintii. Haideti asadar cu toti la baie. Voi sta cu fiecare, sa il invat mai intai cum sa-si ingrijeasca dantura. Printul nostru, inalt si cu blazon, se resemna, si se gandi cat de bine ar fi fost daca si-ar fi ascultat profesorii in copilarie, cat de departe ar fi ajuns daca nu ar fi crezut ca el s-a nascut invatat ... - Dragul meu, il intrerupse din ganduri noua profesoara, spalatul pe dinti este un lucru care te ajuta sa devii mai frumos, dar in acelasi timp este si o buna maniera. Acum hai sa intram! E randul tau.

Si profesoara il invata cum sa-si capete o aparitie fermecatoare. Reintorsi in clasa, aceasta le zise elevilor: - Foarte bine! Daca va veti spala in fiecare dimineata si in fiecare seara, veti deveni cu totii mai frumosi! Acum, sa trecem la lectia de pieptenat. Cu parul ciufulit nu veti putea fi niciodata niste oameni frumosi! Si cele cinci ore zburara ca vantul si ca gandul. Profesoara ii mai invata sa foloseasca deodorantul si crema de ten, sa-si aranjeze si sa-si aleaga hainele, si multe altele. Dar, printul nostru nici nu isi dadu seama cand trecu timpul, caci caleasca fermecata aparu iar, cu acelasi insotitor la dispozitie si cu aceiasi vulturi. Printul ajunse in doi timpi si trei miscari, la scoala de bune-maniere. Urmara iar mirarile secretarei, iar primirea in clasa. Dar, de data aceasta, lectiile fura altele. Aici invata sa salute, sa-si dea jos palaria cand intalneste o fata, sa vorbeasca frumos, sa mearga frumos, sa observe farmecul altora, sa-si vada propriile defecte Si uite asa, orele destinate scolirii trecura ca vantul si ca gandul. Venea clipa cea mare, clipa cand trebuia sa se prezinte in fata imparatului, ca acesta sa vada efectele. Veni caleasca pe care o aruncau in zbor vulturii, veni si insotitorul care-l prezenta imparatului. Printul pasi cu teama inauntru, dar si cu demnitate, ca un adevarat print. Si, minune, vazu cum printesa se uita ca vrajita la el. Imparatul, observand si el lucrul acesta, ii spuse: - Bine ai venit, printe! Acum si eu cred ca esti cel mai frumos din lume! Si afla ca ai noroc! Fiica mea nu s-a casatorit! Cred ca tu esti cel mai potrivit pentru asta! Si cei doi traira fericiti, in armonie si frumusete, pana la adanci batraneti ... Povestea fratilor Ianuarie - Gerar de Claudia Groza Zapada scartaie sub talpile zimtate ale bocancilor. Drumul e plin de confetti. Beculetele ce au impodobit copacii, magazinele, gardurile, se sting unul cate unul. Soarele iese din cand in cand la plimbare pentru asi dezmorti razele vesele. Uneori este adormit si morocanos. Alteori este atat de bucuros si jucaus cu fetele oamenilor veseli ce ies la plimbare. Batranul Ianuarie, a iesit sa isi scuture plapuma. E tare zgribulit. - La multi ani, Ianuarie! - La multi ani vrabiuta. - De ce esti atat de suparat? - Fratele meu geaman Gerar, nu face nimic. De-abia astept sa treaca zilele. - Dar de abia au inceput sa isi alunece filele. Esti proaspat. Esti primul in an dintre toate lunile-surorile tale. Unde iti este doza de optimism? intrebara tristi norii, ce se adunasera in preajma lui Ianuarie. - Ajutor, ajutooor... se auzi un strigat ragusit, cand mai tare, cand amortit. - Cine este?, ciriciripcirip.... - Gerar, fratele meu, si Ianuarie se intoarse rapid pe calcaie si patrunse in coliba. - Alunga aceste furnici de pe mine.... ia-le... striveste-le.... mi-au stricat somnul. - N-ai decat sa le suporti. Tu esti vinovat, deoarece ai mancat in pat. Ele au grija de familiiile lor, nu ca tine, puturos, de s-a facut gaura sub tine. - Ei lasa-ma! E suficient ceea ce faci tu. Nu vreau sa te incurc. - Bine. Vom face o lista, pe zile, si fiecare are sarcini de indeplinit. E mai bine asa? ingaima Ianuarie. - Off... dar morocanos mai esti! si se intoarse pe partea cealalta si adormi la loc. Norii s-au suparat auzind sforaiturile lui Gerar. -Ii venim noi de hac. Este musai sa-l scoatem din starea d elene ce l-a cuprins. Nici nu au terminat de gandit, si fulgi mari de nea, ca bucatile de vata de zahar au inceput sa danseze din cerul albicios, precum spuma laptelui. -Frate draga, a sosit gerul Bobotezei, grai Ianuarie. -Ei, si? Care e problema? -Este randul tau sa sufli vant rece... natura te cheama. Pamantul are nevoie de tine. Cu plapuma in spinare, cu un ochi inchis, tarandu-si picioarele, Gerar sufla din usa colibei. Apoi, se intoarse la locul sau calduros, prinzand in mers un covrig primit la colindat de la Decembrie. - Iti vei lua rasplata pentru lenea asta, sopti printre dinti Ianuarie. Planuise cu vrabiile sa faca harmalaie la semnul sau. Intredeschise usa, facu usor cu ochiul si vrabia sefa a dat tonul. Agitatie, ciripitri, aripi lovite de ferestre. Speriat, Gerar a sarit din pat, indreptandu-se direct spre usa. Cum era inghetat numai in portiune adin fata colibei, a alunecat.

- Valeu, valeu, valeleu.... - Ce ai patit frate drag? - Mi-am rupt piciorul. Vaai. Ce durere! - Dragul meu frate, de acum inainte sa scapi de lene si sa iti indeplinesti asa cum se cuvine sarcinile. Fiecare om are rostul sau pe pamant. Nu le pot face eu pe toate, iar tu sa le primesti de-a gata. De atunci, Ianuarie si Gerar au liste cu ce trebuie sa faca fiecare. A doua luna de iarna, putin mai trista decat surata Decembrie, ne indeamna la lectura, cumpatare, plimbari in aer rece si curat suflat de Mandra Iarna, matusa lunilor Decembrie, Ianuarie Gerar si Februarie. Un an spornic, cu veselie si multa bucurie alaturi de cei dragi! Judecata de Rosca Ruxandra Intr-o minunata zi de iarna, care parea sa aduca pace si intelegere, Vorba o acuza tam nisam pe Tacere cai prea bleaga. Asa se face ca urmara de aici multe si grele certuri, si cele doua ajunsera la tribunal sa se judece, Vorba spunand ca adversara ii strica mereu planurile. In sala cea mare a tribunalului, judecator era Intelepciunea, dupa cum era de asteptat. Avocatii fusesera concediati in urma cu cateva zile si pana se gaseau altii, judecatorul trebuia sa faca fata situatiei de unul singur. Asa ca incepu: - Doamnelor si domnilor, onorat tribunal, incep prin a intreba cine este acuzatorul! - Eu, domnule judecator! spuse Vorba. - Incepe-ti acuzatiile, atunci! - O acuz pe invinuita deoarece de fiecare data cand sefii oameni ma pun sa fac o invoiala cu ea, de fiecare data am de patimit! Nu-mi raspunde nimic si prin acest lucru mereu primesc cate o chelfaneala zdravana! Sau daca am sa-i pun o intrebare de urgenta, o intrebare care ma priveste niciodata nu-mi aflu raspunsul! Tacerea lasa capul in jos ca si cum ar mormai printre dinti sa fac cum cred eu, ca ea n-are destula intelepciune ca sa ma sfatuiasca pe mine! Si daca mai am ceva de spus si o intreb, zambeste prosteste si nu ma ajuta cu nimic! Eu cred ca ar trebui scoasa din societate, pentru ca nu ajuta cu nimic nimanui! - Tacere, ai ceva de zis? intreba rabdatoare Intelepciunea. - Nu cred ca ar trebui sa ma apar, deoarece fiecare are defectele si calitatile lui! zise Tacerea cu glas de abia se auzea. Faceti cum credeti dumneavoastra! - Are cineva din public ceva de zis? intreba Intelepciunea. - Eu cred ca judecata va fi foarte grea daca Tacerea nu se va apara! Deci o sfatuiesc sa se apere! zise cu glas tare din public Corectitudinea . - Sunt prea timida sau prea mandra, lasa sa se inteleaga Tacerea. - Deci , onorat tribunal, concluziona judecatorul, vreau sa va aduc la cunostinta parerea mea! Mie mi se pare ca amandoi impricinatii au partea lor de vina! Mai mult ca sigur vorba a sacait-o prea mult pe tacere si aceasta nu si-a mai putut gasi linistea! Iar Tacerea intr-adevar nu spune nimic si ne incurca pe noi toti! Dar acest lucru este si din cauza Vorbei! Asa ca am luat o decizie: amandoi vor plati o amenda de 6000 de lei pentru tulburarea linistii publice! Si va rog sa nu va mai plangeti ca va deranjeaza adversarul, deoarece fiecare este enervant in felul lui! Acum impacati-va! Peste 42 de ore sa va prezentati aici ca sa platiti amenda pentru tulburarea linistii publice! Nu mare ii fu mirarea asistentei cand vazu cele doua adversare tinandu-se de mana si indepartandu-se de tribunal. Sa fii fost multumite de hotararea Intelepciunii? Sa le fii venit mintea la cap amandurora? Sigur este ca prin amestecarea neamurilor lor se formara, peste ani, Melancolia si Cugetarea. Iar de la aceasta fericita intamplare, oamenii amestecara vorba cu tacerea in purtarea lor, iar in tribunalul intelepciunii nimeni nu mai avu indrazneala sa mai acuze pe nedrept pe ceilalti semeni. Omul de zapada de Claudia Groza In amurg, norii s-au adunat peste oras. O stea stralucea stinghera. Luna a venit si i-a zambit. Casele erau luminate. Pareau licurici privite de acolo, de sus. Din vazduh, au inceput sa alunece fulgi de nea. - Hai sa facem intrecere! zise unul dintre ei. - Nu. Eu nu ma grabesc. Imi place sa simt aerul rece si mirosul de fum ce iese pe cosurile caselor. - Nu te apropia prea mult. Te vei topi. - Nicio grija. Ma descurc.

Fulgii dansau. Altii se alergau si radeau in hohote cristaline, ce rasunau in linistea noptii. In cateva ore, brazii din fata casei unde locuieste robotelul Ki purtau mantii albe. O vrabiuta zgribulita cauta hrana. Razele de lumina ale zilei se intrezareau la orizont. - Hei, Kea, priveste. A nins! - Da, a nins. Iesim sa construim un om de zapada? - Bineinteles. Ma duc sa iau fularele si caciulile, raspunse Ki. Zapada prinsa in palmele metalice ale celor doi roboti se trasforma in bulgari. Fiecare ghem de nea, se rostogolea si crestea precum cozonacii. - Primul bulgare este gata, striga vesela robotica. - Imediat si al doilea. In curand, in gradina casei celor doi roboti, se aflau pusi trei bulgari mari de zapada. Kea aduse bucati de carbune si i-a pus nasturi. Doua crengute de brad s-au transformat in maini pentru omul de zapada. Ki i-a cedat fesul sau. Nasturii de la un pulover rosu mai vechi, s-au asezat cuminti formand un zambet molipsitor pe chipul alb de nea. Vrabiuta guraliva, tocmai ce gasise un cotor de varza prin apropiere si l-a adus in cioc, lipindu-l ca nas. - Ce dragut esti, Omule de Zapada! - Multumesc. Chiar ma simt bine aici cu voi. - Ki, vorbeste. - Da, vorbesc. Ceea ce inseamna ca ati facut o treaba buna si credeti in magia iernii. Am sa va fiu prieten pe toata durata acestui anotimp. - Multumim. Iti vom lasa beculete aprinse noaptea, sa nu iti fie urat. - Luna imi tine companie, noapte de noapte. - Te cred. Acum, vom merge sa impodobim bradul. Te lasam cu vrabiutele guralive. Copiii au iesit sa se bucure de zapada rece si stralucitoare. Saniutele alergau sprintene si fericite ca au parasit podurile caselor. Bulgari de zapada zburau veseli de la un copil la altul. Omul de Zapada privea zambitor acest spectacol. Se ferea din cand in cand de cate un bulgare care se apropia de el. - Hei. Priviti. Un Om de Zapada, striga un baietel. - Ce frumos este. - Este prietenul meu. Eu l-am zarit primul. - Ba va fi al meu. Am fost mai cuminte decat tine. Copiii s-au luat la bataie. - Potoliti-va. Pot fi prietenul tuturor. Pana sa termine de pronuntat ultimul cuvant, pumnul unuia dintre copii l-a lovit in plin pe Omul de Zapada, care s-a sfaramat. Ki si Kea au iesit alarmati din casa. Era prea tarziu. - Nu plange, Kea. Vom face altul. - Da, dar acesta era atat de frumos si parea atat de bun. - Fiecare Om de Zapada este prietenos si bun. Face parte din farmecul anotimpului rece. - Ce se aude? - Nu stiu, raspunse mirat Ki. - Sunt Zana Zapezilor. Am vazut in Globul de Cristal ce s-a intamplat si am venit sa va alung tristetea. Vom face o armata de oameni de zapada. Toti copiii vor participa la aceasta actiune. Bucuria si energia copiilor au devenit molipsitoare. Ki si Kea s-au alaturat celor mici si au construit un alt om de zapada. Colindele, Oamenii de Zapada, renii... sunt simboluri ale iernii. Pinguinii de Claudia Groza La Polul Nord e mare veselie. Ziua este luminoasa. Focile stau si privesc mirate in jur. Ursul polar asculta o poveste, citita de o fetita cu fes rosu. Pare fascinat. - Despre ce o fi povestea, de Fram a cazut pe ganduri? intreaba o morsa, invidioasa. - Nu stiti? Este povestea lui: Fram, ursul polar. - Ehh... nu ma intereseaza, zise morsa, indepartadu-se. Fluturi de zapada coboara din cerul albastru si curat. Doi pinguini danseaza. - Acum, faci o pirueta spre dreapta.

- Nu pot. Ma dezechilibrez, se tangui Pea. - Indrazneste sa crezi, si vei reusi, o incuraja Bo, prietenul ei. Micuta care citise povesti ursului polar, se ridica si patina spre cei doi pinguini. - Curaj, Pea. Esti o pinguina talentata si foarte frumoasa. Pinguinii se adunasera sa urmareasca spectacolul. Au inceput sa aplaude. - Pentru ce pregatesc cei doi acest numar artistic? - Se apropie Craciunul. Vor sa ne impresioneze, sopti o foca tare plictisita. Trenul traversa zona. Animalele au salutat calatorii cu diverse sunete. Locomotiva a rasunat prelung si puternic in semn de multumire. - E foarte frumos aici la voi, rosti micuta cu obrajii rosii de la frig. - Multumim. Ai putea sa ramai o perioada. Vad ca patinezi bine, raspunse Pea. - E Ajunul. Vreau sa fiu alaturi de familie si prieteni. Asa e datina la noi. Bo, intinse aripile si o imbratisa pe copila. - Ce calduros si pufos esti! - Hihihi... ma gadili, se amuza pinguinul. Pea li se alatura. Intunericul s-a lasat precum o cortina. Stelele s-au aprins una cate una. Luna a luminat portiunea de gheata unde Bo si Pea si-au inceput dansul pe gheata. Alunecau atat de frumos! Feeria ghetii o fascina pe micuta copila. - Cata frumusete! Ce prietenoase si amabile sunt animalele. - Ahh... nu se poate. - Vaaaiii... a alunecat. - Si-a rupt piciorul. Pea a avut un accident. Pirueta nu i-a reusit. Salvarea se auzea. O sanie trasa de un urs polar se apropie. Doctorul, o vulpe polara, a venit sa vada pacienta. - Stati linistiti. Nu este grav. - M-am facut de ras. Iarta-ma, grai incet Pea, privind spre micuta. - Nu-i nimic. Vor mai fi ocazii. Zambeste. Esti minunata cind oferi zambete celor din jur. Animalele au aplaudat-o pe prietena lor pentru curajul de a incerca sa fac o pirueta riscanta. - Copila draga, sa isi fie drumul spre casa lin si batatorit cu minuni, precum si oameni buni. Iti voi scrie cand ma vindec. Sa nu iti faci griji. Primeste in dar un smoc din blana de pinguin. Iti va purta noroc! - Multumesc! si micuta a imbratisat-o pe Pea cu mult drag. * Prietenii la nevoie se cunosc. Fiecare din noi avem nevoie de o incurajare, de un zambet, de o imbratisare. Este CRACIUNUL! Fiti alaturi de cei dragi. Oferiti bucurie acolo unde este nevoie. Daruiti zambete si imbratisari celor care le duc dorul. Ingerii sunt cu voi... ascultati-le glasurile ce se inalta in vazduhul inghetat al lunii decembrie. Cu prietenie, Micuta din poveste Purcelusul de Iulia Ersilia A fost odata ca niciodata, un purcelus care era foarte plictisit. El locuia la o familie intr-un mic sat. Toata ziua se rostogolea prin praf, si in apa care stapanii i-o puneau sa o bea. Ii placea foarte mult sa se murdareasca, sa faca prostii, si sa-l certe mama lui. - Of Doamne,spunea mama, nu stiu cu ce am gresit de trebuie sa fii mereu asa obraznic. Nu vrei deloc sa te potolesti! - Dar mamiii, ma plictisesc ingrozitooorrrrr! Purcelusul ar fi dat orice sa poata iesi macar pentru cateva clipe din cotet, sa vada lumea din jur, sa se plimbe cat vedea cu ochii si sa scurme pamantul cu ratul sau. Treceau zilele si el se uita cu mare curiozitate si suparare printre scandurile cotetului, atat de mult isi dorea sa plece de acolo. Dar imediat ii veni o idee: ar putea incepe sa faca un sant pe unde sa evadeze. Zis si facut! Pana dimineata reusise sa scape si era foarte, foarte fericit! Si merse, si merse foarte mult timp pe drumurile necunoscute pana ajunse intr-un mic orasel. Cu atata mirare privea purcelusul in jurul sau, niciodata nu vazuse cladiri atat de inalte, tramvaie sau masini. Oamenii radeau cand il intalneau pe strada, li se pareau tuturor atat de

ciudat sa vada un purcelus in oras. Un grup de oameni, de la un abator de carne il vazuse de multe zile trecand pe acolo, si toti se hotarasera ca ar fi bine sa-l prinda si sa-l taie, pentru ca, de carnea de porc puteai face atatea... carnati, fripturi, slaninuta, sorici ... - Am putea face o buna afacere! Preparam carnea, si o impartim, zise unul din barbati. - Cu asta putem trai toata iarna. - Ar fi bine, gandi altul... Dar cum il vom prinde? - Pai vom incerca cu porumb, raspunse omul. Asa ca se pusera cei trei barbati la panda si asteptau venirea purcelusului. Porcul de obicei un animal naiv, nici prin cap nu-i trecea de planurile acestea rautacioase, si cand vazu porumbul, navali in capcana. Dar nici bine nu mirosise stiuletii de porumb ca vazu plasa de prins animale, si o lua la fuga de manca pamantul. - Fugiti, dupa el, tipara barbatii holbandu-se unii la altii! V-a scapa!!! Dar porcusorul nostru, fugi fara suflare si nu lasa nici urma si de atunci niciodata nu mai calca in acea zona. - Cat pe ce era sa o patesc... Ufff... ofta porcusorul. In putin timp uitase de aceasta sperietura si isi continua bucuros excursia la oras. - Ce frumos! Pe zi ce trece era tot mai impresionat, mai fericit si mai implinit. Curiozitatea lui era hranita cu foarte multe lucruri noi si nemaivazute de el pana atunci. Tot hoinarind asa, intra intr-o padure unde mirosea atat de frumos, a fructe salbatice, a capsuni... si se puse acolo pe mancat pana facu o burta de se rostogolea. Si obosit de atata mancat adormi. Peste catva timp porcusorul se trezi inspaimantat de auzul unui mormait de urs. - Mooorrrrr, mmmoooooorrrrr, mmmooooorrrrr... Ursul pasea greoi de rasuna pamantul, iar purcelusului ii era atat de frica, i se facuse inimioara cat un purice. Aflandu-se iarasi in pericol, o lua la fuga. Si atat de mult fugise incat aproape lesina. Ajuns sub banca uni parc, isi trase un pic sufletul si privi in jur. Nimic. Nici un zgomot, nici un om, nici o vietate. Pana dimineata nu se miscase de acolo. Odata cu forfota trecatorilor isi facu si el curaj si iesise din ascunzatoare. - Ce sperietura! Era cat pe ce sa fiu cina uriasului negru! Trecu si aceasta aventura, porcusorul isi vedea din nou de plimbarile lui, de cercetarea fiecarui locusor din oras. Dar parca se plictisise sa fie mereu singur. Nu cunostea pe nimeni, nimeni nu-l intreba nimic ... Ii era dor de mama, de familia lui, de femeia grasuta si vesela care canta in fiecare dimineata cand ii aducea mancarea, de glodul cotetului. Dar stand asa pe ganduri si melancolic, il observara o pereche de batrani. - Ia uite ce porcusor cumine, zise femeia. - Ar sta bine la noi in curte, manca- l-ar tata pe el, raspunse batranul. - Am avea si noi un suflet pe langa casa, ca tare grea e batranetea asa singuri. Si incepura sa vorbeasca cu porcul si sa-l laude ca ce frumos si cuminte este... - Nu ai vrea sa mergi cu noi, porcusorule, sa te ingrijim in curtea noastra, il ademenea femeia. - Iti vom pregati cea mai buna mancare, adauga barbatul. Porcusorul era foarte atent si parea foarte interesat de tot ce spuneau batranii. Asa ca se lasa convins si-i insoti la casa acestora. Trai porcul o perioada fericita la curtea batranilor. Dar intr-o zi acestia l-au legat de gat cu o franghie si-l taraiau dupa ei, iar acesta nu stia nici ce se intampla, nici unde il duce... - Oare ce inseamna asta, intreba mereu porcusorul ??? Nu banuia ca noii stapani din lipsa banilor si a hranei se hotarase sa il duca in targ si sa il vanda. Habar n-avea. - Porc de vanzare! Porc de vanzare! Gras, frumos si sanatos, striga batranul. O multime de oameni se opreau in fata lui si il observau. - Porc de vanzare! Porc de vanzare! Gras, frumos si sanatos! Un tigan sprijinit intr-un ciomag, se hatari sa-l cumpere, dar cand sa dea banii si sa puna mana pe franghie, porcul scapa. Si un asa taramboi ce se isca in targ, ca te bufnea rasul daca vedeai. Fugea, si fugea, de nu stia pe unde se afla, porcusorul. Dar aceasta ultima peripetie il facuse sa ia o hotarare. Se va intoarce acasa! Si merse porcusorul, zi si noapte, pana cand in fata lui se inalta poarta verde de unde fugise cu timp in urma. Ochii mamei se umplura de lacrimi cand il vazu, si porcusorul ratacit ii cauta imbratisarea calda.

- De unde e franghia asta la gatul tau, dragul mamii? - Eiii mama, am multe peripetii sa-ti povestesc... Avionul cu jucarii de Cristina Maria Sandru Intr-un orasel frumos care avea un lac sarat si unde oamenii erau foarte linistiti, traiau multi copii care se jucau toata ziua si erau fericiti pentru ca in lumea copilasilor exista multe sperante, bucurii, jocuri si o multime de idei pe care doar ei le pot avea. Printre acesti copii se numarau Cristiana si Adisor, doi verisori care se intelegeau foarte bine si locuiau la bunica lor intr-o casuta mica si calduroasa. Pe straduta lor erau copaci inalti pana la ceruri care atingeau norii cu varfurile crengilor si cand batea vantul se scuturau norii pufosi si cenusii - si incepea cate o ploaie racoritoare care se abatea peste universul copilariei si micutii care se jucau pe drum se ascundeau sub ramurile dese ale nucilor stravechi. Dupa ce ploaia se potolea, Cristiana si Adisor ieseau din curtea bunicii lor si adunau nuci cazute printre frunzele batute de stropii grei de apa, in timp ce le adunau se bucurau si spuneau ca acelea sunt proviziile pentru iarna. Intr-o dimineata cand nu erau nori multi pe cerul micului oras si se anunta o zi mai calda, Adisor, verisorul Cristianei a venit de la gradinita cu o veste mare, a strigat-o de la poarta pe verisoara sa meraga repede pentru ca avea sa ii spuna ceva foarte important. Cristiana a iesit repede la poarta si l-a intrebat pe baiat ce s-a intamplat: - Servus, ce se petrece? - Servus Cristiana, -spuse Adisor printre sughituri fiindca a alergat de la gradinita pana acasa pentru a spune ce a auzit- , nu o sa iti vina sa crezi ce am aflat! Baietelul era foarte emotionat din cauza a ceea ce urma sa ii spuna fetei. - Acum am aflat ca langa lacul sarat a cazut un avion plin cu jucarii, iti dai seama? Trebuie sa mergem repede sa cautam jucariile! - Chiar este acolo un avion plin cu jucarii?! Ce bine ar fi! Oare sunt multe papusi, masinute si ursuleti de plus? Intreba fetita, cu ochii inlacrimati de bucurie. -Sunt foarte multe, toate felurile de jucarii, trebuie sa mergem repede pana nu merg alti copii si iau jucariile inaintea noastra! Fetita, plina de entuziasm, se imbraca frumos cu fustita ei rosie, plisata si cu o bluzita colorata si in par sia prins funda rosie pe care o avea de la mamica ei. Cristiana era cocheta, de cand era mica o imbraca bunica ei cu rochite rosii fiindca ea avea parul negru si chipul alb, astfel culoarea rosie o infrumuseta si mai mult! -Mergem, spuse Cristiana incantata, stai sa-i spunem bunicii ca mergem acasa la parinti, ca sa nu stie unde plecam fiindca nu ne-ar lasa singuri la lac! Au vorbit cu bunica si apoi au pornit hotarati sa caute jucariile... Taramul jucariilor era aproape de casa bunicutei si ea i-a vazut ca merg spre lac si i-a urmat. In scurt timp, copiii au ajuns la malul lacului si au inceput sa caute cu atentie jucariile, s-au uitat dupa avion dar acolo nu era nici urma de avion, atunci fetita i-a spus lui Adisor ca poate nu a cazut acolo naveta cu surprize dar el i-a raspuns ca sigur a cazut acolo doar ca s-a scufundat in lac si jucariile s-au imprastiat pe malurile apei. Si amandoi cautau papusile, roboteii, masinutele ursuletii si toate celelalte jucarii pe care sperau sa le gaseasca acolo. Dar nu au gasit nimic si cand au vrut sa porneasca pe o carare prea ingusta si periculoasa, i-a strigat bunica lor sa se intoarca acasa. Ea fusese in urma lor si cand a vazut ca sunt in primejdie i-a chemat. Ei i-au povestit bunicii despre avion si ea le-a explicat ca nu a cazut acolo nici un avion si nici jucarii nu exista in acel loc! Totul a fost o nascocire, nu erau asemenea lucruri pe lac si copiii au fost aspru pedepsiti de bunica lor care s-a ingrijorat cand a vazut ce nazdravenii fac nepotii ei. I-a pedepsit in asa fel incat nu s-au mai dus niciodata singuri la lacul sarat si cand vroiau sa mearga o rugau pe bunicuta sa mearga cu ei. Chiar daca nu au gasit acel avion pe lac, Cristiana si Adisor viseaza si acum avionul plin cu jucarii frumoase, care o sa cada acolo si ei il vor descopei si se vor juca mult timp pe iarba moale de langa lacul sarat fiind supravegheati de bunica lor. Au inteles ca nu au voie sa mearga singuri acolo dar merg impreuna cu bunicuta din cand in cand si se uita daca nu s-a infaptuit miracolul pe care il asteapta... Danut si Ingerasul de Cristina Maria Sandru

A fost odata un baietel pe nume Danut, el era suparat pentru ca si-a pierdut calutul de plus iar mama lui vazndu-l att de trist s-a gndit sa il ajute sa-l gaseasca. Dupa ce l-au cautat prin casa si nu l-au gasit, mama i-a zis baietelului sa se roage ingerului pazitor ca sa il ajute. Doamne, ingerasul meu pazitor, Tu esti cu mine mereu, iubitor, De rau ma aperi intotdeauna, Sa ma ajuti, te rog acuma! Dupa ce Danut a spus rugaciunea cu mare speranta, si-a zarit calutul intr-un ungher al odaii. Baietelul s-a bucurat foarte tare pentru ca l-a gasit pe cel mai drag animal al lui si i-a multumit ingerasului pazitor pentru ca l-a ajutat. Multumesc ingerul meu, Pentru ca esti bun mereu. Eu pe tine te iubesc, Si cu drag iti multumesc! -SfarsitPuterea si Rabdarea de Ruxandra Rosca E primavara. Atmosfera e ca de poveste. Fluturii, ca niste palme care aplauda florile, zboara jucausi prin aer. Copiii au iesit si ei sa se joace. Parca toata natura e cuprinsa de o vraja dulce. Si pe terenul de tenis, unde au iesit la un joc Puterea si Rabdarea, e vraja. Dar o vraja rea, semanand cu vrajba. Rabdarea, fiind mai indemanatica si mai concentrata pe joc, bineinteles avea punctaj mult mai mare decat Puterea. Aceasta din urma, bazandu-se pe fortele ei, nu fusese atenta la traiectoriile mingii caci turuia intr-una. Deci, infuriindu-se, Puterea ii zise Rabdarii, care daca ar mai fi castigat si urmatorul game ar fi fost de-a dreptul casapita de adversar: - Acum ca mai ai putin si castigi, te crezi importanta, nu? Haide sa-ti spun cateva din multele calitati pe care le am. - Nu a spus nimeni ca ma cred importanta! protesta Rabdarea modesta. - Eu, spuse Puterea, parand ca nu a auzit protestele molcome ale Rabdarii, ii fac pe cei care ma poarta sa fie invingatori cu totii, ceilalti sa ii respecte si sa le faca voile. De frica batailor sau a hotararilor severe, ce nu faci? Orice, numai sa scapi teafar. Eu ii avantajez si pe cei care au muschi, dar si pe cei care sunt inalti in grade. Cei mari ii pot invinge pe cei mici cu ajutorul meu! Dar tu cu ce ajuti oamenii? - Eu ii ajut pe cei mici sa poata rabda pe cei puternici care ii tiranizeaza. Iar acum hai sa jucam! Si trecura la ultimul game. O lua inainte Puterea. Dar, pe cand ea se si inchipuia invingatoare, Rabdarea o ajunse din urma si o batu mar. Tocmai atunci, intrau in teren cativa copii, dintre care unul mic si neajutorat. Cei puternici se asezara la fileu sa joace un meci. Cel mic se apropie de ei si le spuse: - Va rog frumos, ma lasati si pe mine sa ma joc cu voi? - Ia uite, piticania, vrea el sa se joace cu noi, care suntem mai mari si mai puternici decat el. Du-te de aici, daca nu vrei sa te faci bucati! zise unul din baieti. Copilul nu zise nimic. Se aseza pe o bordura si privea tacut spectacolul mingilor. Vazandu-l ce atent se uita la meci, alt baiat caruia i se parea ca insistenta copilului e obraznica, se supara si incepu sa il loveasca. Copilul incasa loviturile fara sa spuna nimic. Dar, tocmai cand primea el palmele acelea usturatoare, un adult intra in teren, si cand vazu ce se intampla , se apropie de bataus si-i spuse: - Pai asa stii tu sa te porti cu ceilalti copii? Ia lasa-l pe copilul acesta in locul tau, iar tu du-te acasa, batausule! Mergand spre casa, Rabdarea ii spunea Puterii care asistase la toata scena vizibil nemultumita: Vezi acum, ca cei pe care ii ajuti tu sunt intotdeauna rai si egoisti?! Pe cand cei ajutati de mine sunt buni si rabdatori, si au mereu de castigat.

