ISPITIREA DREPŢILOR

(Când bărbaţii de treabă sunt duşi în ispită)

Bill Perkins

PARTEA I : Sensul luptei

Capitolul 1. De ce trupul gol al femeii arată atât de

bine

Ideea acestui capitol s-a născut într-o noapte de vineri în timp ce

tocmai îmi puneam în funcţiune stropitoarea pe peluză. Traversând curtea,
am observat lumină în casa alăturată. Întrebându-mă ce putea să-i fi ţinut
pe vecini atât de târziu, m-am apropiat de gard şi-am privit printre şipci.
Mă aşteptam să descopăr câţiva jucători de cărţi. N-am văzut, însă, decât
o femeie care vorbea la telefon. Un fapt cu totul obişnuit dacă ea ar fi fost
îmbrăcată. Însă nu era.
Ochii mei au îngheţat asupra ei. Adrenalina îmi bubuia prin vene.
După câteva secunde de contemplare, am reuşit să mă smulg de lângă
gard. Îndepărtându-mă, mă întrebam de ce o femeie dezbrăcată poate fi
atât de frumoasă. Şi, astfel, de ce frumuseţea ei mă impresionează într-
atât?
Au trecut de la această întâmplare cincisprezece ani şi, de atunci,
am luat legătura cu mii de bărbaţi, iar cu mulţi alţii am vorbit personal. Am
organizat sondaje confidenţiale pentru a cunoaşte, cu adevărat, ceea ce
gândesc şi fac bărbaţii. De-a lungul acestui timp, am descoperit că orice
bărbat are parte de propria-i confruntare cu poftele trupeşti. Nici unul nu
poate scăpa de ademenirea acestora. Nici unul.
Dacă şi voi sunteţi aşa precum sunt mulţi dintre amicii mei, veţi vrea
să ieşiţi câştigaţi din această confruntare. Veţi vrea să vă bucuraţi de
frumuseţea unei femei fără să vă puneţi în pericol curăţenia sufletească.
Cu toate acestea, probabil că ştiţi deja, puritatea nu e uşor de păstrat. Mai
cu seamă în zilele noastre! Senzualitatea vă trage cu ochiul pe ecranul
televizorului şi vă momeşte pe monitorul calculatorului. Vă cheamă din
paginile revistelor şi vă amăgeşte la locul de muncă. A nu-ţi mai îngădui să
te laşi dominat, în mod imoral, de atracţia feminină nu e un lucru uşor.
Însă nu e imposibil. Sunt convins că primul pas e acela de a înţelege,
totuşi, de ce o femeie dezbrăcată arată aşa de bine.

Frumuseţea femeii şi misterul ce-o-nvăluie

Când am văzut, pentru prima dată, trupul gol al soţiei mele mi s-a
părut că iau parte la ceva aproape sfinţitor. Nimic din întreaga creaţie nu
se putea compara cu frumuseţea goliciunii sale.
Evoluţioniştii încearcă să despoaie frumuseţea femeii de mister. Ne
spun că bărbaţii sunt atraşi de goliciunea femeii în virtutea selecţiei
naturale. Ei aduc argumente în sprijinul ideii că bărbaţii şi-ar pierde dorinţa
de a-şi perpetua neamul dacă nu s-ar simţi atraşi de femei. Evident, acest
punct de vedere reduce magnetismul sexual la un tip de experienţă
exclusiv biologică, animalică. Ceea ce nu este. Dumnezeu i-a creat pe
bărbaţi cu o dorinţă sexuală naturală. Ne-a alcătuit astfel încât să fim
atraşi de femei.
E mai mult decât un oarecare detaliu accidental de programare pe
scara evoluţiei. Cartea Proverbelor încearcă să descopere natura
sentimentelor dintre un bărbat şi o femeie. Agur, fiul lui Iache, descrie
patru lucruri prea minunate pentru ca el să le poată pătrunde cu mintea.
Unul dintre ele este calea omului la o fecioară (Proverbe 30:19). Ceea ce
se întâmplă între un bărbat şi o femeie conţine un sâmbure de mister. El
nu va putea fi niciodată pe deplin înţeles.
Acest răspuns nu vă satisface, probabil. N-ar trebui să fie aşa.
Dumnezeu a creat ceva minunat pentru bărbaţi, un lucru care trece
dincolo de limitele puterii noastre de înţelegere. Misterul s-ar spulbera
dacă am avea răspunsul. Indiferent de vârsta la care ajunge un bărbat,
farmecele femeii nu încetează niciodată să-l atragă. Dimpotrivă, pe
măsură ce îmbătrânim, atracţia devine şi mai puternică prin faptul că
imaginaţia va tinde să înlocuiască experienţa. Misterul trece dincolo de noi
înşine. Iar misterul nu e un rău. E bun. Este un dar minunat de la
Dumnezeu.
Deşi esenţa acestui mister este inaccesibilă gândirii umane, există
anumite aspecte care sunt, de fapt, foarte simple. De exemplu, femeile
dezbrăcate arată atât de bine pentru că arareori le putem vedea astfel.
Întreaga idee a goliciunii e darul oferit de Dumnezeu doar oamenilor.
Animalele, de pildă, nu pot fi „dezbrăcate".

Comoara ascunsă

De-a lungul anilor am avut câţiva câini. Cel mai recent a fost un dog
de cam 50 de kilograme pe care, după cum i se şi potrivea, îl chema Big.
Atunci când îl luam la plimbare, oamenii mă întrebau: „Cum îl cheamă?"
„Big (mare)", răspundeam.
„Da, e mare, într-adevăr. Dar cum îl cheamă?" repetau întrebarea.
„Numele lui e Big (mare)", obişnuiam să le răspund din nou.
E uimitor ce legătură puternică am avut cu acest uriaş prieten. Dacă
aveţi un câine, înţelegeţi cât de repede poate deveni acesta un membru al
familiei. Călătoresc în maşină cu noi. Dorm împreună cu noi (nu e cazul lui
Big, evident...). Le vorbim ca şi cum ne-ar putea înţelege. S-a întâmplat
chiar ca băieţii mei să-i pună lui Big haine. I-au tras nişte pantaloni scurţi
roşii, marca Nike, peste picioarele din spate şi un tricou cu mâneci lungi
alb peste picioarele din faţă. I-au completat toaleta cu o pălărie şi nişte
ochelari de soare atârnaţi pe nas.
Fie chiar şi aşa, simpatic şi cochet precum arăta îmbrăcat, adevărul
este că n-avea nevoie de pantaloni scurţi şi tricou. De ce? Pentru că nu-l
puteam considera dezbrăcat, chiar şi fără haine. Nici un animal nu e privit
vreodată ca gol. Gândiţi-vă o clipă. V-aţi pus vreodată întrebarea, văzând
un câine trecând pe stradă, de ce acesta nu poartă nimic? Bineînţeles că
nu! Şi nici unui animal nu i s-a dat vreodată amendă pentru ţinută
indecentă.
Nimic nu poate fi gol în acelaşi fel în care considerăm că un om poate fi
gol. Nici copacii, nici pietrele, câinii sau delfinii. Ca bărbaţi, nu ne
interesează goliciunea unui animal sau a unei plante. Cum am putea?
Acestea nu pot fi goale.
Femeile însă, pot. Şi, cu toate acestea, le vedem arareori astfel.
Femeile pe care le vedem în fiecare zi la muncă şi în comunităţile noastre
sunt toate îmbrăcate. O femeie dezbrăcată dezvăluie ceea ce este
aproape întotdeauna ascuns ochilor bărbaţilor - frumuseţea corpului ei.
Actorul de comedie şi starul de televiziune Tim Allen spunea că n-avea
să uite niciodată prima dată când a văzut imaginea unei femei dezbrăcate.
Spunea, „într-un fel, imaginea era în acelaşi timp înspăimântătoare si
liniştitoare. Mi-am dat seama pentru prima oară, oricât de stupid sună
asta, că toate femeile sunt goale dedesubtul hainelor... Această descoperire mi-a
provocat o neîncredere totală şi definitivă faţă de femei: au întotdeauna
ceva de ascuns! Ele au această putere şi nici măcar n-am ştiut-o. Trebuie,
pur şi simplu, căutat sub haine, undeva!"
Allen pune o problemă care aparţine tuturor bărbaţilor. Mai exact,
cum pot femeile să se înfăţişeze lumii zi de zi şi să ascundă un lucru atât
de minunat? Şi cum pot să se prefacă atât de bine că nu ştiu ce fac?
Comentariile sale mi se par amuzante şi nu lipsite de utilitate.
Amuzant e faptul că aceste comentarii exprimă direct ceea ce simt mulţi
bărbaţi fără să o spună - sau, cel puţin, fără să o scrie. Utilitatea derivă din
aceea că aflăm astfel o parte a motivului pentru care femeile arată aşa de
bine: bărbaţii vor să vadă frumuseţea care le fusese ascunsă.
Paginile de început ale Bibliei aprofundează şi mai mult misterul
atracţiei exercitate de femeie.

Contemplând o capodoperă

Îmi imaginez, câteodată, cum trebuie să fi fost pentru Adam prima

oară când a văzut-o pe Eva. Ar fi putut să-i spună, cu cea mai mare
sinceritate, „Eşti cea mai frumoasă femeie din lume!"
De fapt, crearea Evei a fost rezultatul unei probleme cu care se
confrunta Adam - fără să fie măcar conştient de ea. După fiecare zi a
creaţiei, Dumnezeu se uita la ce făcuse şi spunea „bun". După a şasea şi
ultima zi, în timpul căreia îl crease pe Adam, Dumnezeu a spus că lucrurile
erau „foarte bune" (Geneza 1:31).
Însă când Dumnezeu a văzut că Adam era singur, El a spus că „nu
este bine" (Geneza 2:18). Domnul a hotărât, astfel, să creeze un ajutor
potrivit pentru Adam, sau măcar asemănător lui - un ajutor care să-l
completeze.
Înainte ca Dumnezeu să realizeze acest lucru, Adam trebuia să
devină conştient de propria sa nevoie. Astfel, Dumnezeu i-a dat misiunea
de a numi toate animalele. Nimeni nu ştie cât a durat, însă presupun că lui
Adam i-au luat luni sau ani întregi numind toate creaturile care se perindau
prin faţa lui. Adam trebuie să-şi fi dat seama că animalele veneau în
perechi, masculi şi femele. Şi trebuie să fi observat că nici una dintre
aceste creaturi nu semăna cu el însuşi.
Când sentimentul de singurătate a devenit suficient de intens, a
intervenit Dumnezeu. I-a provocat lui Adam un somn adânc şi a efectuat
prima operaţie chirurgicală. I-a scos lui Adam o coastă şi i-a croit un
partener. Primul bărbat a fost creat din lut; prima femeie a fost creată
dintr-un bărbat.
Tot ceea ce reprezenta ea fusese plănuit şi modelat de Dumnezeu
astfel încât, împreună cu Adam, să formeze un tot. Maestrul Artist care a
sculptat universul n-a precupeţit nimic în procesul de creaţie a acestei
capodopere.
I-am întrebat pe bărbaţi în numeroase ocazii care cred ei că ar fi cea
mai frumoasă privelişte de pe pământ. Dându-li-se posibilitatea de a alege
între un apus de soare în deşert, un răsărit sidefiu, un val de mare izbindu-
se în mii de stropi de o stâncă, un boboc înflorit sau o femeie trăznet, au
ales întotdeauna, „o femeie trăznet".
Dumnezeu ştia ce face când a creat prima femeie. S-a asigurat că
ochii, buzele, părul, sânii, picioarele, braţele vor fi exact aşa cum avea
nevoie şi dorea Adam. Ea urma să golească lumea lui Adam de singurătate
- o singurătate pe care nici chiar Dumnezeu nu i-a putut-o alunga (ei!, acesta
e chiar un gând profund).
Până când coasta lui Adam n-a fost scoasă şi modelată în forma Evei,
creaţia era incompletă. Se simţea starea de „nu e bine". Atunci când
Dumnezeu a făcut ultimul retuş la capodopera Sa, a dezvăluit-o. Adam s-a
trezit în salonul de reanimare, s-a frecat la ochi şi s-a ridicat. Pe când se
plimba prin grădină, Adam n-avea nici cea mai mică idee cu privire la ce-l
aştepta. Nici una.
Deodată, i-a apărut în faţă. Adam nu văzuse niciodată o femeie, si
cea pe care o privea acum era de nota zece sub toate aspectele: fizic,
spiritual, emoţional, psihologic, intelectual. Şi cu totul nepătată de vreun
trecut nedemn, cu totul netulburată de o conştiinţă rănită. Eva era cu
adevărat nevinovată. Nu numai că Eva era perfectă pentru Adam, ci el
însuşi era perfect pentru ea. Avea tot ce aştepta ea de la cineva dăruit cu
o natură asemănătoare ei.
Textul ne spune că atunci când Adam a văzut-o, a spus: „Ea se va
numi 'femeie'" (Geneza 2:23). De fiecare dată când descriu această
întâlnire în timpul oficierii unei căsătorii, amintesc faptul că termenul
ebraic pentru „bărbat" este „iş", iar termenul pentru „femeie" este „işa".
Apoi, mă joc sugerând că Adam trebuie să fi spus, atunci când a văzut-o
pe Eva, „iş", după care a adăugat expresia uimirii şi a plăcerii:
„aaaaaaaaaaa". Probabil că nu aşa s-a întâmplat, însă mie mi se pare logic
să fi fost astfel.
Nu e de mirare că femeile dezbrăcate arată atât de bine - ele sunt
capodopera lui Dumnezeu. Însă ele mai sunt şi altceva. Ele întregesc ceea ce
le lipseşte bărbaţilor.

Cea care întregeşte

O dată cu creaţia Evei, Adam a pierdut o coastă. O dată cu apariţia

Evei, Adam a descoperit-o pe aceea care îl va face fericit. Fără ea, Adam
era ca un stilou fără cerneală sau ca o navă fără pânze, adică incomplet. O
parte din el lipsea, efectiv. Când Adam a întâlnit-o pe Eva, s-a întâlnit faţă
în faţă tocmai cu acea parte care îi lipsea.
Chiar dacă Biblia nu menţionează nimic în acest sens, mă întreb
dacă frumuseţea unei femei nu e întrucâtva legată de căutarea
perfecţiunii. Există oare, la cel mai adânc nivel al subconştientului unui
bărbat, o nevoie profundă de a o găsi pe aceea care îl va împlini? Îşi caută
bărbaţii partea care le-a fost luată? Îşi caută ei perechea fără de care se
vor simţi de-a pururi neterminaţi?
Nu vreau să spun că aceia care decid să rămână singuri nu vor fi
niciodată împăcaţi. La urma urmelor, Isus a rămas singur, iar viaţa Lui a
fost întru totul împlinită. Cei necăsătoriţi au învăţat să trăiască în mediul a
ceea ce s-ar putea numi... singurătate mulţumitoare, sentimentul că
trăiesc pe cont propriu, că le lipseşte ceva sau cineva... În lipsa cărora s-au
obişnuit să trăiască.
Cred că, în ceea ce îi priveşte pe bărbaţi, acest sentiment al
singurătăţii este, de fapt, nevoia - la figurat vorbind - de a-şi găsi coasta
lipsă, necesitatea de a da peste persoana care să îi completeze. Intuiţia
îmi spune că unul dintre motivele pentru care femeile dezbrăcate arată
aşa de bine este puterea acestora de a-l face pe bărbat să se simtă întreg.
În momentul în care bărbatul contemplă frumuseţea nudă a unei femei, el
are experienţa, pentru o clipă fulgerătoare, a speranţei de a deveni deplin.
Atunci când el devine, din punct de vedere fizic, una cu femeia, se simte
întreg.

Ardoarea goliciunii

În cartea sa, Taina căsătoriei, Mike Mason notează că trupul omenesc „e

înconjurat de o aură unică". Prin aură, el voia să spună „frumuseţe
înfiorătoare". Într-un fel, propriile noastre trupuri dezvăluie cine suntem.
Ele sunt expresia noastră sufletească şi spirituală. Trupul unei femei e mai
mult decât piele şi oase, sânge şi păr. E vălul care îi acoperă fiinţa.
În câteva rânduri, Vechiul Testament prezintă manifestările
perceptibile ale lui Dumnezeu Însuşi. S-a întâmplat când i-a apărut lui
Moise ca un tufiş arzând pe munte. Mai apoi, le-a apărut lui Moise şi
izraeliţilor pe Muntele Sinai ca un nor fulgerând. Lumina lui Dumnezeu a
fost atât de intensă încât faţa lui Moise, după ce se aflase în prezenţa aurei
dumnezeieşti, ardea, pur şi simplu.
Teologii se referă la aceste manifestări ale lui Dumnezeu ca „nimb
strălucitor". Ele reprezintă puterea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Dintr-un
anume punct de vedere, cred că trupurile noastre fizice îşi au propriul
nimb strălucitor. E o frumuseţe care, raportată la micimea noastră, ne
dezvăluie ca pe o capodoperă a creaţiei lui Dumnezeu. Ca bărbaţi, nu
obosim niciodată să contemplăm frumuseţea unei femei. E ca şi cum am
vrea să avem percepţia ei din toate perspectivele şi, aidoma lui Moise pe
munte, să îi pătrundem aura.

În căutarea intimităţii

Goliciunea presupune intimitate. Presupune că persoana care a

admis să se lepede de veşminte în prezenţa ta are încredere în tine.
Acceptă să îi cunoşti atât frumuseţea, cât şi imperfecţiunile. Acest lucru se
întâmplă numai în prezenţa oamenilor despre care credem că ne iubesc şi
ne acceptă aşa cum suntem.
Adam şi Eva aveau parte de-o asemenea intimitate. După ce
Dumnezeu i-a făcut să fie împreună, „Omul şi nevasta lui erau amândoi
goi, şi nu le era ruşine" (Geneza 2:25). Goliciunea lor fizică era imaginea
goliciunii la un nivel mai profund - nivelul spiritual şi emoţional. Adam şi
Eva aveau parte de intimitate în toate înţelesurile cuvântului.
Chiar dacă bărbaţii se feresc de intimitate, au totuşi nevoie de ea.
Am fost programaţi să credem că trebuie să ne bizuim doar pe noi înşine,
aceasta e problema. Adevăraţii bărbaţi, ni se tot spune, sunt independenţi
şi duri. Sondajele anuale ne arată fără întrerupere că John Wayne este unul
dintre actorii cei mai celebri din toate timpurile. Bărbaţii sunt puternic
atraşi de individualismul său aspru. Şi, în vreme ce el trece testul
efemerului, Hollywood-ul ne prezintă în continuare modele masculine
infailibile pe marele ecran. Nici unul nu ilustrează mai bine această
ipostază decât James Bond. Acesta poate învinge greutăţi supraumane
fără nici un ajutor, fără a-şi împărtăşi nevoile interioare cu nimeni.
În timp ce unii bărbaţi scrâşnesc din dinţi şi încearcă să se descurce
singuri, ceva dinlăuntrul lor le impune nevoia unei legături intime la cel
mai profund nivel. Cred că femeile lipsite de îmbrăcăminte sunt frumoase
pentru că goliciunea lor spune unui bărbat: „Sunt aici pentru tine. Sunt a
ta. M-am dezvăluit ochilor tăi." Acest mesaj neexprimat - sau exprimat - îi
comunică unui bărbat că se află în siguranţă. Îi spune că e iubit. Îi
transmite că o anume persoană doreşte să-i fie intimă.
Deoarece goliciunea presupune intimitate, vederea unei femei
dezbrăcate îi asigură bărbatului o legătură intimă - chiar dacă este una
superficială. Cu toate acestea, adevărata intimitate nu poate apărea decât
într-un cadru echilibrat, într-un mediu dominat de iubire şi încredere.

Încântarea în faţa goliciunii unei femei

Unii oameni sunt şocaţi să audă că Dumnezeu încuviinţează sexul.

Nu numai că i-a creat pe bărbaţi astfel încât aceştia să găsească plăcere în
atingerea unei femei, însă a şi creat locul ideal: căsătoria. Numai acolo se
pot găsi siguranţa şi legitimitatea. Cei care exprimă legământul caută să
ducă la îndeplinire atmosfera de intimitate presupusă de goliciune. În
cadrul căsătoriei, bărbaţii pot să se bucure cu adevărat de frumuseţea
trupului unei femei.
Solomon a fost unul dintre aceia care s-au bucurat cu adevărat de
aceasta. Şi n-a ezitat să le spună şi altora cum se împlineşte plăcerea sa.
Îmbrăţişată, în mijlocul Vechiului Testament, se află cartea, de o poezie
aparte, a Cântării Cântărilor, descriind iubirea dintre Solomon şi mireasa
sa. Limbajul este într-atât de încărcat cu semnificaţii sexuale, încât teologii
au preferat să o interpreteze mai degrabă alegoric, decât în litera sa.
Permiţând ca Solomon să devină o reprezentare a lui Cristos, iar mireasa
sa să fie interpretată ca Biserica Sa, aceştia au putut să evite termenii
sexualităţii. Însă o asemenea interpretare nu justifică textul ori viziunea lui
Dumnezeu asupra intimităţii sexuale.