Elefantul de Ruxandra Rosca A fost odata, intr-o jungla tropicala din Africa, un elefant foarte obraznic. Avea multe de schimbat in caracterul lui si nu s-a folosit de nimic din ceea ce a invatat la orele de educatie civica. Era egoist si prietenos numai cand avea nevoie de cei din jur si foarte ursuz. Intr-o zi, elefantul veni foarte suparat de la scoala. De ce sa aiba el nevoie de ceilalti? Cu ce il ajuta, cand numai necazuri ii aduc? El daca ar putea sa fie singur pe lume, ar fi de zece ori mai fericit. Nu ar mai trebui sa mai plateasca datoriile, sa invete, sa ajute pe altii. Ar avea o viata mult mai fericita. Asa ca iesi in jungla. Tocmai in locul unde stia ca e cea mai mare aglomeratie. Locul acela era targul. Ajungand acolo, se urca pe o movila si striga cat putu de tare: - Eu nu mai am nevoie de voi! As fi foarte fericit daca nu ati mai exista! Pe moment, nimeni nu spuse nimic si toti il lasara cu afirmatiile lui uracioase. Dar, seara, se stransera si hotarara sa-l invete o lectie ... Cand se trezi, a doua zi, elefantelul odihnit isi cauta mama. Avea nevoie de pachetel, de uniforma netezita frumos, de sticluta cu apaChiar si ghiozdanelul mai trebuia o data verificat. Dar nici urma de vreunul din familia lui. Parca intrasera in pamant. El nu se panica. Isi spuse: "Ma duc direct la scoala. Imi iau uniforma, ca nu-i mare lucru, si valea. O avea Dumnezeu grija de mine." Iesi afara. Cand se uita in jur, pustiu! Nu era nimeni. Elefantelul era deja mirat. Ce s-o fi intamplat? "Ei, dar nu-i nimic, ma duc la scoala unde o sa-mi gasesc colegii si pe doamna invatatoare." Si porni in pas alert spre scoala. Dar, in sala de clasa, surpriza! Nimeni. Elefantelul era de-a dreptul speriat. La asa ceva nici ca se astepta. Dadu iama in toate salile de clasa. In niciuna nu era nimeni. Coridoarele erau si ele pustii. Nicaieri nici o miscare. Elefantelul pleca imbufnat spre casa. Nicaieri nu e nimeni.Ce catastrofa sa se fi intamplat ?! Nu ii trecea nimic prin minte. Asa ca disperat se duse bezmetic pe la usile cunoscutilor si necunoscutilor unde batea mai mai sa le sparga. Dar nimeni nu raspunse nimic. Ii venea sa se dea cu capul de pereti. Asa fusese de nerod. Cum a putut sa spuna ca el nu are nevoie de nimeni din jurul lui? Acum ia uite! Mai ales ca suferea de o singuratate! Atunci a incercat sa deschida usile apartamentelor. Toate erau inchise. Atunci, elefantelul, resemnat dar trist, se duse acasa si privi o fotografie cu toti membrii familiei lui. Se puse pe plans! Cata nevoie avea el de cei din jur! O, si zisese ca ar fi mai fericit daca nu ar mai exista nimeni pe fata pamantului? Cum putuse fi atat de neghiob? Acum nu mai avea pe nimeni. Asta a a cautat, asta a gasit. Dar, tocmai cand medita el asa, vazu niste creaturi ciudate apropiindu-se de el. Dar ia stai! Mama ii spusese ca aceste fiinte se numesc oameni. Dar, stand pe ganduri, nu mai era atent la ce se intampla in jurul lui. Si, deodata, o plasa il prinse! O, nu! Erau oamenii de la circ! O sa fie capturat! Masina cu circul pleca. Elefantelul, in spate, in cusca. Drumul era pietros, numai picioarele de animal salbatic il puteau parcurge fara nici o greutate. Masina se zguduia intruna. Dupa sute de kilometri, ajunse in sfarsit la destinatie. Elefantul fu dus intr-o camera intunecata, unde, dresori, il invatara sa mearga pe bicicleta, pe trotineta, sa salute, sa danseze. Si, printre instrumentele de circ, crescu elefantelul mare, mare, pana ajunse la varsta de treizeci si cinci de ani (un elefant traieste de-obicei 99 de ani). Dar era trist. Foarte trist. Aveau reprezentatii dupa reprezentatii. In culise, elefantul isi astepta randul. Intra sfios pe scena. Era un program de mers pe bicicleta. Cum mergea el asa fara sa se incurce, un zgomot teribil sperie pe toti. Si, cand se uitara mai bine, o femela elefant rupsese cortina. Il rapi pe fostul elefantel, acum un domn respectabil, si fugi cu el in jungla. Era mama elefantelului ingrat de alta data. Cat de scump platisera si mama si fiu aceasta invatatura! Abia atunci, dupa zeci de ani, intelesese elefantul marea importanta pe care o au ceilalti semeni ai sai. Vecinii de Rosca Ruxandra Intr-o padure fermecata din Apus, domnea regele Apiandor. Acest rege, care era un pitigoi, era in mare vrajmasie cu vecinul sau, imparatul Rodnaipa. Acesta din urma era foarte invidios pe bogatiile vecinului sau, deoarece padurea lui Apiandor era plina de copaci verzi, de cascade susuratoare, raiul pe pamant, nu alta Rodnaipa il mai ura si pentru marea de turisti care inunda padurile vecinului. Dar cel mai mult,

pentru frumoasa imparateasa. O dorea asa de mult, deoarece vaduvia il apasa cumplit iar frumuseatea imparatesei il vrajise. Si cu un plan numai de el stiut, o rapi pe imparateasa. Acum Apiandor era foarte framantat si nu stia cum sa-si recupereze sotia. Asa ca isi chema cei mai de seama tineri ai palatului si le zise: - Dragii mei, stiti cu totii ca sotia mi-a fost rapita. Trebuie s-o recastig. Voi cum propuneti sa procedez? - Cu armata, Maria-Ta! zise unul. Luam o suta de mii de ostasi, il invingem pe Rodnaipa si ne luam imparateasa inapoi. - Sa nu ne grabim, Majestate! zise altul. Vecinul Mariei-Tale are un leu si o pantera in stapanire. Acestea il asculta zi si noapte, deorece le-a salvat viata si le-a oferit hrana cand erau in mari primejdii. Ele ne-ar sfarama imediat pe noi, pitigoii. Mai bine l-am ruga frumos. - Asa vom face! zise imparatul. Si plecara la drum. Cand ajunsera la palatul vrajmas, imparatul le spuse strajerilor: - Vrem sa ducem imparateasa la casa ei cu pace ! Chemati pe stapanul vostru! Strajerii, pasnici de fel, se dusera si ii spusera imparatului. Acesta, care era foarte curios sa vada ce se intampla, iesi afara. Cand ii vazu pe toti cu steagurile albe ridicate, il pufni rasul, si le zise: - Daca acceptati schimbul de paduri, atunci va voi spune eu insumi care sunt cele trei lucruri fara de care imparateasa n-ar putea ajunge la voi, caci nu mai poate zbura, deoarece si-a rupt o aripa. Ce ziceti, va invoiti? - Bineinteles! spuse imparatul celalalt. Din clipa aceasta tu vei fi imparat peste padurea mea, iar eu peste a ta. Acum, spune-mi cum as putea sa-mi redobandesc sotia . - Bine! Sotia ta e prizoniera leului si a panterei. Aveti nevoie de: harpa magica, cu ajutorul ei veti reusi sa adormiti leul si pantera timp de doisprezece ore; de pantoful vrajit, prin intermediul lui, veti reusi sa micsorati armata mea de patru sute de mii de oameni, pe jumatate. Acestia vor disparea ca prin farmec cum dispare apa sub soarele arzator; painea curajului, cu care veti reusi sa patrundeti la mine in camera. Lacomul pitigoi Rodnaipa scoase afara pe imparateasa rapita si porni cu pasi repezi spre noua si frumoasa padure.grabindu-se sa ocupe ca nou stapan frumosul palat al imparatesei. Fata ii stralucea de bucurie la gandul ca o sa intampine multimea de turisti care-i va burdusi visteriile cu galbeni. Cat despre noua padure a lui Apiandor, era intr-o stare de plans. Copacii mancati de omizi, nevaruiti, florile uscate si ofilite. Nepasarea si lenea imparatului ucisese viata padurii. Nici copiii nu schimbasera nimic de vreme ce ei nu aveau scoala in padurea lor. Imparatul cel harnic le zise supusilor sai: - Ne vom imparti cei o suta de mii de ostasi in doua parti. Cincizeci de mii de pitigoi o sa vina cu mine sa cautam cele trei lucruri esentiale, iar ceilalti cincizeci de mii o sa ingrijiti si o sa infrumusetati padurea asta, ca n-a avut nimeni grija de ea. Cei tineri sau cei care aveti copii de scoala de la care sa invatati importanta mediului, ramaneti. E multa treaba de facut si stiti prea bine ce. Ati aflat de la optionalele de protectie a mediului. Tinerii si parintii celor de la scoala ramasera bucurosi in padurea sufocata de gunoaie. Iar imparatul si cei cincizeci mii de soldati pornira sa caute cele trei lucruri. -Sunt foarte multe incaperi in acest palat imens! Haideti sa ne impartim. Fiecare cauta intr-o camera. Imparatul acesta avea un supus foarte drag, care era la fel de intelept ca si el. Dupa ce termina de impartit camerele in care avea sa se duca fiecare, il uita tocmai pe acesta, care, la sfarsit, se apropie de el si ii zise: - Maria-Ta, eu unde o sa ma duc? -Singura incapere ramasa este cuibarul gainilor. Du-te acolo! Mare jignire pentru bietul supus. Mai ales ca fusese cel mai devotat dintre supusi. Dar, ce sa faca? Sa calce porunca imparatului, nu putea. S-a dus pana la urma unde fusese trimis. Acolo era o singura gaina. Pitigoiului i se parea absurda misiunea. Ce sa caute faimoasa harpa intr-un cotet de gaini? Si suparat se aseza jos ... Dar cum se aseza pe paie, simti ca sparge ceva. Cand colo, de sub paie iesea un ou urias, cat cotetul. Cojile crapate sub greutatea soldatului lasara sa se vada nimic altceva decat harpa de aur! Slujitorul isi chema repede compatriotii si impreuna luara harpa. Imparatul, foarte bucuros, il ridica la rangul de general si le promise celorlalti slujitori ca daca vor mai reusi sa aduca si celelalte doua lucruri vor fi ridicati la rangul de ofiteri. Asa ca ceilalti se ingramadira cat mai multi ca sa afle in ce camere ii va mai trimite imparatul. Dar acesta hotari ca de data aceasta fiecare sa caute unde a fost si data trecuta. Asa ca fiecare a cautat cu mult mai multa grija in locurile repartizate.

Cel care nimeri in hambarul de grau era cel mai atent. Mereu se gandea ca o paine nu avea ce sa caute altundeva decat intr-un hambar sau intr-o sala de mese. Dar el nu vroia rangul de ofiter. El vroia doar sa-i faca pe plac imparatului. Si, deodata vazu ceva ciudat. Intr-un loc, spicele de grau erau impletite in asa fel incat formau un pantof. Atat de tare se mira slujitorul incat nu mai stia pe ce pamant se afla. Se astepta sa gaseasca in hambar o paine, in nici un caz un pantof, si acela de grau. Dar, se apropie, lua pantoful si il aduse imparatului. Cand il vazu, nu mai spuse nimic, doar clatina din cap si isi imparti iar supusii. El se duse tocmai in sala de bagaje. Acolo, stia ca sunt sanse unu la mie sa se gaseasca o paine. De aceea, vroia sa dea mai multe sanse servitorilor sai. Cand se uita mai bine in sala, vazu o multime de haine atarnate in cuiere. Una dintre ele il atrase in mod deosebit. Cauta in buzunarul ei, si simti un obiect. Cand scoase acel obiect, vazu ca era de fapt o paine mica cat degetul, in mana lui. In culmea bucuriei se duse sa vesteasca si supusilor aceasta mare bucurie. Gasise toate cele trei lucruri. Mai ramanea sa il invinga pe Rodnaipa. Asa ca pornira in goana spre palatul care candva fusese al lui. Isi lua cu el si slujitorii care lucrasera la curatirea padurii. O facusera frumoasa foc. Strabatura trei zile si trei nopti pana sa ajunga la padurea care-i fusese odinioara imparatie. Da, trei zile si trei nopti de efort continuu. In acest timp se tot gandeau ce peripetii o sa ii mai astepte si daca vor mai reusi vreodata sa o slobozeasca pe imparateasa si sa o faca sa zboare. Dar, iata ca in sfarsit, osteneala lor nu a fost in zadar. Ajunsera la portile palatului. Imparatul striga: - Rodnaipa, am venit cu cele trei lucruri. Daca iti doresti atat de mult sa ne batem, hai sa-l incepem ca sa sfarsim mai repede. Atunci, celalalt imparat iesi zambitor din castel si spuse: - Apiandor, am vrut sa-ti incerc doar curajul si rabdarea. Iar cum tu ai dat dovada de amandoua, eu iti dau inapoi padurea si imparateasa. Iti propun sa fim frati. Atunci se declansa o bucurie generala printre ambele popoare. Se facu o petrecere care dura zile multe, multe ... Doamna cu idei de Ruxandra Rosca Intr-un apartament din orasul Livindor, traia o famile foarte zbuciumata. Aceasta avea sapte membri, doi parinti si cinci copiii. Tatal era la serviciu de dimineata pana seara, iar mama era in concediu de maternitate, caci ultimul nascut avea un an. Cei mici faceau foarte mare mizerie, si chiar daca se cresteau unii pe altii, mama ar fi trebuit sa stranga dupa ei. Adesea copiii cei mari ii reprosau ca ei nu mai au timp nici sa-si faca temele pentru scoala, deoarece trebuie sa stea cu fratii mai mici. Dar, mai exista o problema majora. Mama se razgandea foarte repede. Daca se apuca sa stearga praful, nu ducea lucrul pana la capat, se hotara brusc ca ar fi mai bine sa faca de mancare. Dupa ce se apuca de tocat zarzavat, isi zicea ca ar fi mai bine sa mature, iar mancarea sa mai astepte. Si uite asa nu facea in nici una din zile nimic desi, era foarte agitata si se plangea mereu de lipsa de timp. Asa se face ca familia aceea se zbatea in murdarie si foamete in ciuda eforturilor mamei. Intr-o seara, mama, de-a dreptul disperata, se gandi: "Of, daca as avea cinci brate ce bine mi-ar prinde! Cate lucruri nu as face deodata!" A doua zi, se duse la sotul ei si ii spuse: - Astazi trebuie sa te duci la serviciu si sa soliciti concediul de odihna! - Dar de ce? Mie imi place foarte mult acolo! - Eu am sa ma duc la o clinica sa imi mai pun trei brate. Niciodata nu imi iese nimic bine. Incep ceva ceva, ma gandesc cate mai am de facut si o iau de la capat! Daca as avea cinci brate, as iesi la liman! - Maine, poimaine te-aud ca vrei sa-ti pui patru capete! - Orice ai zice, eu ma duc la clinica din capitala! Poti sa nu-ti iei concediu, daca vrei sa faca numai nazbatii copilasii astia! Eu plec cu trenul de patru! Spor la lucru! Asa ca doamna cu idei cum se poreclise ea singura, porni spre gara. Cum ajunse acolo, se duse la casa de bilete si ii zise vanzatoarei: - Doamna, am un tren de patru spre capitala! Unde se opreste in oras? - In Gara de Vest. - Dati-mi si mie un bilet!

Si cum dobandi biletul, intra in tren. Dar parca ceva nu o lasa in pace. Era ingandurata. Era o femeie foarte frumoasa. Iar cu cinci brate nu ar mai avea nici un farmec frumusetea ei. Deodata, ii veni una dintre ideile ei stralucite: Ce-ar fi daca i-as pune pe cei de la clinica sa-mi coroieze si nasul, ca sa nu mai para nimic ciudat?! . Si, in timp ce se gandea ea asa, arunca ochii in ziarul domnului de alaturi. In ziar scria: Scandal nepereche la clinica din capitala! S-a adoptat o lege prin care oricarei femei majore i se vor mai adauga trei brate. Citind acest pasaj, doamna cu idei nu mai putu de bucurie. Ce coincidenta minunata, gandi ea si continua sa citeasca: Femeile nu mai trebuie sa se deplaseze pana la noi la clinica, vom veni noi la ele acasa, dupa legea 184/004. Era deja prea mult pentru asa-zisa gospodina. Oare si alte femei isi doreau cele cinci brate la care ravnea ea? Se pare ca nu e singura, ca operatia ei nu va fi un unicat, ci dimpotriva, toate femeile ii vor semana. Pe ea o framantau totusi gandurile. Ca sa se mai linisteasca, se arunca in vorba cu domnul de langa ea, posesorul ziarului. - Nu va suparati ... - Nu ma supar. - Dumneavoastra sunteti casatorit? - Nu, adica sunt pe-aproape. Imi fac nunta luna viitoare, cu o fata de paisprezece ani. - Dumneavoastra cati ani aveti? - Treizeci si cinci. - Nu e cam tanara fata pentru dumneavoastra? - Eu am vrut-o asa de tanara, ca sa mai am vreme pana sa plang incincirea bratelor ei. Sunt niste nedrepti astia cu legile lor. Daca Dumnezeu ar fi vrut sa avem cinci brate, ne-ar fi lasat cu cinci brate, si punct. - Nedrepti e putin spus Dar eu ma bucur pentru legea asta! - Cum sa va bucurati? Sau nu sunteti si dumneavoastra vreuna de-a partidului si va promit aia toate cele..? - Nu, habar nu am cine dintre politicieni a propus legea, dar ea vine in sprijinul meu. Eu am cinci copii, si nu stiu cum sa mai razbesc de treaba. Si cum eu sunt o fire foarte schimbatoare, nu stiu ce treaba sa fac mai intai, asa ca vreau sa am mai multe brate, sa fac mai multe lucruri deodata! Omul, cand auzi asemenea grozavie, holba ochii si pleca din compartiment nevrand sa mai stea de vorba cu astfel de fiinta. Gospodina ajunse la clinica. Cum intra inauntru, fara sa mai salute zise: - Vreau sa imi mai pun inca trei brate, in afara de cele pe care le am, am vrut asta dinainte sa se dea legea. - Imi pare rau, dar doctorii care fac implanturile sunt plecati pe teren. Ce dezamagire! Se zbatuse atat si facuse atata drum ca sa afle ca doctorii vin ei la pacienti. Si poate or fi ajuns si acasa la ea iar ea ratase. Asa ca nu i-a mai ramas nimic de facut decat sa ia trenul si sa mearga inapoi acasa. La gara, cea care impartea biletele ii spuse suparata: - De unde veniti? - De la clinica! - Si cum de ati scapat? La clinica si la gara s-au facut primele asa-zise tratamente. Doamna gospodina nu mai lua in seama cele spuse, ceru biletele si se urca in tren. In compartimentul ei gasi doi tineri lipsiti de vlaga. Baiatul avea douazeci de ani, iar fata saptesprezece ani. Mai sa fie, se gandi doamna din Livindor, de cand s-a dat legea asta, barbatii se insoara numai cu fete mai mici de optsprezece ani. Se apropie de ei si le zise: - Nu va suparati, ce profesie aveti? Dar tinerii nu spusera nimic. Erau bolnavi Doamna se aseza pe scaun. Se uita mirata la frumoasa care se imbolnavise, ea si fratele ei (caci nu erau soti cum crezuse doamna cu idei) din cauza mediului de care aveau parte acasa. Pe legitimatia lor sta scris ca veneau dintr-o familie cu opt copii, iar mama lor, vaduva, nu facea decat sa se planga de cat de neputincioasa era. Doamna din Livindor isi aduse aminte de un asemenea caz ... Remuscarile o cuprinsera brusc. De-abia astepta sa ajunga acasa. -De ce boala suferiti? Intreba ea Fata zise cu o voce stinsa: - Hepatita. Iar baiatul, trist si el, spuse: - Diabet.

Mama ramase speriata cu ochii pe ceas. Mintea ei mesteca intr-una vorbele: Asa s-ar putea intampla si cu copiii mei. Nu mai avea nevoie de cele cinci brate, nici de serviciile vreunei clinici. Se va intoarce acasa, va multumi cerului ca ideea ei trasnita nu s-a putut implini. Copiii ei vor fi salvati! Va munci impreuna cu familia, vor fi fericiti. Isi aminti: Unde-i unul, nu-i putere, unde-s doi, puterea creste. Si rasufla usurata. Casa de miere de Cristina Maria Sandru In valea crinilor salbatici, traia o zana a inmiresmatelor flori si se numea Floralis. Ea zbura cu albinele si culegeau impreuna polen, adunand provizii pentru iarna. O parte dintre albine lucrau in casa de miere, altele mergeau cu zana florilor la strans polen si regina Matca domnea in stup si aducea pe lume noi albinute. Toate erau harnice si lucrau cat era ziulica de lunga pentru a avea casute frumoase numite stupi a caror pereti erau unsi cu miere, zidurile casei lor musteau de atata miere si camara lor era intotdeauna plina fiindca nu era nici o zi calda in care ele sa nu iasa la adunat polen. Doar cand era innorat afara toate albinele zburau spre stupi impreuna cu zana Floralis, dupa ce lucrau toata vara, iarna stateau in casa de miere si ingrijeau puii care erau adusi pe lume de regina Matca. Zana florilor le aducea albinelor turta de zahar in mijlocul iernii, ca sa stea in adapostul lor pana cand venea primavara cea plina de flori. In timpul iernii florile colorate si parfumate erau inlocuite de florile albe de gheata care cadeau cu nemiluita din cer. Si albinele priveau pe geamurile casutei de miere la florile de gheata de afara stiind ca acele flori nu au polen, nici dulceata pentru ca sunt reci si daca ar aparea soarele ele ar disparea, topindu-se, in timp ce florile verii sunt fericite cand apare soarele pe cer, ele atunci isi intorc privirea spre el si ii daruiesc un parfum fermecator. Acel parfum merge pe aripile vantului pana la soare. Soarele, drept multumire pentru miresmele trimise de florile prietenoase, le daruieste caldura si ele se inmultesc. Campul se umple cu flori si pentru ca albinele harnice duc polenul de la o floare la alta iar vantul imprastie aurul polenului peste toate campurile ca apoi sub grija soarelui sa apara multe flori multicolore a caror parfum calatoreste spre cer si se intoarce sub chip de lumina calda. Albinele sunt prietenele cele mai bune ale florilor si zana Floralis este protectoarea lor. Din vremuri vechi si pentru totdeauna, albinele si zana Floralis, zboara spre parfumatele flori si an de an ele se aprovizioneaza cu miere si le dau oamenilor mierea care e mai dulce decat orice pe lumea aceasta. Zana este mereu pe intinderea campului, multumindu-i soarelui pentru ca ofera caldura si lumina ca sa poata zbura printre flori si sa se bucure de frumusetea naturii. Printesa Karina de Cristina Maria Sandru A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, o printesa frumoasa care purta o rochita purpurie si traia in Palatul Surasului aflat la rasarit de raul Bucuriei. Printesa Karina, acesta-i era numele, se plimba adeseori prin marea gradina de langa palat si pasarile o insoteau cu cantecele lor duioase. Pe celalalt mal al raului se inalta Cetatea Intristarilor unde salasluia printul Tristian ale carui ganduri erau impovarate de mahnire si singuratate astfel incat doar seara iesea in curtea palatului sau ale carui alei erau impodobite cu flori de trandafir.El a plantat aceste flori pentru frumusetea si gingasia lor dar si pentru ca aveau spini care-i aminteau de propria-i indurerare. Intr-o dimineata cand printesa se plimba prin gradina de oleandrii auzii plansetul unei vietati. Pe podetul de peste rau zarii un catelus alb care privea spre ea deznadajduit cu ochii inlacrimati, cerandu-i parca ajutor. Karina il lua in brate si citii pe zgarda lui numele TRISTIOR, avand acest nume intelese ca apartine Cetatii Intristarilor. Observa ca bietul catelus avea o labuta ranita si il lua in palatul ei si l-a ingrijit timp indelungat, oferindu-i dragoste si bucurie, l-a tamaduit cu ierburi de leac astfel incat el s-a vindecat si se plimbau zi de zi prin gradina verzilor oleandri, insotiti de pasarelele incantatoare, de fluturii care ii urmau in alai si de mangaierile blande ale vantului venind din zarile albastrui... *** Toti locuitorii cetatii erau foarte suparati pentru ca printul Tristian, care plecase la vanatoare nu s-a mai intors, slujitorii l-au cautat prin toate crangurile si meleagurile invecinate dar nu i-au dat de urma, ei banuiau ca a fost luat prizonier sau a fost ucis de cei din palatul vecin. Conducatorul ostirii se hotara sa-si adune razboinicii spre a-i trece prin foc si sabie pe locuitorii palatului care credeau ca sunt vinovati pentru disparitia printului... In acest timp, in meleagurile din miaza-noapte

la hotarul dintre lumea vietii si cea a umbrelor, intr-o citadela sumbra, Magul Intunericului isi serba victoria de a fi izbutit sa-l transforme pe print intr-o vietate necuvantatoare nadajduind ca prin invrajbirea celor doua imparatii va reusi sa le ia el in stapanire... Magul Intunericului era incredintat ca vraja globului de argint pe care o facuse nu va putea fi dezlegata, stiind ca fiecare cetate isi va apara drepturile fara a incerca sa comunice unii cu ceilalti pentru a lamuri neintelegerea. Insa o zana buna care era pazitoarea printesei Karina, a intervenit si i-a spus protejatei sale despre vraja globului de argint pe care o facuse Magul Intunericului in padurea Efemeritatii la miezul noptii, vraja care presupunea transformarea printului Tristian intr-un catel ratacit ca sa fie dat disparut de catre oamenii de la curte si din acest motiv sa apara conflictul intre cele doua imparatii. Zana Luminita i-a dezvaluit Karinei modul de a destrama vraja globului de argint, trebuia sa mearga cu Tristian - catelusul numit Tristior- , noaptea in padurea Efemeritatii cu o stea de aur pe care sa o puna la gatul catelusului si apoi sa-l sarute sub lumina lunii pline. Printesa Karina a facut intocmai si in locul catelului a aparut frumosul print Tristian cu o lacrima de fericire in privire. Din acea clipa Magul Intunericului isi pierdu toate puterile, citadela lui se preschimba in scrum iar cele doua imparatii se unira intr-una singura in care Trstian si Karina au domnit fericiti si in armonie deplina, pana la capatul timpului pe taramul strabatut de un curcubeu al iubirii. Puiul de Ruxandra Rosca Este vara ... O caldura innabusitoare pare c-ar topi viata. Oamenii nu stiu la ce umbra sa se mai adaposteasca. Plantele au nevoie de foarte multa apa. Pasarile se antreneaza pentru lunga lor calatorie infruntand cumplita canicula. Intr-un parc din orasul Rovinari, traia o colonie de pasari care zburau necontenit prin vazduh. Si puii erau asa de intelegatori si asa de dornici sa invete incat nici unui adult nu i se parea o povara instruirea lor. Dar, printre ei se afla si o randunica, pe nume Petruta, pentru care nu era corvoada mai mare decat sa-si invete puiul sa zboare. Acesta se furisa la alte colonii de isprava, le iscodea si apoi se intorcea la maica-sa smiorcaindu-se. Ii parea rau de cat de nepriceput e el fata de colegii sai, adevarati maestrii. Plangacios si pofticios, cerea lectii mamei. Dar cum isi incepea Petruta lectia, puiul striga: Nu inteleg! nu stiu! nu pot! E prea greu! si se lasa pagubas, cu ciocul in pamant si aripile deasupra capului. Pasaminte, acest pui nu era prost, dar era nerabdator si indaratnic. El nu isi dorea munca pasarilor, ci doar performantele lor. Mama a reluat antrenamentul de zeci si zeci de ori, dar, de fiecare data se intampla acelasi lucru. Pana cand, enervata, mama ii spuse puiului: - Tu crezi ca asa se invata?! In loc sa ai rabdare si sa fii atent la ce iti explic, tu faci mereu pe bosumflatul. Pune mana si studiaza, ca atunci cand o sa plecam in Africa, nu o sa te port sub aripi! - Si, ce ma intereseaza pe mine chestia asta? Ma urc pe un vapor si ma duce el pana in tarile calde! - Da, bineinteles, sa te omoare un copil crud! - Eu as fugi de langa el! - Iar cand vei ajunge in tinuturile Soarelui, ia-ma de unde nu-s! Dar, puiul, cu toate mustruluielile mamei, zacea in nepasarea lui si spunea intruna ba ca mama nu explica bine, ba ca mama nu ar fi buna de profesoara si multe alte teorii de-ale lui care-i scuzau netrebnicia. Intr-o zi, Petruta veni la el si ii spuse: - Hai sa mergem la o plimbare pe jos! Puiul accepta. Si, pe drum, mama ii arata, cum alt pui, incercand sa se inalte, a cazut. Si cum s-a ridicat din nou. Si, zambind si topaind, privira impreuna, nevazuti, truda micului dar curajosului luptator. Din ziua aceea, viata puiului s-a schimbat. Incerca si el la fel de indarjit sa zboare, dar nu reusea niciodata sa duca un zbor pana la capat. I-a cerut mamei sa nu-l mai asiste. Nu-i placea sa fie controlat. Voia ca mama lui sa aiba incredere in el. In fiecare seara, cand se reintalneau puiul povestea despre extraordinarele sale progrese. Mama era plina de entuziasm si de laude la adresa micutului. Dar, cu toate acestea, Petruta n-a observat ca, atunci cand fiul ei se afla in inaltimi pierdea adesea firul zborului si se prabusea ca un pietroi spre sol. Pasarile din colonia puiului, crezand ca nu a mai ramas pui care sa nu stie sa zboare, au inceput sa organizeze sedinte. De la acea intrunire a pasarilor si pana la data plecarii, mai erau opt zile. Colonia trebuia sa ia ultimele hotarari. In urma dezbaterii pasaresti, in cele opt zile ramase, trebuiau sa se infaptuiasca urmatoarele activitati:

In prima zi- testarea pasarilor privind cunoasterea traseului spre tarile calde. In ziua a doua- sa se verifice daca toti puii stiu sa zboare. In ziua a treia sa se verifice daca membrii coloniei stiu cum sa se sincronizeze in zbor. In ziua a patra-sa se verifice notiuni de geografie generala. In ziua a cincea- testul in legatura cu modul de hranire si de supravietuire in caz de criza. In ziua a sasea- sa se stabileasca ce e de facut daca o pasare oboseste deasupra unei ape intinse si nu are unde sa se refugieze. In ziua a saptea- se vor relaxa ca sa aiba destula energie. In ziua a opta- vor verifica daca nu a mai ramas cumva vreo pasare ratacita si nepregatita in Rovinari. In prima zi, puiul nostru facu foarte mari sfortari ca sa invete itinerarul. Il citi si rasciti, il repeta de mii de ori, si-l nota, si pana la urma il memora. La testare optinu nota 8.50. Mama lui il felicita si ii oferi cadou un kilogram de graunte. Dar cand veni timpul celei de-a doua probe, puisorul, smecher fiind, si cunoscandu-si limitele, se prefacu bolnav si zise ca-l doare burtica ingrozitor. Petruta chema imediat doctorii care il cercetara, observara toate amanuntele, si spusera ca ei nu vad nici o problema de sanatate. Promisera ca vor reveni cu analize mai sofisticate. Puiul, satisfacut de opera sa, spuse un M-oi descurca eu la fata locului! si isi vazu de treaba. Apoi urma proba asezatului in zbor. Daca puiul nu stia sa zboare, era firesc sa nu stie nici sa se aseze in zbor. Dar, iscoditor si viclean fiind, fiul Petrutei isi dadu seama ca nu se poate preface bolnav si de data asta. Asa ca isi incropi cu mintea lui ascutita un alt plan La ora patru si cincizeci, cand era stabilit testul, puiul se prezenta senin. Cand seful dadu startul, randunelul se ridica putin, dar imediat se cobori, scotand un strigat de durere. Toate pasarile l-au inconjurat alarmate. El raspunse ca i s-a pus un carcel. Si asa a trecut toata ziua. Urmatoarea proba, teorie! Nimic mai simplu! Puisorul toci traseul si la examen obtinu nota 10!!! Un rezultat extraordinar pentru un pui lenes ca el! Mamica lui era in al noualea cer! Il felicita si ii spuse ca o sa se ocupe ea de tot cand vor ajunge in tarile calde. Lui i se cere doar sa ajunga acolo unde va fi tinut in puf ca un fiu de rege. Mai este doar modul de hranire! Cine nu stie ca randunicile se hranesc in aer cu te miri ce musculite sau alte ganganii zburatoare? Puiul statu un minut la testare si obtinu nota 9.90! Si de-acum, gata cu testarile! Urmeaza sedintele! Maxima fericire pentru puiul Lenevica! Dar, cred ca nu e greu de inchipuit, randunelul participa la ele absent. Si nici ca lua aminte la vreun sfat sau la vreo mustrare! Ziua a opta, ziua decisiva! Atunci trebuia sa isi inceapa marea calatorie. Deja venise toamna, cerul era plin de nori, copiii incepusera scoala, ploile devenisera mai dese si vantul se intetea cu fiecare zi ce trecea. Pasarile isi incepura zborul. Puiul se urca in inaltimi, zbura doua-trei minute, si iar cobora pe pamant sa-si traga sufletul. Cu gand sa-i ascunda mamei stangacia, o ruga sa se aseze intre primele randunele, chipurile, ca sa vada mai bine in fata. Mama, de buna credinta, ii facu pe plac. Si-uite-asa puiul ajunse cu bine la jumatatea drumului. Dar, nu mica-i fu mirarea, cand vazu ce apa imensa se intinde in fata lui. - Mama, ce este aceasta? o intreba el pe randunica, strecurandu-se pana la ea. - Este Marea Mediterana! Puiul inghiti in sec. Se cobori infricosat pe singura limba de pamant de la care incepea o nesfarsita intindere de apa. Colonia, ca sa se mai odihneasca si sa fie in forma pe toata durata calatoriei deasupra apelor, ii urma exemplul si se aseza pe pamant. Acolo urma sa stea o zi intreaga. Puiul, din ce in ce mai speriat, o intreba din nou pe mama sa: - Mama, dar noi o sa zburam atatia kilometri fara repaos? - Nu, bineinteles, ne mai asezam si noi pe o insula, pe un vapor! - Dar de ce nu mergem cu vaporul pana in tarile calde? - Pentru ca nu stim unde merge acel vapor! - Si ce fenomene meteo periculoase sunt pe aici? - Cicloane, tsunami, tornade! Dar nu te ingrijora! Noi o sa zburam in inaltimi, unde acestea nu ajung! Iar

acum, gata cu intrebarile! Maine pornim la drum! - Dar, mamico, eu nu stiu sa zbor! si ii spuse acesteia cum zboara el, ce planuri isi facuse, si multe altele. Aceasta, disperata, dar si manioasa, isi confectiona o plasa cu gaurele de prins fluturi si pui nazdravani, si ii spuse puiului: - Maine incepem sa strabatem marea! Tu te pui in plasa aceasta, si te duc eu in tarile calde! Si asa, puiul cel lenes, ajunse cu bine in tarile Soarelui. Dar, lunile trecura, puiul, devenit pasare, ramase orfan. Cand veni vremea intoarcerii, si colegii lui de colonie, il invitara sa ii urmeze inapoi in Romania, acesta nici nu vru sa auda. Le zise: - De ce sa ma intorc cand aici mereu e soare si bine? De ce sa ma intorc pentru ca iar sa zbor? Mai bine raman aici, unde nu ma paste nici o primejdie. Deci si acum, undeva in Africa, o familie de randunele, isi duce linistita traiul, printre oameni negri si animale fioroase. Luna de Iulia Ersilia A fost odaca ca niciodata intr-un mic orasel din Spania un batranel pasionat de animale; le iubea si le ingrijea ca nimeni altul. Avea o casa mare plina cu pisici si caini dar ramasese sarac si nu mai avea bani sa le poata creste pe toate. Asa ca se hotarase ca puii care se vor naste ii va raspandi prin sate, ca poate se vor gasi oameni buni sa-i cresca. Asa se intamplase si cu Luna, o catelusa alba cu pete negre, cu un botic si ochisorii ca niste mure, mica si jucausa. Batranul Bailarin o lasa la marginea unui satuc, rugandu-se ca cineva sa o ingrijeasca. Vazandu-se singura, Luna incepu sa mearga, si mergand asa privi in jurul ei la casele mari, la oamenii care impanzeau strazile, dar totul era ciudat, parea necunoscut, si o speria. Doar ea singura in lumea mare ... Maria era o femeie de-acum in varsta, desi avea trei fete te simtea singura era obisnuita sa aibe grija cuiva, sa ofere iubirea ei la cineva. Iar cand o zari pe Luna singura si neajutorata pe strazile satului i se topi inima de dragul catelusei. Batranica se apleca spre Luna, ii vorbi dulce, ii mangaia capusorul mic, iar catelusa raspunse alintului cu bucurie coada ii juca dintr-o parte in alta iar limbuta cauta mainile Mariei. Nu sta mult pe ganduri ca sa se hotarasca sa-i ofere adapost animalutului, asa ca o lua in brate, o puse in cosul ei de rachita si o porni spre casa. Aceasta intalnire fusese de partea amandurora, se intelegeau de minune, doar din priviri si gesturi. Maria ii ierta poate prostioarele Lunei cum era inca mica ba ii rodea papucii, ba latra la fetele batranei, ba se juca cu vreo pernuta pana o rupeadar Maria intelegea toate astea si se amuza de faptele catelusei. Luna era o catelusa alintata, iar stapana ei o ingrijea si o iubea foarte mult. Insa viata Lunei se schimba brusc cand Dumnezeu se hotarase sa o ia pe Maria in imparatia lui, si niciuna din cele trei fete nu vroiau sa auda de Luna. Mereu ziceau ca e obraznica, ca face prea multa galagie, ca lasa par peste tot locul, in sfarsit ca e o paguba la casa omului. Asa ca Luna ajunsese din nou in strada. Petrecuse un an minunat impreuna cu Maria, dar soarta o lasase iarasi de izbeliste. Luna incepu din nou sa cutreiere drumurile, dar nimeni parca nu o vedea. Cum nici nu mai era un pui, oamenii nu se uitau la ea si ii era tot mai greu sa-si gaseasca o familia care sa ii aibe grija. Insa ochii ei cerseau dragoste, un camin, pe cineva ... Adesea se oprea in parc si privea la copii care se jucau, si la mamele acestora. Toata lumea se obisnuise cu prezenta ei pentru ca parcul devenise casa ei. Cateodata erau mame neatente si copii obraznici care se indepartau de ele, dar Luna cum ii vedea, ii tragea cu botul de maneca sau de pantaloni si ii intorceau catre mamelor lor. Iar ele multumite o mangaiau si se scotoceau in geanta sa-i dea ceva de mancare. Dar intr-o zi doi copii se jucau cu Luna in parc, iar ea se simtea tare fericita. Seara copii incepusera sa planga ca vroiau catelusa acasa. Mama protesta, copii plangeau, asa ca se dadu batuta in fata lacrimilor si rugamintilor copiilor si lua cainele acasa. Primele zile fura foarte fericite pentru Luna, dar dupa aia inimai plangea. Copii nu o lasau niciodata in pace, o chinuiau mereu, o trageau de par si de coada, iar negasind o solutie incepu sa se ascunda cat putea sau sa-i muste. Iar mama vazand ca copii scanceau si se certau mereu din pricina Lunei, prinse un soi de ura si nepasare fata de caine.