Ochi răpitori

Expresia cea mai explicită poate fi întâlnită în capitolul 4, acolo unde

Solomon descrie prima seară a lunii de miere. De îndată ce rămân singuri,
regele îi spune iubitei că singură privirea ei e îndeajuns să-i răpească
inima (v.9). Poporul evreu stăpânea un ţinut descris adesea ca un tărâm
unde curge „lapte şi miere". Pământul era deosebit de mănos şi le oferea
celor care îl locuiau o mare plăcere. În mod asemănător, „laptele şi
mierea" din braţele lui Solomon îi oferea plăcere şi pace interioară (v.11).

O grădină plăcută

În cartea sa, Cântec pentru îndrăgostiţi, prietenul meu S. Craig Glickman

spunea despre pereche, „Iubirea lor se mistuie într-una dintre cele mai sfielnice şi
delicate scene de dragoste din întreaga literatură universală." Nimic lipsit
de gust sau nesăbuit nu se găseşte în spusele lui Solomon. Dimpotrivă, el
îşi compară mireasa cu o grădină şi cu o fântână (v. 12-15). Se referă, cu
blândeţe, la neprihănirea ei prin observaţia faptului că fântâna e pecetluită
şi grădina e închisă (v.12). Nimeni nu mai intrase în grădina ei. Sosise, în
sfârşit, noaptea primului vizitator. Solomon simte voluptatea aromei şi
gustului iubirii ei.
Ca răspuns la modul în care el îşi exprimă încântarea, ea îl invită să
pătrundă în grădina ei (v.16). Înainte de aceasta, el se simte strivit de
frumuseţea ei şi o descrie cu o mai mare putere sugestivă. Grădina ei se
aseamănă unui paradis al fructelor, al florilor, al copacilor şi al
mirodeniilor. Aşa cum o poate dovedi orice bărbat, unul dintre cele mai
ascunse locuri a devenit pentru Solomon locul celei mai mari plăceri.
Este ea pregătită pentru a fi iubită? Într-adevăr, Solomon spune că
fântâna ei a devenit „un izvor de ape vii" (v.15). Plină de dorinţă, ea fi
roagă pe iubitul ei să „intre (...) în grădina lui, şi să mănânce din roadele ei
alese!" (v. 16).

Cuvântul de încuviinţare

După ce ne-a permis să aruncăm o privire înăuntrul iatacului său

nupţial, Solomon ne îngăduie de asemenea să auzim ultimele cuvinte
rostite în acea noapte. Uimitor, acestea n-au fost rostite de Solomon sau
de mireasa sa. Ele au aparţinut lui Dumnezeu. Şi cum a întâmpinat
creatorul frumuseţii femeii plăcerea de care se bucura perechea? El a
spus, „Mâncaţi, prieteni, beţi şi îmbătaţi-vă de dragoste!" (Cântarea
Cântărilor 5:1).
Cel care i-a creat, bărbat şi femeie, a încuviinţat pe deplin. S-a
bucurat să-i vadă unul în braţele celuilalt.

Frâul

Dumnezeu a intenţionat ca actul intimităţii sexuale să fie una dintre

cele mai puternice experienţe ale vieţii. În unirea dintre un bărbat şi o
femeie, cei doi devin „un singur trup". Trupurile lor sunt efectiv legate între
ele. În timpul acestor momente de maximă tensiune, bărbatul şi cea
creată din el sunt un întreg din nou. Sunt un singur trup.
Idealul dumnezeiesc este ca această uniune să se petreacă numai în
mediul sigur al căsătoriei. De ce? În parte datorită faptului că în cadrul
căsătoriei bărbatului i se oferă posibilitatea de a-şi stăpâni bestia
interioară, instinctul care, prin apetitul pentru plăcerile senzuale, pune
neîntrerupt la încercare voinţa bărbatului. Acest instinct animalic nu
renunţă niciodată la manifestările-i sălbatice.
Îmi amintesc de copilăria mea, petrecută la Roswell, New Mexico.
Familia deţinea nişte terenuri în afara oraşului, acolo unde obişnuiam să
dresăm cai. Tatăl meu mă învăţase lucrurile care ţineau de întreţinerea şi
mânuirea şeii şi a frâului. În timp ce şaua îl ajută pe călăreţ să rămână pe
cal, frâul e acela care permite controlul acestuia.
Fără frâul căsătoriei, pasiunile noastre vor deveni de nestăpânit -
rănindu-ne pe noi şi pe alţii. Poftele noastre sexuale sunt puternice.
Acestea trebuie canalizate şi controlate.

Frâul rupt

Este evident că dacă mediul în care ne vom bucura de goliciunea unei

femei este căsătoria, soţia este aceea de care trebuie să fim atraşi. Mai
deunăzi, un bărbat îmi spunea că nu-şi mai găseşte soţia „cu vino-ncoa". A
lăsat-o să înţeleagă că singura lor speranţă în salvarea mariajului era ca
ea să-şi facă o operaţie estetică la sâni. Ea nu-l mai „aţâţa" cum trebuie şi
atunci soluţia soţului era schimbarea înfăţişării fizice.
Gândirea lui se baza pe ideea că atracţia sexuală se leagă exclusiv
de un trup bine legat, tinereţe sau aparenţa corporală care, în cultura
societăţii noastre, este considerată ca normă a frumuseţii. Dacă are
dreptate, atunci soluţia unei vieţi dinamice sexual este o continuă serie de
liftinguri, pantaloni colanţi, implanturi şi liposucţiuni.
Însă modul lui de a gândi este profund eronat. Forţa unui magnet nu
se bazează pe forma exterioară a magnetului, ci pe structura sa. Ceea ce
vine dinăuntru este factorul care atrage polii opuşi. Atunci când un bărbat
şi o femeie nu mai sunt atraşi fizic unul de altul, se pare că relaţia cu
Dumnezeu şi între ei a fost deteriorată. Ceva interior a fost alterat. O dată
ce un bărbat îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, legămintele de cununie îşi
pierd din valoare. Înseamnă că acesta şi-a pus în gând să-şi satisfacă
nevoile sexuale în modul în care crede el că va fi cel mai bine.
În loc să-şi educe pornirile şi să le canalizeze înspre soţia sa, el le
permite să o ia razna. Dacă acest lucru se întâmplă, el nu-şi mai tratează
soţia ca pe o fiinţă unică, fiinţa care îl întregeşte, cea al cărei trup îşi
menţine aura, ca persoană. În acest context, un bărbat îşi va concepe
soţia ca pe un obstacol în calea propriei satisfacţii senzuale, ca pe ceva pe
care el trebuie să-l schimbe pentru a-şi împlini necesităţile, sau de care
trebuie să scape astfel încât să poată găsi în altă femeie împlinirea nevoii
respective.
Aceste gânduri se opun sensului pentru care Dumnezeu i-a creat pe
bărbaţi. El ne-a poruncit să ne îndreptăm atenţia asupra propriilor noastre
soţii din punct de vedere sexual - nu asupra propriilor noastre nevoi.
Bărbaţii trebuie să-şi amintească mereu că nu ei sunt stăpânii trupurilor
lor, ci nevestele lor (1 Corinteni 7:3-5). Datorită modului în care Dumnezeu
i-a făcut pe bărbaţi, experienţa frumuseţii feminine se traduce prin
plăcerea pe care bărbatul i-o oferă soţiei sale prin cuvintele şi mângâierile
sale. Plăcerea cea mai puternică derivă din modul în care bărbatul se
concentrează asupra nevoilor soţiei sale (vom mai vorbi despre acest
subiect în capitolul 12).
Acesta este idealul pentru care trebuie să luptăm; restul e iluzie.
Acesta este adevăratul şi înaltul scop urmărit în această carte: încercarea
şi reuşita de a fi consecvenţi şi în acord cu felul în care am fost creaţi.
Apoi, şi numai apoi, vom înţelege şi vom trăi acea intimitate şi plăcere pe
care Dumnezeu doreşte să o găsim în braţele soţiilor noastre.

Cum rămâne cu celelalte femei?

Bineînţeles, există o piedică. Chiar şi în momentele cele mai fericite,

veţi considera că şi alte femei sunt frumoase. Atracţia lor ar putea fi atât
de puternică încât să vă smulgă de lângă soţie. Frumuseţea trupului soţiei
poate fi, într-adevăr, eclipsată de cea a altor femei.
Această realitate este principala problemă discutată în capitolul
următor. Veţi afla de ce femeile interzise vouă - sau pe care ar trebui să vi
le interziceţi - arată adesea mai bine decât cea pe care v-a dăruit-o
Dumnezeu.

Subiecte de meditaţie

1. Vă amintiţi care a fost prima dată când aţi văzut o femeie

dezbrăcată, în realitate sau într-o fotografie? Cum v-a afectat această
experienţă?
2. Care credeţi că este concepţia majorităţii bărbaţilor în legătură cu
atitudinea lui Dumnezeu faţă de atracţia resimţită de bărbaţi în faţa
femeilor? Ce motiv credeţi că au aceştia să-l înţeleagă pe Dumnezeu
astfel?
3. Cum vede Dumnezeu plăcerea sexuală resimţită de bărbat faţă de
soţia sa? Ce ne spune Cântarea Cântărilor 5:1 despre acest subiect?
4. De ce le găsesc bărbaţii atât de atractive pe femei?

Pe măsură ce meditaţi asupra acestor întrebări, rugaţi-l pe

Dumnezeu să vă ajute să înţelegeţi viaţa sexuală şi femeia aidoma Lui.

Capitolul 2 . De ce alte femei arată mai bine

„De ce ţi-a luat aşa mult?" m-a întrebat soţia mea.

M-am codit şi mi-am stors creierii ca să găsesc răspunsul cel mai
bun.
În condiţii normale, ieşeam, porneam stropitoarea şi mă întorceam în
mai puţin de un minut. Însă, aşa cum vă amintiţi din primul capitol, în
seara aceea de vineri fusesem abătut de la programul normal de ceea ce
văzusem prin fereastra casei vecine.
„N-am stat chiar aşa de mult," am răspuns, apărându-mă.
„Bill, unde ai stat atâta timp?", a insistat ea.
„Am văzut o femeie goală", am şoptit eu. Mi-am imaginat că, vorbind
atât de încet, s-ar putea să nu mă audă.
„Cum adică, o femeie goală?", ridică ea tonul - întrecându-l cu mult
pe cel pe care-l avusesem eu la răspunsul anterior.
„Ştii", am spus. „Am văzut o femeie dezbrăcată în timp ce stăteam
la gard uitându-mă prin fereastra casei vecine."
„Ce ţi-a venit să priveşti pe fereastra vecinilor în toiul nopţii?"
I-am explicat că „voyeurism-ul" meu nu fusese premeditat. „Am
văzut lumină şi m-am întrebat ce-or fi făcând la ora asta", am spus.
Mi-a plăcut priveliştea. De fapt, în timp ce mă cuprindea somnul, mi-
am dat seama că-mi plăcuse chiar foarte mult. Atât de mult încât m-a
cuprins spaima că voi fi tentat să mai arunc o privire, din când în când. Şi
era ultimul lucru pe care aş fi vrut să-l comunic amicilor din restrânsul meu
grup.
În fiecare sâmbătă dimineaţă mă întâlneam cu alţi trei bărbaţi. Ne
adunam pentru a ne încuraja şi a ne pune întrebări în legătură cu noi
înşine ca soţi, taţi şi credincioşi întru Cristos. Amicii mei erau conducătorii
spirituali ai bisericii. Ei erau bărbaţii la care toţi ceilalţi se uitau ca la nişte
figuri exemplare. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să mărturisesc în
faţa lor ceea ce făcusem. Însă ştiam, pe de altă parte, că cea mai bună
cale de a mă confrunta cu această ispită era de a o mărturisi. Am hotărât
că cea mai bună ocazie de a rezolva această problemă înainte de a fi prea
târziu era să le-o comunic deschis.
Această hotărâre a condus la o surpriză şi mai şocantă decât cea
avută atunci când privirea mea trecuse prin fereastra vecinilor. La
următoarea întâlnire, după ce le-am împărtăşit povestea mea, cei trei
începură să se uite unul la altul oarecum tulburaţi. Unul dintre ei şi-a trecut
mâna prin păr, şi-a dres glasul şi a spus, „Ştiu ce simţi. O urmăresc pe
vecină de aproape doi ani! De la etajul casei noastre se poate vedea chiar
în dormitorul lor."
Abia terminase de vorbit când celălalt dintre ei a spus, „O privesc de
un an. E singură, are vreo douăzeci-treizeci de ani şi face curăţenie
dezbrăcată. Noaptea o văd foarte bine pentru că locuim chiar lângă casa
ei."
Amândoi au continuat spunând că-şi promiseseră în repetate rânduri
să înceteze, însă n-au rezistat tentaţiei. M-am întrebat dacă nu urma,
cumva, acelaşi lucru şi pentru mine. Fără a-mi mai asuma nici un risc, am
făcut în aşa fel încât să nu se mai repete. Iar prietenii mei mi-au luat
exemplul. În capitolul 11 vă voi spune ce-am făcut pentru a ne proteja, pe
noi înşine şi intimitatea vecinei.
La sfârşitul întâlnirii noastre, mi-am dat seama într-un mod cu totul
nou ce pericol poate implica atracţia magnetică a trupului unei femei, un
pericol de o forţă capabilă să transforme un bărbat în sclav, să-l determine
la acţiuni care maculează tot ceea ce crede el că e just şi bine, o forţă care
poate să-l distrugă şi să-i distrugă pe cei pe care îi iubeşte.

Tărâmul întunericului

Aţi observat, probabil, că, adesea, cele mai atractive femei sunt
acelea pe care nu poţi sau n-ar trebui să le ai. Dacă e aşa, vă daţi seama
de ceea ce e adevărat pentru toţi bărbaţii. Mai exact, suntem cu toţii
fascinaţi de lucruri aflate dincolo de limita permisă. Ştiu, cel puţin, că
acesta este cazul meu. În tinereţe, lucrurile pe care nu trebuia să le fac îmi
păreau mult mai interesante decât acelea pe care trebuia să le fac.
Mi s-a spus, îmi amintesc, să nu mănânc dulciuri înainte de cină. Însă
dulciurile erau întotdeauna mai gustoase decât cina. Un hot-dog era
întotdeauna mai bun decât conopida.
Am dat odată peste un număr din Playboy. Imaginile erau fascinante.
Părinţii mi-au spus că n-ar trebui să mă uit la poze cu femei goale. Însă
femeile dezbrăcate pe care le văzusem în Playboy arătau mult mai bine
decât cele îmbrăcate.
Când am început să conduc, am ştiut că trebuia să păstrez
întotdeauna limita de viteză prescrisă de semnele de circulaţie. Însă a
conduce ca la curse e mult mai distractiv.
Aş vrea să pot spune că totul s-a schimbat pentru mine ca adult. Nu
cu multă vreme în urmă, medicul de familie mi-a dat de ştire că nivelul
colesterolului meu a atins limita majoră de risc. Când am plecat de la
cabinet, mi-a înmânat o listă cu toate mâncărurile interzise. Mai puteam
mânca îngheţată şi prăjitură cu ciocolată? Nici vorbă! Majoritatea felurilor
de mâncare preferate îşi luaseră zborul. Doctorul îmi recomanda meniuri
compuse din medicamente şi apă.
Ca împătimit al sporturilor, mă bucur întotdeauna să citesc revistele
sportive. Când apare numărul anual dedicat costumelor de înot, nu mă uit
la copertă să spun: „Ce sperietoare de ciori!" Oricât de frumoasă ar fi soţia
mea, totuşi pot să spun că şi alte femei sunt atractive. De fapt, adesea ele
sunt şi mai atrăgătoare pentru mine decât Cindy.
Prima oară când i-am dezvăluit soţiei mele acest secret a fost jignită,
deşi, undeva în străfundul ei, ştia deja toate aceste lucruri. Cindy se temea
că-şi pierduse farmecele - ca şi cum faptul că eu eram atras de alte femei
ar fi fost, cumva, vina ei.
„Nu mi se întâmplă numai mie!" am asigurat-o. „Toţi bărbaţii sunt
astfel. Uită-te numai la bărbaţii bogaţi şi celebri care se căsătoresc cu vreo
vedetă a Hollywood-ului s-o sece de tinereţe, să se descotorosească de ea
şi să se căsătorească, apoi, cu alta, mai tânără". I-am spus că faptul de a fi
atras de alte femei nu însemna că nu sunt în stare să o consider cea mai
atractivă femeie. Dar a-ţi menţine punctul de vedere şi a-i acorda
întotdeauna soţiei primul loc presupune atât înţelegere, cât şi disciplină:
înţelegerea de sine însuşi şi a motivelor pentru care alte femei arată atât
de bine, şi deopotrivă disciplina de a lua întotdeauna decizii care să
concentreze întreaga energie sexuală asupra soţiei.

Fructul oprit

Încercările mele de a înţelege toate acestea m-au condus la

reformularea întrebării, din „De ce arată aşa de bine femeile dezbrăcate?”
în „De ce arată aşa de bine alte femei dezbrăcate?"
Am văzut, în capitolul anterior, că Dumnezeu i-a construit pe bărbaţi
în aşa fel încât să poată fi cuprinşi de încântare în faţa frumuseţii unei
femei. Asta e bine! E sănătos şi normal. Însă atracţia devine bolnavă când
sentimentul nostru de admiraţie faţă de frumuseţea unei femei se
transformă în poftă, când nu o mai percepem ca pe o persoană, ci ca pe un
trup pe care îl folosim exclusiv pentru plăcerea noastră. Trecerea de la
admiraţie la poftă urmează o cale bătătorită, una pe care cei dintâi care au
apucat-o au fost Adam şi Eva. Chiar dacă dilema în care se aflau nu avea
de-a face cu poftele sexuale, cursa în care au căzut e de aceeaşi factură.
De fiecare dată când recitesc povestea lor din grădină, nu pot decât
să mă minunez. Mi-ar plăcea să cred că dacă aş fi avut tot ceea ce aveau
ei, aş fi fost imun în faţa oricărei ispitiri. Evident, n-ar fi fost aşa, nici
pentru mine, nici pentru oricare dintre voi.
Lor li s-a întâmplat ceva care clarifică în mod considerabil sensul
strădaniei noastre. Pentru început, trebuie să spunem că nu era nimic rău
în sine cu fructul din care li se spusese să nu mănânce (Geneza 2:17).
Fructul nu era otrăvitor. Nu era putred. Era ceva bun, însă Dumnezeu le
spusese lui Adam şi Evei să-l evite. De ce? Pentru a le testa dorinţa de a
sluji şi pentru a le oferi ocazia de a-şi pune în aplicare libera voinţă. Nu
erau obligaţi să se supună. Dumnezeu le-a dăruit libertatea de a alege
singuri ce vor face cu propria viaţă.
Uneori, erorile provin din faptul că vrem să accedem la ceva, fie cât de
bun, însă aflat într-o zonă interzisă. Alteori, răul derivă din aceea că
abuzăm de ceea ce e bine. În mod cert, nu e nimic greşit în sex sau în
frumuseţea unei femei goale. Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe sexuale şi
încuviinţează plăcerea care vine din intimitatea sexuală. Însă sexul devine
greşit şi dăunător atunci când ne folosim de el într-un mod interzis de
Dumnezeu.
Nu înseamnă că unele atitudini sau acte nu sunt eronate în sine.
Unele sunt. Amărăciunea, răutatea, minciuna, invidia sunt rele. La fel sunt
hoţia şi clevetirea, calomnia. Sexul nu este, însă, unul dintre acele lucruri
implicit greşite. M-am gândit, adesea, dacă celor doi le-ar fi trecut prin
minte să guste din fructul oprit dacă Şarpele nu i-ar fi vorbit Evei. Un lucru
e sigur: acesta ştia cu precizie ce trebuia să spună pentru ca lucrul oprit să
devină ispititor.
Asemenea unui vechi prieten, Şarpele a întrebat-o pe Eva, „Oare a
zis Dumnezeu cu adevărat: 'Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?"'
(Geneza 3:1). Eva i-a răspuns, cu nevinovăţie, că pot mânca din orice pom,
cu excepţia unuia. I-a spus Şarpelui că dacă ar mânca din acel pom, ar
muri.
„Hotărât, că nu veţi muri (...) vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca
Dumnezeu", a asigurat-o (Geneza 3:4-5).
Şi dintr-o dată, fructul acelui copac a devenit pentru Eva cel mai
râvnit din întreaga grădină. Cu cât se uita mai mult la el, cu atât devenea
mai apetisant. Fructul oprit fusese într-atât de lăudat de către Satan, încât
acesta începuse să exercite o atracţie magnetică. Deşi Eva avea tot ceea
ce-şi putea dori, Satan a smintit-o făcând-o să creadă că are nevoi pe care
Dumnezeu nu le-ar putea împlini. A înşelat-o şi a determinat-o să creadă
că dacă ar mânca din fructul oprit, ar deveni ca şi Dumnezeu.
Tactica diabolică nu s-a schimbat de-a lungul secolelor. În zilele
noastre, suntem ispitiţi să credem că sexul cu altcineva decât cu soţia
noastră ne va satisface şi că, astfel, vom primi ceea ce ne lipseşte.
Chiar dacă o întâlnire de-o noapte sau o aventură extraconjugală ar
putea să ne ofere plăcere oarecare, aceasta va fi cu siguranţă efemeră.
Solomon a spus, „Căci buzele femeii străine strecoară miere, şi cerul gurii
ei este mai lunecos decât untdelemnul; dar la urmă este amară ca pelinul,
ascuţită ca o sabie cu două tăişuri" (Proverbe 5:3-4).
Solomon n-a negat frumuseţea unei femei străine. Nici nu a
subestimat plăcerea de moment pe care aceasta o oferă. Adam şi Eva s-au
bucurat probabil de gustul fructului oprit. Însă acel moment de plăcere a
fost cu totul strivit de consecinţele actului lor.