Mereu o certa, o maltrata, nu-i dadea atentie, nu o ingrijea, iar Luna suferea foarte mult. Asa ca intr-o zi cand iesira toata familia in parc sa se joace, Luna o lua la fuga si nu se mai intoarse. Si iarasi ajunse pe strazi singura si trista. Mult timp ratacise pe drumuri, slabise, ii cazuse prea mult par, avea un aspect neingrijit si tare greu o ducea cu hrana. Manca doar de prin gunoaie, resturi de prin piata cum ramaneau de la vanzatori, si cateodata fetele de la brutarie ii mai aruncau cate un colt de paine uscat. Zgribulita de frig isi cauta adapost unde sa poata dormi si in fiecare noapte visa ca va avea un camin, unde cineva o va ingriji tot restul vietii si va fi fericita. Dar nu stia ce sa faca, ca cuiva sa i se faca mila de ea si sa o ia acasa. In fiecare dimineata se aseza la cate o scara de bloc si astepta ca vreo cucoana care venea de la cumparaturi sa se uite si la ea. Acest ritual il facea in toate diminetile, alegandu-si alt loc. Asa se intampla ca Rosa mai mai scapa sacosa din mana, de spaima, cand de dupa un copac iese un ghem de par murdar. Dar dupa sperietura, ramase coplesita de dragul si de mila catelusei. Asa ca deschise usa blocului si o chema pe Luna sa intre. Aceasta ramase pe loc de uimire, dar indata reactiona cand isi dete seama ca aceasta tanara doamna ii facea semne sa inainteze. Si asa cu bucurie si stangacie urca cele trei etaje ale blocului pana ajunse la o usa mare care deschidea un castel - casa ei ... Rosa lasa sacosa in bucatarie, isi descalta pantofii in hol si lua catelusa in brate ducand-o prin incaperi mari, catre baie. Si o spala si o spala pana ii ramasese blanita alba. Apoi o usca cu un prosop, o pieptana, o hrani si petrecura o dupa-amiaza magica impreuna. Viata alaturi de Rosa era foarte frumoasa ... aceasta ii cumparase tot ce avea nevoie, ii avea grija si era preocupata de binele ei. Petreceau zilele impreuna. Cat Rosa lucra, catelusa o astepta cuminte si cu nerabdareiar cand se intorcea acasa se napustea la picioarele ei. Rosa era fascinata de comportamentul catelusei, o privea momente in sirla felul cum dormea, cum casca, cum isi bea laptele, cum se juca cu jucariile ei. Ea inca nu se casatorise, avea un servici bun si avea nevoie de un sufletel care sa-i tina companie. Asa au trecut multi multi ani si ele tot impreuna sunt, iar cateodata le vad plimbandu-se prin sat, foarte mandre una de cealalta Lupita de Ruxandra Rosca ntr-o casuta de la marginea padurii, o lupoaica vietuia mpreuna cu fiica ei. Mama era disperata, deoarece odrasla ei, pe nume Lupita, nu mnca dect trei feluri din tot ce gatea ea, si era slaba ... Asa ca ntr-o zi mama chema la ea acasa un pui de urs care nu mai mncase de cinci zile, un purcel mistret flamnd si un copil de rs a carui familie nu mai gasise nimic de mncare n ultima vreme. Mamalup le spuse ca le va pregati ea masa. Primul fel a fost o ciorba de ciuperci. Vai cum se repezi spre castron purcelul mistret, mncnd cu mare pofta pna la ultima picatura. Ceilalti salivau pofticiosi spernd sa le vina si lor rndulCnd termina, de pe botul purcelusului curgeau ruri de mncare Lupita, dezgustata, si acoperea nasul ca sa nu simta mirosul. Oaspetele, foarte satisfacut, n timp ce-si cauta un loc pentru siesta, zise printre rgieturi: - Mul...tume...sc! Mama lupoaica, multumita ca purcelul nu era asa de mofturos ca fiica ei, aduse si felul doi, varza calita. De data asta, veni rndul copilului de rs, care, vaznd farfuria plina, ncepu sa mannce fara oprire, ce-i drept ceva mai politicos dect purcelusul. Lupita nu se putu stapni si zise: - Cum poti sa mannci asa ceva? Nu ti-e scrba? - Miami, e delicios! spuse si copilul de rs. Dupa aceea, puiutul i multumi doamnei Lup, fara sa rgie, si se aseza si el lnga porcul mistret. Doamna Lupoaica, magulita de complimentul pe care i-l facuse rsul, dar mai ales multumita ca acest invitat nu fusese att de nepoliticos ca primul, aduse o ciorba de mazare, care i revenea ursuletului. Acesta, chiar daca nu mncase demult, se apropie usor de castron, si ncepu sa mannce cumpatat. Apoi, veni si desertul. O placinta cu brnza care era socotita o delicatesa de toti. Binenteles, nu era pe

placul unuia dintre ei. Placinta era taiata n parti, noua parti egale, aburinde si pufoase taiate n forma de patrat. Mistretul si lua sapte si le zise celorlalti : - Eu le iau pe cele mai multe. Mi se cuvin. Sunt flamnd. Ceilalti se uitau nlemniti la cele doua prajituri care mai ramasesera. Mama lupoaica abia de se stapneste sa nu-l puna la punct pe obraznic. Puiul de rs observa inegalitatea celor doua bucati ramase si i zise ursuletului aratnd spre cea mai mare parte: - Uite, vezi asta ce urta e, ia-o tu pe-asta ca-i mai frumoasa! Ursuletul nu zise nimic si se multumi cu cea mai mica bucata. Dupa ce invitatii plecara, mama lupoaica si ntreba fata: - Lupita, care ti s-a parut cel mai politicos dintre ei? - Ursuletul, fireste! - Dar porcusorul cum ti s-a parut? - Ah, acela a fost de-a dreptul obraznic! Nu stiu cum l-ai putut suporta! - Pai vezi! Asa esti si tu cnd refuzi mncarea pe care altii ti-o ofera cu efort. De-atunci, Lupita se ambitiona si ncerca sa mannce multe feluri de mncare. Dar, de fiecare data, facea indigestie si zacea n spital doua-trei saptamni. Asa ca mama nu a mai avut ce sa-i faca si a nteles slabiciunea Lupitei. ntr-o zi, cnd Lupita scria la matematica, primi trei telegrame. Expeditorii erau ursuletul, rsul si purcelul. Fiecare o invitau acasa la ei. Rsul deoarece si sarbatorea aniversarea, ursuletul ca o rasplata fiindca l invitase acasa la ea, iar purcelusul deoarece nu avea cu cine sa-si mparta mncarea. Lupita fu oarecum jignita de motivatia celui din urma, deoarece el stia foarte bine mofturile prietenei sale. Asa ca Lupi si ntrerupse activitatea si si ncepu vizitele. Se duse prima data la purcel ca sa scape de obiceiurile lui. Cum ajunse acolo, purcelul, n pijamale, fara sa-i spuna nici macar un Bine ai venit, striga: - Hai la masa! n bucatarie, mama-porc mistret i zise Lupitei: - n sfarsit, ai venit si tu! De cnd te asteptam! Victima, deja furioasa, isi pregati o replica. Porcul mistret, cu un rebus n mna i spuse invitatei: - Hai, pregateste-te pentru masa! Lupita nghiti n sec si de data aceasta. Cazuse n mijloc unei familii de neciopliti. Veni primul fel, mncarea preferata a mofturoasei. Fasole uscata. Cum vazu acest fel, Lupitei i venea sa se arunce n castron, cum facuse si gazda acasa la ea. Dar, totusi, bunul simt, pe care porcusorul nu-l avea, o obliga sa se stapneasca. Binenteles, porcusorul mnca cioflaind si sorbind. Lupita, observndu-i proastele maniere, spuse: - Observ ca porcusorul mannca la fel de urt cum mnca acasa la mine, si este la fel de needucat ca parintii lui. Si fara sa mai astepte se ridica de la masa si pleca furioasa. Urmatoarea locatie era casa ursuletului, care o ntmpina cu un cald Bine ai venit! Invitatei i fu prezentata casa. Apoi s-a jucat cu ursuletul si a facut cunostinta cu parintii acestuia, care, la rndul lor, erau foarte politicosi. Lupita se simtea extraordinar si ncerca si ea sa fie pe ct se poate de manierata. Cnd ursuletul o pofti la masa, i se aduse piure cu pulpite. Toata lumea fu ncntata, inclusiv pretentioasa. Dupa aceea, musafirul si lua la revedere de la gazda si promise ca o sa mai revina. Trebuia sa ajunga si la culcusul rsului, unde oaspetii deja mncau tort. Rsul o primi, oarecum dezamagit ca ntrziase, si i oferi si ei o portie de tort. Dupa ce sfrsi de mncat, rsul veni la ea si i zise cu un ton trist: - Lupita, poti sa pleci? Trebuie sa ma ocup de ceilalti musafiri. - Binenteles!spuse invitata. Dar, ramase tot acolo, ntepenita, vrnd sa-l nvete minte pe obraznic. - Lupita, ai plecat? i spuse rsul dupa cteva minute. - Considera ca nu mai sunt aici! spuse din nou Lupi. Rasul, enervat, se duse la mama lui si i spuse, mincinosul, ca amica sa l-a jignit rau de tot si ca se poarta ca la ea acasa. Atunci, mama-rs, furioasa se duse la fata lupoaicei, o nhata de guler si o trnti afara. Aceasta, si mai enervata, pleca spre casuta ei, i povesti lupoaicei despre primirea pe catre a avut-o din partea fiecaruia, iar mamica ei o sfatui sa-i lase pe cei cinci(porcusorul, parintii acestuia, rsul si mama

celui din urma) n necuviinciosia lor. A doua zi, Lupita se trezi devreme, ca sa mearga la scoala din padure. Se spala pe dinti si pe fata, se mbraca , se pieptana si porni grabita spre locul unde avea sa nvete foarte multe lucruri. Cum ajunse, la scoala, primul care o ntmpina fu chiar prea cuviinciosul ursulet. Lupita se puse n banca lnga el. Mai tarziu, venira la ei si cei doi obraznici, care, ncepura sa povesteasca ct de nepoliticoasa a fost Lupita la ei acasa. Cnd auzi asemenea grozavie, ursuletul le zise: - Cum adica? La mine a fost foarte politicoasa! Atunci, Lupita spuse: - M-am purtat cu fiecare asa cum v-ati purtat si voi mine cnd am fost la voi, si asa cum v-ati purtat n propria mea casa. Auzind aceste lucruri, ursuletul fu de-acord cu prietena lui, si, peste douazeci de ani, n ciuda diferentei speciilor, cei doi si unira destinele si, mpreuna, avura o fetita pe care au botezat-o Ursulita Lupicica. Si au trait fericiti pna la adnci batrneti ... Printul cel preancrezator de Rosca Ruxandra A fost odata ca niciodata un mparat foarte viteaz. El cstigase multe razboaie si biruise multi dusmani, avea vistierii nenumarate, comori nepretuite si aur lucitor de puteai sa ti vezi chipul n el. Dar cea mai draga i era mparatului o cutie n care tinea zece culori de mare pret, fiecare culoare avnd cte un simbol: Albastru cerul si bolta sa Galben grul pe care taranii l-au secerat ani de-a rndul Rosu- sngele varsat n lupte Roz- viata bucuroasa si fara griji Mov- gentiana si celelate flori minunate Portocaliu- morcovul si celelalte legume care aduc sanatatea Alb- puritatea Negru- noaptea care aduce odihna Gri-culoarea slovelor Maro- ochii fecioarelor Motivul pentru care i erau dragi mparatului aceste culori era pentru le primise de la tatal sau, care le primise de la alt stramos de-al sau, si tot asa, din neam n neam ... Dar, partea proasta era ca ramasese numai cutia, iar culorile i le furase un zmeu, care era dusman al mparatului. Deci, mparatul dadu sfoara-n tara ca cine va reusi sa-i aduca culorile va primi titlul de mostenitor, dar, daca nu va reusi, va plati cu capul. Printre curajosi, era si un print din alt regat, pe nume Viti. Acest print era foarte timid si prea se lasa pacalit, dar, mai avea patru vieti. Asa ca se duse si Viti la mparat sa i ceara ngaduinta de a porni la drum. Acesta l ntreba: - Dar tu stii care-i pedeapsa pentru cei care nu izbutesc sa-mi aduca acele culori mostenite? - Binenteles, Maria-Ta, dar eu ma simt n stare sa va aduc culorile. - Bine atunci, dar este riscul tau. Asa ca Viti si lua desaga n spate si porni la drum. Pna la castelul zmeului cumplit flacaul avea de parcurs o padure deasa si periculoasa. Deodata, feciorul auzi un geamat cumplit. Era un balaur cu colti de arama, care scuipa flacari, iar din cap iesea mult fum. Acesta i zise printului: - Maria-Ta, ajuta-ma, un alt voinic m-a strapuns cu sabia, si acum sunt pe moarte. Ajuta-ma, te rog! Voinicul, milostiv fiind, i bandaja ranile, i opri sngerarile si si vazu de drum fara sa se mai uite la strmbaturile batjocoritoare ale balaurului. Nu trecu mult timp si simti ceva pe picior, de parca l-ar fi gdilat cineva. Se uita n jos si vazu o vipera jos ncolacindu-i piciorul. Aceasta sngera. l ruga si ea sa l ajute. Acesta i oferi ajutorul necesar nestiind ce i pregatea aceasta.

Peste vreo doua ore, Viti primi un telefon de la mparat. Majestatea i spunea ca, ntre timp, un alt voinic, i adusese sapte culori, si ca mai trebuiau numai trei: galben, albastru si mov. Voinicul ncuviinta si merse n continuare la treburile lui. Cnd ajunse la castelul zmeului, stapnul zacea ntins pe un maldar de paie. Deci, Zmeul i zise: - Te voi lasa sa iei cele trei culori numai daca ma vei ajuta sa-mi revin. Flacaul dinaintea ta mi-a luat cele sapte culori, m-a ranit, si abia apoi a venit un frate de-al meu si m-a salvat, iar acela n-a mai reusit sa ia ultimele trei culori. Asa ca Viti, fara sa banuiasca ceva urma, l ngriji si intra n palat ca sa-si ia culorile. Cnd se ntoarse, zmeul se ridica i smulse culoarea galben. Dupa aceea lua un cutit si l njunghie pe Viti. Si asa i se duse voinicului una din cele patru vieti ... Mai merse Viti ce merse, si ajunse lnga culcusul viperei. Aceasta i nhata culoarea mov si l musca de picior. Deci, nu e greu de nchipuit ce s-a ntmplat ... Asa, cu cele doua vieti, mai batatori drumul padurii, pna ajunse la culcusul cumplitului balaur. Respectivul i nsfaca ultima culoare. Dupa aceea l arse total. Foarte dezamagit ca ramasese ca toti muritorii, cu o singura viata, Viti pleca la castelul mparatului creznd ca va avea mila cu el. Cnd ajunse, i povesti tot ce s-a-ntmplat, dar mparatul raspunse scurt: - Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Si asa pieri feciorul n floarea tineretii. Jurnalul omidutei revoltate Eu sunt omiduta Uta si sunt foarte, foarte revoltata. De ce noi omizile suntem nedreptatite de acesti fluturi neseriosi si obraznici? Noi avem drepturi egale. Pna acum am rabdat ca niste sclave. Dar acum ne-am decis sa facem un mitting. Pai ce nseamna asta?! Fluturii acestia se cred ei mari si tari! Dar, n curnd o sa devin si eu fluture. Atunci o sa le rup aripile acestor ngmfati. O sa ne razbunam. O sa vada ei cine de cine depinde. Nu o sa mai repete ntruna ca ei au mult mai multe drepturi. Fluturii ne dispretuiesc pentru ca ne trm. Ne privesc de sus. Sunt niste tirani. O sa le dovedim noi ca avem dreptate. A, dar ce ma bucur cnd vreun copil le face cte ceva. Si-o merita. Deci, eu una nu mai suport! Eu si cu celelalte omidute ne-am compus si un imn al libertatii. Se numeste Dorim respect. l vom cnta pe strada. Mama, ce o sa mai rdem de fluturi atunci cnd le vom rupe frumoasele aripi! Prietena mea, omiduta Ami, este organizatoarea consiliului omidutelor. Cel mai important este ca fluturii nu stiu nimic despre asta. Noi complotam mpotriva lor. Abia astept sa ies pe strada si sa strig n gura mare:Libertate, libertate, noi vrem libertate!. Si o sa ne mai razbunam mncnd frunzele plantelor pe care se asaza fluturii. Asa nu o sa mai aiba flori pe care sa se aseze. Copiii nu vor mai gasi nici un fluture dimineata. Dar ia uite, ce minune! Ce aripi frumoase mi-au crescut! Acum sunt si eu fluture. Am libertate! Dorinta mi s-a mplinit! Dar tot o sa ma duc la mitting. Mittingul este mpotriva nedreptatii, nu mpotriva fluturilor! Cnd o sa am si eu omizi, ntotdeauna o sa le respect drepturile. Dar ce e asta? AhO pagina de jurnal ... Jurnalul fluturelui disperat Sunt un fluturas dragalas n impas. Copilul meu, omiduta Uta, e pe cale sa devina si ea fluturas. Dar ea nu stie asta. I se pare ca noi, fluturii, suntem prea ngmfati, prea exigenti, ca facem pe sefii. Omiduta mea nu suporta sa i se comande. Sa i se spuna ce-are de facut. Bombane ntr-una, cnd cu voce scazuta, cnd tare. Ameninta ca suna la Protectia Omizilor. Ba am auzit-o si ca se organizeaza n nu stiu ce formatiune... Ea nu ntelege de ce nu i se respecta dreptul la libera exprimare. Iar eu i explic pe toate tonalitatile ca daca o ascult nu nseamna ca o sa si fac orbeste tot ce spune. Ea e o omiduta jucausa si flamnda, nu-i sta ei capul la treburile serioase ale polenizatului si ale dansului ! Ea trebuie sa-si vada de dezvoltarea ei, de cheful ei nebun dupa frunze, nu le stie ea pe toate. Democrata mea omiduta e cam naravasa ... n curnd va deveni fluturas. Atunci eu voi deveni o bunicuta.

Oare ce fel de nepoti mi va aduce pe lume Uta mea? Si ei si vor urla drepturile? Despre obligatii nu vorbeste nimeni? Rosca Ruxandra, Scoala Generala nr. 3, Rovinari, judetul Gorj Piesele de sah de Ruxandra Rosca Tablita de sah a lui Mihai era sus, pe etajera. Acolo, de cteva zile,(adica de cnd mplinise el noua ani) treizeci si doua de piese traiau n buna ntelegere. Dar nimeni nu poate trai n acest fel pna la sfrsit. ntr-o zi Regina spuse: - Eu sunt cea mai importanta din joc! Ma pot deplasa n toate directiile! - Ce tot spui acolo?interveni regele. Fara mine jocul nu ar mai avea niciun rost! Eu sun tinta cstigului! Eu sunt cel mai important! - Ba eu! Ba eu! striga calul. Eu pot sari peste orice piesa indiferent care ar fi aceasta! - Ai dreptate! Ai dreptate!spuse celalat cal. Noi suntem cei mai importanti! n acea camera strmta se asternu o tacere nemarginita. Aceasta fu rupta de cei patru nebuni care strigara ntr-un glas: - Suntem cei mai nsemnati! Daca ne asezam unul lnga altul cnd regele adversar este ntr-un colt echipa noastra a cstigat! Era acolo o harmalaie. Ceva de neexplicat! Deodata, se auzi un glas n ncapere: -Chiar daca nu fac parte din jocul nostru v-as sfatui sa nu va mai certati! Fiecare are rostul lui n acest joc. Daca ar lipsi o piesa jocul nu s-ar mai putea juca ... Vocea era a batrnului zar care facea parte din jocul de table. Desi vorbea cu atta ntelepciune, piesele de sah nici nu l-au bagat n seama. Dar iata ca ntr-o zi regina se procopsi cu o laringita. Si tusea att de ngrozitor nct speria si pe cel mai nenfricat rege. Tusea aceasta se agrava si ca sa nu faca pneomonie a trebuit dusa urgent la spitalul pieselor de sah. Regele a trebuit sa o nsoteasca pe tot parcursul internarii. Pionii trebuiau sa i faca mncare, tura trebuia sa i cumpere medicamente, nebunul trebuia sa se ngrijeasca sa nu i lipseasca nimic din lucrurile personale, iar calul facea curse pna la izvor de unde i aducea apa proaspata reginei. n timp ce toate piesele munceau pentru sanatatea reginei, Mihai tocmai se ntorcea de la scoala cu gnd sa nu mai piarda vremea jucndu-se prin oras. Si cum mergea el asa, se vazu fata-n fata cu prietenul sau cel mai bun, Ionel. Gndindu-se sa l faca fericit pe acesta, Mihai i-a spus cu dulceata n glas: - Vrei sa vii acasa la mine acasa la mine ca sa jucam un joc de sah? - Sigur ca da! ti multumesc mult!striga Ionel. Cum casa lui Mihai nu era departe, cei doi ajunsera imediat acolo. Locuitorul apartamentului cobor cutia de sah, dar cnd o deschise, ce sa vezi? Toate piesele lipseau. Pe cnd Mihai le cauta desperat, auzi glasul mohort al lui Ionel: - Ai vrut sa-ti bati joc de mine? - Nici vorba! - Atunci de ce eu nu vad nicio piesa de sah? Mihai, care nici el nu era mai putin nedumerit, l invita pe amicul sau la un joc de table. n curnd, se plictisera. Somnul l duse pe fiecare n tara viselor Piesele de sah se ndreptau n mare alai spre locuinta stapnului lor. Era un obicei la ele. Atunci cnd una din piese si venea n simtiri dintr-o boala (mai ales daca se si externa), ele o petreceau pna acasa cu mare cinste. Iar cnd aceste piese certarete se ntorceau de la spital afara se facuse noapte. Asa ca s-au pus cuminti n cutie asteptnd o noua zi. A doua zi, baiatul a vrut sa puna piesele de la jocul de table n cutia pieselor de sah. Dar cnd a deschis cutia, surpriza! Toate, si regina, si regele, si nebunul si toate celelalte erau la locul lor. S-a mirat si baiatul, dar s-au mirat si piesele auzind cum acesta i spunea mamei sale ca n ziua anterioara nu a putut sa joace niciun joc de sah fiindca nu a gasit piesele n cutie. Deci au nceput a se ntreba una pe alta: - Nebunule, de ce nu ai stat acasa? - Calule,de ce nu ai ramas aici? - Rege, ce ai facut toata ziua de ieri? (ei nu se vazusera unul pe altul cnd si ndeplineau treburile)

Iar raspunsul fiecaruia a fost: - Am avut grija de regina. Vaznd acest lucru, piesele de sah au nteles ca fara o piesa, jocul nu se mai poate juca. Adesea si repetau rusinate: -Avea dreptate batrnul zar. Rau am facut ca nu l-am ascultat. MAMA de Stavar Simona-Elena Mama de Simona-Elena Stavar La fel ca iarba napadind Ma-nvaluie iubirea ta. Pamant si apa, cer senin! Sunt mandra ca esti mama mea! Nu-mi pasa de nimic pe lume Atunci cand tu esti langa mine! M-alinti si ma inveti ce-i bun, M-ajuti sa imi aleg un drum. Esti mama cea cu glas suav, Ce-asteapta in al casei prag Ca sa cresc mare,inteleapta, Sa urc viata treapta cu treapta. Cinci vorbe ar mai fi de spus: Mereu te voi iubi nespus! Povestea padurii fermecate de Valentina Alexandru A existat candva o poveste care a circulat din generatie in generatie si i-a bucurat pe multi prin intelepciunea mesajului sau. Iata povestea: Au fost odata un Soare, o Luna si o padure fermecata, care ziua arata intr-un fel, iar noaptea isi schimba infatisarea. Toate plantele de peste zi se transformau noaptea in oameni si animale. Padurea se afla prizoniera unei vraji aruncate asupra ei de un duh rau, care locuia intr-o pestera situata in apropiere. Ea fusese candva un sat, in care traiau oameni si animale, dar acum ei nu mai reuseau sa-si recapete infatisarea. Ziua ei se fixau cu radacini in pamant si nu mai puteau face vreun pas. Atunci padurea, peste masura de trista, incepu sa planga si sa se roage la Luna si la Soare, ca sa o scape de blestemul cazut asupra ei. Soarelui, fiindu-i mila, se hotari sa-i daruiasca mai multa lumina si caldura, pentru ca ea, simtindu-se iubita, sa-si uite tristetea. Luna, si ea miscata de intamplarea padurii, se hotari sa-i ofere nopti cu luna plina stralucitoare, pentru ca oamenii sa poata lucra in timpul noptii. Totusi, aceste ajutoare nu reuseau sa-i aduca pe oameni si pe animale la starea lor initiala. Atunci oamenii se hotarara sa se duca noaptea, in mare graba, la Sfanta Miercuri, la Sfanta Vineri si la Sfanta Duminica, pentru a le cere sfat. Zis si facut. Cele trei Sfinte i-au intampinat in toiul noptii si le-au dat sfaturi, care sai ajute sa se dezlege de vraja. {ntorcandu-se spre ziua, cei trimisi au inceput sa-i lamureasca pe ceilalti ce si cum trebuie facut. Aveau de implinit trei lucruri: sa aprinda cate o lumanare in fiecare zi de miercuri, vineri si duminica, pentru iertarea pacatelor tuturor oamenilor si animalelor din padure, sa tina post in zilele de miercuri si vineri, iar duminica sa se inchine lui Dumnezeu si sa-I ceara ajutor pentru dezlegare de vraja. Intre timp sa ridice in mijlocul padurii o Sfanta Biserica, lucrand noaptea cata vreme erau oameni. Cand toate acestea au fost indeplinite, s-a observat ca, pe masura ce ziua se apropia, oamenii si animalele fermecate nu se mai transformau in plante atat de repede ca altadata. invatand sa se roage, oamenii au constatat ca starea lor de fiinte umane devenise mai lunga decat starea de plante. Din zi in zi, ei au ajuns sa ramana oameni de dimineata pana seara, iar satul sa reapara in locul padurii. In urma celor intamplate, toti oamenii care au fost fermecati, au ajuns la concluzia ca singurul mijloc de a invinge vraja celui rau este acela de a-L cinsti pe Dumnezeu, de a te inchina Lui, de a-I te ruga pentru ajutor si iertarea pacatelor..

Izvorul copilariei de Stavar Simona-Elena Stateam intr-o seara pe marginea unui rau, ascultand linistea serii. Sclipiri de valuri reci se intrezareau pe frunzele artarilor batrani. Pe partea cealalta, printre fire verzi de iarba se vedea zburand un trup firav de zana, aproape translucid.Ridicandu-si degetul rozaliu imi facea semn sa vin la ea. Avea in mana o papusa alba, cu buze rosii, cu privirea ca de ceara. In parul ei stateau prinse cu grija stelute aurii ce reflectau in apa lumini jucause. M-am ridicat ca-n vis si am incercat sa inaintez spre copilarie, spre anii trecuti. Dar m-am scufundat dendata in spuma raului, pierzand intr-o clipa urma zanei. Pe creanga neagra a unui stejar se aseza timida o privighetoare, cantandu-si trilul trist. Iar eu, pierduta printre valuri auzeam fiorul ei rece ce topea pana si cea mai dura stanca. In departare se auzea ropotul dulce a unei cascade, ce ma atragea inevitabil spre ea. Acum nu mai vedeam nici copacii, nici frunzele cu sclipiri de stele. Doar auzeam stins cantecul unei pasari cenusii, in timp ce ma udau stropii reci ai maturitatii. Renasterea de chihlimbar de Stavar Simona-Elena -Bunico, bunico, spune-mi, rogu-te, o poveste ! O poveste din acelea nemuritoare, o poveste magica ! -Iti voi spune, draga mea ! spuse zambind bunica ... "Era o zi de iarna, iar printre norii cenusii se vedea parca o sclipire de lumina. Deodata, aparu din negura o zana alba, cu parul negru ca taciunele, cu buzele rosii ca sangele. Purta o rochie lunga din matase, brodata cu praf aurit. In mana avea un evantai batut cu totul si cu totul in chihlimbar. In par, zana avea prinsa o floare pictata in alb si rosu. Si, plimband evantaiul pe zapada rece, zana transforma iarna rea intr-o primavara calda, parfumata, plina de culori luminoase. Veselia pusese stapanire pe tot: florile dansau in ritmuri dulci, pasarile cantau ca niste soprane vrajite, iar deasupra lor soarele stralucea ca un imens diamant fierbinte ... " Dar eu adormisem de mult, simtind in taina cum zana fermecata din poveste ma mangaie parca pe obraz si auzind sunetul mieros al trilului privighetorii. Baiatul care batjocorea matematica de Rosca Ruxandra Traia odata, ntr-o casuta mica, un baiat cu mama sa. Aceasta l punea sa scrie n fiecare zi cte o pagina de exercitii la cunoasterea mediului, la limba romna si la matematica. Odata, baiatul a sarit peste pagina de matematica si asa a continuat multe zile de-a rndul. ntr-o noapte i s-a aratat zna matematica. Aceasta era frumoasa ca ziua luminoasa si mbracata ntr-o rochie de un alb stralucitor. Ea i-a spus: -Pentru ca m-ai batjocorit si m-ai ocolit, te pedepsesc sa ti pierzi toate cunostintele tale la matematica! A doua zi baiatul s-a trezit speriat si ca vai de el, pentru ca se gndea ca nu o sa mai stie nimic nimicut la scoala. nsa pna la urma, ca sa nu plece cu gnduri negre n locul unde orice copil, mic sau mare, pleaca sa nvete multe lucruri noi si interesante, se mbarbata singur si zise: -Lasa, mai copile ca n-a fost dect un vis! Nu-ti mai fa attea griji! Iata-l pe copilul nostru la scoala. Prima ora a fost cea de educatie fizica.Aici nu a avut cine sa l verifice daca a nvatat sau nu. Acum tot se uita la ceas si se gndea ca bine-ar fi sa tina mai mult ora de educatie fizica. n timp ce cugeta el astfel, se aude soneria. Baiatul nu s-a ntristat pentru ca stia ca se suna de pauza. Ceilalti copii au iesit afara, la joaca, dar el a ramas n clasa. Pentru ca simtea teama, o teama care l framnta mereu. Urmatoarea ora era tocmai ora de matematica. Iiiiiii! Uite ca s-a sunat de intrare. Deodata, se aude vocea cristalina a doamnei nvatatoare: Astazi avem un test oral foarte simplu! Ia sa vedem! Ct face patru plus cinci? Toti au ridicat mna, numai el nu. Atunci si-a dat seama ca visul a fost aievea. Dupa ore, s-a asezat n coltul lui de lucru, a deschis matematica si a ncercat sa faca problemele cele mai simple. n noaptea aceea s-a aratat din nou zna mbracata ntr-o rochie cu operatii si raspunsurile lor. I-a zis: -Priveste pe rochia mea si ti vei aduce aminte!