Diavolul te-a îndemnat?

Ştim cu toţii, cel puţin la nivel intelectual, că plăcerea păcatului e

trecătoare. Suntem, însă, în continuare amăgiţi de minciuna care ne spune
că fructul oprit ne va satisface în mod profund. Dorim, totuşi, să-i gustăm
dulceaţa. Şi ne vom zbate fără încetare în lupta cu ispita de a încerca
gustul farmecelor unei alte femei de-a lungul întregii noastre vieţi.
Nu frumuseţea soţiei este, pe de altă parte, cel mai important factor
în analiza acestei probleme. Am cunoscut bărbaţi care îşi înşelau soţiile,
chiar dacă erau căsătoriţi cu fotomodele de profesie. Asemenea Evei,
căutăm întotdeauna ceva mai mult, ceva care să ne facă o mai mare
plăcere, să ne aducă mai mult satisfacţie. Şi tot asemenea Evei, urmează,
invariabil, să trăim o mare dezamăgire.
De ce sunt lucrurile interzise atât de atractive? Într-o anumită
măsură, pentru că forţele răului au capacitatea de a le livra în ambalaje
lucioase şi colorate. În culise, există procese spirituale invizibile. Iată un
motiv pentru care suntem atraşi cu atâta forţă de pofte.
De vreme ce Satan poate da o aură fascinantă frumuseţii sexuale
interzise, ne-am putea simţi îndreptăţiţi să-l acuzăm pe el pentru chinurile
prin care trecem. Adam şi Eva au recurs la acest demers când Dumnezeu
i-a pus în faţa păcatului comis. Adam a învinuit-o pe Eva, Eva l-a învinuit
pe Şarpe (Geneza 3:12-13). Însă Dumnezeu nu s-a lăsat păcălit. I-a făcut
pe amândoi vinovaţi pentru actele lor.

Balaurul dinlăuntru

Oricât de mult am fi duşi în ispită de Satan, în ultimă instanţă noi

decidem. Şi când alegem pofta pentru frumuseţea interzisă, opţiunea ne
este ghidată de apetitul răului.
La cea de-a opta aniversare a zilei mele de naştere, părinţii mi-au
făcut cadou un revolver de jucărie. Butoiul de oţel rece şi mânerul din
lemn gravat îl făceau să-mi pară un lucru frumos. Arma şi cu mine formam
o adevărată pereche mortală. Cutii de tablă, sticle, semne de circulaţie -
nimic nu ne scăpa. În sfârşit, aproape nimic. Într-o după-amiază, am ridicat
revolverul şi am ochit într-o pasăre cocoţată într-o salcie din spatele casei.
Tocmai când eram pe punctul de a apăsa pe trăgaci, sora mea mai mare,
Patsy, apăru în fugă dând din mâini şi strigând. Pe când pasărea îşi lua
zborul, ea se uită la mine şi zâmbi. N-a spus nimic, însă chipul ei îngâmfat
părea că mă ia peste picior, „Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Acum vezi cine e şeful
pe-aici".
În acel moment, ceva din interior a pus stăpânire pe mine. Am
coborât butoiul şi am ochit înspre sora mea. O expresie de groază a
înlocuit privirea încrezută dinainte ea luând-o la sănătoasa cu cea mai
mare viteză. Am ţintit înspre acea parte a trupului care părea cel mai bine
căptuşită şi mi-am spus „Să te văd acuma!” în timp ce apăsam trăgaciul.
Revolverul si-a făcut datoria, în timp ce sora mea se ţinea de fund
scâncind dureros. Năvăli în casă ţipând, „Am fost împuşcată! Am fost
împuşcată!" Pentru o clipită, m-am întrebat ce mă determinase să fac ceva
de o asemenea cruzime - apoi mi-am dat seama cât de mult îmi plăcuse.
După pedeapsa administrată de tatăl meu, pistolul mi-a fost
confiscat. Cu toate acestea, chiar dacă avea puterea să mă lipsească de
uneltele răului, tatăl meu nu putea să mă scape de dimensiunea
întunecată a personalităţii mele care îmi provoca plăcere când făceam
ceva rău.
Avem cu toţii în viaţă momente când motivaţia de a face bine e
confuză, în timp ce aceea de a face răul şi care ne trage în jos, este
neclintită. Ştim să facem ceea ce e bine şi, cu toate acestea, sfârşim în a
face rău. Elementele particulare ale luptei noastre interioare pot varia, însă
suntem cu toţii dominaţi de duplicitate. Ne face tuturor plăcere să facem
ceea ce n-ar trebui făcut. Am promis cu toţii că ne vom schimba, însă n-am
făcut decât să repetăm ceea ce era rău.
Îmi amintesc hotărârile de a mă îndrepta pe care le luam, copil fiind.
Însă oricât de mult mă străduiam, făceam în continuare totul pe dos. Pe
măsură ce mă maturizam, învăţam cum să-mi acopăr urmele. Dar chiar
dacă ceilalţi nu ştiau ce se petrece în viaţa mea, eu ştiam. Ştiam că există
în mine o parte stăpânită de o poftă insaţiabilă pentru plăcere. Şi
balaurului nu-i păsa nici cât negru sub unghie de cine se folosea sau cui îi
provoca răni dureroase.

Trezirea balaurului

De ce alte femei arată câteodată mai bine? Pentru că suntem înconjuraţi

de forţe rele, de poftele „balaureşti", păcătoase din noi. Desigur, balaurul
mai şi „hibernează". Un bărbat poate trece printr-o mare parte a vieţii sale
fără a se confrunta cu poftele. Sau lupta îi dă câştig de cauză astfel încât
nu există nici un motiv de îngrijorare. Apoi, într-o zi, bărbatul vede sau
încearcă pe propria-i piele ceva care trezeşte fiara.
Când se întâmplă astfel, ne dăm seama că nu suntem stăpânii
propriilor noastre simţuri. Suntem sclavii lor. Natura noastră păcătoasă
preia conducerea. Aşa precum însuşi apostolul Pavel a observat în legătură
cu propriul său comportament trăgând concluzia, „Şi atunci, nu mai sunt
eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine" (Romani
7:17).
Când Pavel se referă la sine ca „eu", el vorbeşte despre esenţa
personalităţii sale, acea parte a sinelui aflată în căutarea lui Dumnezeu.
Vorbeşte despre acest loc privilegiat din personalitatea sa ca loc unde
locuieşte Duhul lui Dumnezeu. Pavel ştia că nu sinele său autentic, acea
parte din sine însuşi unită cu Cristos, acţionează greşit, ci înclinaţia sa spre
păcat, poftele sale diabolice. Nu înţelegeţi greşit vorbele lui Pavel.
El nu încerca să-şi justifice greşelile. Nici nu încerca să scape de
responsabilitatea lor. Dimpotrivă, el nu făcea decât să consemneze un fapt
ca atare. Adevăratul Pavel, care îşi dorea atât de mult să facă ceea ce este
bine, nu făcea nimic rău. Balaurul cucerise teritorii în el însuşi.
Chiar dacă ştiu că Pavel nu putea fi înrobit de necurăţenie, exista în
el, ca în oricine altcineva pericolul acestei robii (Romani 7:14-20). Deşi îşi
ţinea pornirea păcătoasă sub control, aceasta fi supunea fără încetare la
încercări. El ştia că balaurul interior avea puterea să-l facă prizonier. De
fapt, chiar el a spus că ştia ce înseamnă să fie rob (Romani 7:23).

Despre cealaltă femeie

A şti că pofta pentru alte femei e greşită v-ar putea face să credeţi
că aţi reuşit să evitaţi problema. Nu e aşa. În grădină, Eva ştia ce îi cere
Dumnezeu. Însă Satan s-a folosit de porunca lui Dumnezeu pentru a o
ispiti. El a întrebat-o, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat...?" (Geneza 3:1).
Această întrebare a fost punctul de pornire în ispitirea ei.
Anumite lucruri ne stârnesc poftele păcătoase, asemenea cuvântului
„interzis". De exemplu, ce vă vine în mod instinctiv să faceţi atunci când,
conducând pe o şosea naţională, vedeţi un semn care indică „Limită de
viteză 50 km/h"? Zâmbiţi şi vă spuneţi, „O, foarte bine"? Mărturisesc că eu
nu reacţionez aşa. Nici vorbă! Chiar vreau să nu mă supun acestei reguli.
Vreau să conduc cu viteză şi mai mare.
Nimic nu-l incită pe balaurul din sufletul nostru mai tare decât o
regulă care impune limite. Iată de ce acest balaur se foloseşte de legile lui
Dumnezeu pentru a câştiga teren în viaţa noastră. Legea vă va aminti că
Dumnezeu a stabilit că poftele sunt dăunătoare. Veţi învăţa această
poruncă şi veţi şti ce aveţi de făcut. Ba chiar vă veţi spune că urmează să
trăiţi corect. În acel moment, partea din voi care vrea să facă binele va
intra într-un conflict corp la corp cu natura voastră păcătoasă. Şi n-aveţi
nici o şansă.
Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui David. Nu-i lipsea nimic. Îşi
înfrânsese duşmanii şi adusese poporului Israel pacea. Avea o soţie
iubitoare şi prieteni adevăraţi. Nu era numai un geniu militar, ci şi un poet
strălucit. Condeiul său a adus la lumină psalmii ca o expresie a iubirii sale
pentru Dumnezeu.
Ca o recompensă a credinţei şi fidelităţii sale, Dumnezeu i-a promis
lui David o împărăţie care va dăinui (2 Samuel 7:16). Dacă era cineva cu
adevărat vrednic, acesta era David. În ciuda tuturor, însă, odată, atunci
când trebuia să fie cu oştirea sa pe câmpul de luptă, David se afla acasă.
În loc să-şi conducă armata, David îşi sorbea din priviri vecina şi ceda
ispitei (2 Samuel 11:l-27).
De fiecare dată când citesc despre căderea lui David, mă întreb, „Ce
făcea oare pe acoperişul casei sale împărăteşti, acolo de unde a putut-o
zări pe Bat-Şeba?" Chiar dacă nu pot şti cu exactitate, îmi închipui că făcea
acelaşi lucru pe care bărbaţii de astăzi îl fac butonând telecomanda în faţa
televizorului într-o cameră de hotel sau când răsfoiesc o revistă erotică
într-o librărie. Se interesa de alte femei - de acelea pe care nu le putea
avea.
Ca şi alţi bărbaţi, David o voia pe femeia pe care Dumnezeu i-a
interzis-o. De ce? Pentru că natura sa păcătoasă a fost stimulată de ideea
că n-ar trebui sau n-ar putea să o aibă pe această femeie. Aceeaşi natură
ca a voastră sau a mea. Balaurul dinăuntrul nostru doreşte un singur lucru: să
ne ţină robi legii păcatului (Romani 7:23). Şi se va folosi chiar şi de legile
lui Dumnezeu pentru a ne înrobi.
 Acesta e un tabu

Am vorbit cu grupuri de bărbaţi de-a lungul şi de-a latul ţării, cu alţii

am avut discuţii în particular şi, din toate acestea, am tras concluzia că
mulţi creştini sunt încredinţaţi că în lupta cu poftele n-au nici o şansă. Şi, în
plus, e o strădanie despre care nu se simt în largul lor să vorbească. De
ce? Pentru că în cercurile creştine, păcatele de necurăţenie sunt deosebit
de grave - aşa cum ar trebui, într-adevăr, considerate. Însă această
gravitate cu totul legitimă poate crea, pe de altă parte, o anume spaimă
de a nu fi înţeleşi pe de-a întregul sau de a fi respinşi, spaimă care,
adesea, îi duce pe bărbaţi la izolare. În toate sensurile cuvântului, păcatul
sexual e un subiect tabu între bărbaţii creştini.
Realitatea intensifică problematica poftei trupeşti. Pornografia,
prostituţia, aventurile extraconjugale dau iluzia intimităţii. Cea mai bună
modalitate de a spulbera această iluzie este intimitatea autentică,
sinceritatea, deschiderea faţă de altă persoană. Şi în vreme ce majoritatea
bărbaţilor nu au posibilitatea acestei comunicări, puterea poftei devine tot
mai intensă. Femeile străine devin irezistibil de ispititoare din cauza iluziei
intimităţii pe care o provoacă.

Linia de demarcaţie

„Bine", mă veţi întreba, „care-i linia de demarcaţie în cazul acesta?"

Dacă-mi îngăduiţi, voi face o scurtă recapitulare şi voi conchide.
Ştim că Dumnezeu a creat un mister - bărbaţii găsesc că o femeie
dezbrăcată este minunat de frumoasă. Ei sunt cu adevărat atraşi de ea.
Însă misterul poate deveni foarte repede periculos, pentru că bărbaţii
găsesc că orice femeie e atractivă, cu excepţia propriilor neveste. De fapt,
de cele mai multe ori, femeile care arată cel mai bine sunt acelea pe care
nu le putem avea. De ce? Deoarece
• forţele răului le înfrumuseţează
• poftele noastre păcătoase sunt stimulate de orice lucru interzis
legea lui Dumnezeu care ne porunceşte să ne ferim de imoralitate ne
stârneşte pofta
• iluzia intimităţii este adesea mai captivantă decât realitatea însăşi
• suntem izolaţi de alţi bărbaţi şi nu ne putem exprima sentimentele
Nădăjduiesc că acum înţelegeţi de ce faptul de a te păstra un bărbat
moralmente pur e o încercare serioasă. Probabil că aţi reuşit să vă daţi
seama de ce pofta trupească este o problemă atât de gravă. Ba chiar prea
gravă pentru a putea fi rezolvată. Nu e aşa. Cu câţiva ani în urmă, am
auzit o poveste care pune lucrurile într-o perspectivă lămuritoare.

Incurabila mâncărime

A fost odată ca niciodată un tânăr care şi-a găsit sălaşul într-o grotă
pentru a învăţa de la un înţelept. Ucenicul dorea să afle tot ceea ce se
putea şti. Înţeleptul îi dădu mormane întregi de cărţi. Dar înainte de a
părăsi grota, înţeleptul presără pe mâna tânărului un praf care-i provocă
mâncărime.
 Înţeleptul se întorcea în grotă în fiecare dimineaţă pentru a
supraveghea înaintarea învăţăturii. „Ai învăţat tot ce se poate şti deja?”
întreba înţeleptul.
Şi, în fiecare dimineaţă, răspunsul ucenicului rămânea acelaşi: „Nu,
nu ştiu încă totul."
Înţeleptul presăra praful pe mâna ucenicului şi pleca.
Povestea s-a repetat luni în şir. Într-o zi, înţeleptul intră în grotă, dar
înainte de a apucă să pună vreo întrebare, ucenicul se repezi, smulse
punga cu praf şi o aruncă în foc.
„Felicitări", spuse înţeleptul, spre uimirea ucenicului. „Ai reuşit.
Acum ştii tot ce se poate şti."
„Cum adică?” Întrebă ucenicul.
„Ai învăţat că nu trebuie să aştepţi până vei şti totul pentru a face
un lucru bun", i-a răspuns înţeleptul. „Şi ai învăţat cum să-ţi iei în stăpânire
viaţa şi să scapi de mâncărime."
Se poate ca lupta cu poftele să vă fi provocat o mâncărime
insuportabilă în suflet. V-aţi scărpinat sperând că vă veţi însănătoşi. Dar nu
s-a întâmplat nimic. Ar trebui, dimpotrivă, să-i acordaţi şi mai multă
atenţie. Probabil că v-aţi promis în mod repetat vouă înşivă şi lui
Dumnezeu că veţi pune lucrurile la punct. Însă mâncărimea persistă şi nu
puteţi face nimic.
Într-un fel, acesta este scopul acestei cărţi: vă ajută să puneţi
stăpânire pe propria viaţă alungând mâncărimea. Dar această carte îşi
doreşte mai mult. Încearcă să vă ajute nu numai să vă înfrânaţi pofta, ci să
deveniţi puri moral, ca oameni care-şi duc viaţa astfel încât Dumnezeu să
vă privească şi să poată zâmbi. Capitolele care urmează vă vor ajuta să
deveniţi astfel.

Subiecte de meditaţie

1. Care este rolul forţelor răului în atracţia exercitată asupra

bărbatului de către femeile străine?
2. De ce prezenţa acestor puteri diabolice nu ne eliberează de
responsabilitatea pentru propriile noastre acţiuni?
3. Au existat perioade când v-aţi amăgit să credeţi că vă veţi putea
bucura de sexul în afara căsătoriei şi că acest lucru nu va avea nici o
consecinţă? Ce tip de raţionament a condus la un asemenea mod de
gândire?
4. Care este diferenţa între admiraţia pentru frumuseţea unei femei
şi pofta de-a o poseda?
5. În ce fel se creează, în cadrul Bisericii şi grupurilor creştine o
atmosferă care în realitate intensifică problema poftei trupeşti?
6. În ce fel vă oferă o femeie străină iluzia intimităţii? Care este
diferenţa dintre această iluzie şi intimitatea autentică? În ce mod ne ajută
relaţia cu soţiile noastre şi cu alţi bărbaţi să ne confruntăm cu această
iluzie?
7. Aşa cum Satan învăluie frumuseţea unei femei nepermise cu
aparenţe ispititoare, Dumnezeu îi dă bărbatului darul de a vedea cu
adevărat frumuseţea propriei sale soţii. Rugaţi-l pe Dumnezeu să facă
acest lucru şi pentru voi.
Capitolul 3. Sunt prins si nu am scăpare