De atunci baiatul nu a mai neglijat niciodata matematica. Ba chiar a nteles si ce voia sa zica vorba aceea: Matematica, matematica, matematica, matematicaAtta matematica? Nu! Mai multa! Povestea copilului divin de Valentina Alexandru Pe cand Soarele abia se trezea, iar Luna inca nu se gasea pe cer, undeva in fiinta lui Dumnezeu se contura o alta fiinta, mai mica, cu chip aidoma Lui, cu suflet din sufletul Lui, cu ochi de lumina si haina de stele. Aceasta urma ca, intr-o zi, sa poata asculta si implini intocmai voia Domnului, in orice conditii s-ar afla. Acea zi sosi, primi de la Dumnezeu un semn, care-i amintea ca a venit clipa unei mari incercari. Hotari Domnul sa-l trimita pe acest Fiu al Sau, caci asa l-a numit, intr-un loc unde traiau oameni creati de El care aveau nevoie de mult ajutor, pentru a se reintoarce catre Creatorul lor. Fiul se desprise din Dumnezeu Tatal, pleca insotit de multe stele, ce urmau sa-i asigure securitatea misiunii. Ajunse in apropierea unei planete mici, unde cineva, un suflet curat, iubitor de lumina Celui Preainalt, stralucea intr-un loc umil si se ruga ca Dumnezeu sa-isi implineasca voia, prin nasterea unui copil daruit din Cer divin. Fiul asculta ruga plina de credinta si iubire a acelei femei si realiza ca spre ea El trebuie sa se indrepte. Cobori si patrunse in locul in care femeia cea stralucitoare, astepta sa nasca un copil divin. Fiul Tatalui Ceresc se invesmanta in trup de copil, puse o stea luminoasa in inima mamei si veni in lumea terestra, pentru a-si trece greaua incercare. Asa s-a nascut Christos. Cartea de Borbel Bianca-Iulia Intr-o seara Ema se aseza in pat si dormi. Ea patrunse intr-o lume fermecata. Acolo se aflau multe carti minunate si multi copii. Ema intra in parcul cartilor. O carte plangea si gemea intruna.. Ema o intreba: -Ce s-a intamplat , draga carte ? -Eu nu am nici-un prieten! -Vrei sa fii prietena mea? -Sigur! exalama carte fericita. Prietena Emei era o carte de povesti. Cele doua prietene se distrara impreuna pana dimineata. Ziua urmatoare, Ema le povesti copiilor despre acea lume minunata unde se aflau prietenele noastre carile. Adevaratele noastre prietene sunt cartile ca ele ne invata pe noi multe lucruri interesante si educative. *** SFARSIT *** Plecarea in vacanta de Borbel Bianca-Iulia Este vineri. Maria si familia sa se duc in vacanta.Ei au de ales intre Targoviste si Dambovita.In final prefera sa mearga in Targovise. Se duc la magazin sa cumpere: inghetata, paine, salam si biscuiti. Totul era gata asa ca au plecat. Pe drum au vazut un card de pasari care zbura. Surioarei Mariei i se paru ca acele pasari seamana cu un inger , asa ca le desena. Dupa o vreme cele doua surori au scris un cantec despre un varf de munte. Timpul trecu si ajunsra cu bine in Targoviste, un oras foarte mare si frumos. Era deja seara, asa ca s-au dus la hotelul stabilit. Cele doua surori au asteptat cu nerabdare urmatoarea zi, pentru a cunoaste orasul. *** SFARSIT *** Scrisoare de Stavar Simona-Elena Drag Jo, Dei mai sunt 3 sptmni pn la Crciun, eu i familia mea am nceput s facem pregtiri pentru srbtori Portocalele, pe care le-am cumparat, imprastie in aer sentimentul de apropiere a Craciunului Probabil c dac ai fi fost aici ai fi simit mirosul lor dulce Am cumprat dou cutii

mari cu globuri de diferite mrimi i forme, pentru c anul acesta vom impodobi bradul doar n dou culori: roz deschis i argintiu (pe care le-am ales eu) mi pare ru c nu poi veni aici, dar sper ca ai tai sa-i ofere un Crciun ct mai frumos Sincer, acum m pregteam sa o ajut pe mama la fcutul dulciurilor Pentru o clip m-am oprit din scris si am aruncat o privire spre fereastra, care era total ingheat i mi-am dat seama cum voi continua scrisoarea Jo se mutase in Canada acum un an i mi era dor de ea, dar nu vroiam s-i regrete plecarea, aa c nu voi recunoate acest lucru Sunt de prere c amintirile se pstreaz mereu n suflet Nu tiu cum e vremea acolo, dar la noi iarna s-a instalat nc din prima zi de decembrie Acum totul e acoperit de zpad, iar crengile copacilor sunt complet ngheate Pe vremea asta e bine s stai n cas i s bei o ciocolat cald Acum, uitnd puin de iarn, s tii c mi fac griji cu privire la tezele care urmeaz Sper s iau note mari, ca toi de altfel n ultimele zile am nvat pe rupte, pentru a fi pregtit pentru orice Profesorii, dragii de ei, sunt extrem de imprevizibili i, culmea, mereu i pic subiectul pe care nu-l tii n fond, la matematic, avem un plan imens de recapitulare, pe care trebuie s-l parcurgem n 13 zile ! Cea mai bun parte este cea cu temele, pentru c sunt puine i nu foarte grele n ultima vreme am mers la o mulime de concursuri, fie la matematic, fie la roman i nu, nu am probleme cu stresul sau alte chestii de genul sta n fine, de-abia atept vacana i mai ales venirea moului Tu ce prere ai despre srbtori ? Atept un raspuns ct mai rapid i sper ca la var sa vii n ar ( nu numai eu sper, ci i ceilali colegi) Srbtori fericite ! Cu drag, Symona. Cred c anul acesta va fi foarte diferit fr ea Dar eram mult prea entuziasmat, gndindu-m la Crciun i la tot ce se putea ntmpla pn atunci Bradul sttea luminos pe covoraul albastru din sufragerie Instalaia era aprins i arunca culori vioaie peste tot Eram mai mult ca sigur c i acest Craciun va fi splendid i plin de acea caldura oferita de sentimentul rentalnirii cu cei dragi O INIMA PREA MARE ! de Stavar Simona-Elena Ce greu era sa fii bun in timp ce viata lua amploare sub ochii contemporani ai destinului Trebuia sa ai grija de toti, mai putin de tine Ha ! Ce viata naiva Acel om care si-ar sacrifica viata pentru altii trebuie sa fie un om fara judecata un om care stie sa traiasca numai prin faptele lui de generozitate sau marinimie Dani era una din aceste persoane Si scuzati-ma daca gresesc, dar pentru un baietel de 10 ani, atras de ispitele vietii din ce in ce mai sofisticate, mai noi, mai atragatoare, e foarte greu sa duca un trai plin de altruism. De cand se stie el pe lume, Dani a facut numai fapte bune I-a ingrijit pe oamenii sarmani, si-a dat tot ce era mai bun lor, ingrijea florile, animalele Le iubea pe toate Le respecta Era genul de om care iti aducea zambetul pe buze indiferent daca in momentul acela erai trist sau plangeai Probabil lumea avea nevoie de mai multi Dani cu sufletul la fel de mare ca el. Dani avea un corp firav Pielea lui alba stralucea fermecatoare in lumina soarelui de vara, iar buzele lui mici, gingase, reflectau frumusetea varstei de aur, frumusetea copilariei Fruntea ii era decisa, dar blanda si iti dadea un sentiment de liniste Ochii insa, erau cei mai nevinovati din toata lumea Irisul albastru acoperea o parte din albeata, facand ochii sa para mari, inofensivi Micile firicele alburii patrundeau incet, incet pe marginea lui, apoi ajungeau la stratul negru din mijlocul irisului Nasusorul mic se pitulea mereu in haina, dandu-i baiatului un aer timid si cuminte. Dani nu provenea dintr-o familie bogata, ci mai degraba chiar saraca Tatal lui era miner, dar recent a avut loc un accident la mina unde lucra, iar vina cazu pe spinarea lui Se intelege ca a fost dat afara, ramanand fara un loc de munca Mama lui locuia la tara si cultiva porumb, pe care il vindea si trimitea banii castigati acasa Probabil ca nu-l mai vazuse pe Dani de aproape cinci ani Si toate astea sunt poate consecintele lumii nepasatoare. La varsta de 3 ani, Dani a primit in dar de la matusa lui o masinuta mica si rosie, pe care a pastrat-o si acum in dulapul lui saracacios Era singura lui jucarioara Cat despre matusa, ea era putred de bogata,

dar zgarcita si infumurata Uitase de mult de rudele ei neajutorate si nu dadea doi bani pe Danut, nepotul sau In ultimele clipe ale vietii, cand era pe patul de moarte, aceasta isi aminti de chipul lui firav si incepu sa planga Fusese mult prea nepasatoare cu el Il lasase pe el si familia lui sa sufere. Acum, ajuns la frumoasa varsta de 10 ani, baietelul nostru era victima unei lumi indiferente, dar lui nu-i pasa Zi de zi facea fapte de generozitate, fapte de voluntariat. Singurele haine pe care le avea erau un tricou albastru, putin cam stramt, niste pantaloni peticiti si o hainuta veche de stofa Cat despre incaltaminte, purta si iarna, si vara niste pantofi negri, primiti acum vreo doi ani de la mama lui. Dani invata la o scoala mica, de cartier, la care se duceau numai oamenii de jos. Profesorul il certa adeseori pentru ca nu avea uniforma corespunzatoare, dar pana la urma inceta sa-l tachineze, dandu-si seama ca era mult prea sarac ca sa aiba asa ceva Colegele lui, ce aveau cativa banuti in plus, il ajutau mereu, mai ales sa-si ia mancare Dar deobicei, el refuza Fetele il placeau pentru firea lui sincera si nevinovata, dar si pentru manierele pe care le avea, dat fiind faptul ca desi nu avea prea mare educatie, era singurul baiat politicos Si pentru asta Dani era destul de respectat Invata foarte bine si isi facea temele foarte frumos, in ciuda faptului ca trebuia sa scrie langa lumanare, caci nu avea curent electric. Si desi soarta lui nu era una prea buna, din putinul pe care il avea, dadea si celorlalti saraci, pentru a le mai amagi destinul amar, pe care il primisera Am uitat sa va spun ca Dani avea si o sora, pe nume Loana Aceasta locuia cu mama lui, la tara si se puteau vedea doar in vacante. Loana nu era la fel de generoasa ca fratele ei, dar acest fapt se datora vietii sarace la care era supusa Iar Danut nu o condamna pentru aceasta. Intr-o zi, pe cand era la scoala, un baiat mai mare ca el ii spuse razand: -Ha ! Ce sarac esti si pe deasupra si naiv Cum poti sa dai totul saracilor, cand tu nu ai nici pe ce sa pui gura ? -Pentru tine e greu de inteles, dar eu cand ii vad pe altii ca se satura, ma satur si eu, chiar daca nu am bani ca sa-mi pot lua ceva de mancare Colegul lui ramasese pentru o clipa ca o stana de piatra, neintelegand cum de Dani poate trai asa Si nu a inteles nici mai tarziu, dar asta e tot consecinta a faptelor de mai sus Dupa putin timp, toti ajunsesera sa il aprecieze enorm pentru ceea ce era, inclusiv ceilalti profesori Era un elev model Un suflet model Traind asa, intr-o lume a nepasarii, Dani crescu , ajungand la varsta de 20 ani In scurt timp, datorita inteligentei lui, isi gasi un loc de munca Nu ca miner, ci ca profesor, intr-o universitate celebra din New York. Tatal lui murise cand avea 14 ani, de o boala incurabila, iar mama lui il parasise acum o luna Sora lui, Loana, era grav bolnava, dar cu ajutorul unor medici englezi, foarte buni si a unei sume mari de bani, venita din munca lui Dani ea se recupera si veni la New York, pentru a locui impreuna cu fratele ei intr-o casa mare din centrul orasului O iubea foarte mult pe sora lui, iar in timpul tratamentului cheltuise toti banii lui pe medicamente, nepasandu-i catusi de putin de el, fapt care o facuse pe sora lui sa devina si ea o persoana generoasa. Nu dupa mult timp Dani, sau mai bine zis prof.Daniel Dumitrescu, isi gasi o sotie, si se muta cu ea in alta casa, lasandui-o pe cea precedenta surorii lui, care isi gasise si ea un sot Cat despre cariera lui profesorala, Daniel era cel mai iubit profesor de fizica Adeseori ii sfatuia pe elevii lui sa fie generosi si sa nu se gandeasca numai la persoana lor Iar ei, gandindu-se la cat de bun la suflet era dragul lor profesor, il ascultau si il respectau. Pe copii lui, Daniel ii invata la fel ca pe elevii lui Sa-si traiasca viata frumos, radiind de altruism Si pentru asta a fost un parinte la fel de bun, dar si un sot grijuliu si afectuos Pamantul de la tara, pe care mama lui cultiva porumb, il daruise unor tarani saraci, iar acestia i-au multumit din tot sufletul, pentru generozitatea lui. Foarte multi copii sarmani au fost dusi de el la orfelinatul pe care il construise cativa ani mai tarziu, pentru a adaposti sute de oameni neajutorati. Presedintele Americii ii acordase premiul pentru cea mai buna activitate de voluntariat din zilele noastre si ii oferi o suma mare de bani, pe care Daniel o investise in amenajarea orfelinatului.

In fond, acel loc era si un loc bun de munca pentru multi oameni someri, dat fiind faptul ca erau bine platiti, iar munca lor nu era foarte grea Existau cam 10 femei care ingrijeau copii, doi bucatari si mai multe persoane care aveau grija de curatenia orfelinatului In concluzie, dat fiind cazul de mai sus Bine faci Bine gasesti ! sau mai bine spus Comorile adevarate stau in suflet, nu in buzunar Povestea padurii de Valentina Alexandru A fost odata o samanta care a ajuns pe o piatra, poate picase din cer sau poate fusese adusa de vant de niciunde, cert e, ca ea avea ca tovaras numai piatra pe care statea. In aceasta situatie ea incepu sa faca eforturi sa se imprieteneasca cu suportul ei, piatra. La inceput ea ii canta un cantecel, vegetal, binenteles si .. deodata piatra prinse viata si isi oferi prietenia, deschizand in corpul ei mici canale prin care samanta putea sa bea apa. Pe zi ce trecea prietenia lor se consolida si in cele din urma samanta prinse piatra in mici picioruse firave si incepu sa o iubeasca cu foc. Aceasta dragoste se intari si planta incepu sa-i multumeasca cerului pentru aceasta prietenie minunata si tot uitandu-se in sus la Domnul ea incepu sa se inalte. Crescu si crescu pana ce deveni mareata si putu cuprinde cu privirea ei vegetala, tinuturi indepartate. In timpul acesta piatra o ajuta cu apa si chiar cu sarurile minerale din corpul ei. Pentru ca dorea sa vada ce se petrece in imprejur, incepuse si ea, piatra, sub forma de saruri minerale, sa urce in corpul plantei, ca sa aibe o perspectiva mai larga. Zilele treceau si circulatia sarurilor se intetea, pe de alta parte, Domnul trimetea acestor buni prieteni, binecuvantari si energii divine care sa-i intareasca, sa-i sprijine in relatia lor. Cu timpul, incepu, din corpul celor doua, piatra si planta, sa cresca ramuri tinere si apoi fructe cu seminte care zburau si se infigeau in alte pietre si astfel ciclul se relua, si dintr-odata cei doi prieteni nu mai erau singuri, s-au trezit inconjurati de o multime asemenea lor. Astfel lua nastere o comunitate, pe care Domnul o numi Padure. Povestea ochilor de Stavar Simona-Elena -Mama, ce ochi ai ! Par magici, caci se vede o sclipire vrajita in ei ! -Probabil ca ceea ce crezi tu este adevarat ! -Stii Am observat de mult ceva interesant -Spune-mi fetita mea ! -In irisul tau se deruleaza mereu o poveste -Aha Ai putea sa-mi descrii si mie ce vezi acum ? -Desigur Acum vad in ochii tai un trandafir ce se deschide din ce in ce mai tare ! -Ce culoare are ? -Nu-mi pot da seama ! Are nuante diferite si se schimba treptat Oh, nu ! Ti-a acoperit tot irisul si este albastru -Nu-ti face griji Este doar cerul Uita-te cu atentie ! Trebuie sa vezi si norii -Ii vad, dar in ochii tai incepe sa ploua -Pentru ca plang de fericire -Mama, cerul se face cenusiu -Poate si-a pierdut increderea -Povestea acestor ochi e minunata Mama, as putea sa calatoresc prin toata lumea in ochii tai -De ce nu ? Si spunand asta ma imbratisa cu drag, in timp ce in ochii ei se putea vedea o mare limpede ca un cristal ( Compunere anul 2009 Evaluare in Educatie clasa a VI-a ) -Sfarsit-

La Muzeul cu povesti de Marius Luca Toamna a venit si cei doi prieteni Luca si Codrut au nceput scoala. Emotiile legate de acest eveniment iau coplesit pe micuti, deoarece toata ziua nu vorbeau dect despre viitori colegi, despre cum va fi nvatatoarea, dar mai ales despre ceea ce vor face de acum ncolo. nca din primele zile ale nceperii anului scolar, cei doi baieti care au devenit si colegi de clasa, s-au lasat antrenati de enigmele manualelor scolare. Astfel ca fiecare ora de curs devenise o provocare pentru ei. Acest lucru s-a putut observa foarte curnd, deoarece nu dupa multe zile de la eveniment, cei doi copii au devenit foarte comunicativi, cu restul colegilor. nvatatoarea, care si ea la rndul ei avea un baietel n clasa a II-a, i-a ntrebat pe elevi, daca stie cineva ce este o moara si la ce foloseste ea. A pus aceasta ntrebare, pentru a observa cte ceva despre cunostintele lor. - Moara este o casa mare de lemn, care sta pe malul unui ru si face faina si malai, din care se fac cozonaci, pine si mamaliga, raspunse Luca. - Bravo! l felicita nvatatoarea. - Dar eu stiu de o alta casa de lemn, care face must, adica stoarce strugurii, s-a laudat si Codrut. - Da! Vai ce minunat! Dar de unde stiti voi attea lucruri? ntreba nvatatoarea. - Pai am fost vara asta la bunici, la tara si acolo era un batrn care ne-a aratat ce nseamna o moara, un teasc de stors strugurii si o troita. Dar tot Mos Radu, ca asa l cheama pe batrn, ne-a spus ca mai este un loc n Bucuresti, unde sunt multe astfel de case, strnse toate ca ntr-o colectie pentru noi, ca sa le vedem si sa ne aducem tot timpul aminte cum traiau bunicii nostrii. - Da copii, asa este, exista un loc n Bucuresti care pe ct de vechi, pe att de frumos si interesant este si are darul ca ntotdeauna ne linisteste sufletele . - Si cum se numeste acel loc? ntrebara copii. - Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti, el este locul unde se pastreaza istoria bunicilor nostri. - Vrem si noi sa mergem sa vedem Muzeul Satului!!! strigara copii bucurosi. - Este o idee foarte buna dragi copii, asa ca ma gndesc sa mergem duminica, ce spuneti? zise nvatatoarea. Am uitat sa va spun, puteti sa-i chemati si pe parintii si bunicii vostrii, pentru ca ne vor fi de ajutor cu unele explicatii despre acele monumente. Pentru ca, vreau sa va rog ca de acum ncolo sa le spuneti monumente indiferent ca sunt case, mori de apa sau altceva. Iata ca a venit si mult asteptata zi de duminica, asa ca toti bobocii clasei a I-a erau strnsi n fata scolii, cu parinti, bunici, frati si surori. Toti erau nerabdatori sa se urce mai repede n autocarul ce avea sa-i duca pna la Muzeul Satului. Drumul a fost bun, autocarul stabatnd bulevardele pna la destinatie fara a avea probleme n trafic.Ajunsi acolo, micutii au cobort din autocar si s-au ndreptat spre intrare. Cladirea muzeului impunea prin simplitatea ei. Odata intrati n incinta muzeului, ei au lasat ca prin farmec zarva care i cuprinsese, fiind coplesiti de emotiile a ceea ce vedeau. - Vai ce multa verdeata si cta liniste este aici, se minuna Luca. - Dragii mei, ncepu nvatatoarea, cnd se strnsera toti copii pe lnga ea, trebuie sa va spun cteva cuvinte despre acest muzeu, nainte de a ncepe sa-l vizitam. Deci spuneti-mi pentru nceput, stie cineva de ce se numeste Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti? - Fiindca sunt multe case din lemn ca la sat, raspunse un copil. - Asa este, dar cine stie de ce se numeste si Dimitrie Gusti?mai ntreba nvatatoarea. Nu stie nimeni? ntreba din nou dupa o mica pauza. O sa va spun eu! Dimitrie Gusti a fost un mare profesor care si-a iubit foarte mult tara. El a colindat mpreuna cu colegii si studentii lui prin toata Romnia si a adus aceste monumente aici la Bucuresti. Astfel s-a nascut acest muzeu, fapt care s-a petrecut de mult de tot, pe cnd bunicii vostrii erau si ei mici ca voi. - E mult de atunci? ntreba Codrut. - Da e mult de atunci, dar oamenii de-a lungul timpului l-au iubit si l-au ngrijit ca sa ne bucuram si noi astazi de el. Asa sa faceti si voi cnd veti fi mari, sa aveti grija de el, ca sa fie permanent frumos. Promiteti ca asa veti face? ntreba nvatatoarea. - Promitem! strigara copii fericiti.

- Acum hai sa ne apropiem de monumente, ca sa le vedem si sa le cunoastem mai bine. Vedeti copii, aici toate monumentele sunt asezate dupa regiunea de unde provin. Vedeti aici sunt de peste tot din tara asta, din Moldova, din Transilvania, din Oltenia, Dobrogea sau Banat. Aceste regiuni geografice sunt cele care formeaza tara noastra Romnia. - Chiar nici nu v-am ntrebat, noi ce suntem? ntreba nvatatoarea. - Romni! veni imediat raspunsul din partea copiilor. - E important sa stiti lucrurile acestea, pentru ca de-a lungul timpului, n tara noastra au mai venit si alte popoare, cum ar fi nemti, unguri, rusi, tigani. Anul viitor, n vacanta de vara, o sa organizam o tabara scolara undeva n Transilvania, ca sa va mprieteniti cu copii maghiari. Si ca sa fie totul perfect o sa va jucati mpreuna si o sa mai avem tot felul de concursuri. Ei si acum hai sa ne uitam la aceasta casa. Vedeti ce curte mare are? Si cte casute mai mici sunt aici? ntreba nvatatoarea. - Da! au raspuns copii. - Dar uitati-va copii la poarta de la intrare, vedeti ct de frumoasa este? A fost facuta din lemn. Tot ce vedeti aici flori, pomi, mini, au fost cioplite manual de catre mesterii din zona. Aceasta casa cu mai multe casute pe lnga ea si mprejmuita cu gard se numeste gospodarie. Aceasta a fost adusa dintr-o zona din nordul tarii noastre care se numeste Maramures. Acolo sunt multe paduri si de aceea chiar si acum oamenii din Maramures si fac casele si portile din lemn. Vedeti ct de frumoasa este aceasta poarta? - Dar cum se numeste satul de unde a fost adusa aceasta gospodarie? se chinui sa pronunte corect Codrut. - Satul se numeste Ieud, si dupa cum vedeti acolo casele sunt mari si frumoase, construite de oameni minunati. - Toata este din lemn, inclusiv acoperisul, iar scndurelele de pe acoperis se numeste sindrila, continua nvatatoarea. Si cum va spuneam, n aceasta gospodarie sunt multe alte constructii, dar n ele stau vacile, caii, caruta cu plugul si multe altele ce erau necesare gospodarilor. Acolo unde dorm caii este sura. Unde se pune fnul cosit si pus la uscat este hambarul. Mai sunt magazii pentru sape, topoare, seceri, adica pentru unelte. Iar n interior, casa are mai multe ncaperi! continua nvatatoarea. Vedeti ca este o intrare larga, ngradita cu o balustrada de lemn? - Da! raspunsera copii. - Aceasta este prispa casei si aici n serile de vara, cei din familie stateau, se odihneau, torceau lna, mncau, sau faceau diferite treburi casnice. De aici, din prispa, se intra n alta camaruta, care este mijlocul casei. Vedeti ct de frumos si aranjat e aici? Acesta este tinda. Si este de faptul holul pe care l avem noi n apartamentele noastre. Dar bunicii nostri pastrau n tinda diferite lucruri folositoare lor. Vedeti obiectul acela de lemn, nalt si cu un lemn nauntru?Este o piua si se folosea la macinatul boabelor de porumb si gru. Este daca vreti, o moara de macinat, mai micuta, folosita de membri unei familii. Mai sunt diferite ulcioare, din lemn si ceramica frumos colorate! continua nvatatoarea. - Ce frumoase sunt! se mirara copii, dar cine le-a facut? ntreba un copil. - O parte cei din casa, o parte mesterii din sat sau din alte sate vecine, raspunse nvatatoarea. - Dupa cum vedeti copii, continua ea, aceasta casa are doua camere si o camara. Una dintre camere era folosita tot timpul de catre cei din familie. Aici ei stateau, se odihneau, mncau, sau, n timpul iernii, gospodinele lucrau diferite haine sau tesaturi la acel obiect mare de lemn, denumit razboi de tesut. n partea cealalta dupa cum vedeti, este o alta camera mai frumoasa, unde se gaseste acest cuptor pentru facut mncare. Aceasta este camera de oaspeti. Aici veneau prietenii sau rudele familiei duminica, sau n alte sarbatori cum ar fi Pastele sau Craciunul si petreceau cu mncaruri, bautura si multa voie buna. Si sa nu uit! Priviti ulcioarele sau strachinile de ceramica, care sunt deosebit de frumoase si sunt peste tot pe pereti, mpreuna cu stergarele sau prosoapele multicolore. - Acum hai sa iesim si sa mergem mai departe la o alta casa. Dar nu nainte de a-mi spune, daca v-a placut ceea ce ati vazut? i ntreba nvatatoarea n mijlocul gospodariei. - Da, absolut tot! au raspuns copii bucurosi. Ajungnd napoi pe alee, nvatatoarea se ndrepta spre o casa mica de pamnt si acoperita cu paie, care era dincolo de drum. Constructia era de o simplitate rapitoare, ce-ti oferea si o liniste ancestrala. - Priviti copii aceasta casa, e construita cu totul diferit fata de prima. Nu mai are atta lemn, ba dimpotriva, aici gasim paie la acoperis, fata de primul unde sunt fixate scndurele. Si dupa cum vedeti, casa este mica si este facuta din pamnt, nu este ca cealalta mare si din brne de lemn. nvatatoarea ncepuse sa le explice aceste lucruri, n timp ce copiii deja umplusera curtea din fata casei, dar toti erau

numai ochi si urechi la cele ce auzeau. Parca este adusa din povestea Albei ca Zapada, voi fiind piticii cei cuminti si ascultatori, continua ea. - Si dumnevoastra parca sunteti Alba ca Zapada, daca noi suntem piticii! zise Codrut, facnd-o pe nvatatoare sa roseasca usor. - Da se poate, dar asta e viata, eu nu sunt Alba ca Zapada, asa cum nici voi nu sunteti piticii!! glumi ea. Dar ce spuneti voi de aceasta casa, cum vi se pare? - E frumoasa dar e asa de mica! raspunse un copil. - Da asa este si totusi aici traiau familii cu multi copii si chiar cu batrnii. Totusi desi mic, spatiul era aranjat dupa nevoile lor. Ea a fost adusa din Transilvania, care este o alta regiune romneasca, situata dincolo de Muntii Carpati. Este o zona unde desi se facea multa agricultura, oamenii erau foarte saraci, asa ca ei, asa cum v-am mai spus, nu puteau sa-si construiasca o casa mare. Si atunci faceau si ei locuintele asa cum puteau, din pamnt si paie, si cred ca traiau destul de fericiti toti laolalta. Uitati-va n interior, este mai mic dect dincolo, dar si aici este o tinda, cu un cuptor facut din pamnt, pentru ncalzire si pentru prepararea mncarurilor. Si aici ntlnim oale si strachini, diferite ulcioare, dar si tesaturi, stergare, sau alte obiecte de mbracaminte. Erau si ei ca fiecare oameni, munceau pentru a trai si binenteles ca si petreceau cnd era de petrecut. Deci ati vazut pna acum doua gospodarii din Transilvania si din Maramures, care desi diferite sunt totusi frumoase, nu? - Da, sunt foarte frumoase! raspunsera copii. - Acum haide sa ne apropiem de aceasta cladire nalta, continua nvatatoarea, naintnd spre o biserica de lemn adusa tot din Maramures. Cnd s-au apropiat toti copiii de intrarea bisericii, nvatatoarea a nceput sa le explice n continuare. - Copii, constructia din lemn pe care o vedeti a fost construita de foarte mult timp, adica de mai bine de 200 de ani. Este o biserica din nordul tarii, din Maramures si a fost construita de mesterii din zona, pentru oamenii din sat acela, dar si din cele nvecinate. - Dar ce nalta este? a ntrebat un copil. De ce au facut-o asa de nalta? Ca de abia i se vede crucea din vrf.... - Pentru ca Maramuresul este un loc cu multa padure, cu dealuri si munti nalti, iar satele sunt departate unele de altele. Astfel, oamenii trebuiau sa vada unde este biserica lor, pentru a putea veni sa se roage la Dumnezeu, mai ales duminica si an zilele de sarbatoare. Asa ca mesterii din sat s-au gndit ca ar fi bine, sa-le construiasca foarte nalte, pentru a putea fi usor de observat. n acelasi timp, satenii cnd erau la munca la cmp, sau la padure puteau sa se simta aparati, stiind ca pe vrful bisericii lor iubite sta o cruce, care i pazea tot timpul de rele. Iar atunci cnd dusmanii navaleau n sat sa jefuiasca, satenii anuntau primejdia celor din alte sate, batnd toaca si clopotul din clopotnita. Mai se urcau sus, pentru a vedea pericolul si astfel satenii se puteau ascunde prin padure, pna ce nelegiuitii plecau. Vedeti copii, biserica are o intrare larga din lemn, cu o balustrada cioplita, care se numeste pridvor. Prima ncapere este decorata cu tot felul de picturi amuzante, dar cu diferite lectii de nvatatura pentru oameni. Uitati-va la omul acela pictat care are o bucata de brnza n mna. Pe lnga ele mai sunt alte personaje urte cu coarne, aia fiind dracii care l chinuie pe omul cu brnza. Si stiti de ce? Pentru ca omul a furat brnza si acum era pedepsit de draci. Asta nseamna ca nu e bine sa furam nimic de la nici un coleg, sa nu mintim parintii cnd luam note proaste, sa nu ne batem colegii cei mici, adica sa fim cuminti. Voi sunteti copii cuminti si harnici la nvatatura? - Da noi ne ascultam parintii si vrem sa luam note bune la scoala, raspunse Luca. - Bravo copii asa trebuie sa faceti tot timpul, raspunse nvatatoarea. Dar vedeti ca n biserica mai este o alta ncapere cu alte picturi tot la fel de frumoase. Voi stiti cine sunt personajele din picturi? - Nu, nu stim!, raspunsera ctiva dintre copii. - Acele personaje se numesc sfinti, iar picturile se numesc icoane. Sfintii au fost si ei oameni ca noi, dar pentru ca au facut fapte bune n timpul vietii, au devenit nemuritori si sunt dincolo de nori, ntr-un loc numit Rai, unde este Dumnezeu, Isus Hristos si Fecioara Maria. Ei ne ajuta pe noi ca sa facem fapte bune si sa nu cadem n ispita diavolului, pentru ca vedeti ce pedepse grele primim. Si ca sa stim tot timpul ce e bun si ce e rau pe lumea asta, toate faptele bune facute de Isus Hristos si de catre sfinti au fost scrise ntr-o carte denumita Biblie, pe care e bine sa o cititi cu atentie cnd veti fi mai mari. - Aaa, am vazut o Biblie la Buni! zise Luca. Si ea mi citea din Biblie n fiecare seara cnd am fost la tara, mai zise el. Dar eu n-am reusit sa aflu niciodata sfrsitul povestilor, pentru ca adormeam imediat! mai spuse el.

- Daca toata ziua alergai prin sat, normal ca seara erai frnt... i raspunse nvatatoarea. Dar voi stiti cine lucreaza la biserica? - Nu! - Preotul e cel ce lucreaza ntr-o biserica, dar trebuie sa stiti ca munca lui se numeste slujba, iar el slujeste biserica si pe noi credinciosii. El e cel care ne boteaza, sau ne cununa, sau tine slujbe duminica, sau n timpul altor sarbatori mari de peste an. Iar biserica se mai numeste si Casa Domnului. Oricum, cnd veti fi mai mari, veti ntelege mai multe despre ceea ce v-am povestit acum. Acum hai sa iesim si sa mergem mai departe. Muzeul ncepuse sa se trezeasca din amorteala diminetii, poate si din cauza copiilor care erau destul de zgomotosi. Vizitatorii ncepusera sa umple aleile din beton, iar aparatele foto deja ncepura sa se ntreaca n captarea imaginilor. Multi dintre vizitatori erau straini si acestia parca sorbeau din priviri monumentele din muzeu. Grupul de copii condus de nvatatoare, au iesit din curtea bisericii si au naintat spre alte obiective. La un moment dat, au ajuns n fata unor casute mici acoperite cu paie. - Priviti copii ce case mici de abia se vad, spuse nvatatoarea. Si acestea parca sunt ale piticilor din povestea cu Alba ca Zapada! Dar ele sunt de fapt case unde au locuit familii cu copii si bunici. Aceste case se numesc bordeie si daca va uitati mai atent o sa observati ca sunt pe jumatate ngropate n pamnt. Dar si la ele s-a folosit lemnul de stejar, iar acoperisul este din paie. Aceste bordeie au fost aduse n muzeu dintr-o alta regiune din Romnia, care se numeste Oltenia. Oltenia este o regiune apropiata de Bucuresti, iar aceste bordeie erau construite n pamnt, pentru ca se faceau usor. Satele de unde au fost aduse, erau pe vremuri, mai tot timpul atacate de turci, care veneau sa jefuiasca si sa dea foc la sate. Asa ca dupa ce turcii plecau, aceste bordeie se puteau reconstrui rapid, chiar daca li se dadusera foc. Acest lucru era posibil, deoarece unii pereti se mai pastrau fiindca erau ngropati n pamnt. - Vai ce viata grea au putut sa aiba bietii oameni! se mirara copii. - Da si trebuie sa va reamintesc, ca unii dintre bunicii nostri atunci cand erau mici ca voi, au trait n astfel de case. Dar si ei se jucau ca orice copil si ei mncau na na de la parinti, atunci cnd faceau nazbtii. Deci erau si ei ca si voi! mai zise nvatatoarea. Copii priveau cu multa atentie paiele, brnele de lemn, micile ferestre ale bordeiului. Erau captivati de ceea ce vedeau, pentru ca totul se reducea pentru ei la o lume de poveste, datorita acestui bordei. Dupa ce s-au saturat de admirat, copii mpreuna cu nvatatoarea lor, au ajuns n fata unei cladiri nalte, solide, care trona falnic n mijlocul celorlalte gospodarii. Cladirea avea un etaj, fiind construita din piatra. Parterul se nalta cam la un metru de la pamnt, astfel ca exista o scara n fata intrarii. Accesul n cladire se facea printr-o prispa larga, iar pna la etaj te puteai urca pe o scara de lemn. Etajul era tot att de aspectuos ca si parterul, avnd si el un balcon mare. Constructia avea un acoperis impunator si larg, fiind nvelit cu lemn.. - Voi stiti ce este MacDonalds? ntreba nvatatoarea. - Da stim, pentru ca noi mergem acolo mereu cu parintii sau bunicii - Mie mi-a organizat ziua de nastere anul acesta, se lauda un alt copil si am invitat acolo pe prietenii mei de la gradinita si pe vecinii de la boc. - Si ce ati facut acolo? ntreba nvatatoarea, - Pai am mncat hamburgeri, am baut Coca-Cola, am dansat dupa muzica lui Michael Jackson, si ne-am mai jucat si pe tobogane. Vai ce frumos a fost! zise copilul. - Si ti-a placut? - Tare mult! - Asta vreau sa va ntreb si eu acum, voi stiti cum se numeste aceasta cladire si la ce folosea? - Nu, nu stim, raspunsera copii. - Aceasta cladire se numeste han si a fost adusa din alta regiune romneasca, numita Muntenia. Acest han era MacDonalds pentru bunicii vostrii, cnd erau si ei de vrsta voastra. Ei veneau la un han ca acesta mpreuna cu parintii, sau bunicii lor, atunci cnd veneau de la trguri, de unde faceau cumparaturi, necesare n gospodarie. Ei veneau pe jos,cu carutele, sau calare, iar aici mncau ciorbe, mncaruri, beau vin si tuica, sau diferite sucuri de fructe. Iar ca sa fie totul bine, aici erau diferite tarafuri de lautari, adica oameni care cntau din fluier, cimpoi, vioara, tambal si alte instrumente muzicale, muzica populara. Oamenii din sate nu mergeau att de des la hanuri, pentru ca erau putine si se ajungea greu, dar cnd se ntneau la diferite blciuri, se mai abateau la cte o fripturica si o carafa de vin ca sa-si mai povesteasca necazurile sau bucuriile. Iar copii se jucau n diferite masinarii, cum ar fi leagane si mncau fructe, covrigi si cozonaci. Dar toti erau fericiti! Cam astea au fost cele ce trebuiau sa aflati astazi, zise

nvatatoarea. Sper ca veti tine minte cnd va voi ntreba unde se boteaza copii, sau unde mergeau oamenii sa mannce dupa ce veneau de la trg. Acum hai sa ne ntoarcem la autocare, ca e cazul sa mergem, unde credeti?, la MacDonalds, ca sa mncam ceva! Grupul de copii, se bulucira spre poarta muzeului. nvatatoarea i opri o secunda, ntrebndu-i: - Mai copii, cnd parasiti pe cineva cum spuneti? - Aaa, am uitat! La revedere Muzeul Satului! Ne vom revedea din nou ct de curnd! La Troita de Marius Luca Plimbndu-se prin sat si bucurndu-se mpreuna de zilele frumoase ale verii trzii, Luca si Codrut au vazut la un moment dat n centrul satului, o cruce mare de lemn, nnegrita de vreme, care era adapostita sub un mic acoperis de lemn. Copiilor le-a atras atentia acest lucru, mai ales ca mai vazusera o alta cruce sub un acoperis asemanator, undeva pe ulita din capatul satului. Astfel, curiosi din fire, n-au mai stat mult pe gnduri si au ntrebat-o pe bunica lui Luca, ce anume nseamna aceste cruci construite la marginea ulitelor. - Bunico, am vazut zilele trecute niste cruci mari de lemn, una acolo unde spuneti ca este centrul satului si una pe ulita de la intrarea n sat. Amndoua au acoperisuri din lemn, si am vazut ca mai ard cteodata si lumnari acolo, zise Luca. - Ba am mai vazut ca sunt pictate, dar nu prea am nteles noi multe din picturile alea, completa Codrut, asa ca te-am ruga sa ne spui matale cte ceva despre ele. - Vai ce nepotei curiosi am! se minuna Buni. Dar Mos Radu nu v-a spus nimic despre ele? ntreba bunica. - Nu, nu ne-a zis nimic, ca nici noi nu l-am ntrebat despre ele. - Pai ce as putea sa va zic dragilor. Noi aici le spunem troite si ne mndrim cu ele. - De ce? ntrebara copii. - Asa ne-am pomenit cu ele, de la mama mea, si de la bunica mea, sunt vechi mai ales cea din centrul satului, care e foarte batrna. Si mama, dar si bunica le-au numit troite, si toata lumea de aici din sat ne nchinam la ele, ca si acum, atunci cnd le ntlneam si parca ne simteam mai linistiti, mai fericiti. Si nainte, pe vremuri, noi aprindeam lumnari la picioarele troitelor si chiar mai zaboveam putin vara, la umbra acoperisului de lemn. Iar daca se ntmpla sa fim la troita din marginea satului, scoteam si cte o galeata de apa din fntna, ca sa ne potolim setea. Ca si acum, de fapt. Eu stiu ca sunt puse acolo de strabunicul meu, fiindca sunt foarte vechi si au fost ridicate ca sa ne fie de trebuinta celor din sat si sa vada si cei care treceau pe aici ca suntem de omenie si cu credinta n suflet. Si mai credem ca si satul este ferit de boli, de ispite, de necazuri, iar noi suntem mai linistiti. -Vai bunico, ce mult poate sa nsemne o troita pentru oameni ! se minuna Luca. - Dar eu nu nteleg Buni, ce vrea sa nsemne ispite si necazuri si faptul ca oamenii au credinta n suflet? ntreba Codrut. - Am vrut sa spun ca fiecare dintre noi avem o mare credinta n Dumnezeu, iar pe cruci, dupa cum ati vazut erau pictate si scene din Biblie, Cartea Noastra de Capati. Si dupa cum stiti Cel Rau, Diavolul adica, ncearca tot timpul sa ne farmece si sa ne nnegreasca viata. Dar el mereu pierde aceasta lupta. - Dar cine e Diavolul? ntreba Codrut. - E cel care este pictat cu coarne si copite, care vrea sa faca rau la copii care nu sunt ascultatori, dar voi sunteti cuminti si o sa mergeti la scoala si o sa nvatati bine, asa ca nu are ce sa va faca. - Deci asta e rolul Troitei? ntreba Luca. Cte fapte bune face aceasta cruce si ce mult e iubita ea de oameni! se minuna pustiul. Si noi cum putem sa avem o troita, sa ne apere de rele? ntreba Luca. - Mai puisori, troita e cam mare pentru voi, dar n schimb puteti sa purtati cruciulite sfintite de la biserica si o sa vedeti ca o sa fiti mai linistiti sufleteste, raspunse bunica. - Adica cum linistiti sufleteste? ntrebara copii. - Adica sa va simtiti bine mai ngerasilor, continua batrna. Hei, si acum hai la masa ca e poate vi s-a facut foame cred. - Daaaa!!! Asa e, bunico! - Dar nainte de a ncepe sa mncati sa va nchinati sa vedeti ca mncati cu mai multa pofta! continua ea.

Scranciobul Minunat de Marius Luca Iata ca soarele era cel harnic si frumos, era deja sus pe cerul diminetii, mbratisnd cu razele lui satul cu povesti, unde cei doi prieteni, Luca si Codrut si petreceau ultimele zile naintea nceperii scolii. Binenteles ca cei doi si papasera deja lapticul cu nelipsitele cornuri cu magiun, pe care bunicuta lui Luca, le pregatise mai devreme. - Bunico, zise Luca astazi o sa mergem n satul vecin, cu Mos Radu. Ne-a promis de ieri ca o sa ne ia cu caruta si o sa ne arate ceva, continua el. - Ce Dumnezeu sa va arate mosneagu ? ntreba bunica mirata. Ca de o vreme parca a devenit povestitorul vostru. Zau asa! Mare minunatie! continua bunica. - Eee ceva cu un leagan, nu stiu exact...zise Luca. - Aaa, uite-l la poarta pe Mos Radu! striga Codrut bucuros nevoie mare. Mamaa, da ce cal mare si frumos are mosu la caruta! zise mai departe Codrut. - Haideti mai copii, va mai astept mult? zise Mos Radu din strada, ca nu mai are rabdare Roibu meu. - Gata venim acum, pa bunico! zisera copii si din doua sarituri erau deja pe capra lnga batrn de-o parte si de alta acestuia. - Dii Roibule! mai apuca Mosul sa spuna ca armasarul o si lua la trap. Satul vecin nu era departe, dar peisajul era ncntator. n apropiere se ridica Dealul Satului, cum l numeau localnicii, iar padurea de lnga sat ti amintea ct de frumos poate sa fie la tara. Vntul adia usor, fosnind frunzele copacilor mai ceva ca n povestile de demult. Drumul pietruit de tara zdruncina usor caruta lui Mos Radu, dar acesta era prea dibaci n ale birjaritului, asa ca totul era fara de cusur. - Doamne ce frumos e aici la tara! zise Codrut oftnd si totodata fermecat de frumusetea celor vazute. - Asa e taica ai zis bine, ncuviinta batrnul, pe noi romnii peste tot unde ne-am duce si ce am face, daca suntem copii, sau oameni mari, frumusetea satului ne copleseste! mai zise ncet batrnul Radu. n sfrsit intrara n sat, iar aici binenteles ca toata lumea l stia pe mos Radu. - Buna ziua nea Radule! - Buna ziua mai Ioane! si tot asa schimbara binete Mos Radu cu satenii, pna ajunsera undeva la marginea satului, ntr-o poienita frumoasa. Aici se nalta falnic o constructie din lemn, care semana cu o macara rotunda cu scaune. - Vai, pai asta ce o mai fi? ntreba Luca mirat, ca e ceva foarte ciudat, n-am mai vazut asa ceva pna acum. - Mai copii, acesta e un leagan vechi de lemn, pe care noi de aici l-am pastrat aproape ntreg, raspunse mosul. - Bine dar atta atentie pentru un leagan vechi de lemn, de ce oare? ntreba Codrut. - Da mai copii pentru ca e mai batrn dect mine, iar eu cnd eram mic ma urcam n el si ne nvrteau niste flacai din sat, care atunci erau flacai, iar acum sunt plecati de pe aici.., explica batrnul - Unde sunt plecati? ntrebara copii. - Ei, pe lumea cealalta, rnd pe rnd, cnd le-a venit rndul. - Deci au murit? au observat copii. - Spuneti cum vreti, dar pentru mine sunt plecati, continua batrnul. Si cum va spuneam, cnd eram mic ma urcam n leaganul asta, scrnciob i spuneam noi, iar flacaii l mpingeau. El atunci ncepea sa se nvrta si noi tipam de bucurie. Adevarul ca tipau de emotie si parintii, cu fratii si surorile noastre, care ne priveau. n fiecare Duminica si la marile sarbatori, veneam toti cu mic cu mare, de la noi din sat si din alte sate. Si venea lumea cu mncare, cu bautura, cu lautari din alte sate. Era frumos! zise Mos Radu suspinnd. Dar vedeti voi, flacaii nu nvrteau scrnciobul degeaba, erau platiti. - Da! Cum! ntrebara copiii. - Foarte simplu, raspunse batrnul, duminica, cnd veneam la blciuri, ei ne nvrteau, iar noi le dadeam cte un covrig, colacel, sau cozonac. De Paste le dadeam oua rosii si cozonaci, vin si pasca. Dar ei saracii dupa ce ca se munceau cu noi, covrigii tot cu noi i mncau. - Ce frumos Mosule, parca ne spui povesti cu Harapi Albi si Ilene Cosnzene.

- Mai copii, dar cred ca vi s-a facut ceva foame de cnd va tot povestesc, nu-i asa? Ca de dat n scrnciob nu am cum sa va dau. El e batrn saracu si nu mai are putere sa va tina! - Ba ne e cam foame, raspunsera copii - Haida sus n caruta, sa mergem acasa, ca sunt sigur ca bunica va pregatit o ciorbita buna, mai zise mosul. Nici nu apuca sa-i ndemne sa se urce n caruta, ca piticii erau sus, iar roibul o si lua la trap, lasnd n urma lui un nor de praf. n urma lor ramasese Scrnciobul cel batrn, cel ce-i facuse o copilarie minunata lui Mos Radu. -SfarsitPovestea teascului cel batran de Marius Luca Cei doi prieteni buni Luca si Codrut si-au continuat plimbarile lor prin sat, a doua zi de dimineata. Dupa ce au baut lapte si au mncat niste cornulete cu magiun, au si dat buzna pe poarta, lundu-se la ntrecere, care o sa iasa primul. - Mai usor mnjilor! striga bunica din tinda, dar fara nicio sansa sa fie auzita. - Da, da! raspunsesera copii, dar de fapt nelundu-i n seama vorbele. Au colindat ntreaga ulita ntr-o mare goana, dar de data aceasta nu s-au mai dus nspre moara, ci spre paduricea de la marginea satului. Ce frumos si linistit e aici, gndeau copii. Poti sa te joci fara sa te ai deranjeze nimeni... Aici se afla locul unde era instalat de mult timp, o veche instalatie de stors struguri, pe care oamenii nu o mai foloseau. Satenii nu l-au darmat, pentru ca au considerat ca face parte din viata si copilaria lor. Asa ca a ramas n acel loc nemiscat de oameni sau de vreme, doar copii ce-i mai deranjau linistea cnd se mai jucau pe aici. nsa, Mos Radu si alti batrni ai satului mai dregeau din cnd n cnd acest Teasc de struguri, dupa cum l numeau satenii. Teascul era imens deoarece, fiind construit din lemne solide din stejar. O grinda de lemn, lunga si solida, trona peste ntreaga constructie. Si n timp ce pustii admirau aceasta minune din lemn, iata ca se apropie de ei, cine credeti: Mos Radu, de parca l anuntase cineva ca micutii erau ntr-o contemplare nesfrsita, avnd nsa nevoie si de explicatii despre ceea ce vedeau. - Buna ziua mai copii! Ce mai faceti? Asa repede ati mncat cozonacii, ca ati si plecat la plimbare? - Buna ziua mosule! Dar de unde stiai ca noi suntem aici? ntreba Codrut. Ti-a spus bunica nu-i asa? - Eeee, dar voi sunteti Voinicii Satului, cine nu va stie pe voi si oricum eram n drum pe aici si v-am vazut cum va holbati la instalatia asta. Cu ce v-a suparat, de va uitati asa lung la ea? - A, cu nimic, au raspuns copii putin ncurcati de ntrebarea batrnului. Dar ne miram si noi, la ce folos asa multe brne lasate n paragina? - Ei, vedeti voi cum e viata asta facuta, brnele astea vechi erau folositoare cu multi ani n urma, pentru ca aici veneam toti sa stoarcem strugurii culesi de la viile de pe deal. Si era tot satul aici la munca n acele zile, si era frumos pentru ca munceam si la sfrsit ne bucuram de gustul dulce al mustului. - Must? De aici? Dar cum e posibil? ntrebara copii mirati. - Dar e simplu mai copii de nteles. Deci locul asta noi l numim La teasc, dupa numele acestei constructii de lemn. Dupa ce se culegeau totii strugurii de pe deal dupa cum v-am spus adineauri, se aduceau aici pentru a fi storsi si ca sa se faca mustul. Acesta se depozita apoi n butoaie n crame racoroase, pentru a fi baut de la Craciun, pna la Paste. Of ce vremuri! suspina mosul.... Ei da parca ramasesem la strugurii n momentul cnd ajungeau aici, nu? - Da! - Strugurii erau pusi n albia asta mare de lemn de stejar si cnd albia se umplea cu struguri, atunci luam un cal de la o caruta pe care l legam de stlpul acela mare, care este asezat n picioare, dupa care mnau calul ca sa se deplaseze n jurul stlpului. - Dar stlpul acela seamana cu un surub, exclama Luca. - Este un surub zise Mos Radu, si e foarte important, daca va uitati la teasc. Datorita lui grinda se ridica sau coboara n acea albie plina cu struguri. - Deci cnd grinda se lasa in jos, strugurii sunt storsi, iar cnd grinda se ridica strugurii asteapta cuminti n albie, zise Luca. - Ce simplu este! se mirara copii. - Da e simplu, nsa acum nimeni nu-l mai foloseste, pentru ca satenii si vnd strugurii la piata, iar restul din care fac vin si tuica, l storc la ei n gospodarii. Asa ca doar ne mai grijim din cnd n cnd de el. Dupa

ce strugurii sunt storsi n troc, ei se transforma n must rosu si dulce. Si noi eram bucurosi ca teascul ne facea vinul bun dupa ce era pus n butoaie, iar acestea erau depozitate n crama. Asta e povestea lui, dar acum e batrn si se odihneste. - Deci mustul ce-l bun se stoarce n Teasc, concluziona Luca. Si el are un surub nalt de lemn, care este miscat de cal. Si pentru ca este un surub, el se nvrte pe loc, atunci cnd este tras de cal. De abia atunci grinda asta mare se ridica aici lnga surub, dar coboara acolo la albie, unde sunt strugurii si se face mustul, continua Codrut. Minunat! Ce teasc harnic si priceput! Acum noi mergem acasa la Buni sa ne dea niste must sau vin.... - He, he, he, dar o luara-ti cam repede mai voinicilor e adevarat ca mustul o sa-l beti, dar nu acum ci la toamna, cnd s-or coace strugurii.Iar vinutul e bun, dar e cam tarisor pentru creierasii vostrii. Mai bine sa o rugati pe bunica sa va dea niste lapte cu mamaliguta, ca e mai bun, zise Mos Radu. - Multumim, mosule acum chiar fugim acasa, ca nu stim daca v-om bea vin, dar mamaliguta cu lapte o sa mncam, ca ni s-a facut o foame, mare de tot... au zis voinicii si au si tulit-o spre casa. -SfarsitMoara noastra draga de Marius Luca Cei doi prieteni, Luca si Codrut, plecara hai-hui pe ulita satului, bucurosi nevoie mare de soarele puternic al diminetii de vara. Ct de curnd trebuiau sa nceapa clasa nti si erau fericiti ca puteau sa se joace si sa se plimbe n voie prin sat. Venisera cu o seara nainte la bunicii lui Luca, iar azi era prima lor zi de hoinareala. Dupa ce au strabatut toata ulita, au ajuns pna la urma, la moara satului. La treburile morii se pricepea Mos Radu, un batrnel mustacios, gras si rumen la fata, ca n povestile de odinioara. n dimineata aceasta venise si el la moara, si desi ocupat pna peste cap de anumite probleme ce i le pricinuia batrna moara a satului, si facu timp sa stea putin de vorba cu prichindeii nostrii. - Buna ziua, Mos Radu! zise Codrut, ce mai faceti? - Buna ziua mai copii! Iaca treaba p-aci pe la macanitoarea asta... raspunse batrnul. Dar cu voi ce e? Ca parca vreti sa cuceriti tot satul, n loc sa va jucati cu ceilalti copii. - Mosule te-am ruga sa ne spui si noua cte ceva despre moara satului, sau macanitoare cum zici matale, zise Luca. - Pai ce as putea sa va spun mai voinicilor... iaca ea ne-o hranit pe toti din sat, ba pot spune ca n grija ei au fost si vecinii din alte sate. - Cum mosule? Cum adica v-a hranit? Cum poate o casa mare de lemn sa hraneasca oameni si copii? Matale rzi de noi, nu-i asa? Si ce? Acuma nu mai hraneste pe nimeni? ntrebara copii nedumeriti... - Ei vad eu ca aici nu e de gluma, trebuie ca sa stam oleaca din munca ca sa mai si povestim nitel, asa-i mai copii? ntreba ncet mos Radu, oftnd greoi n barbie. - Mai copii povestea care vreau sa v-o spui nu-i cu balauri sau cu Feti-Frumosi, este cu moara asta a noastra, a satului nostru...ntelegeti voi...e o povestioara simpla si frumoasa care, daca sunteti ochi si urechi, o s-o ntelegeti numaidect. E foarte frumoasa, continua mosul. Dar voi vreti neaparat sa o stiti? - Da mosule te rugam frumos! ncepura copii. - Pai ce sa va zic mai vitejilor, ncepu batrnul sa povesteasca rar, vedeti voi asta este o moara de apa, care trozneste primavara din ncheieturi, cnd curge apa multa, iar roata ei cea sprintena se nvrte cu foc. Voi stiti ca aici se macina boabele de gru si porumb, care sunt adusi cu sacii de catre bunicii si parintii vostrii. Si ca din boabele de care v-am spus, se face faina cea alba ca zapada si malaiul galben ca aurul. Faina sau malaiul este dus napoi acasa, iar bunicutele si mamicile voastre fac pinea cea gustoasa, cozonacii cei pufosi, si mamaliguta cea gustoasa? - Da stim...au raspuns pustii - Ei cnd eram eu prichindel ca voi, tatal meu, cu bunicul meu si cu alti oameni n putere din sat, au hotart sa faca o moara pe locul alteia hodorogite de vreme. Si au facut-o. Au adus lemne groase de la padure, le-au cioplit, le-au rostuit, le-au lucrat cum au stiut ei mai bine si dupa ceva vreme s-o nascut moara asta. Atunci era si ea ca un copil, ca voi adica, dornica sa slujeasca oamenii care-i dadusera viata cu ceva vreme nainte.

- Adica o moara poate sa fie si ea copil ca noi? Nu se poate! Eu am crezut ca a fost dintotdeauna asa ... ca acum, se mirara copii. - Da, a fost si ea prunculet ca voi, continua batrnul. Dar vedeti, cum noi, oamenii mari si voi copiii avem mini, cap si picioare, asa si ea, moara noastra cea mititica, are un corp cu care se mndreste si care fie vorba ntre noi, desi e batrior, totusi nca e zdravan, zise batrnul cu mndrie n glas. - Da? Uite ca niciodata nu as fi crezut ca moara asta poate sa aiba un corp ca al nostru cu mini si picioare ca al nostru. Eu stiam ca are o roata. Spune-ne mosule ce taina ne ascunzi, ca noi nu mai ntelegem nimic, se rugara copii. - Pai sa spun atunci, continua mosul, uite aci, vedeti voi un lemn lung si scobit n interior ? - Da - Lemnul acesta se numeste jgheab si apa care vine de la ru, trece prin el si cade exact n roata aceea mare si frumoasa, continua batrnul. - Aha! exclamara copii. - Dar voi ce credeti, roata are si ea rostul ei sau nu? Vedeti voi ca ea parca ar avea niste cupe de lemn, asa e sau ma nsel cumva? Dati-va mai aproape sa vedeti mai bine, zise mosul. - Da asa este, au raspuns copii. - Ei vedeti voi, apa cade cu putere n cupele rotii, dupa care ea merge mai departe n drumul ei spre ru, dar roata se misca. Mai departe uitati-va la stlpul acela gros care sta culcat si este si sta cu capetele sprijinite de brnele de la margini, si el se nvrte odata cu roata morii, dar el o sa ajute la facerea fainii si a malaiului. - Pai cum se poate una ca asta, ramasesera copii cu gura cascata, cum e posibil ca un lemn sa faca faina? - Este posibil pentru ca este simplu. Haideti nauntru sa va arat! Vedeti, aici e un cos, pe unde se baga boabele pentru a fi macinate. Si ea, moara, le macina repede-repede si ne da dupa ceva timp n ladita de dedesupt, faina sau malaiul. Iar cu malaiul si faina v-am povestit la nceput ce cozonaci, prajituri si alte bunataturi se face. Acum mai voinicilor, ati nteles de ce v-am zis la nceputul istorioarei mele, ca moara asta ne-o hranit pe toti cei din sat si chiar si din alte sate? - Da mosule acum ne-am dat seama si noi de ghicitoarea dumitale.Si cnd ma gndesc ca am vazut-o n fiecare vacanta, dar eram mai mic si nu stiam ce moara buna la suflet este, zise Codrut traind puternic aceasta mare descoperire. Parca simt altceva acum. - Mos Radu, ti multumim ca ne-ai spus povestea morii, dar cred ca o sa dam fuga acasa sa o rugam pe bunica sa ne faca niste cozonaci mari si pufosi, din faina care sa macinat aici, la moara noastra draga, zise Luca. - He, he, he, fugiti dar sa nu va mpiedicati, bine ca ati prins drag de moara si astept sa-mi aduceti si mie o felie de cozonac. -SfarsitSpiridusii de Cristina Maria Sandru Undeva,departe traia o fetita spiridus,padurea cea verde era casa ei,dormea pe o frunza si bea apa de la un izvor limpede din apropiere;ea dansa pe petalele florilor ascultand muzica pasarilor si era invaluita de parfumul polenului pe care-l aveau florile multicolore.Avea un par negru,lung pana la calcaie si purta o rochita galbena pe care a primit-o cadou de la zana padurii cand s-a nascut si in fiecare dimineata se scalda in roua care era asternuta pe iarba si apoi dansa cu florile,cantand ca si pasarile si zburand ca si fluturii,se bucura de frumusetea zilelor calde din tinutul unde nu exista iarna ci doar caldura verii.Zana padurii era mereu cu micuta fetita spiridus,ea o proteja si ii dadea sfaturi bune zicandu-i in fiecare seara cate o poveste fermecata... Intr-o dimineata zana padurii a disparut si fetita a cautat-o prin toata padurea dar nici o vietate sau floare nu a stiut sa ii spuna unde este.Intristata fetita spiridus strabatea aleile padurii si intreba fiecare copac daca nu a zarit o zana buna dar copacii ii dadeau acelasi raspuns,ca nu au vazut-o pe frumoasa zana care

avea ochii caprui si veseli ca si caprioara vioaie...Atunci,fetita s-a intristat mai tare gandindu-se ca blanda zana a disparut cu adevarat. Cand a venit seara si luna a aparut pe cerul instelat,fetita spiridus a intrebat-o si pe ea daca nu a vazut-o pe zana padurii si luna i-a raspuns ca a vazut-o zburand dinspre miaza-zi pe aripile unei mierle cu un baietel spiridus in brate,traversau padurea in zbor si zana ii arata peisajul micutului care nu era din partea locului. Atunci fetita si-a amintit ca zana cea buna i-a promis ca o sa-i aduca un fratior cu care sa se joace cat e ziua de lunga si s-a bucurat,a adormit linistita pe frunza ei la umbra unui mare mesteacan. Dimineata,zana si baietelul spiridus au venit la fetita si micutii spiridusi s-au imprietenit si au construit inca un pat dintr-o frunza asemanatoare cu cea a fetitei si l-au asezat tot la umbra arborelui urias.Zana padurii statea in fiecare seara cu ei si le istorisea intamplari cu talc si mereu copilasii se luau de manuta si alergau prin padure,se jucau,dansau cu florile pe muzica pasarilor si erau fericiti.Mierla si zana cea buna ii priveau din copac si erau bucuroase fiindca spiridusii se intelegeau atat de bine,erau precum doi fratiori. Si astfel cei doi micuti si zana protectoare au trait fericiti pentru totdeauna in tinuturile verii nesfarsite,aflate departe si totusi aproape,in lumea povestilor unde toti copiii pot ajunge impreuna cu pasarile,animalele si natura cea blanda si ocrotitoare. -SfarsitCRISTINA MARIA SANDRU, Loc.Ocna Mures,jud.Alba Tara Galbena - din ciclul Povestile culorilor de Beti Cioaca Traiau odata, demult, foarte demult doi copilasi gingasi : Galbior si Galbioara. Casa lor era galbena si semana cu o imensa floare a soarelui. Pe fiecare petala parintii lor le amenajasera mici terenuri de joaca. Ca sa nu se plictiseasca. Aici si puteau invita colegii de la gradinita. Si ei tare mult ar fi dorit sa vina toti colegii lor si sa vada minunea. Dar nu ntelegeau de ce colegii lor nu le acceptau invitatia. Atunci, mama galbiorilor le-a explicat ca ei sunt un fel de curiozitate a naturii. Ca pletele lor galbene ce ncadrau fetele lor galbene le dadeau un aer mai special. Pareau turnati n aur. Dar colegii lor credeau ca cei doi galbiori sufera de vreo boala molipsitoare si cnd ei veneau la gradinita, n jurul lor era un spatiu mare si tacut. Si asta s-a repetat o buna bucata de timp. Pna cnd, de nu stiu unde, o educatoare cu par balai si fata cam la fel de galbena i mbratisa. Era chiar ziua mbratisarilor. Colegii celor doi galbiori i-au urmat exemplul, ce-i drept cu putina teama. Apoi au asteptat mai multe zile ca sa vada daca se molipsesc. Si iata ca niciun copil nu s-a mbolnavit. ntr-o zi, Galbioara le propuse nca o data sa vina sa le viziteze casuta floarea soarelui. Copiii nu au refuzat de aceasta data. Si pe fiecare petala, copiii organizau diverse jocuri, se dadeau pe topogane sau n leagane. Acum, Galbior si Galbioara aveau o multime de prieteni. O fetita, un pic mai ndrazneata i ntreba ntr-o zi : - Cum se face ca voi sunteti att de galbeni ? - Noi suntem copiii soarelui. Soarele s-a ndragostit de Luna, mama noastra. Si Soarele si Luna au ndragit Pamntul si au hotart ca locul nostru este aici, pe pamnt, ca sa luminam ntre oameni si sa i uimim. Si ne-au facut si o casa mai ciudata, n forma de floarea soarelui, ca sa-l putem urmari pe Soare, tatal nostru. - Ce ciudati sunteti !, spuse fetita. Si se departa. Dupa cteva zile, aceeasi fetita veni la gradinita. Pe fata ei aparusera picatele. Copiii au rs. Si i-au si pus numele de alint Picatica. Dar nu au rs prea mult timp, caci picatelele si-au facut aparitia curnd si pe fetele lor. Tare suparati erau ! Vaznd aceste lucruri, Galbior si Galbioara, i invitara la o petrecere pe petalele florii. Si floarea soarelui avea puteri miraculoase. Toti care au fost la acea petrecere au scapat de picatele. Abia acum au nteles ce este aceea o boala molipsitoare. n Tara Galbena erau acum copii sanatosi. Pentru ca toti stateau la soare si lasau adierea vntului sa le patrunda prin piele.

Baiatul si fetita de Chingachgooc A fost odata un baiat singur. De mic voise sa construiasca drumuri si poduri, la fel ca tatal sau. Dar tatal sau muri, cand el avea cinci anisori. Iar mama se imbolnavise grav si doctorii nu ii mai dadeau sanse de viata. Baietelul se afla singur, in camera sa, aruncandu- si privirea tematoare, nefericita, pe o carte cu poze. Se vedeau acolo poze cu drumuri inalte, autostrazi, poduri suspendate, pline de oameni si masini. Dupa atata citit, baietelul adormi cu capul pe carte si visa... In vis, se facea ca merge pe un drum intortocheat, ca un labirint. Drumul era plin de praf si pustiu. Niciun om nu se zarea. Deodata pe cer aparu o stea stralucitoare. Baiatul isi spuse : Aceasta este steaua mea. Ea inseamna ca exista speranta. Atunci Dumnezeu cobori din cer si aseza pe capul baiatului cununa sperantei. Cel ce purta aceasta cununa devenea de neinvins. Nimeni nu-l putea rapune. Plin de curaj, prinzand puteri, baietelul descoperi ca deodata peisajul din fata lui incepu sa se schimbe. Aparura arbori, flori, manunchiuri de iarba, fructe pline si zemoase, albine, si tot felul de pasari. Se simtea in aer mirosul apei lovindu-se de nisip. Coborand, se pomeni pe o faleza, alaturi de pescarusi, iar din apa cine iesea ? O fata frumoasa, micuta ca si el, cu parul lung, imbogatit cu flori, care ii ducea un buchet de flori. Baiatul cobori in graba, plin de fericire, si o imbratisa pe fetita, strangand amandoi buchetul de flori la piept. Si visul se termina, iar baietelul se trezi. Trebuia sa o gaseasca pe fata din vis, isi spuse el, dar cum ? El era atat de mic si lumea atat de mare. Afara batea vantul cu putere si zdranganea ferestrele. Se lasase noaptea. Cerul se umplu iarasi de stele. Baiatul deschise geamul si vazu o stea cazatoare. Isi puse o dorinta. Ar fi vrut sa ajunga in locul acela ciudat, la margine de apa, unde traia fata dragostei lui. Usa camerei lui se deschise incet, dar baietelul nu baga de seama. Cineva intra si sopti cu o voce suava : Am venit la tine, dragul meu ! Baiatul se intoarse si o vazu pe ea. Era atat de frumoasa ! Avea o rochie lunga, albastra, decorata cu flori, dintii albi, stralucitori, chipul ca soarele si corpul ca trestia miscatoare. Iar in mana, avea buchetul de flori. Am auzit ruga ta, iubitul meu, si am venit la tine. O stea m-a calauzit pana in camera ta. Uite, steaua aceea ! Si fetita ii arata steaua de pe cer care o ajutase. De atunci, viata lor se schimba, si impreuna traira fericiti si mai traiesc si astazi, undeva, pe malul unei ape. Ingerul din Ape de Stavar Simona-Elena E o seara frumoasa de iarna. Sunt cu ochii atintiti spre fereastra. Stiu ca nu o sa ma credeti, dar afara nu ningea. Singurul lucru pe care il puteam vedea erau picaturile mici de ploaie ce se zbateau pe geam. Ploua de zile intregi ! Nu se mai oprea ! Asteptam cu jind venirea zapezii si bataia mult dorita cu bulgari. In podul casei era uitata de mult sania, acum, total nefolositoare ! In fine! Trebuia sa ma distrez cumva. Era weekend.Nu puteam sta in casa! Mi-am luat pe mine un pulover si niste blugi grosi,apoi ca sa fiu sigura ca nu o sa ma intorc uda acasa, mi-am luat si pelerina de ploaie. Cand am inceput sa pasesc pe straduta din fata casei, mi-am dat seama ca cizmele mele rosii din piele,erau complet pline de apa. Din pacate nici blugii mei n-au rezistat mult si pana sa ies in strada principala eram total acoperita de noroi pe picioare. Tocmai atunci am descoperit si ca vechea mea pelerina avea niste gauri de mai mare frumusetea prin care stropii de ploaie m-au putut uda pana la piele. Trebuia sa-mi caut un loc in care sa ma feresc de ploaie. Desi nu eram obisnuita sa intru in cafenele sau baruri, acum nu aveam de ales. Era singurul adapost accesibil . Bineinteles ca atunci cand am intrat toate privile curioase se intoarsera spre mine, dar am incercat sa le ignor total. Chiar atunci am vazut o masa la care cinci fete stateau necontenit de vorba. Am fost usurata ,cand am observat ca langa ele era un loc liber. M-am indreptat spre masa, le-am salutat si leam intrebat daca as putea sa stau cu ele. La inceput mi-au aruncat niste priviri nedumerite, dar cand au vazut cat de uda eram, au susotit ceva,apoi o fata bruneta cu ochi albastri, imi spuse ca pot sa stau. Vazandu-ma, chelnerita se indrepta repede spre mine si imi arata o lista de bauturi. Eram atat de infrigurata incat i-am zis chelneritei sa-mi aduca doar o ciocolata calda. Dupa ce ea pleca, fata cea bruneta incepu sa vorbeasca: -Fetelor,sa stiti ca eu am un unchi,care este marinar. A vizitat multe locuri din lume si a auzit sute de

povesti de prin toate partile. -Chiar asa? Spune-ne si noua una! a spus blonda cu ochi verzi ce statea chiar in fata mea. -Bine ! O sa va spun: "Intr-o seara ploioasa,exact ca asta,o fata a iesit sa se plimbe singura pe strada. Atmosfera era placuta : peste tot erau lumini si copiii se jucau in balti... Nu dupa mult timp a ajuns la marginea unei ape. Vroia sa faca o baie... cam ciudat, dar stiti voi... povestile de genul asta nu pot fi mereu adevarate. (Oricum, daca ne gandim bine, unchiul meu nu spune mereu adevarul.) Si cum spuneam... in aceasta zi ploioasa, fata era dornica sa faca o baie... Se spune ca in timp ce inainta in apa, cineva sau ceva o urmarea... De atunci nimeni nu a mai vazut-o, dar se spune ca fantoma ei bantuie orasul in fiecare seara ploioasa. Toti se feresc sa mearga la malul marii in seri ca acestea. Daca fantoma fetei vede pe cineva noaptea pe plaja, acel cineva risca sa devina victima ei. Mai de mult un prieten de-al unchiului meu a vrut sa se dea mare si nu a ascultat legenda. A disparut si el.(Cel putin asa spune unchiul, dar eu nu-l cred.)" Toate am ramas cu gura cascata. -Sper ca nu v-am speriat prea tare Unchiul meu este un mincinos. Nu cred ce spune nici cat e negru sub unghie... -Si daca e adevarat ? spun eu. -Nu poate fi adevarat... Noi am mers impreuna pe plaja de multe ori... pe vreme ploioasa. -Dar daca ataca doar persoanele singure... -Ooo... Doamne ! E doar o poveste ... -Care era numele fetei? -Unchiul spune ca o chema Emma Johnson si ca locuia vis--vis de acest bar... Am plecat imediat. Cand am ajuns la casa ce trebuia sa apartina familiei Johnson, am batut la usa. O femeie, ce parea destul de in varsta, mi-a raspuns. -Aici locuieste familia Johnson ? -Da, intra ! Dupa ce i-am povestit tot femeii, ea mi-a spus : -DaEmma era fiica mea. Exact asa s-a intamplat cum mi-ai povestit tu, dar politia crede ca fata mea s-a sinucis si ca nu mai trebuie sa ancheteze cazul... e groaznic... Nu ai sa ma crezi, dar fata mea vine si imi spune de fiecare data cant atacatorul ei urmeaza sa faca o alta victima.Am incercat sa spun asta politistilor, dar ei ma considera nebuna. Femeia incepu sa planga. Ii lipsea fiica ei si nu credea ca avea vreun motiv sa se sinucida. Nu stiu de ce, dar eu chiar credeam ce spunea aceasta femeie. Deodata dintr-un colt al camerei a aparut o silueta neagra care a spus : -Mama ! -Fiica mea ... unde esti ? -Sunt aici ! -Vino sa te imbratisez -Nu pot ... dar trebuie sa-ti spun ceva...Nu m-am sinucis, era cineva care-mi vroia raul... in aceasta seara vrea sa mai faca o victima ... Trebuie sa o salvam. Veniti cu mine ! Am mers impreuna cu fantoma fetei pe plaja. Ea a spus : -Uitati-va acolo ! Acel om m-a omorat si va plati scump pentru asta. -O fata se apropie de mal ! am spus eu. -E victima lui... daca nu o salvam acum toata lumea va crede ca este vina mea... nimeni nu-si va da seama cine este in spatele acestor crime, care vor continua iar si iar... Emma se apropie de barbatul ce se furisa in spatele fetei. Cand l-a atins el lesina. Mama Emmei il lega si suna la politie. Cand au ajuns acolo, politistii nu vroiau sa creada, dar cand fata ce urma sa fie victima le spuse tot, nu au mai avut ce face. Dupa ce plecara toti Emma iesi din ascunzatoare si spuse : -Acum ma pot odihni in pace... -Nu pleca ! ii spuse mama ei. -Nu-ti face griji... Acum sunt un inger si te voi putea vizita oricand vreau ! Dupa plansete si imbratisari fata disparu. Mama ei m-a invitat la un ceai cald si mi-a multumit pentru ca am avut incredere in ea si in fiica ei.