În ziua în care a apărut articolul, luam prânzul cu un prieten. „Ce zici

de incendiul de la Adult Fantasy Video?" (o firmă de închiriat casete video
cu subiecte erotice, „pentru adulţi" (n.tr.)) m-a întrebat.
Înainte să-i pot răspunde, adăugă, „îmi pare rău pentru tipul care-a
murit".
„Da, păi mie-mi pare rău pentru mama lui", am spus. Reporterii îi
luaseră un interviu după incendiu. Spunea că e sigură că fiul ei nu fusese
în magazin decât pentru câteva minute. Fusese un fiu bun, un angajat
respectat. „Imaginează-ţi cum e ca asta să fie ultima amintire despre
propriul fiu".
Trebuie să ştiţi că am trecut prin multe. Puţine lucruri mă mai miră.
Însă, spre surpriza mea, amicul spuse:
„Puteam fi eu în locul lui".
„Ce vrei să spui?" l-am întrebat.
„Am fost acolo. Am fost chiar în sala aceea", spuse. „Bill, articolul pe
care l-ai citit putea fi despre mine. Acum ţi-ar fi părut rău pentru soţia şi
copiii mei".
„Ai să te mai duci vreodată?" l-am întrebat.
„Nu mai pot", a răspuns. „A ars până în temelii".
Are dreptate, n-a mai rămas piatră pe piatră. Dar nu acesta e finalul
povestirii. Primăria i-a înmânat proprietarului un document în care a
recunoscut că acea clădire era improprie din punctul de vedere al
normelor de prevenire a incendiilor şi compania de asigurări l-a despăgubit
cu o sumă suficient de mare pentru a-i permite reconstrucţia magazinului.
Acum afacerea e mai înfloritoare ca niciodată.
Cât despre prietenul meu, l-am întrebat acum câteva săptămâni
dacă a mai intrat acolo. Mi-a răspuns afirmativ. Când l-am întrebat de ce, a
adăugat că habar n-are.
„De fiecare dată când ies de-acolo mă simt ca ultimul gunoi", a spus.
„Îmi jur că nu mai calc niciodată. Apoi mă văd din nou tentat şi nu pot
rezista. Sunt prins şi n-am scăpare."
Mi-aş dori să spun că amicul meu e singurul în această situaţie. Nu e
aşa. Unii bărbaţi nu pot rezista tentaţiei de a urmări programele „pentru
adulţi" transmise prin cablu. Alţii nu pot să evite paginile pornografice
găsite pe Internet. Alţii sunt atraşi în aventuri extraconjugale efemere la
birou sau în picanteria unui club de striptease.
E uşor să cazi în capcana poftei sexuale. Să scapi, e altceva. Laţul e
strâns înnodat. Acest capitol va examina natura acestei dependenţe.
Vreau să înţelegem de ce e atât de puternică. Şi aş vrea să înţelegem de
ce factură e gândirea bolnavă care conduce la aceasta.

Pofta supraîncărcată

Ar fi minunat ca devotamentul religios să ne elibereze de ameninţarea

impulsului sexual. Nu e aşa. Din nefericire, multe biserici creează un mediu
în care dependenţa prosperă. Cauza? Caracterul secret şi doza de risc
pompează din plin adrenalina asociată păcatelor de necurăţie. Într-un fel,
acestea acţionează ca nişte mecanisme care supraîncarcă tensiunea
poftelor unor bărbaţi cu ajutorul unei puternice surse de energie.
Emoţia riscului apare într-un mediu în care păcatele sexuale sunt
considerate cele mai rele din toată gama viciilor. Cu cât e mai mare
greşeala, cu atât creşte şi pasiunea de a o săvârşi. De vreme ce păcatele
sexuale oferă o asemenea sursă de excitare, ele deţin o forţă deosebită de
impunere a dependenţei. Şi dacă un bărbat comite un păcat de necurăţie,
probabil că îl va ţine ascuns. Ceea ce face ca situaţia să devină şi mai
gravă. Însă majoritatea bărbaţilor preferă să rezolve problema de unii
singuri decât să rişte expunerea la condamnare şi respingere.
O autoritate în domeniul comportamentului dependent îşi exprima
părerea că fundamentaliştii creştini şi conducătorii religioşi reprezintă, de
fapt, cazuri de comportament sexual dependent mai accentuate decât
oricare alt segment social. Avea dreptate? Nimeni nu ştie cu exactitate.
Însă ştiu cu siguranţă că mult mai mulţi creştini sunt prinşi în plasa
dependenţei sexuale decât ne-am putea imagina.
De-a lungul ultimului deceniu, am condus seminarii în biserici de
peste tot. Străduindu-mă să iau pulsul spiritual al acestora am organizat,
adesea, sondaje. Scopul meu nu a fost acela de a obţine neapărat date
riguros ştiinţifice. Am vrut doar să-mi formez o opinie cu privire la statutul
bărbaţilor din această perspectivă. Spre surprinderea mea, 55 % din cei
intervievaţi mi-au mărturisit că se află într-un permanent conflict cu o
dependenţă sexuală secretă sau au avut o astfel de experienţă în trecutul
nu prea îndepărtat. Procentajele au rămas aceleaşi, indiferent de mediu
sau de mărimea comunităţii.
În timp ce majoritatea bărbaţilor se confruntau cu problemele
pornografiei sau ale masturbării, alţii erau victimele unor dependenţe mult
mai grave. Fără nici o îndoială, există nenumăraţi bărbaţi care iau parte la
slujbe religioase în fiecare săptămână şi care trăiesc cu spaima că vor fi
descoperiţi. Când ştirile de seară prezintă imagini ale unor indivizi arestaţi
pentru agăţarea unor prostituate, aceştia se ghemuiesc de frică în fotoliile
lor. De ce? Pentru că, abia cu o săptămână în urmă, probabil, şi ei dădeau
târcoale aceluiaşi cartier. Asemenea prietenului pe care vi l-am prezentat
la începutul capitolului, sunt conştienţi că ei înşişi ar fi putut fi subiectul
ştirii.

Totul la bătaie

Sexul este subiectul favorit al talk-show-urilor de după-amiază.

Montel Williams, Sally Jesse Raphael şi chiar Larry King îşi concentrează
sistematic atenţia asupra escapadelor vreunui dependent sexual.
Invariabila întrebare pe care aceşti oameni de televiziune o pun este, „De
ce ai făcut-o?"
În vreme ce scriu aceste rânduri, nu pot să nu mă gândesc la fostul
consilier prezidenţial Dick Morris. Nu mai demult decât săptămâna trecută
îşi făcea apariţia la toate emisiunile promovându-şi noua carte. Fixând
camera de luat vederi, Morris îşi descria îndelunga aventură cu o fată de
companie din Washington. Toţi realizatorii, fără excepţie, îi puneau aceeaşi
întrebare: „Cum aţi putut să vă culcaţi cu o prostituată când eraţi conştient
că asta vă va costa mariajul, slujba şi reputaţia?"
Morris, la fel ca orice bărbat în această situaţie, n-a avut un răspuns
limpede. „Nu ştiu de ce m-am comportat ca un elev", spunea. „Aveam
atâta putere încât am crezut că legile nu mai sunt valabile şi pentru mine".
Astfel de răspunsuri creionează situaţia. Chiar dacă nu cunosc elementele
specifice ale fiecărui caz, sunt conştient, în schimb, de motivaţia bărbaţilor
care îşi asumă un asemenea risc. Sunt constrânşi de propria adrenalină. În
vremea fecioriei, simpla lectură a unui număr din Playboy presupunea un
risc suficient de incitant. La urma urmei, ce s-ar fi putut întâmpla dacă
părinţii i-ar fi prins? La maturitate, revistele nu mai furnizează pericolul
necesar. Adulţii simt nevoia să crească miza la maximum, să arunce toate
fisele în joc. Au nevoie de ceva care să pericliteze totul.

El, masculul şi ea, slăbiciunea

Sub multe aspecte, întâmplările sordide despre care citim în ziare se

compară cu povestea lui Samson. Era un bărbat în toată legea. Dacă ar
trăi astăzi, chipul lui ar împodobi coperţile revistelor sportive cu atletul
anului. Samson era în stare de orice. Era mai rapid decât Michael Johnson,
mai dur decât Mike Tyson. Avea atâta putere fizică încât se crede că
legenda lui Hercule s-a bazat pe propriile sale fapte.
Mai importantă însă decât bărbăţia sa fizică era forţa sa spirituală.
Samson era un om al lui Dumnezeu. El a fost „închinat lui Dumnezeu din
pântecele mamei sale" (Judecători 13:5). Ca un simbol al devotamentului
său pentru Dumnezeu, nu şi-a tăiat niciodată părul.
Samson era unic pentru că Dumnezeu îi dăruia neîncetat puterea
divină. Ni se spune mereu, „Duhul Domnului a venit peste Samson":
înainte ca Samson să ucidă un leu cu mâinile goale (Judecători 14:6);
înainte de a ucide treizeci de filisteni cu o singură mână (Judecători 14:19);
înainte de a ucide încă o mie de filisteni cu o falcă de măgar (Judecători
15:14).
Samson era respectat ca un om credincios şi un luptător. Şi cu toate că era
un bărbat în toată puterea cuvântului, avea şi el o slăbiciune, cât se poate
de feminină. Acest singur neajuns al caracterului său s-a dovedit a fi cauza
prăbuşirii sale. Samson a fost prins în mrejele unei experienţe sexuale
interzise. Primele sale cuvinte care ne-au rămas, rostite către părinţii săi, i-
au dezvăluit problema: „Am văzut la Timna o femeie din fetele filistenilor,
luaţi-mi-o acum de nevastă" (Judecători 14:2). Cum au reacţionat părinţii
lui la această cerere? L-au rugat să se mai gândească. Nu le-a venit să
creadă că fiul lor n-a reuşit să găsească o nevastă care să-i fie plăcută lui
Dumnezeu. Dar Samson dorea o femeie care se afla în zona interzisă.
Logica sa era simplă: „Ia-mi-o, căci îmi place" (Judecători 14:3).
Ca orice persoană dependentă de dorinţa sexuală, Samson s-a rupt
de familia sa şi de Dumnezeu. A ales, mai degrabă, plăcerile fructului oprit.
Căsătoria lui Samson a sfârşit, în mod tragic, cu moartea femeii. După
aceasta, a părut că pusese frâu poftei sale pentru o perioadă de douăzeci
de ani. Însă pe când se apropia de a patruzecea aniversare, poftele sale s-
au eliberat. Se încurcă cu una din femeile filistenilor, ceea ce l-a costat
vederea, poziţia, reputaţia şi, în ultimă instanţă, chiar viaţa.
 Ciclul dependenţei

Samson a fost atras în ciclul dependenţei. Ceea ce, sunt singur, a

contribuit din plin la sfârşitul său. Dacă am putea vorbi cu Samson, sunt
sigur că ar aduce vorba despre criza vârstei de mijloc. Tocmai împlinise
patruzeci de ani şi realizase totul. Îi strivise pe filisteni şi stăpânise Israelul
timp de douăzeci de ani. Acolo, în vârf, se plictisea. Fără a mai avea nici un
scop, depresia îi dădea târcoale.
Cel mai puternic bărbat al lumii era vulnerabil la orice care i-ar fi
putut schimba dispoziţia, ceva care să-i creeze o stare de mai bine în cel
scurt timp. Şi nimic nu i-ar fi putut schimba dispoziţia ca o femeie
frumoasă - mai ales dacă aceasta era nepermisă.
Există patru stadii ale ciclului dependenţei.