Daca inca nu v-ati convins... o sa vorbesc cu Emma si va incerca ea sa va faca o scurta vizita. Pana atunci... somn usor ! Dorintele de Mihai Adina Florentina A fost odata un regat cu un rege foarte batrn care avea o fiica pe care nu o lasa sa se marite. Acest regat avea o mare sarbatoare Ziua dorintelor cnd regele mplinea orice dorinta a supusilor sai. Acea zi sosise. Toata lumea se strnsese n sala tronului. Dragii mei supusi si fiica, spuneti care sunt dorintele voastre! mi doresc mai mult zahar, spuse bucatarul. mi doresc doresc o matura noua, spuse una dintre slujitoare. mi doresc o pisica neagra, spuse vrajitoarea palatului. mi doresc o jucarie, spuse un copil. Fiica mea, tu ce-ti doresti? mi doresc un print care sa ma ia de sotie! Cnd printesa rosti aceste cuvinte, regele se nnegri de suparare si zise: Dorinta ta nu se poate ndeplini! Vei ramne nchisa n turn pna la urmatoarea sarbatoare a dorintelor! Si asa, printesa ajunse n cel mai nalt turn al palatului. ntr-o zi, trecu n zbor un unicorn. Printesa ncepu sa strige: Ce dragut este acest unicorn! Unicornul se apropie de geamul turnului si spuse: Vrei sa te duc ntr-un loc magic? Desigur! Printesa urca pe spatele unicornului si pornira spre locul promis. Ajunsera pe o pajiste cu multe flori, unde animalele si pasarile traiau n veselie. Peste toate acestea domnea un print, care, atunci cand o vazu pe printesa, se ndragosti pe loc de ea, dndu-i cheita fermecata a pajistei. Si asa traira fericiti pna la adnci batrneti, iar de rege nu se mai afla nimic niciodata. -SfarsitTara Albastra - din ciclul Povestile culorilor de Beti Cioaca Cred ca o stiti si voi. E o tara cu copaci mbracati n fluturi albastri... Cu multe ape de vnturi leganate pe care plutesc corabii ciudate, binenteles albastre. Pe una dintre corabii capitan este chiar piratul piratilor. Doar un ochi i se vede. Celalalt este acoperit cu o esarfa. Unii spun ca ar fi fost un ochi pierdut ntr-o lupta. Totusi nu sunt prea sigur. Pe capitan, iubit si respectat n lumea piratilor albastri, l cheama Azur. Este nalt, subtire si are brate puternice. El este un adevarat artist n mnuirea spadei. Azur nu a fost dintotdeauna pirat. El se tragea dintr-o familie bogata. Dar pamnturile familiei au fost arse de mai marii stapnirii care nu acceptau dect bogatia princiara. Si astfel, familia lui, cndva bogata, ajunsese foarte saraca. Dupa ce au vndut ce aveau mai de pret s-au mutat ntr-o cocioaba la marginea orasului Colonia, capitala Tarii Albastre. Aici si duceau traiul de azi pe mine. Mama lui Azur facea curatenie n piata si primea ctiva gologani si cteva legume si fructe usor putrede, dar pe care le curata si astfel si putea hrani familia. Tatal, cndva un om voinic, ajunsese att de slab, nct abia avea putere sa care o roaba de nisip pe santier. Azur mai avea o sora. Catalina. Ea avea niste ochi albastri ca doua smaralde. Cu ct crestea ,tot mai frumoasa se facea. Parul negru de abanos i ncadra chipul palid. Vestea despre frumusetea ei ajunsese si la portile palatului. Printul Eluard si dori sa cunoasca frumoasa fata ce locuia n cocioaba. Asa ca ntr-o zi si lua garda personala, ncaleca calul albastru si porni spre periferia orasului. Cnd se apropie de cocioaba auzi un glas suav fredonnd o melodie. n usa cocioabei, o fata cu parul de abanos cosea si cnta o melodie de dor si de jale. Cnd auzi tropaitul cailor, Catalina se opri din cntat si si ridica privirile albastre catre printul care se apropia. Inima printului parca se sfarma dintr-o data. Se ndragosti de Catalina. El i spuse : - Fata draga, vreau sa vii cu mine la palat. Vreau sa mi cosi niste straie deosebite. Ti le voi plati.

- Domnule i spuse fata nu am nimic mpotriva, dar va trebui sa asteptati sa mi vina parintii de la munca ca sa le spun unde plec. - Ei, fetito, nu prea am timp. Uite, spune-i baietelului sa le spuna parintilor tai unde ai plecat. - Azur- i spuse fetita cu glas soptit fratiorului eu plec la palat ca sa-i cos printului haine de sarbatoare. Spune-le tu parintilor nostri ! Nici nu termina bine vorbele, cnd simti o mna vnjoasa cum o ridica de talie si o aseaza pe saua batuta n aur si argint. Ajunsa la castel, Catalina fu gazduita ntr-o camera sidefie dar cu zabrele. Printul spera sa o faca pe Catalina sa se ndragosteasca de el. Dar cnd vazu ca nu poate sub nicio forma sa o convinga sa fie iubita lui, dadu ordin calaului sa o omoare. Sngele ei se prefacu ntr-un ru vijelios si albastru, iar apele lui ajunsera pna n preajma cocioabei. Atunci parintii ntelesera nenorocirea si de dorul fiicei lor se prapadira. Azur se jura sa o razbune pe frumoasa lui sora. Azur nvata arta mnuirii spadei, iar mai apoi se angaja pe o corabie de negot. Aici nvata cum sa manevreze corabia printre recifi. De cte ori nava lui se ntlnea cu o corabie de pirati, Azur reusea sa i nvinga. Devenise celebru. Piratul cel mai mare n consiliul piratilor, dar care era deja cam batrn, propuse consiliului sa i trimita o invitatie lui Azur pentru a-i oferi capetenia unui vas. Asa a ajuns Azur capetenie de pirati. Dar gndul lui era sa-si razbune sora si parintii. Si toate navele printului Eluard fura capturate, iar marfa fu mpartita saracilor. ntr-una din zile, pe o corabie se mbarca nsusi printul. Nu ntelegea de ce doar vasele lui sunt capturate. Spera sa-l ntlneasca pe Azur si sa ncerce sa discute cu el. Si chiar se ntlnira. Chiar n punctul unde rul vijelios se varsa n mare. Azur se ntlni cu printul Eluard chiar pe corabia acestuia. - De ce mi capturezi vasele si marfa ? l ntreba printul. - Pentru ca te urasc. Mi-ai ucis sora. Pe frumoasa Catalina. Acum o sa te ucid si eu pe tine. Si cu o miscare rapida vntura prin aer spada, iar capul printului i se rostogoli la picioare. n fine, Azur se simtea liber. Ura i macinase un ochi. De atta plns, ochiul acoperit cu esarfa parea vnat. Acum putea sa si arunce esarfa. Ochiul redevenea albastru. Nu stiu ce s-a mai ntmplat cu Azur, dar stiu ca n Colonia traiau cei mai multi copii cu ochi albastri. Ca fluturii erau albastri. Ca aerul era albastru. Iar rul cel vijelios si struni deodata apele albastre naravase. Tara Verde - din ciclul Povestile culorilor de Beti Cioaca Era demult si foarte departe o tara mica si pufoasa.Era mica ct o casa.. Peretii i avea din sticla verde, iar perdelele erau din fir subtire de matasa. Covoarele erau ca niste muschi crescuti la umbra copacilor. n tara verde locuiau oameni micuti, simpatici si verzi. Oamenii de stiinta i numisera NANONITI. Eu o cunoscusem deja pe printesa BELADONA si pe cavalerul GRENADIR. Beladona era o zvapaiata verde. Pletele i cadeau pna la glezne si pareau niste serpisori inelati si calzi, iar ochisorii i sclipeau ca o apa adnca. Grenadir era un cavaler usor rautacios, Verdele din privirea lui batea spre negru. Pe unde trecea el cu ostirea lui, cmpia si pierdea culoarea pura si devenea grea si de un verde nchis. Tara verde avea ape linistite si stralucitoare, munti nalti de culoarea jadului, cmpii cu pete de culoare. Petele acelea de culoare erau flori nmiresmate. ntr-o zi se abatu asupra micii tari o mare urgie. Un vnt salbatic tulbura apele. Muntii ncepura sa se pravale, iar cmpiile aveau fete palide. Niste vecini fiorosi adusesera foametea si urtenia. Vecinii, de un verde impur, erau condusi de BATRICELA, un mic, dar puternic conducator de osti. Batricela era ndragostit de printesa Beladona si ar fi vrut-o drept soata. Dar Beladona l iubea pe cavalerul Grenadir. Ochii acestuia o fermecasera. Batricela pornise razboiul pentru a o rapi pe Beladona, printesa verzuie. Dar Grenadir veghea zi si noapte la usa printesei si niciun firisor de praf nu se clintea din palat fara ca el sa afle. Grenadir o iubea si el n secret pe Beladona, dar nu spera sa poata fi iubit. Cnd ostirea lui Batricela se apropie de poarta palatului, Grenadir si lua armele si soldatii ce se aflau sub comanda lui si porni spre cmpul de lupta. nainte de a pleca printesa l chema la ea si cu mna tremurnda i prinse n piept o floare. Era floarea nemuririi, Apoi l saruta sfios pe obraji, spunndu-i ntoarce-te ! Te voi astepta !. Grenadir capatase mai mult curaj si mai multa forta dupa acest gest al printesei iubite.

O data ajuns pe cmpul de lupta se transforma ntr-un balaur cu o mie de capete. Oastea lui Batricela fu nimicita si tara verde si recapata culorile si miresmele. Din prea multa iubire si din recunostinta ca a salvat tara, Beladona i accepta cererea de a- i deveni mireasa. Si au facut o nunta mare. Au avut multi invitati de seama. Fluturi mici si verzi au umplut cerul. Tara Verde era ca o simfonie. Dupa un an de la nunta a venit primul mostenitor. Era mic ca un puf de papadie. Mic si foarte verde. Nu stiu ce s-a mai ntmplat, dar stiu ca au trait fericiti pna la adnci batrnete si de atunci tara aceea mica si frumoasa a uimit lumea prin linistea si culoarea ei verde. Foca Flafi in Australia de Mihai Adina Florentina Foca Flafi s-a hotarat intr-o zi sa viziteze lumea intreaga si a ales ca prima tara Australia, tara cangurilor. S-a urcat in avion si a plecat. Fiind departe, drumul a fost atat de obositor! Cand a ajuns, Flafi a intalnit un copil care l-a intrebat: - Vrei sa vizitam impreuna unele locuri din Australia? - Desigur ! - Hai sa mergem! *** Au vizitat prima oara fermele de oi. - Oile sunt aproape de opt ori mai multe decat oamenii de aici, spuse copilul. - Ooo ! Ce grozav ! se minuna Flafi. Au mai vazut si vestitii canguri. Ei au un buzunarel in fata, in care tin puiul pana creste si nu mai incape. De asemenea, pasiunea lor este saritul foarte tare in doua picioare. - Dar oare nu obosesc?! intreba Flafi. - Sunt foarte rezistenti! *** Ajungand la oceanul Indian, au inotat pana au dat peste corali. - Coralii pot avea orice marime si culoare, spuse copilul. - Sunt minunati! Dupa ce au terminat de vizitat toate locurile interesante, foca Flafi il intreba pe copil: - Voi cum mergeti la scoala? - Noi invatam prin telefon! - Cum anume? Zise Flali uimita. - Vorbim cu profesorul, iar el ne asculta si ne pune note, toate astea numai prin telefon. - E genial! Poate o sa incerc si eu asta acasa cu profesorul meu de muzica, se amuza Flafi. Obosita, Flafi adormi cu gandul la urmatoarea tara in care va ajunge. Tara Oranj - din ciclul Povestile culorilor de Beti Cioaca Traia cndva n tara Oranj, printre padurile seculare, o doamna pisica oranj. Binenteles ca numele ei era Oranj. Si puful ei oranj se ridica la cea mai usoara pala de vnt. Astfel nct parea aproape salbatica. - Iat-o pe pisica razboinica !- strigau oamenii aproape nfricosati. De ce bagase frica n oameni ? Pentru ca Oranj, pisica, nu era un animal obisnuit.Avea o naltime nefireasca. Cu capul aproape atingea cerul. Din mers se hranea cu pasari ratacite n zbor si uneori cu fluturi. Oamenii i asezau prin copaci, pe ramurele bucatele de carne si i agatau strachini cu lapte. Nu i se stia vrsta. Unii spuneau ca s-ar putea sa aiba peste o suta de ani. Dar, vai, ce neghiobie ! Niciodata pisicile nu traiesc att de mult. Nimeni nu ntelegea de ce boala sufera aceasta pisica. Capul ei aproape acopera soarele tot oranj ! astfel ca oamenii traiau mai tot timpul n umbra. n tara Oranj, datorita umbrei, plantele cresteau mici si firave. Ciutura-voievod, un domn crunt si nemilos, hotar ca e timpul sa termine cu acest inamic al poporului sau. Trimise ostile sa o captureze. Dar, pisica uriasa, le azvrli cu o gheara. Soldatii pareau niste soricei n preajma ei. Atunci, Ciutura-Voievod se consulta cu sfetnicii sai si gasira un alt fel de a o captura. i pusera n paduri mici clopotei de vnt ce

scoteau miorlaituri de pisica. Oranj si asculta suratele si parca toate pisicile se adunasera prin jur. Dar ea nu vedea nici una. Se lua dupa sunet.Caci ea avea un auz foarte fin. Si sunetul se oprea la poarta unui castel. Acest castel fusese construit de voievod chiar pentru pisica. Si-n acest castel locuiau o mie de pisici oranj. Ce-i drept normale. Oranj deschise usa grea si mare a castelului si vazu tot neamul pisicesc. Tare se mai bucura. Nu mai era singura. Se tolani pe dalele castelului lasnd poporul de pisici s-o smotoceasca, rostogolindu-se de placere si mieunnd de ncntare. n fiecare zi slujbasii lui Ciuturavoievod carau galeti imense de hrana si apa. Deschideau usor poarta cea mare si grea si lasau lnga capul felinei galetile. Oranj si lasa mai nti suratele sa mannce si apoi, ridica capul timid si lipaia si ea din galeti. Si viata trecea far de griji si nimeni nu o deranja. Cert este ca din clipa n care Oranj, pisica razboinica, fu trimisa catre castel de mieunatul suratelor, cerul se limpezi, soarele straluci si plantele ncepura sa creasca ca n poveste. Poporul de oameni scapase de foamete. Saraca Oranj, nici nu si-a dat o clipa seama ca era cauza nenorocilor oamenilor ! Nu stiu ce s-a mai ntmplat cu pisica Oranj. Dar n tara Oranj este liniste si pace. 1 Mai cu tatal meu de Mihai Adina Florentina De 1 Mai am fost la pescuit impreuna cu tatal meu. Vremea a fost frumoasa, dar, in acelasi timp, si inselatoare. Am vazut un om care avea costum de scafandru. Unii copii faceau baie in mare. Dar sa revenim la pescuit! Eu am prins un peste mare si frumos, fara ajutorul tatalui meu. Acesta s-a chinut sa prinda un peste mic, dar tot eu am reusit sa-l prind si pe acesta. Cand a luat pestele prins de mine, tata l-a scapat si, din fericire, pestele a cazut pe o piatra si l-am recuperat. Pestii prinsi i-am pus intr-o galetusa cu apa si i-am dus acasa. Bunica a fost fericita cand a auzit ca pestii au fost prinsi de mine. Din pacate, cand tati a dus gunoiul, a luat si galetusa cu pesti si a pus-o in fata blocului, iar o pisica i-a mancat. Si asa s-a terminat o zi minunata cu surprize. -SfarsitMihai Adina Florentina, Clasa aVara de Ungurianu Gabriela-Nicoleta Iata a sosit vara! Soarele rasare pe cer si incalzeste natura,trezind-o la viata. Cerul este senin,iar pasarile zboara dintr-un copac in altul. Fructele incep sa se coaca. Ciresele se inrosesc cand aud ca vine vara indemnand colii sa le culeaga! Pe camp lanurile de grau devin aurii si se leagana in bataia vantului. Odata cu sosirea verii, vine si vacanta copiilor. Acestia se bucura si isi incep excursile la bunici. Vara este frumoasa pentru ca este foarte calduroasa. -SfarsitUngurianu Gabriela-Nicoleta, Casa a-II-a C II-a C, inv.Lidia Bleanda Povestea florilor de primavara de Valentina Alexandru A fost odata o fata de imparat, care era tare mandra si plina de sine. Cat era ziua de lunga, nu se ocupa decat de ea insasi si uita sa mai priveasca in jurul sau. Intr-o zi, o raza de soare i-a atins parul si inima si a induiosat-o, facand-o sa observe gingasia unui ghiocel ce abia se nastea. Pentru ca pana atunci nu mai observase asa ceva, nu stia ce fel de fiinta avea in fata si ramase foarte incurcata inaintea clopotelului alb. Simtindu-se studiat, ghiocelul se misca usor si isi desfacu capsorul in trei petale albe, care incepura sa raspandeasca in jur un parfum proaspat si tineresc. Fata constata ca nici unul din parfumurile pe care le cunostea nu avea suavitatea si discretia acestuia. Micutul se mai misca putin si o invalui pe printesa intr-o

mireasma placut mirositoare care ii atinse narile, plamanii si ii mangaie inima. Si din acea clipa, ea incepu sa urmareasca ghiocelul, pana intr-o buna zi cand observa ca el se usuca si se face tot mai mic, apoi se scutura de tot. Fetei ii paru foarte rau ca-l pierduse, mai ales ca, pana la el, nu mai daduse importanta nici unei alte fiinte din preajma sa. Intamplarea nu o uita si se hotari sa fie mai atenta. Astfel ea incepu sa simta si alte parfumuri, pe care nu le sezizase pana atunci. Rand pe rand, cerceta mirosul delicat si al altor flori de primavara - zambila, narcisa, toporasul, vioreaua, violeta si constata ca le devenise prietena, caci,ori de cate ori se afla in preajma lor, ele isi miscau capetele impodobite si o atrageau cu parfumul lor. Baga de seama ca, in lumea florilor parfumul exprima dorinta lor de a fi observate si iubite. El este darul de iubire pe care florile ni-l ofera cu generozitate, impreuna cu alte daruri minunate: culoarea, prospetimea, puritatea si frumusetea. Acesta a fost adevarul la care a ajuns, in final, si fata de imparat, care se hotari din acel moment sa fie mai atenta la ceea ce se afla in jurul sau. Ea incepu sa observe ca era inconjurata de multa iubire si frumusete, pe care nu le descoperise din cauza mandriei si egoismului sau. De atunci se spune - ca fata de imparat, de cate ori zareste o planta inflorita se opreste si in taina ii sopteste: Gingasa floare, cu parfumul fin De tine ma apropii, ca sa te alint. Un zambet cald este mirosul tau O boare imbalsamata este sufletul tau. Sa ne unim in suflet si-n alint, Gingasa floare, cu parfumul fin ! Planta care o aude, in taina ii raspunde, invaluind-o cu iubire vegetala. Maronici in poienita de Cristina Maria Sandru A fost odata ca niciodata o familie fericita care locuia intr-o cabana dintr-o poienita luminoasa.Aceasta familie avea o fetita pe nume Maria si un baietel pe nume Nicusor. Intr-o dimineata Maria si Nicusor,cand se jucau au descoperit in padure un iepuras care dormea intr-un culcus de iarba. -Nicusor,uite un iepuras maro!Spuse Maria bucuroasa. -Ce urechi mari are si cat e de frumos!Zise Nicusor entuziasmat. Apoi au observat ca este ranit la o labuta si l-au dus acasa unde taticul lor l-a ingrijit pe iepurasul caruia iau pus numele Maronici.Copilasii s-au jucat cu el si mamica lor i-a dat sa manance gustarea lui preferata:morcovi. *** Dupa ce l-au ingrijit o saptamana pe Maronici,acesta s-a vindecat multumita tratamentului bun pe care i la dat taticul copiilor,datorita mancarii sanatoase si fiindca micutii s-au jucat cu el in fiecare zi. Asadar,cand Maronici s-a vindecat,copilasii i-au dat drumul in padure dar au plans dupa el fiindca l-au indragit.Iepurasul i-a privit intristat apoi a alergat in padurea deasa... Dupa un timp s-a intors Maronici la casuta familiei din poienita impreuna cu mama si cu tatal lui.Maria si Nicusor povesteau in curte stand pe iarba cand au vazut familia de iepurasi venind spre ei.S-au imbratisat si au hotarat sa se mute familia lui Maronici in vecinatatea copilasilor dragalasi si au trait fericiti pana la adanci batraneti. In poienita din padure exista si astazi o familie de oameni impreuna cu o familie de iepurasi care sunt prieteni si sunt foarte fericiti impreuna. -SfarsitCristina Maria Sandru, loc.Ocna Mures, jud.Alba Semintele Magice de Borbel Bianca-Iulia A fost odata ca niciodata o batrana care avea un fecior.Feciorul isi dorea sa se casatoreasca cu o printesa.

Mama printesei avusese un bol magic care fusese furat de un trol.In bol,daca-l invarteai apareau cate doua seminte:una care marea si alta care micsora ce atingea. Feciorul s-a dus la palat si a cerut-o pe printesa de sotie.Regina i-a spus feciorului ca la castelul trolului,la zece kilometri distanta,intr-o camera va gasi un bol.Daca i-l va aduce,ii va da fata de sotie. Feciorul porni la drum.El dadu peste un rau in care mai ramasese putina apa.Cand ajunse la castelul trolului el urca cinzeci de scari pana ajunse la o camera.O deschise ,vazu bolul cel magic si il lua. Cand cobora, trolul il vazu si il urmari.El invarti bolul ,apoi lua cele doua seminte.Dupa ce trecu raul arunca prima samanta, siraul se mari.Dar trolul, traversa raul sitot il urmari.Feciorul se opri si arunca a doua samanta care-l atinse pe trol.Acesta se facu mic si fugi de nimeni nu-l mai vazu vreodata. Feciorul ii duse bolul reginei care,foarte fericita ii dadu voie printesei sa se marite. Incepura pregatirile de nunta si nu peste multa vreme se incinse o nunta mare,iar feciorul si printesa traira fericiti pana la adanci batraneti. -SfarsitBorbel Bianca-Iulia, clasa a doua-a C, scoala Gala Galaction, invatator Bleanda Lidia, Mangalia, Jud. Constanta Trandafirul Fermecat de Cristina Maria Sandru Intr-o dimineata senina,cand soarele rasarea,un trandafiras isi usca petalele umezite de roua,privind spre soarele care iesea sfios de dupa deal. Fragilul trandafir avea culoarea galbena si il iubea pe soare pentru ca aveau aceeasi culoare si el era cel care ii incalzea sufletul in fiecare dimineata,trimitandu-i raze luminoase care ii mangaiau petalele fine. Cand floarea frageda facea baie de soare,o fetita pe nume Maria veni la ea cu un cutit ca sa o taie si sa o puna in vaza.Cand Maria s-a apropiat de firavul trandafir acesta a strigat inspaimantat: -Nu ma omora,te rog! -Dar tu stii sa vorbesti?Intreba fata mirata. -Stiu limba oamenilor pentru ca sunt fermecat,intr-o zi soarele care imi este drag a trimis o raza magica asupra mea si atunci am primit glas omenesc. -Te rog sa ma lasi in viata,fetita frumoasa! -Eu credeam ca o floare nu simte nimic atunci cand e taiata,nu stiam ca si florile au suflet. -Avem suflet si eu si suratele mele si ne este teama cand vine cineva sa ne taie. -Nu o sa te duc in casa,o sa vin in fiecare zi sa te privesc in gradina,acum te las in grija soarelui,care este prietenul tau,micule trandafiras. -Iti multumesc pentru ca ma lasi sa traiesc,o sa iti fiu recunoscator toata viata! Si fetita pleca in casa bucuroasa pentru ca a salvat viata trandafirului.De atunci a inteles ca fiecare vietate sau planta are un suflet,invatand sa admire florile fara sa le rupa. -SfarsitCristina Maria Sandru,loc.Ocna Mures,jud.Alba Tara Fluturilor de Cristina Maria Sandru Intr-o vara,un fluture era trist fiindca s-a gandit ca vine toamna apoi iarna si toti fluturii mor.Intr-o zi a adormit pe corola unei flori si a visat ca exista o Tara a Fluturilor unde este tot timpul vara si frigul iernii nu vine niciodata.Avand acest vis a pornit in zbor sa caute Tara Fluturilor si cand confratii lui inaripati il intrebau unde merge,le spunea ca se indreapta spre un taram in care raceala iernii nu exista iar fluturii nu mor niciodata. "-Venim si noi cu tine!" Ii raspundeau fratii lui inaripati... *** Intr-o toamna la vremea cand frunzele arinilor incepusera sa paleasca,oamenii din satele ascunse intre coline vazura un nor urias de fluturi plutind pe inaltul vazduhului limpede si pierzandu-se spre soare-

rasare."Incotro se indreapta?" se intrebau oamenii,fara a sti ca micile fiinte cu aripi multicolore isi cauta tara lor - un paradis visat,pe care poate nu-l vor gasi niciodata...Ca si fiintele omenesti toate vietatile viseaza mereu sa regaseasca candva raiul pierdut cu multa vreme in urma. In calatoria prin viata fluturii ca si oamenii nazuiesc mereu spre implinirea cate unei dorinte fermecate spre care se indreapta plutind pe aripile iluziei.Unii gasesc implinirea acestei nazuinte,altii nu.Intamplarea e totul. Daca intalniti un fluture,intrebati-l: -Ti-ai gasit tara visata? Daca va va raspunde "Da",atunci povestea noastra va putea continua cu alte amanunte si ipostaze tainice...Pana atunci nu uitati sa iubiti fluturii,caci si ei sunt calatori in cautarea fericirii! -SfarsitCristina Maria Sandru,loc.Ocna Mures,jud.Alba Sarpele de Foc de Vlad Coman A fost odata,atunci cand orice era real, un castel urias in care domnea un imparat viteaz care avea un fecior zdravan.El,a fost din nastere un print deosebit.Feciorul era capabil sa transforme orice fiinta vie in foc.Cand imparatul nu mai era capabil de a se ridica,zise: - Fiule,du-te in lume si gaseste-ti aleasa inimii tale,insoara-te si carmuieste cu dreptate aceasta imparatie. Apoi,imparatul isi dadu duhul la Dumnezeu. Fiul de imparat pleca in lume,plangand cu lacrimi amare,dar,serioase. Stia ca tatal lui ii vrea binele,si,pentru asta l-a trimis in lume,dupa fete de imparat. La un moment dat,se intalni cu un sarpe care nu stiu cum,era prins intr-un bolovan de gheata. -Ssssss,te rog ajuta-ma sssssa ssssssssscap!zise sarpele sasait. -Vin sa te ajut!striga printul. Printul se gandi, statu o clipa si, cu puterile lui, il transforma pe sarpe intr-un sarpe de foc. -Iarna m-a vazut si, pentru ca nu m-am inchinat inghetimii-ei, s-a suparat si m-a inghetat. Tatal meu este zeul serpilor si o sa te rasplateasca pentru curajul si bunatatea ta, zise sarpele. Mersera, mersera si iar mersera pana ajunsesera pe niste trepte mici,scurte si inguste. Dupa ce coborara foarte mult, gasira un palat care era format din mii si mii de pietre sclipitoare. Daca intrai intr-o camera gaseai un miros foarte ispititor , iar in cealalta gaseai un miros si mai ispititor de atat. Ajuns in fata zeului sarpe, acesta din urma il intreba: - De ce te arati in fata mea asa de cutezator? Vrei sa te mananc? - Tata, acest print m-a salvat de a mai ramane impietrit, izbucni in acel moment fiul zeului sarpe care era si el alaturi de tatal sau. Bine ai venit la noi, ura el printului. - Vrei ca dorintele tale, cele trei sa le implinesc acum ? - Da, doresc sa le implinesti atunci cand ma voi gandi la fiul tau pe care l-am salvat. Multumind, el pleca mai departe . Ajunse la un regat al imparatului Verde si acest imparat avea o fiica care atunci cand te uitai la ea, ii dadeai chiar si luna de pe cer doar sa o stii fericita. Dar nu oricine era vrednic de ea ! Trebuia sa te descurci celor trei incercari. Intrand in palat, printul se duse direct la imparat. Acesta il inteba : - Ai venit sa ceri mana fiicei mele ? - Da . - Ehei ,nu-i chiar asa usor ! Trebuie sa te descurci incercarilor mele . - Ce trebuie sa fac ? inreba printul . - Prima incercare va fi aceea de a construi un turn din o mie de pietre . Printul se plimba si isi aduse aminte de cele trei dorinte. Se gandi la sarpe. Intr-o clipa el aparu in fata lui. - Care iti esssste prima dorinta? intreba sarpele sasait. - Prima dorinta este aceea de a construi un turn din pietre peste noapte . - Dorinta iti va fi indeplinita . A doua zi ,imparatul vazu toata tarasenia . - Se pare ca ai trecut de ce a fost mai usor ! Dar nu s-a terminat ! A doua incercare va fi una grea! In regatul vecin,se afla o mare de nisip. Tu va trebui sa faci in acel loc un rau cu pestisori colorati si dragalasi.

Iar printul pleca. Pe drum, isi aminti de cele trei dorinte. Se gandi la sarpe care aparu intr-o clipita. El il intreba: -Care-ti esssste dorinta? -Vreau ca in regatul lui Rosu Imparat, in marea lui plina de nisip, sa i-o tranformi intr-un rau in care sa inoate o sumedenie de pesti care mai de care mai colorati si parfumati. -Zis si facut! Mai tarziu, imparatul veni la printul care statea odihnit. -Cu tine nu e de glumit! Acum nu va mai fii asa usor! Stai sa vezi ce te asteapta! In fiecare zi,fata planteaza un mac.Si-a facut chiar si un lan. Neatenta, intr-o zi, a plantat printre maci o lalea. Adu-o. Ca sa fiu sigur ca o aduci pe acea lalea am pus, intre petalele ei, un fir de aur. Cand a ajuns la locul cu pricina,se gandi la sarpe. Cand aparu, sarpele il intreba: -Care iti e ultima dorinta? -Vreau sa se gaseasca laleaua plantata de fiica lui Verde Imparat, cea care are un fir de aur. -Ti-o voi indeplini doar daca imi vei promite ca atunci cand va ve-ti casatori sa ma chemati si pe mine ! zise sarpele. - Bine ,te voi chema, spuse printul. - Atunci ti-o voi indeplini! Mai tarziu, imparatul veni la print . - Se pare ca nu am de ales cu tine. Ti-o voi da de sotie. Ajunsi acasa, printul si printesa s-au casatorit si au tinut o petrecere de trei zile si trei nopti la care au fost chemati oaspeti de seama printre care si sarpele si tatal sau si vor mai trai si astazi cu totii, daca nu or fi murit. Fata muntelui de Nicolae Dobra A fost odata ca niciodata o fata a muntelui care ridica in fiecare zi o capita de fan cantand florilor alaturi de pasarile crangului si de fosnetul frunzelor.Uneori se scalda in paraiele limpezi alaturi de zanele zavoaielor,sau zburdau prin dumbravile verzi alaturi de iepurii speriosi,ciutele cele blande,veveritele jucause si cerbii cei falnici.Clipele trecura fericite si paradisiace pana cand din intunericul noptii nalucirile raului pamantesc trimisera un sarpe spre a o invenina si a-i tulbura linistea... Astfel dupa o vreme zambetul ei deveni tot mai rar,poverile muncii se intetira,cantecul ei incepu sa sune mai trist peste intinderile verii pana cand bucuriile se imputinara iar nadejdile incetara a mai fi temerare.In acest timp,in taina sarpele era tot mai incredintat de izbanda sa si de faptul ca intreaga natura incepuse sa devina neprimitoare:o parte din flori isi pierdura petalele,brazii isi lepadara podoaba verde a cetinilor,fructele copacilor roditori isi pierdura dulceata iar ciocarliile cutezau tot mai rar sa-si duca cantecul in inalturile vazduhului...Fata muntelui se imbolnavi de tristete,pleoapele devenira tot mai grele,stavilind contemplarea lumii din jur iar pasii ei ajunsera sa caute tot mai rar potecile cunoscute care duceau in inima crangului devenit muribund. Vazand toate acestea soarele se hotara sa redea lumii frumusetea dinainte si razele lui parjolira solzii sarpelui rau iar vietatile naturii adunandu-se in cete alungara din acele meleaguri toate nalucile raului.Astfel in scurta vreme surasul reaparu pe chipul fetei muntelui,cantecul ei ingemanat cu trilul pasarilor umplu iarasi vazduhul si fanul isi imprastie iarasi miresmele peste lume. Daca vreti sa o intalniti aievea pe fata muntelui cautati-o acolo unde pamanturile se ingemaneaza cu cerul,unde crangurile sunt verzi,vara e vesnica iar noptile nu vin niciodata.Ea va ramane mereu acolo cat timp oamenii vor mai sti sa viseze iar basmele nu vor pieri din cugeturile pamantenilor. -SfarsitNicolae Dobra, loc.Ocna Mures, jud.Alba

Beyaz Albatros si canarul alb de Cristina Maria Sandru A fost odata,cum numai in povesti se poate intampla,o pasare pe nume Beyaz Albatros care salasluia pe malul insorit al Bosforului,avandu-si culcus intr-un castel de scoici multicolore.In fiecare dimineata mergea la pescuit apoi facea o plimbare deasupra golfului cu ape limpezi admirand rasaritul soarelui si gandindu-se cat de frumos ar fi sa aiba un prieten cu care sa povesteasca si sa se avante in zilele senine in inalturile albastre ale cerului. Avea tot ce isi dorea dar se intrista adeseori din cauza prietenului dorit si negasit pana atunci si uneori lacrima din cauza singuratatii. *** Intr-o zi cand se plimba pe faleza vazu un baietel care avea o colivie cu un canar alb.Copilul pe nume Ahmet venise sa admire intinderea apelor impreuna cu mica sa pasare cantatoare care se numea Albus.Luandu-se cu joaca Ahmet se indeparta uitand locul in care lasase colivia cu micul sau prieten inaripat. Beyaz Albatros a zarit canarul si a zburat pana la el gasindu-l speriat si inlacrimat simtindu-se singur intre straini. -Tu cine esti? intreba Albus cu lacrimi in ochi si suspinand. -Sunt Beyaz Albatros, nu-ti fie teama fiindca eu sunt langa tine. Ai vrea sa vii la castelul meu de scoici din Imparatia Apei? Am putea sa povestim, am manca impreuna si ai putea dormi la mine pana cand iti trece supararea. -Dragule albatros,iti multumesc pentru ca esti atat de bun la suflet dar nu stiu cum sa ies din colivie! -Lasa ca te ajut eu!Si cu ciocul cel mare si incovoiat Beyaz Albatros a deschis colivia si l-a eliberat pe Albus,si impreuna cele doua pasari au pornit catre castelul din scoici. Cautand mancare pentru noul sau prieten,Beyaz Albatros a zarit pe o banca o fata pe nume Ayca care i-a oferit o punga de seminte,induiosata fiind de trista poveste a canarului. Cele doua pasari au trait o vreme fericite impreuna mergand in fiecare zi sa se intalneasca cu Ayca pana cand intr-o dimineata au intrebat-o: -N-ai vazut prin aceste locuri un baietel brunet si frumos cu o colivie? -Draga Albus,am vazut ieri un baiat care semana cu cel pe care l-ai descris. -Daca-l revezi spune-i ca prietenul sau Albus este bine,locuieste impreuna cu Beyaz Albatros. -O sa-i spun si vom veni amandoi sa te vedem. Albatrosul s-a intristat gandindu-se ca o sa piarda prietenia lui Albus daca vine Ahmet dar canarul i-a spus ca ii va ramane prieten mereu. *** Dupa cateva zile Ayca s-a intalnit cu Ahmet si i-a dezvaluit unde se afla micul sau canar si impreuna s-au dus in Imparatia Apei unde au gasit castelul de scoici in care se aflau cele doua zburatoare.Baiatul a vrut sa-l puna pe Albus in colivie dar acesta nu a mai dorit sa stea dupa gratii dupa ce a vazut cat de frumoasa este libertatea. De aceea toti au hotarat ca Albus sa ramana sa locuiasca cu prietenul sau Beyaz Albatros si Ahmet impreuna cu Ayca sa-i viziteze in fiecare zi. Si astfel cele doua pasari si-au trait viata in libertate iar Ayca si Ahmet au ramas prieteni pentru totdeauna. -SfarsitCristina Maria Sandru,loc.Ocna Mures,jud.Alba Pisicuta Nazdravana de Cristina Maria Sandru A fost odata un baietel pe nume Darian,el avea o pisicuta maro cu ochi albastri pe care o iubea foarte mult si care era tare dragalasa.Pisicuta Dixina era foarte linistita,dormea langa patul lui Darian si il privea cand el dormea pentru ca nimeni sa nu-i faca vreun rau.El se juca in fiecare zi cu ea apoi mergea la plimbare cu mamica lui.Zilele treceau frumos si baietelul privea pisica in ochisorii ei albastrii intreband-o de ce nu vorbeste cu el.

Intr-o buna zi Dixina i-a raspuns fiindca era o pisicuta nazdravana care putea sa vorbeasca precum oamenii. --Ce faci Dixina?Iti place sa te joci cu mine? --Miau,da baietelule,eu te iubesc si doar cu tine imi place sa ma joc fiindca esti un copil cuminte! --Tu esti prietena mea cea mai draga pentru ca esti ascultatoare, dragalasa si foarte frumoasa! --Multumesc pentru compliment Darian dar sa nu spui nimanui faptul ca eu pot sa vorbesc limba oamenilor! --Bine,scumpa mea pisicuta! --Haide sa ne jucam pe covorul cel moale!... *** Intr-una din zile Darian era acasa doar cu pisicuta nazdravana,mamica lui plecase intr-o calatorie la bunicii baietelului.El a aprins o lumanare parfumata ca sa miroase frumos in camera si apoi a adormit.Pisicuta era atenta la ceea ce se intampla,stia ca baietelul nu avea voie sa se joace cu focul si i-a spus ca nu are voie dar el nu a ascultat,a dormit linistit simtind mireasma de la lumanarea parfumata. Pisicuta a impins acvariul cu pestisori langa lumanarea aprinsa ca sa o stinga dar nu a avut putere sa rastoarne acvariul peste flacara lumanarii si lumanarea a cazut pe patul lui Darian.Dixina s-a speriat si a inceut sa strige: --Miau,miau,Darian trezeste-te! Darian s-a trezit si a vazut focul in pat,a luat repede acvariul cel mare si a aruncat apa peste foc stingandul.Apoi a pus alta apa pentru pesti in acvariu si pestisorii multicolori au fost din nou fericiti.Pisicuta i-a spus baietelului ca a incercat sa stinga lumanarea dar din greseala a pornit incendiul si i-a cerut scuze intristata.El a iertat-o si a inteles ca Dixina a vrut doar sa-l protejeze. De atunci baietelul nu s-a mai jucat niciodata cu focul sau cu lumanarile;a ascultat sfaturile mamei sale si ale pisicutei nazdravane, si-a dat seama ce lucruri rele se pot intampla cand copilasii nu-si asculta parintii. -SfarsitCristina Maria Sandru,loc.Ocna Mures,jud.Alba PRIETENIE ETERNA de Cristina Maria Sandru A fost odata ca niciodata in tinuturile strabatute de raul Parana un sat de amerindieni in care traia o fetita pe nume Keyana,aceasta avea parul lung si negru precum valul noptii si ochi mari,vioi cu care cerceta curioasa infatisarea lumii.Era orfana si o ingrijeau bunicii ei care traiau intr-un cort impodobit cu desene multicolore,oamenii din acele locuri purtau haine din piele de animale salbatice si se incaltau cu mocasini. Fetita era incantata de hainele ei impodobite cu flori si stele si de cununa asezata pe frunte,facuta din pene aurii,culoarea galben simbolizand un omagiu adus Zeului Soare. Keyana a invatat de la locuitorii satului sa ocroteasca natura,sa respecte toate vietuitoarele si plantele care populau Pamantul si sa danseze in ritmul muzicii care ii ajuta sa ia contact cu spiritele ocrotitoare. *** Intr-o dimineata,cand se juca in padure Keyana a gasit in hatisuri doi pui de lup care plangeau,aveau ochii albastri si sticlosi;cand privirea acestora s-a intalnit cu ochii negri ai fetitei parca o lumina s-a intrezarit pe chipul lor si simtindu-se ocrotiti nu au mai plans.Ea le-a cantat ca sa-i inveseleasca iar puii de lup i-au spus ca indepartandu-se de culcus s-au pierdut de mama lor,apoi au adormit linistiti in bratele ei.Ea a ramas foarte impresionata de imaginea lupisorilor care dormeau in bratele ei imaginandu-si cum ar fi dormit ea in bratele mamei sale daca ar fi avut-o langa ea.Si tot gandindu-se la mamica ei a adormit si fetita imbratisand si lupisorii de care a prins drag. Cand s-au trezit,Keyana a cautat lupoaica prin padure,si negasind-o s-a hotarat sa-i creasca pe puii de lup in satul ei.Celor doi micuti le-a pus nume Chey si Yene si plimbandu-se zi de zi prin padure au ajuns sa fie cei mai buni prieteni. *** Micuta Keyana canta la fluier si la nai iar Chey si Yene o ascultau privind cu nostalgie inaltul cerului gandindu-se la mama si la fratiorii lor dar si la bucuria de a fi alaturi de blanda fetita care le-a salvat viata.

Ea canta si dansa cu tot dragul impartasindu-le prietenilor sai bucuria de a fi liber in mijlocul naturii,de a trai in raiul pamantesc unde stapana asupra omenirii era doar Mama Natura.Si astfel isi petreceau zilele insorite de vara cei trei prieteni nedespartiti. Intr-o zi din marginea padurii se auzi un urlet,era vocea mamei lupoaice,Chey si Yene au recunoscut-o imediat si au alergat la ea.Aceasta i-a imbratisat si i-a pupat spunandu-le cat de dor i-a fost de ei.Vazandu-i sanatosi si frumosi si-a dat seama ca cineva i-a ajutat sa supravietuiasca si atunci cei trei lupi s-au indreptat catre sat pentru a vorbi cu blanda Keyana. Fetita tocmai atunci ii cauta pe lupisori si cand ii vazu ca veneau cu mama lor a fost tare incantata pentru ca prietenii sai si-au gasit familia. Lupoaica i-a multumit Keyanei fiindca i-a ingrijit puii,si fetita i-a povestit cat de bine s-au impacat.Puiutii de lup nu au vrut sa o paraseasca pe Keyana dar nici pe mama lor asa ca au ramas aproape de sat astfel incat se intalneau in fiecare zi cu fetita si se jucau,apoi se reintorceau in padure. *** Keyana a avut parte toata viata de prietenia lupilor frumosi,petrecandu-si mereu timpul impreuna si traind fericiti pana la sfarsitul civilizatiei amerindiene. Fetita din meleagurile Paranei a crescut mare si foarte frumoasa fermecandu-i pe cei din jur cu ochii ei negri si cu chipul stralucitor,sufletul ramanandu-i pentru totdeauna in neincetata ingemanare cu minunatiile naturii eterne. -SfarsitCristina Maria Sandru,loc.Ocna Mures,jud.Alba Ulciorul nu merge de multe ori la apa de Larisa Marcu - Nu stiu cum, dupa o viata ntreaga de munca din asta...spuse dintr-o suflare si ofta cu obida. Dupa ce ai muncit toata viata la tara, ai facut miscare nu gluma!, n aer curat, nu tu poluare, nu tu stres, muncamunca, odihna-odihna... Unde mai pui si tratamentul ala att de renumit si naturist pe deasupra: auzi, dusuri scotiene de cte ori pe zi era nevoie. Si-a crapat! si varsa of-ul, caci era mai-mai sa dea-n clocot si fetiscana asta, Kina de-i spuneau 'a lu' Nutu', nu suporta laptele prea fierbinte- se-telegea, vezi bine, de mi-nune! cu Nutu, ala micu'.. si cel mai mofturos, binenteles. Dupa ce turna, grijuliu, o portioara Kinei, ct sa ia si el o gura de aer sa se mai linisteasca- sa dea pe-afara de suparare, nu alta!-, cnd sa-si ndrepte spatele simti niste piscaturi-furnicaturi pe la ncheieturi... mai ca-l usturara-gdilara! Nu-i pica bine deloc. 'Vrsta!'si spuse, dar nu cu resemnare. Se aseza la locul lui. Ul, el nu avea rau de naltime, statea voios si mai la margine. Ba chiar, Ul, mai curajos din fire, i povestea si lui ce se mai ntmpla dincolo de coltul mesei. Acum se simtea stingher n mijloc, pe mescioara, daca se gndea bine chiar i-ar fi cedat lui Ul locul lui si si-ar fi facut curaj pentru un loc la mai la margine. Se uita cu...cu o privire n care se citea doru spre locul celui care a fost...UlTschoru. Si spuse catranit, ca pentru sine: Dac-a pleznit careva de sanatate, apoi el a fost acela! Centenara familiei si bunica micutei Kina- castronelul ala dragalas si cu zmbetul pe buze tot timpul- ei bine, batrna Stra-Kina, desi foarte tare de urechi- nu le-avea deloc, cum o fi auzit oare, n-as putea sa spun!- a prins ea ceva din amaraciunea vecinului ei mai nou, si spuse: - Lasa, domnu' Coffer...ofta si ea. Pe Ul l cunosc eu bine. Era asa, cum e Kina noastra acuma, cnd l-au adus aici. A avut o viata lunga, scurta, cum a fost, dar frumoasa. Matale nu te-ngriji, domnu' Coffer. Esti facut din alt aluat. Mai finut, dar mai rezistent. Ul era el voinic, dar era la cheremul tuturor. Stii cum sta treaba: fierbinte-rece, rece-fierbinte, de cte ori era nevoie, la el venea toata lumea. Avea mndria lui, ca de!, toti stiau de el si de dusurile lui scotiene. A facut treaba buna la viata lui. Stiu ca ti-era prieten. Ascult-aici la mine, au mai fost si altii si n-au dus-o ct el... - Bun a fost, macar ca-l puneai si pe soba. Nu ca astea de le-au adus acuma. Ai vazut? Cica de la oras, dea pus Nutu una pe soba si s-a topit toata de noua ce era. A scos un fu-um si un miro-os! Ai vazut si matale. Ce, ti mai vine sa bei?! Ct ar fi ea apa de limpede, ct ar... Ah, nici apa nu mai clipoceste cnd o torni n ele. Se-aude...parc-ar vrea sa-ti treaca de a-ti mai fi sete. Numai mbufnate si nfundate. Si ce nume! Gale-Ata! Gale-Ata! O vrea el sa sune frantuzesc, dar matusa Stra-Kina, ct sunt eu de modern, nu-i de asa ceva la noi... Si Coffer era abia la nceputul pledoariei lui- multe erau la el n suflet- cnd se auzi vocea pitigaiata a Kinei.

- Domnu' Coffer, zise Kina care ntre timp era din nou curata si auzise discutia dintre bunica ei si domnul cu rever si floare rosie la butoniera, mi-a spus mie bunica: s-or topi ele la caldura, dar la carat apa rezista mai bine. Pe cnd... alde Ul-Tschoru nu merge de multe ori la apa si poc! se crapa. Att a apucat sa zica, si-n bucatarioara a intrat mama, privind suspect la Nutu care era ct pe-aci sa-i dea drumul din mna Kinei. Draga de ea si nnabusi sperietura cu un 'A-ah!', apuca sa-si traga sufletul, si mama deja strngea masa. Puse lucrurile pe raftul de deasupra si se lua de pregatit prnzul, cu Nutu tot timpul prin preajma ei. Povestea ghiocelului venit din cer de Valentina Alexandru Era odata o fata de imparat, care nu putea suferi florile, pentru ca le considera mai frumoase decat ea. De aceea statea ascunsa in locuri fara vegetatie, numai de piatra si sticla. Singuratatea existentei ei nu o afecta, socotea ca este foarte placut sa nu ai nici un concurent, sa nu fie nimeni care sa te intreaca in ceva. Anii si zilele treceau precum gandul si fata de imparat devenea tot mai singura. Nimeni nu dorea sa-i fie prieten sau sa se casatoresca cu ea. Intr-o zi de primavara, din intamplare, in curtea ei cea de piatra si sticla cazu un ghiocel din cer. Era o mica stea alba si delicata, ce raspandea un parfum proaspat. Fata dori sa-l striveasca imediat, dar cand vazu cat de mic si plapand era, hotari ca cel mai potrivit lucru ar fi sa nu-l ia in seama, pentru ca si asa nul observa nimeni. O data cu Soarele ce-si intarea puterea si ghiocelul crestea si se facea din ce in ce mai mare si mai puternic. Parfumul sau umplu curtea de piatra, o invalui pe de-a intregul, asa ca prezenta lui nu mai putu fi ignorata de nimeni. Fata, cand observa ceea ce se petrecea sub ochii ei, se innegri de invidie si se imbolnavi, de nu mai putea cobori din pat. Ghiocelul deveni urias si acoperi tot palatul cu umbreluta lui formata din trei petale albe, imaculate. Incet,incet, prospetimea si mireasma lui primavaratica reusira sa topeasca curtea, palatul si inima de piatra a fetei. Eliberata, fata se indragosti de ghiocel si nu-l mai parasi niciodata. Aceasta este povestea inimii de piatra, care se poate topi prin gingasie, prospetime si numai cu ajutor din cer. Ghiocelul, solul stelutelor ceresti, va intampina cu dragostea lui in fiecare primavara. Fie ca orice om sa-l poarte in suflet ca pe un simbol al prospetimii si gingasiei! Povestea Saniutei de Claudia Groza -Gata a trecut vremea ta! Pana la iarna, stai aici cuminte. Asta daca ai noroc sa fie zapada, sa fii utila, spuse stapanul, trantind usa podului. -Offf iar ma plictisesc luni bune pe aici, zise trista si ingandurata, saniuta. -Si se pare ca vei avea nevoie si de ceva reparatii, se aude din apropiere o voce firava. -Tu cine esti? intreaba saniuta. -Sunt o jucarie, un castel de lemn Castelul Turn, caruia baiatul stapanului i-a rupt o usa, si m-au aruncat aici. Nu au deloc suflet. -Te cred. Esti de mult aici? -De vreo doua luni. Imediat dupa Craciun. Doru, baiatul stapanului, este un copil rasfatat. -Da, asa este. L-am purtat prin cele mai frumoase locuri. L-am dus pe dealurile cele mai inalte, printre carari de munte si cazematele cele mai periculoase. Ma arunca intr-un colt al debaralei, fara pic de mila, dupa fiecare aventura. Mi-am rupt de doua ori piciorul drept. Tatal sau m-a reparat asa, de ochii lumii, pentru a rezista la inca o competitie. Mi-ar fi placut sa fiu vopsita, impachetata frumos, depozitata cum se cuvine, ofta saniuta. -Hai nu mai fi trista. Ne vom distra de minune. Sunt expertul petrecerilor., a spus hotarat Castelul Turn. Intr-adevar au jucat fel si fel de jocuri: mima, pacalici, au povestit si au cantat incat nu au realizat ca a sosit din nou decembrie. De fapt, ele nu aveau notiunea timpului. Intr-o zi, au auzit colinde. Cantece de liniste si frumos si bine. -Oare va ninge in curand? intreaba melancolica saniuta. -Nu stiu si nici nu ma intereseaza. Eu raman aici, pana voi fi aruncat probabil, sau cel mai bine pentru mine, voi ajunge la un orfelinat pentru copii, spuse trist castelul Turn. -Ai vrea sa ajungi la un orfelinat? spuse saniuta.

-Da, este visul meu. Acolo sunt sigur ca un copil m-ar repara si toti ceilalti s-ar juca frumos cu mine. As prinde viata si m-as hrani cu veselia lor, adauga, ganditor, Castelul Turn. Am venit si noi odata/La un an cu sanatate se aud colindatorii. -Doru, ninge! spuse tatal, privindu-l el insusi fericit. -Urraaa! Maine la derdelus. Repede, sa scoatem saniuta de la naftalina, se aude glasul zglobiu al lui Doru. Fara a sta pe ganduri si a astepta si alte rugaminti, tatal executa sarcina. Povestea unei incercari minunate A fost odata pe un drum de aur asezat un pom. El facea fructe de aur care se coceau numai cu iubire si blandete multa. Acest pom veghea calea cea de lumina a Domnului Dumnezeu. Cine reusea sa ajunga pe acel drum intalnea la un moment dat pomul. Intr-o zi pe cale se porni un om ce era plin de bune intentii, credinta in Dumnezeu si facator de fapte bune nenumarate. Merse el ce merse pana intalni pomul. Cand ajunse in dreptul lui, il saluta, il privi si rosti o rugaciune catre Domnul ca sa-l ajute sa inteleaga ce fel de incercare trebuie sa treaca, apoi astepta un semn divin. La un moment dat simti cum un Inger il bate pe umar si ii zice: Omule daca ai ajuns pana aici trebuie ca din blandetea si iubirea pe care Domnul ti le-a daruit, sa faci sa creasca mere de aur in pomul acesta. Te sfatuiesc sa te concentrezi si sa invalui pomul cu multa iubire, sa-i vorbesti cu blandete pentru ca el sa devina sensibil la vorbele tale. Incearca si asteapta cu rabdare ca pomul sa-ti raspunda. Omul facu cum il invata Ingerul Domnului si astepta. La un moment dat din ramurile pomului crescura flori de aur, frunze de aur, iar intr-un tarziu aparura si fructe de aur ce cresteau lin. Omul se bucura cu toata fiinta lui de acesta minune dumnezeiasca. Ii dadura lacrimile si spuse din suflet: Doamne iti multumesc ca asculti rugaciunea mea! Domnul auzi multumirea lui ce-i pornea sincer din inima, ii trimise o raza de iubire si il duse mai departe pe drumul de aur spre alte incercari la fel de minunate. Acesta poveste ti-o daruiesc ca sa-ti folosesca sa mergi mai departe, sa-ti amintesti ca dragostea lui Dumnezeu nu are limite, ca omul Ii este dator cu rugaciuni sincere de multumire. Iti dau o formula de multumire spre ajutor: Doamne Tatal meu Cel Ceresc spre tine indrept gandul meu, fiinta mea si iti multumesc pentru dragostea ce o reversi neancetat asupra mea.Te iubesc din toata fiinta mea. Nasturelul de Silvia Filip Era mic,rotund si avea culoarea albastra. Da...ati ghicit,era un nasturel ce se mai tinea intr-un singur firicel de ata la hainuta lui Mihai. Micul nasturel statea acum cu capul in jos,plecat ca pentru o rugaciune. Dragi copii am uitat sa va spun cine era Mihai. Era un baietel blond,cu parul carliontat si invata in clasa a IV-a B. Si era mare strengar. Dupa ce termina orele mai ramanea in curtea scolii si facea numai nazdravenii. Tocmai de aceea acum nasturelul suspina,tot in urma unei incaierari dintre Mihai si un coleg de scoala. Doar si nasturelul avea suflet... Afara plouase cu galeata de dimineata si nasturelul nostru se gandea cu groaza ce s-ar fi intamplat daca sar fi rupt si celalalt firicel de ata ce il mai tinea cat de cat... Ar fi fost pierdut... Calcat in picioare de trecatorii grabiti,murdar pe toate fetele,si-ar fi pierdut stralucirea... In gandul lui se ruga ca Mihai sa ajunga mai repede acasa,sa nu mai zaboveasca pe nicaieri. In cele din urma baietelul intra alene in casa. Il intampina mama lui care "citea" pe hainele baiatului ei ca acesta nu fusese nici astazi prea linistit. Dar nu spuse nimic... Vazu ca unul dintre nasturi trebuia cusut si se apuca in graba de treaba. Iar nasturelul nostru,cu inima batandu-i cu putere,spunea: -Ce bine ca am fost gasit la timp! Altfel m-as fi pierdut de fratiorii mei,nastureii,pentru totdeauna. As fi sfarsit intr-un cos de gunoi,sufocat... Sunt norocos! Iar pe Mihai il iert ca nu prea are grija de hainutele lui. Cand se joaca,uita ca este imbracat cu hainuta cea buna pentru scoala. Apoi nasturelul suspina,linistit,si spuse ca pentru sine:

-La urma-urmei,copilaria nu e decat una si trebuie sa o traim din plin... Voi ,dragi prichindei,ati pierdut vreun nasturel in timp ce va jucati cu prietenii vostri? Poveste despre biserica verde de Valentina Alexandru Pe trunchiuri de copaci stau cumintii sub coaja zane mici, care lucreaza pentru ca acestia sa vegheze linistea si pacea din padure. Zanele ocrotesc cu bratele lor luminoase fiinta copacului biosenzor. Sunt zile de sarbatoare in padure, cand toate zanele copacilor se aduna,se prind de maini si danseaza sub Luna plina stralucitoare. In acele momente, ele primesc mangaierea Lunii si a altor corpuri ceresti, care le hranesc cu energii si informatii necesare, pentru ca ele sa-si indeplineasca rolul lor de paznici vegetali. Micutele zane cer cu glasuri subtirele iubire si ajutor pentru protejatii lor, copacii, ca ei sa se uneasca si sa formeze biserica padurii, care, prin uniune si armonie, ii apara de orice rau. Biserica padurii sau biserica verde este cea care trimite pana departe, energii si informatii binefacatoare, care ajuta toate fiintele creatiei divine sa supravieiuiasca in trupuri fizice pe Terra. Este bine ca oamenii sa constientizeze aportul padurii la mentinerea vietii pe Pamant. Oamenii trebuie sa ocroteasca biserica verde si sa-i transmita mereu dragoste prin vorbe calde, care sa-i atinga sensibilitatea vegetala. Putem sa ne adresam padurii astfel: Padure, ce veghezi ca inima mea sa bata in acest trup pamantesc, te rog primeste dragostea ce ti-o ofer, pentru ca tu sa te intaresti si sa veghezi ca aici pe Terra viata sa continue, iar numele Domnului sa fie laudat si slavit asa cum este in ceruri. Asadar, sa-i vorbim padurii, iar apoi, cu drag, in gand,sa-i imbratisam uriasa ei fiinta verde. POVESTEA STELUTEI MONA de Valentina Alexandru Traia odata intr-o galaxie o stea mica, foarte stralucitoare, ce avea in jur puzderie de stele mici, ce-i tineau companie. Steaua aceasta se numea Mona. Ea era ocupata toata ziua cu tot felul de treburi, pe care Dumnezu i le dadea de facut. Intr-o zi, primi un mesaj divin, ce ii spunea sa se duca repede intr-o alta galaxie, caci acolo este nevoie de ea si de prietenele ce o inconjurau. Steaua pleca iute, cu viteza gandului si ajunse la locul cu pricina. Gasi o planeta mica, zurbagie, care nu voia sa asculte de legile divine si care, cu greu, era adusa la ascultarea lui Dumnezeu de o multime de Ingeri divini si de alte stele, care incercau si ele sa o orienteze pe drumul armoniei. Steaua Mona cerceta mica planeta si observa ca nu era urata in intregime. Pe ea se mai gaseau zone unde legile divine erau respectate, iar locuitorii il iubeau pe Dumnezeu si se straduiau sa-I faca Voia. Dar o multime de alte zone erau complet negre la culoare. Acolo se asezasera ingeri negri, ce-i foloseau pe locuitori pentru a-si stabili legile lor dizarmonice, pentru ca apoi sa ia in stapanire intreaga planeta. Mona se hotari sa atace cu lumina atmosfera, apele si solul acestor locuri negre. Isi puse si prietenele la treaba. Cu razele ei fierbinti ii urmari pe cei negri, care incercau sa distruga armonia. Mona bombarda zilnic cu lumina. Din cauza acestei energii puternice, zonele atacate incepura sa se zgaltiie, sa se cutremure si sa alunge de pe ele, prin zguduieli, tot ce era urat si negru. Mona si prietenele sale nu se lasara pana ce toti cei negri parasira definitiv acele locuri. Treptat, ea parcurse toata planeta si curata cu razele ei zonele dizarmonice. Dupa ce terminara toata treaba, pentru ca totul sa reintre in legile divine, ea si prietenele ei inaltara catre Dumnezeu o rugaciune, pentru ca El sa redea planetei armonia. Dumnezeu privi planeta, o lua in palme, sufla Duh Sfant peste ea, o roti putin si ii dadu drumul in cosmos, ca sa-si reia parcursul ei demult stabilit. Mona se bucura, cand vazu ca munca ei a fost cu folos. Privi planeta si, impreuna cu prietenele, o inconjura si ii trimise un mesaj: Planeta draga, fii calma, senina si plina de iubire, precum Tatal nostru din Ceruri este! In vizita la Mos Craciun de Blogu Toma

A fost odata ca niciodata un copil pe nume Henri , care astepta zi cu zi sa vina Mos Craciun cu darurile.Au trecut zece zile si zece nopti pana a venit ajunul Craciunului. Henri era foarte vesel cand a aflat ca in acesta noapte vine Mosul.Pentru ca el nu stia cum arata Mos Craciun, a planuit sa stea treaz toata noaptea.A trecut ora dupa ora pana ce s-a facut noapte.Toata lumea se culcase in afara de Henri care statea langa brad.A asteptat ore intregi dar Mosul tot nu venea.Cand s-a facut dimineata, Henri i-a intrebat pe parinti de ce nu a venit Mosul. Parintii i-au raspuns: - Mos Craciun vine doar daca copiii au fost cuminti si doar in timp ce copiii dorm. Tu ce ai facut astanoapte? -Pai, eu l-am asteptat pe Mos langa brad pentru ca nu stiam cum arata si vroiam sa aflu. - Cum?! Ce ai facut?! -Da, stiu, am facut o prostie dar nu va faceti griji, o sa rezolv eu tot. - Cum? - Pai, o sa ma gandesc. Se gandi pana ce ii veni o idee. -Stiu ce o sa fac, o sa caut tara lui Mos Craciun si o sa imi cer scuze. Zis si facut! Henri pleca in cautarea tarii Mosului. Pe drum, s-a intalnit cu un ren. -Ce faci, renule, te-ai ratacit cumva? -Nu, baietelule, dar tu ce faci aici? -Eu am venit aici ca sa ii cer scuze Mosului. -Daca il cauti pe Mos, te pot duce eu acolo. Henri mergea cu renul intr-o tara vijelioasa, aproape ca nu mai puteau merge. Henri intreba renul: -De unde stii tu unde sta Mosul? -Stiu unde sta pentru ca eu sunt unul dintre renii lui. Dupa un lung drum ei ajunsera la Mos. Cand intrara in casa unde locuia Mosul, nimeni nu era in ea. Asta insemna ca Mosul plecase la fabrica de jucarii. Atunci, renul o zbughi la fuga spre fabrica.Cand ajunsera Henri si renul, il gasira pe Mos incarcand sacul cu jucarii. Henri s-a dus la el si i-a zis: -Mosule, imi pare foarte rau ca te-am asteptat langa brad! Mosul il ierta si, drept recompensa, i-a dat doua daruri pentru parintii lui si lui Henri un clopotel si un dar. Henri i-a multumit si a ajuns cu bine acasa cu ajutorul lui Mos Craciun. De atunci, Henri nu a mai stat treaz in noaptea de Craciun. POVESTEA CELUI CE VEGHEAZA ZARILE PAMANTULUI de Valentina Alexandru Pe culmi de nori, pe Muntele Sperantei si Iubirii traia un tanar blond, cu ochii ca de smarald. El veghea cu grija ca armonia divina sa se mentina in marile si zarile Pamantului. Munca de paznic ii aducea multe

satisfactii, caci cu blandetea lui ingrijea plantele marilor, cu palmele sale luminoase curata zarile de orice nor malefic sau impur. Odata, pe cand veghea ca treaba ce o avea de implinit sa fie facuta cu temeinicie, baga de seama cum din apa unui lac se iveste o fiinta cu trup de fata, ce se invesmanta in petale albe si frunze mari, verzi. Deoarece pana atunci nu mai vazuse asa ceva, se indrepta spre acea fiinta, care plutea gingasa pe apa linistita. El observa ca ea trimitea semnale de iubire, isi inchidea si deschidea floarea sa alba, din care tasneau raze aurii, ce-l atingeau drept in inima. Simti pe data prietenia si iubirea acelei fiinte. Cum stia ca in floarea aceea era ascunsa o fata, incerca sa o convinga sa iasa din invelisul vegetal, strigand-o cu glas duios: Fecioara a apei, fecioara cu haine de lumina, te rog, arata-te si vorbeste-mi! Spune-mi cum te numesti, ca sa te pot chema, cand voi mai trece pe aici! Tinere cu plete blonde si ochii ca de smarald - raspunse fata - eu pazesc acest lac, pentru ca el sa ramana linistit, clar si incarcat cu multa lumina. Eu sunt nimfa lui, ma imbrac in haina unui nufar, pentru a ma alinta in Soare si a ma incalzi in lumina Tatalui Ceresc, care mi-a dat in grija aceasta apa intinsa. Eu te salut si iti trimit raze calde de iubire, caci stiu cat de mult te straduiesti si tu, pentru ca linistea, pacea si armonia sa domneasca in creatia divina. De cate ori treci pe aici, striga-ma asa : Nimfa a lacului acestuia, te salut si iti ofer linistea si pacea ce Tatal nostru ti le trimite prin mine, un slujitor al sau! Atunci eu te voi lua de mana, te voi mangaia cu fiinta mea si iti voi raspunde la salut cu un zambet plin de soare. Astept, cu drag, orice intalnire cu trimisul Tatalui Ceresc. Tanarul se indragosti de nimfa ce purta haina de nufar. Ea, la randul ei, ii raspunse cu iubire. Cei doi isi trimiteau mereu raze de lumina, ce le atingeau inimile si ii facea fericiti. Iubirea lor stralucea si era vazuta de departe. Fiintele celeste ii priveau cu multa prietenie si ii numeau: cei doi indragostiti solari, caci fetele lor straluceau ca Soarele. Chiar si acum, ei pastreaza stralucirea iubirii lor. Razele Soarelui se reflecta in apa lacului locuit de nimfa, iar ea le trimite in inalt, pe Muntele Sperantei si Iubirii, unde se afla iubitul sau ce vegheaza. Asa comunica ei si sunt fericiti. DIMINEATA DE TOAMNA de Floryka A venit iar toamna, cu aerul ei cald colorat in culorile aramii ale frunzelor pastelat colorate, ce au cazut la ce-a mai mica adiere de vant pe potecile neumblate, pe cararile pe unde doar gandul ne poarta, doar soaptele dulci au pasit pe aici candva. Stau si privesc un copac batran,cu trunchiul scorburos, cu crengile plecate de povara anilor si imbatranite de ploile iernilor geroase si al verilor calduroase, la umbra caruia statau tineri indragostiti ce nu se mai saturau de racoarea frunzelor, acum palide, ce de multe ori au fost sprijiniti de trunchiul batran care acum ar spune, eheii!!!! cati au trecut pe aici!! In fiecare an perechi perechi au stat la umbra si au sorbit licoarea dragostei, picaturile de roua asezandu-se pe ei, transformate in picuri de iubire. De ce in picuri poate va intrebati ? pentru ca fericirea nu se masoara in veacuri ,si nici in ani ,cateodata nici in clipe,fericirea se masoara in picuri mici ca de roua, proaspete dar firave, stand pe frunzele iubirii cromat colorate de culorile toamnei si care sunt sorbite de toti acei ce le intalnesc. In fiecare an ne intampina toamna cu povestile ei pastelate, cu diminetile cetoase cu zilele innorate, cu ploile caldute care curand vor fi reci alternand culorile cromatice cu cele reci. Stau si ma gandesc o clipa si incerc sa gasesc raspunsul ,oare asa este si viata, cromat colorata si parfumata la inceput? cum asa este si toamna frumoasa si calda in primele zile,si apoi alterneaza cu zile cetose,innorate ploi repezi si reci? Dar poate cine stie o razade soare face sa spulbere norii ,si incerca sa trimita caldura in sufletele celor pustiiti,dar oricat ar strajui raza de soare nu ar putea lipi frunzele toamnei la loc in pomii goi,nu ar putea vindeca ranile sufletelor straine ,pustiite de trecerea anilor . In fiecare an privesc melancolica frunzele cum cad, le numar si de mult nu mai stiu cate sunt, mereu le numar si o iau iar de la inceput, in fiecare an fac mereu asa. In acest an am sa numar numai

frunzele viu colorate si am sa le culeg apoi, prinzandu-le intr-o fila de carte apoi intr-un ierbar. (sunt doar gandurile mele intr-o dimineata calduta de toamna) POVESTEA CELUI CE IUBEA O STEA de Valentina Alexandru Pe cand Luna era foarte buna prietena cu Soarele si se vizitau si-si trimiteau multe mesaje de iubire, traia pe cer o stea, ce stralucea frumos atat noaptea, cat si ziua. Pentru ca luminita ei era vazuta de departe,intro zi un om de pe Pamant o zari si vru sa mearga la ea. Dar fiindca nu stia cum sa procedeze, il ruga pe Dumnezeu sa-l ia in carca si sa-l duca pana la steaua ce-i placea atat de mult. Dumnezeu ii indeplini aceasta dorinta, il lua si-l duse langa ea. Pe cand privea minunatia de stea, omul ii auzi glasul ce-i soptea: << - Draga omule, stiu ca ma iubesti si ca Dumnezeu te-a ajutat sa ma gasesti si sa vii pana la mine. Pentru ca dorinta ta de a ne imprieteni este foarte mare, eu iti daruiesc din trupul meu o bucatica stralucitoare, pe care te rog sa o porti mereu cu tine, ca semn al prieteniei noastre. Iata, aceasta bucatica de lumina face parte din fiinta mea, ti-o daruiesc, o lipesc de tine, ti-o pun pe umarul drept. Ori de cate ori vei avea nevoie de ajutorul meu, ridica bratul drept spre cer, spre tronul Tatalui Ceresc si spune: Doamne, sunt slujitorul Tau, doresc sa implinesc Voia Ta. Eu te voi auzi si prin bratul tau drept voi trimite o sageata de lumina, ce va ajunge drept la Tatal, care va primi mesajul,va afla dorinta ta si-ti va da, din marea Lui iubire, forta necesara pentru implinirea Voii Sale. Nu uita ca pe bratul drept ai o bucata de stea, ce te iubeste si te ajuta sa tii legatura cu Tatal Ceresc. Foloseste-o mereu, caci multe fapte bune vei putea face. Cu dragoste te invelesc si-ti urez un drum drept, plin de lumina! >> Zise steaua de pe bratul lui drept. POVESTEA UNEI FAPTE BUNE de Valentina Alexandru Traia demult, pe plaiuri de nori albi, un om-inger. Era un om devenit inger prin faptele bune pe care le facea mereu si care il umpleau de bucurie. Starea de bucurie era cea care il hranea si il ajuta sa faca din ce in ce mai multe fapte bune. Cu sufletul sau luminos putea sa detecteze orice fiinta din creatia divina, care avea nevoie de sprijin sau de mangaiere. Odata, pe cand el zbura printre stele, auzi un glas ce venea de departe si care se ruga pentru o mana de ajutor. Iute, omul-inger se indrepta inspre glasul plin de suferinta. Deodata, ii aparu in fata o planeta albastra, pe care se vedeau o multime de ochiuri de apa, niste munti, vai, paduri si multe rauri. Se uita atent si vazu intr-o poiana un copil ce plangea si striga dupa ajutor. Omul-inger, induiosat, se apropie de el, si-l intreba ce cauta acolo singur si unde este mama lui. Copilul, plangand, ii raspuse ca mama lui este natura, ca tatal lui este Soarele, iar el este un Inger care si-a a pierdut aripile si nu stie cum sa faca rost de altele. Omul-inger il lua in brate si ii spuse ca il va duce in lumea lui, la magazinul unde se gasesc aripile, si daca are aprobare de la Dumnezeu, el isi va putea lua altele, oricand. Atunci ingerelul ancepu sa planga si mai tare. Foarte speriat, raspunse ca nu poate merge la un astfel de magazin, pentru ca Dumnezeu s-a suparat pe el si i-a luat aripile si, cu siguranta, nu i le va da inapoi, pana nu va repara greseala comisa, iar lui ii este rusine sa dea ochii cu El. Atunci omul-inger se oferi sa-l ajute sa-si repare greseala. Ingerelul se mai insenina si il ruga sa mearga impreuna pana intr-un sat apropiat, unde locuia o fata cu parul de aur, pe care el o necajise altadata. Pentru ca ea nu-l iubea, el se razbunase, a blestemat-o sa nu-si gaseasca iubitul niciodata si sa ramana in inima cu o tanjeala de dragoste, ce niciodata sa nu fie implinita. De atunci, fata devenise trista si plangea tot timpul. Cand auzi despre ce era vorba, omul-inger il sfatui sa mearga la fata, si, pe cand ea dormea, sa-i atinga inima cu iubire si sa spuna: Inima, te eliberez de blestem, curatate de tot raul, umple-te cu iubire divina, fii vesela si cauta-ti iubitul! Ingerelul facu intocmai. A doua zi, fata se trezi bucuroasa si cu inima usoara privi spre Soare si ii zise: - Iubite Soare, atinge cu caldura ta inima mea si fa-o sa vibreze la dragostea ta! Ajuta-ma, Soare, sa-mi gasesc iubitul! Soarele, foarte sensibil, cand auzi rugamintea fetei, pe data-i trimise o raza de lumina calda si iubitoare, o imbraca in lumina de aur, o aseza intr-o caleasca, o ridica pe un nor si o duse intr-un palat. Acolo, ea intalni un fecior cu stea pe frunte, cu plete blonde si ochii de safir. Acesta ii intinse bratele si ii spuse: - Draga mea, eu te astept demult. Bine ai venit, eu sunt alesul tau, iubitul tau! Pe mine ma cheama Amor si locuiesc an Soare, aproape de Ingerii solari si de Tatal Ceresc. Eu sunt cel dupa care tanjesti. Inima ta

cauta caldura si iubire. Aici, in Soare, sunt toate acestea. In el se afla iubirea, caldura si viata, ce anima fiintele Pamantului. Fata intelese si se cuibari in bratele iubitului ei, iar ingerelul se umplu de bucurie. Atunci omul-inger il lua si-l duse pana la tronul Celui Preainalt, pentru a fi iertat. Dumnezeu, cand il vazu, ii zise cu blandete: - Tinere, in sfarsit ai invatat ca nu trebuie sa furi iubirea nimanui, ea este un dar de pret ce se ofera, nu se fura! Ingerelul fu mangaiat pe cap si trimis la magazinul de aripi, unde incerca cateva perechi, pana le gasi pe ale sale. Pentru ca trecuse lectia grea a iubirii, primi o noua misiune, aceea de a veghea ca inimile oamenilor sa fie mereu pline de caldura si iubire. Astfel, el deveni INGERUL PAZITOR AL INIMILOR. POVESTEA RAZELOR DE AUR de Valentina Alexandru Pe culmi de nori pufosi, ce plutesc in Imparatia lui Dumnezeu Tatal, stau multi Ingeri ce asteapta sa primeasca noi misiuni. Odata, Dumnezeu chema la el un Inger, ce locuia pe un nor albastru, pe care el isi facuse o casuta albastra, cu camere albastre si toate mobilele albastre. Acest Inger avea, si el, ochi albastri, stralucitori si buni. Ingerul, auzindu-se chemat, de indata dadu ordin norului sa mearga catre palatul Domnului. Cand ajunse in fata tronului Celui Preainalt, se inchina smerit si spuse : - Te ascult, Tata! - Dragule, spuse Dumnezeu, am o misiune pentru tine. Vezi, acolo, este un loc unde oamenii se inghesuie mereu si deranjeaza ordinea Mea. Du-te si intervin-o, pentru ca acest lucru sa nu se mai intample si ca totul sa reintre in armonie. Ingerul se uita spre locul cu pricina si vazu o multime de oameni ce se certau si se zbateau sa apuce o bucata de metal stralucitor, numit de ei aur, din care doreau sa-si faca podoabe. Ingerul analiza situatia si-i veni o idee. Lua bucata de aur, o acoperi cu pamant, cu muschi, cu flori si o ascunse intr-un munte. Apoi, trimise o raza de lumina, din Cerul in care se afla, lega de raza bucata de aur ascunsa si ii trimise multa iubire, pana o topi si o transforma in mici bucatele stralucitoare, pe care le risipi apoi in intreg muntele. Astfel, acel munte deveni stralucitor. Cand oamenii vazura un intreg munte stralucitor ca aurul, se minunara si se intrebara: ce sa faca ei, ca fiecare sa obtina o bucatica din el? Atunci Ingerul lua chip de om si le spuse: - Dragi oameni, daca acest munte este stralucitor in intregime inseamna ca el este o comoara. De ce sa nul lasam asa? Sa ne bucuram cu totii de frumusetea lui! Nu trebuie sa ne certam pentru o bucata de aur. Iubirea din inima noastra poate transforma orice piatra in lumina stralucitoare. Aurul se obtine din minerale incalzite, topite cu raze de iubire solara. Daca vom iubi tot ce ne inconjoara, chiar si noi vom deveni armoniosi si stralucitori ca aurul, iar stralucirea aurului obtinuta din iubire ne va uni pe toti cu Dumnezeu. Oamenii, intelegand ca aurul poate fi fabricat de fiecare prin propriul efort de iubire, se dusera la casele lor si fiecare incerca sa transforme in aur tot ce-i iesea in cale. Astfel, prin acest efort, in acel loc, altadata plin de tensiuni si de certuri, aparu o lumina puternica, pe care Dumnezeu o vazu si atunci ii spuse Ingerului: - Dragule, oamenii aceia au devenit aurii si ei. Ce frumosi sunt! Ti-ai indeplinit misiunea! POVESTEA PLANTELOR de Valentina Alexandru Mistere, taine, povesti prezente, trecute si viitoare sunt inscrise in norii cerului, in pulberi de stele, pe planete si alte corpuri ceresti. Iata o poveste ce vine de departe, dintr-o alta galaxie, de pe planeta Alfa, unde oamenii ce o locuiesc seamana cu cei de pe Pamant. Sterg cu palmele un strop de lumina ce licare sub un nor celest si iata, soseste aceasta poveste: Demult, pe cand toate planetele si toate stelele stateau cuminti, pe raft, in camara lui Dumnezeu, si inca nu se invirteau, parcurgand spatii, traia pe un nor de azur un ingerel. Era tare dragut, avea bucle blonde si picioruse zglobii si vesele. Acest ingerel, cat era ziua de lunga, privea printr-un cristal de cuart lumea ce se nastea din cuvintele si iubirea lui Dumnezeu Tatal. El vazu cum, din multe pulberi ce se adunara la un loc, se nascu un nor, ce lua o forma rotunda si incepu a se invirti in miinile lui Dumnezeu. - Doamne, ce bila frumoasa ai facut, zise ingerelul. Te rog, da-mi-o si mie, sa o ating!

Ingerelul o atinse, si locul unde isi pusese mina deveni verde. Speriat, isi trase repede bratul si il intreba pe Dumnezeu: De ce atingerea mea s-a facut verde? - Verde va fi, copilul meu, culoarea ce va predomina pe aceasta planeta, Terra, zise Domnul. Atingerea Ingerilor Mei va aduce pe ea aceasta culoare. Verde va fi si plin de viata orice loc de pe Pamint unde vor poposi ei. In aceste locuri, Eu voi trimite Ingerii, ca ei sa puna plantele ce se vor naste in laboratoarele divine. Vreau ca plantele pe Terra sa aiba vesmint verde si sa poarte pecetea Ingerilor Mei. Numai floarea lor, inima lor, ce-Mi va vorbi, o voi face de diferite culori, in functie de misiunea pe care I-o voi da fiecareia. Vezi, Ingerelul meu, tu esti primul ce ai pus o urma verde pe Pamint. Tu vei fi si primul ce vei duce o planta pe el, dar pina atunci mai este.Tu du-te, concentreaza-te si sa faci, din iubirea ce ti-o voi trimite, o planta. Gindeste-te la ceva frumos, mic, ceva care sa poata creste si umple repede pata ta de culoare verde. Ingerul pleca, se aseza pe norul sau si hotari sa faca o planta mica, mica de tot, care sa formeze un covoras, moale si frumos. O facu, o inchise intr-un glob de iubire, si i-o trimise Tatalui. Dumnezeu, cum o vazu, ii placu tare mult si hotari sa o aseze pe Terra, in ziua cind ea va fi gata sa primeasca prima planta. Ingerelul astepta acea zi, si ea veni. La semnul lui Dumnezeu, el pleca sa puna in zona lui verde planta care crescu repede, se inmulti si acoperi cu trupul ei zone intinse. Un covoras verde, moale si frumos acoperi Pamintul. - Doamne, da-i un nume, caci nu stiu cum s-o chem! - Sa-i zicem, pur si simplu, iarba, si ea va fi foarte raspindita! - hotari Domnul. De atunci crescu iarba pe Terra, dar nimeni nu stie ca ea a fost crescuta intii din inima unui ingerel vesel, cu plete blonde. De cite ori vezi iarba, sa stii ca el are si acum grija de ea si sopteste-i: - Mai, ingerelul ierbii, eu am aflat povestea ta, te rog, ajuta-ma sa o spun copiilor, care se afla acum la scoala planetei Terra! POVESTEA INGERULUI CU MANTIE ROZ de Valentina Alexandru Demult, pe cind Cerurile nu existau, pe cind Pamintul era un mic ghemotoc in miinile lui Dumnezeu, a fost un Inger frumos cu ochi stralucitori si mantie de stele roz, ce raspindeau in juru-i raze de lumina roz si parfum de trandafiri. Acest Inger se chema Rozeea. El statea pe un nor trimis de Dumnezeu, ca sa-l hraneasca si sa-l ajute in munca sa. Rozeea facea din iubirea sufletului sau mici sfere roz, cu parfum de trandafiri, pe care le aseza in pernele norului, apoi le trimitea intr-un laborator vegetal, unde un mare specialist le crestea intr-un mediu de cultura, pina cind ele deveneau micuti trandafiri roz cu radacini, tulpini si frunze. Apoi, plantutele erau inchise in ambalaje de lumina si duse pe Pamint. Aici, ele erau invelite intr-o alta haina, de culoare verde, si depuse intr-un incubator terestru, unde cresteau intr-un mediu special, ce continea multa apa, cristale minerale si energii terestre. Cind Ingerul Rozeea cobora de pe nor, ca sa vada ce mai fac micile lui sfere, plantutele trandafir scoteau capul din solul terestru si-l salutau pe cel ce le daduse lumina din sufletul sau. Rozeea isi mingiia plantele, statea cu ele mai multa vreme, pina cind imboboceau, infloreau, si raspindeau in jur parfumul trandafirului roz, adica a lui Rozeea. El se ocupa de trandafirii sai, pina cind toti se deschideau si-l salutau. Ingerul primise de la Dumnezeu aceasta misiune si se straduia sa o indeplineasca cit mai bine. Dumnezeu Tatal ii spusese ca, intr-o zi, cind Pamintul va deveni si el stralucitor, el, Rozeea, va putea sta permanent pe aceasta planeta, iar trandafirii roz vor fi pretutindeni, inmiresmind atmosfera si oferind tuturor oamenilor iubire roz, trandafirie. ISPRAVA VULPII de Ana-Maria Cotmeana Intr-o zi, in padure, ursul se lauda ca este cel mai destept dintre animale si ca nimeni nu ar putea sa il pacaleasca vreodata. Cumatra vulpe il auzi si se hotari sa ii dea o laudarosului o lectie pentru aroganta sa. Se tot gandi, se tot rasuci, se mai gandi o data cum sa faca asta si isi aminti ca ursilor le place mierea. Iar intr-un copac batran, foarte batran isi faceau veacul niste albine. Dupa ce faceau miere, albinele plecau si o lasau in grija viespilor. Vulpea pusa pe sotii ii povesti ursului despre locul cu pricina si uita asa, pur si simplu, sa ii povesteasca si despre paznicii stupului.

Mormaila isi infunda pofticios botul in stup, dar avu parte de o surpriza taaare neplacuta. In timp ce se tavalea de durere in chinuri groaznice, vulpea zambind pe sub mustati ii spunea : - Deci care va sa zica ursule, pe tine nu te poate pacali nimeni, nu? Eiii, dragul meu, tocmai ti-am demonstrat ca lacomia poate juca feste pana si celui care se proclama cel mai destept intre animale. POVESTEA CELUI CE A CUNOSCUT RAIUL de Valentina Alexandru Pe cind Soarele locuia intr-un palat de aur, pe bolta cereasca, iar Luna era imparateasa peste o zona intinsa a marii de argint, traia un mos cu plete albe ce avea un toiag de argint, cu care cutreiera, in lung si in lat marginile Pamintului. Intr-o zi, mosul se opri sa admire o poarta plina cu nestemate, apoi batu in ea, ca sa fie primit, dar nu auzi raspuns. Tirziu aparu in poarta o mica aratare. - Ce vrei, mosule? - intreba aceasta. - Vreau sa aflu ce fel de gradina este aici! - zise mosul. - Mosule, este o gradina cu fructe de aur, ce se coc numai la Soarele diminetii si care nu pot fi culese decit de oameni ce cunosc taina ei. - Ce taina, taica ? - insista mosul. - Daca vrei sa afli, mergi pina la palatul Soarelui si intreaba acolo, i se raspunse. Mosul privi spre Soare si il ruga: Soare de aur, ce stralucesti peste noi toti, te rog, spune-mi ce taina ascunde aceasta gradina? Se inchina de trei ori si trimise multa iubire Soarelui. Acesta primi mesajul si, pentru ca este foarte sensibil la iubire,ii raspunse: Mosule, aceasta gradina este Raiul. In ea intra numai cei ce au haina de aur pe ei, iubire de foc in inima si o privire limpede si buna. Daca tu ai asa ceva, intra si vei putea gusta din fructele gradinii. Daca vei minca din ele, vei redeveni tinar, frumos, cu chip de inger si vei putea sa vii sa locuiesti cu mine in palat, in veci. Mosul multumi Soarelui, inalta o rugaciune catre Domnul si ii ceru haina de aur, iubire in inima, o privire limpede si buna si batu in poarta gradinii. Poarta se deschise singura, intra si vazu pe ramurile copacilor mii de fructe aurii ce straluceau in lumina Soarelui de dimineata. Lua o para, o minca si pletele-i redevenira blonde. Lua un mar, il minca si pe acesta, si fata-i deveni neteda si stralucitoare. Lua o pruna, o inghiti si baga de seama ca se facu usor. In cele din urma, minca o piersica si se umplu de parfum, si incet se inalta spre Soare. Pluti putin si ajunse in palatul Soarelui, unde traiau o multime de feti frumosi, ca si el. Acestia erau ocupati, dar l-au intimpinat prietenosi. - Bine ai venit! - ii urara ei, de acum esti de-al nostru. Deschide-ti inima si iubeste cu foc tot ce-i viu, plin de spiritul Creatorului nostru, Tatal Ceresc. Pune-te pe treaba si spune impreuna cu noi: Te slavesc, Tatal meu Ceresc! POVESTEA PRIETENIEI de Valentina Alexandru Intr-o padure tropicala cu multe liane, arbori de cauciuc si de cafea, traia un elefant, pe nume Tit. Acest elefant era mic, dar deosebit de antelept. In fiecare dimineata, el obisnuia sa faca o plimbare prin padure, sa mearga la rau, sa faca cateva dusuri cu apa rece si sa admire rasaritul Soarelui si intreaga natura, care se trezea din somn. Printre animalele padurii, Tit gasise un prieten, un mic papagal roz, pe care il chema Carlos. Acesta era foarte vorbaret si la fel de intelept ca si Tit. Ei discutau despre foarte multe lucruri toata ziua si uneori mergeau in vizita pe la fiintele bolnave din padure. Intr-o zi, cei doi au ajuns in dreptul unui copac, care plangea de suferinta. Induiosati, au hotarat sa faca tot ce le era in putinta ca sa-l ajute. Pentru ca nu prea intelegeau ce i se intamplase copacului necajit, au cerut ajutor unui talmaci. Acesta le transmise ca bolnavul avea o ramura rupta, care il durea foarte tare si il ampiedica sa-si vada de treaba. Imediat, Tit, cu trompa lui agila, indeparta ramura rupta si puse pansamente din ierburi tamaduitoare peste rana copacului. Carlos, in timpul asta, ii vorbea pacientului, il inveselea cu niste glume, ca sa mai uite de durere. Dupa ce rana a fost pansata, copacul simti cum durerile il mai lasa si chiar zambi putin. Cei doi i-au spus ca vor sta pe aproape si ca poate oricand sa-i solicite pentru un ajutor. Copacul se induiosa foarte tare la dragostea ce i-o aratau cei doi si porni sa planga de fericire. Lacrimile au inceput sa curga pe coaja lui groasa si sa se adune in mici jgheaburi

lemnoase. Erau lacrimi de recunostinta si de aceea, erau deosebite. Cine se atingea de ele, simtea cum acestea uneau prin iubire fiinte ce se indrageau. Acestea sunt lacrimile Arborelui de cauciuc. POVESTEA NORULUI ZBURATOR de Valentina Alexandru Pe cand Soarele si Luna se imbratisau traia pe un colt de cer un mic nor ce putea sa-si schimbe culoarea si infatisarea dupa cum dorea. Dumnezeu ii daduse in grija un ingerel dragalas, pe care il purta acolo unde el dorea. Aceasta era misiunea lui - sa fie vehicul pentru ingerelul cel dragalas. Norul il apara si il camufla pe ingerel cand se deplasa in zone mai periculoase, acolo el intalnea urati cu sulite ce voiau sa-l dea jos de pe norul sau. Atunci norul isi schimba infatisarea, se transforma in cal de lupta, ce nu putea fi intrecut de nici un vrajmas al ingerelului pe care il ingrijea. Cand se duceau la Dumnezeu cu vreo problema, norisorul se transforma in porumbel, cu pene de aur, si zbura iute chiar langa tronul Tatalui Ceresc, iar cand ingerelul voia sa mearga la prieteni, in vizita, norul se impodobea cu stelute si panglicute luminoase, colorate, pentru ca prietenii sa-l recunoasca de departe. Si uite asa, pentru fiecare situatie, norul avea cate o infatisare potrivita momentului. Astfel de norisori exista si acum. Ei nu pot fi gasiti decat de ingeri ce stiu sa se poarte cu ei si sa traiasca pe ei, si care au o mare dragoste pentru Tatal Ceresc. Aceste vehicule le primesc numai cei ce-si inchina viata lui Dumnezeu si implinirii vointei Sale. POVESTE DESPRE CULOAREA NORILOR de Valentina Alexandru Fug nori pe Cer transportand de ici colo, cu mare viteza, entitati ce circula cu misiuni divine. Acesta circulatie este dirijata prin gand. Gandurile bune sunt inspirate de Tatal Ceresc care isi cheama slujitorii la actiuni legate de linistea, pacea si armonia lumii divine si a intregii Sale creatii. Exista nori de toate culorile. Culoarea le este data de tipul Ingerului care se deplaseaza. Astfel, sunt nori galbui-aurii pentru Ingeri puternici ce poarta o stea pe frunte. Nori azurii pentru Ingeri cu ochii ca safirul. Nori albi pentru Ingeri ce au un Soare in inima. Nori roz pentru Ingeri ce imbraca o haina roz parfumata. Fiecare culoare este un simbol, astfel, Ingerii, pot fi recunoscuti unul de celalalt. Dumnezeu a dat fiecarui Inger un nume cu care chemat atunci cand i se da o sarcina de indeplinit. Pentru misiuni mari, care implica planete cu probleme, sunt trimisi Ingeri cu haina de aur stralucitor, ei se mai numesc stele. Pentru misiuni galactice, ce se refera la supravegherea si controlul armoniei galactice, sunt trimisi Ingeri aurii, cu stea pe frunte. Pentru misiuni mai mici, la nivelul unui sistem planetar sunt folositi Ingerii azurii. La nivel planetar intervin Ingeri roz parfumati. Ingeri albi ce poarta un Soare in inima sunt folositi pentru interventiile la nivel intergalactic, ei stabilesc punti de legatura. Toti ingerii, lucreaza numai la semnalul Divinitatii, folosesc iubirea in misiunile si strategiile inspirate de Tatal Ceresc, in toate cazurile ce apar. ulciorul nu merge de multe ori la ap - Nu tiu cum, dup o via ntreag de munc din asta...spuse dintr- o suflare i oft cu obid. Dup ce ai muncit toat viaa la ar, ai fcut micare nu glum!, n aer curat, nu tu poluare, nu tu stres, munca-munc, odihna-odihn... Unde mai pui i tratamentul la att de renumit i naturist pe deasupra: auzi, duuri scoiene de cte ori pe zi era nevoie. i-a crpat! i vrs of-ul, cci era mai-mai s dea-n clocot i feticana asta, Kina de-i spuneau 'a lu Nuu', nu suporta laptele prea fierbinte- se-elegea, vezi bine, de mi-nune! cu Nuu, la micu'.. i cel mai mofturos, bineneles. Dup ce turn, grijuliu, o porioar Kinei, ct s ia i el o gur de aer s se mai liniteasc- s dea pe-afar de suprare, nu alta!-, cnd s-i ndrepte spatele simi nite picturi-furnicturi pe la ncheieturi... mai c-l usturar-gdilar! Nu-i pic bine deloc. 'Vrsta!'i spuse, dar nu cu resemnare. Se aez la locul lui. Ul, el nu avea ru de nlime, sttea voios i mai la margine. Ba chiar, Ul, mai curajos din fire, i povestea i lui ce se mai ntmpla dincolo de colul mesei. Acum se simea stingher n mijloc, pe mescioar, dac se gndea bine chiar i-ar fi cedat lui Ul locul lui i i-ar fi

fcut curaj pentru un loc la margine. Se uit cu...cu o privire n care se citea doru spre locul celui care a fost...Ul-Tschoru. i spuse ctrnit, ca pentru sine: Dac-a pleznit careva de sntate, apoi el a fost acela! Centenara familiei i bunica micuei Kina- castronelul la drgla i cu zmbetul pe buze tot timpul- ei bine, btrna Stra-Kina, dei foarte tare de urechi- nu le-avea deloc, cum o fi auzit oare, n-a putea s spun!- a prins ea ceva din amrciunea vecinului ei mai nou, i spuse: - Las, domnu' Coffer...oft i ea. Pe Ul l cunosc eu bine. Era aa, cum e Kina noastr acuma, cnd l-au adus aici. A avut o via lung, scurt, cum a fost, dar frumoas. Matale nu te-ngriji, domnu' Coffer. Eti fcut din alt aluat. Mai finu, dar mai rezistent. Ul era el voinic, dar era la cheremul tuturor. tii cum st treaba: fierbinte-rece, rece-fierbinte, de cte ori era nevoie, la el venea toat lumea. Avea mndria lui, c de!, toi tiau de el i de duurile lui scoiene. A fcut treab bun la viaa lui. tiu c i-era prieten. Ascult-aici la mine, au mai fost i alii i n-au dus-o ct el... - Bun a fost, mcar c-l puneai i pe sob. Nu ca astea de le-au adus acuma. Ai vzut? Cic de la ora, de-a pus Nuu una pe sob i s-a topit toat de nou ce era. A scos un fu-um i un miro-os! Ai vzut i matale. Ce, i mai vine s bei?! Ct ar fi ea apa de limpede, ct ar... Ah, nici apa nu mai clipocete cnd o torni n ele. Se-aude...parc-ar vrea s-i treac de a-i mai fi sete. Numai mbufnate i nfundate. i ce nume! Gale-Ata! Gale-Ata! O vrea el s sune franuzesc, dar mtu Stra-Kina, ct sunt eu de modern, nu-i de aa ceva la noi... i Coffer era abia la nceputul pledoariei lui- multe erau la el n suflet- cnd se auzi vocea piigiat a Kinei. - Domnu' Coffer, zise Kina care ntre timp era din nou curat i auzise discuia dintre bunica ei i domnul cu rever i floare roie la butonier, mi-a spus mie bunica: s-or topi ele la cldur, dar la crat ap rezist mai bine. Pe cnd... alde Ul-Tschoru nu merge de multe ori la ap i poc! se crap. Att a apucat s zic, i-n buctrioar a intrat mama, privind suspect la Nuu care era ct pe-aci s-i de drumul din mn Kinei. Draga de ea i nnbui sperietura cu un 'A-ah!', apuc s-i trag sufletul, i mama deja strngea masa. Puse lucrurile pe raftul de deasupra i se lu de pregtit prnzul, cu Nuu tot timpul prin preajma ei. Magarul incarcat cu aur, tot paie mananca A fost odata ca- n poveste, A fost precum era si este un magar la curtea unui rege. Numele lui era Ane duRoi. Ane duRoi a vazut multe la viata lui si mai ales... Aur! si asa de mari bogatii incat pentru noi, muritorii de rand, tare- ar fi greu sa descriem toate astea in cuvinte! Ati ghicit! Aurul era marea lui pasiune. Atatia saci plini cu aur a carat, ca la un moment- dat si- a dat seama cat de iremediabil indragostit e de rotocoalele acelea stralucitoare, sclipitoare, galbioare, ademenitoare, in final chiar apetisante... ce sa mai, cuceritoare! Dar... n- a spus la nimeni. Spre fericirea lui, a ajuns asa de bine vazut de insusi regele, incat acum aurul nu- i lipsea nici intr- o zi. Avea permanent un cercel de aur intr- o ureche- nu- mi amintesc bine care-, si purta adesea chiar si manta cusuta cu fir. Isi imagina ca tare cuceritor trebuie sa mai arate astfel dichisit! Si zambea cu cel mai graitor zambet de care se simtea in stare eul lui- adica ranjind gingiile pana la magarestile- i urechi daurite. Dar ceva- l impiedica pe Ane duRoi sa fie fericit. Deplin fericit. Si anume... o indigestie! Iata o problema cu adevarat spinoasa! Pentru un magar ca el era mu- sai! sa fie mereu in forma. Altfel se putea sa fie curand- curand indepartat de rege si de... Aur! Fa-te bine! Fa- te bine!! Nu te panica! NU te panicaaa!! Si... Venea frecvent in vizita la Ane duRoi... o nevastuica, v- ati dat seama. Cand ii era lumea mai draga, Shrenk facea prezenta. Nu puteai s- o ignori nicicum! ( Era, vezi bine, psihologul lui.) Intr- un tarziu a observat Shrenk ca lui duRoi ii cam sclipesc ochii dupa aur. Si a intuit marele adevar! Asa ca a intocmit la repezeala un test de unde trebuia sa reiasa ca magarul nostru sufera de pe urma galbenilor. duRoi a facut testul si Shrenk a triumfat! Bietul de el s- a vazut nevoit sa- si marturiseasca ascunsa pasiune pentru monedele de aur.

Shrenk nu s- a lasat si a vrut sa cerceteze cauzele unui astfel de sindrom. Asa ca, pentru a-si dovedi competentele de terapeut, si- a indesit vizitele. Nefericitul duRoi! N- avea incotro si trebuia sa se lase citit ca o carte deschisa. Iha- Hiii! Si- a amintit!! Cum se plimba odata prin gradina si cum in preumblarile sale i- au cazut copitele pe- o carte... A tras repede cu ochiul stanga- dreapta... Nimeni! O uitase pasa- mi- te cineva. Si simtindu- se in siguranta, si- a varat botul intre paginile ei. Cu poze! I- a placut cel mai tare una in care un magar adulmeca un trandafir. Si s- a dat infricosat inapoi cand acelasi magar era mai- mai sa fie hartanit de niste talhari! A- nchis repede cartea si... Ce sa vezi! Pe coperta... un magar de aur! Ei, asta nu i- a iesit din cap si pace! Adica, daca se poate, de ce nu? Si uite- asa... la- nceput s- a angajat sa care avutiile regelui. Doar- doar s- o acoperi cu aur! Apoi a- nceput sa poarte azi un cercel, maine o manta... dar de Aur! tot nu se facea. Ane duRoi incepu sa planga. De vreo saptamana, la fiecare mic- dejun inghite macar unul din rotocoalele acelea stralucitoare, sclipitoare, galbioare, ademenitoare, in final chiar apetisante... Ce sa mai! Face cura! Lui Shrenk i- a picat fata. S- a gandit ca, probabil, domnul Apulleius ar fi tare contrariat daca ar afla vreodata ce efecte au cartile sale asupra unor categorii de cititori! Si i- a prescris urgent lui duRoi apa, paie si bataie... ca oricarui magar normal si sanatos. Verdictul a fost, fara apel, ca magarul incarcat cu aur, tot paie mananca! Capra sare masa, iada sare casa Candva, Bunul Dumnezeu Si- a imaginat c- ar trebui sa fie pe pamant... caprele. Istoria lor incepe tare demult, inca dinainte de Potop. Dar norocul nu le- a parasit, si- n Arca s- a gasit un loc si pentru ele. Si dupa timp indelungat, urmasii caprelor din Arca povesteau- or mai fi povestind si astazi, cine stie?copiiilor si copiiilor copiiilor lor despre venerabilul Stramosu- capra de capatai a neamului caprelor. Se spune despre acest Stramosu ca ar fi avut un contract cu Noe pentru un an si- umpic mai bine. Cam atat a petrecut el in celebra corabie. Buna parte din acest timp insa, capra din poveste a suferit de rau de mare. A- ncercat in fel si chip sa se adapteze unui trai marinaresc. Si, cum- necum, a reusit! Sa vedeti cum! Pe cand hotarase Stramosu ca el si raul de mare nu pot coexista, hop!, si- a amintit de primul lucru pe care l- a facut dupa ce a vazut Arca. Ei bine, a facut top!, si- a sarit pragul. S- a gandit el si si- a zis ca asta o fi lege pe corabie, aici nu s- o putea trai altfel! Asa ca, de fiecare data cand Arca se- nclina, hop! si el. Si azi hop!, si maine top! si tot asa un an si- umpic mai bine. A devenit Stramosu campion la sarituri dupa perioada asta... si a- nceput sa- i placa. Dupa experienta cu Potopul, a ramas cu ,,Saritul"- devenit intre timp si stil de viata si porecla- si cu... nevasta. Zicea el ca ea, mama tuturor caprelor, a ramas impresionata inca de cand l- a vazut pentru prima oara sarind peste prag. La- nceput, Stramosu a sarit pragul. Strabunu insa a- nvatat repede sa sara peste alte capre ca s- ajunga mai dihai la tufa cea mai verde. Bunu, Tutzu si Tzutzu au vrut cu tot dinadinsul sa pastreze traditia familiei. Atata valva a starnit povestea lui Stramosu, incat fiecare din urmasii lui au gasit cu cale sa nu se lase mai prejos. Tzutzu cel putin, ca ultim descendent, e cea mai saritoare iada care- a existat. Intrucat ea a obtinut performante nemaintalnite in domeniu! Arta saritului a reusit sa faca proverbiala istoria neamului ei, unde capra sare masa si iada sare casa. Deviza lui Tzutzu este, v- ati dat seama, ,, Unde unul a putut, pot eu si mai mult!". Asa ca Tzutzu sta la bloc. Are sistem. Si- si inchipuie, probabil, ca manelele fac bine la digestie vecinilor de cartier. Aceasta a fost povestea unui neam de capre, din cele mai vechi timpuri pana azi. Si neamul acesta o fi avand inca urmasi, care- or trai chiar azi si- or fi pretutindeni.