Interesul

În plictiseala sa, Samson şi-a amintit, fără îndoială, de aventura sa

sexuală în Timna. În curând, în mintea sa au apărut gânduri populate de
femeile filistenilor. Simplul gând i-a provocat deja un flux uşor de
adrenalină. Îi plăcea să-şi închipuie nopţi senzuale cu o astfel de femeie.
În cele din urmă, a călătorit la Gaza. Trebuie să-şi fi spus că nu va
face altceva decât „să se uite". N-a trebuit să treacă mult timp şi deja se
plimba în cartierul interzis. După aceea, imaginaţia sa a prins aripi. Acum
mângâia feţele tuturor femeilor pe care le văzuse. Putea să-şi închipuie
detalii ale modului în care le seducea.
Interesul pare să fie suficient de inofensiv. La urma urmei, nu s-a
întâmplat nimic. Chiar dacă e aşa, gândurile noastre sunt deja seminţele
care germinează şi dau fructul actului propriu-zis.

Obişnuinţa

Există activităţi pe care le repetăm în nenumărate rânduri înainte de

a acţiona. Când ceva ne provoacă plăcere, vom repeta neîncetat acel
lucru. Îl transformăm într-un tipic, într-un tabiet. Pentru Samson,
obişnuinţele sale puteau să implice călătorii repetate la Gaza, convorbirile
cu prostituatele, tocmirea la preţuri. Asemenea interesului iniţial,
obişnuinţele par să fie destul de puţin dăunătoare. Ele pot implica
butonarea telecomandei televizorului, pierderea timpului în faţa unui stand
cu ziare în aeroport, lectura unor reclame pentru dame de companie în
ziar. Problema e că, o dată ce începem să ne creăm aceste obişnuinţe,
devine tot mai cert că la un moment dat vom acţiona. E sigur.
Mi-l imaginez pe Samson în lupta cu propria sa conştiinţă. Nu e nimic
de mirare! El era conducătorul spiritual al poporului Israel. Cum îşi justifica
actele? Îşi spunea, probabil, că evreicele nu erau atât de atractive pentru
vin bărbat ca el. Şi, pe lângă toate acestea, cum ar fi putut o singură
femeie să-i satisfacă un asemenea apetit?

Acţiunea
 În sfârşit, în timpul călătoriilor sale, Samson a călcat linia. S-a culcat
cu o prostituată filisteană (Judecători 16:1). În braţele ei, Samson s-a simţit
viu, mai viu ca oricând în ultimii ani. Se simţea tânăr din nou. Durerea
trecerii spre bătrâneţe era amorţită. Vechea intensitate era resimţită din
nou. Samson rezistase îndemnului atâţia ani. În sfârşit, l-a urmat. Şi-a
desfrânat poftele în toată sălbăticia lor.
Oricât de puternică a fost plăcerea, vina s-a instalat cu repeziciune
în locul ei. Acum îşi dorea să fugă cât mai departe de femeia pe care
dorise cu atâta ardoare să o aibă. Dar oricât de departe sau de repede a
fugit, Samson n-a putut scăpa de ruşine.

Ruşinea

N-a trecut mult până când ruşinea a şters orice urmă a plăcerii.
Samson intrase mândru în casa femeii. Plecarea lui, însă, a avut loc la
adăpostul întunericului, sperând că nimeni nu-l va vedea (Judecători 16:3).

Repetarea procesului

Probabil că Samson s-a legat să nu mai calce în Gaza niciodată.

Bărbaţii cu care am vorbit şi care au avut aventuri sau şi-au provocat
singuri plăcere într-o cameră de hotel uitându-se la filme erotice au făcut
aceleaşi promisiuni. Însă atunci când acuta plictiseală sau presiunea
stresului se reîntorc, interesul faţă de sex îşi face şi el apariţia. Acelaşi
lucru s-a întâmplat şi cu Samson. Şi, o dată ce a trecut linia pentru prima
oară, a doua oară a părut mai puţin problematică. A fost mult mai uşor. De
fapt, tentaţia sexuală a devenit mult mai puternică decât înainte. S-a
reîntors în Gaza şi s-a culcat cu o prostituată. Şi a fost din nou covârşit de
ruşine.
Acţiunile lui Samson ilustrează pericolul repetării ciclului
dependenţei. Atunci când acesta se repetă,
• dorinţa obsesivă se intensifică
• se intensifică nevoia unui risc mai ridicat
• hotărârea de a rezista slăbeşte

Asemenea unui vârtej mortal care îşi trage victima la fund, ciclul
dependenţei poate să răpună pe cel mai puternic dintre bărbaţi. Întrebaţi-l
pe Samson. Poate să-l covârşească pe cel care are toată puterea. Întrebaţi-
l pe Dick Morris. În acest capitol, nu doresc decât să vă ofer o introducere
în problema acestui ciclu. În capitolul 9, vă voi ajuta să schiţaţi o strategie
prin care puteţi scăpa de această forţă.

Gândirea dependentă

Dacă prezentarea ciclului dependenţei ne ajută să înţelegem ce

facem, ea nu ne ajută, totuşi, să înţelegem motivul pentru care suntem
prinşi în acesta. Răspunsul nu e uşor; există numeroase cauze pentru care
bărbaţii devin dependenţi. Putem identifica, cu toate acestea, patru tipuri
comune de gândire eronată în orice situaţie de dependenţă sexuală.
„E posibil să simt euforia iubirii tinereşti mereu"
 După ce am devenit un credincios întru Cristos, m-am ferit mereu de
contactul cu pornografia. De fapt, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, nu-
mi amintesc să fi văzut decât o singură imagine pornografică.
În vara anului 1988 stăteam într-un motel. Era foarte cald şi mă
simţeam deprimat. Cu telecomanda televizorului în mână, am dat, pe unul
dintre canale, peste o dansatoare pe jumătate dezbrăcată. La fel ca în
noaptea în care îmi privisem vecina prin fereastră, m-am simţit şi acum
captivat. Aş vrea să pot spune că atunci a fost ultima oară în acea
călătorie când mi-am pierdut timpul schimbând canalele. N-a fost aşa.
Când m-am întors acasă, am discutat cu amicii din grupul meu.
Începusem, la acel moment, să caut ceva dincolo de frumuseţea trupului
dezbrăcat al unei femei pentru a-mi explica sentimentele. Deoarece
bărbaţii din grup povesteau despre experienţe asemănătoare, mi-am dat
seama că sentimentele pe care le descriam cu toţii aduceau foarte mult cu
cele ale unui adolescent asaltat de hormoni.
Am râs când ne-am povestit unii altora primele iubiri. N-am avut nici o
problemă să-mi amintesc. Există ceva în prima poveste de dragoste a unui
bărbat - sau a unei femei - care o face cu totul deosebită. Primul sărut.
Senzaţia primei atingeri. Iubirea trezeşte sentimente şi eliberează emoţii
noi şi puternice. Deschide în faţa bărbatului o lume în întregime nouă.
Evident, prima iubire duce arareori la o relaţie de durată. Nici
povestea mea n-a durat foarte mult. M-am despărţit de prietena mea şi,
peste vreo doi ani, am întâlnit-o pe Cindy. Ne-am îndrăgostit şi am simţit
euforia iubirii de tânăr încă o dată. De-a lungul timpului, dragostea noastră
deveni şi mai puternică. Cindy şi cu mine am aniversat de curând douăzeci
şi cinci de ani de căsătorie. Suntem nişte oameni norocoşi: încă ne mai
iubim. Iubirea matură e mai profundă şi mai adevărată decât dragostea
tinerească. Sentimentele de dragoste nebunească şi tânără apar, însă,
numai câteodată.
Mulţi bărbaţi au impresia că nu mai sunt îndrăgostiţi dacă nu au
mereu experienţa emoţiilor asociate cu dragostea nebunească. Se simt
morţi din punct de vedere emoţional. O colegă de serviciu dispusă să
flirteze sau o imagine pornografică pe monitorul computerului pot să le
răvăşească sentimentele adormite, cele care amintesc de tinereţe. Dacă
un bărbat e tânăr şi burlac, s-ar putea găsi în situaţia de a căuta plăcerea
oferită de pornografie sau cluburile de noapte cu aceeaşi vigoare cu care
ar căuta o femeie.

Legea slăbirii în intensitate a experienţelor repetate

Prima oară când un bărbat devine activ sexual, ia parte la o

experienţă care implică legea inevitabilă a reîntoarcerii la un eveniment de
intensitate slăbită. E nevoie de tot mai multă stimulare pentru a obţine
acelaşi grad de intensitate a plăcerii. La început, un singur sărut e
suficient. Curând, însă, acesta e mai puţin incitant decât ceea ce urmează
- sau ceea ce un bărbat speră să urmeze. O dată ce un bărbat a sedus o
femeie acesta a marcat într-un fel o anume limită. Ea îi aparţine - cel puţin
pentru moment. Vânătoarea, sau urmărirea, s-a încheiat. Pentru mulţi
bărbaţi, sexul după căsătorie e plictisitor. E comun. Nu mai există nimic
provocator. Nu mai există nici un teritoriu de explorat. Chiar şi în cele mai
reuşite căsătorii, în care viaţa sexuală e ireproşabilă, bărbaţii se confruntă
periodic cu astfel de sentimente. În adâncul lor, ei simt nevoia acelei euforii a iubirii tinere.
Experienţa mea de la motel mi-a oferit această euforie. Asemenea
unui puşti îndrăgostit, voiam mai mult. Mă aflam, desigur, în faţa unui
mare pericol. Pentru a obţine aceeaşi stare, ar fi trebuit să merg mai
departe. Aş fi putut simţi din nou euforia iubirii tinere, însă atunci ar fi
trebui să caut imagini mult mai explicite. În cele din urmă, şi asta ar fi fost
plictisitor şi ar fi trebuit să intru într-un magazin de închiriat casete video,
să sun undeva să-mi găsesc o companie plăcută sau să agăţ pe cineva
într-un bar.
Din fericire, am întrerupt procesul înainte de a merge prea departe.
Dar nu toată lumea ia această decizie. Căutarea emoţiei care însoţeşte
fiorul primelor experienţe îi conduce la acţiuni tot mai concrete şi la
experienţe sexuale periculoase.
Când o femeie mă întreabă, „De ce e soţul meu atât de atras de
pornografie?" o întreb la rândul meu, „îţi aminteşti de prima dragoste din
adolescenţă? Îţi aminteşti cât de bine te simţeai împreună cu prietenul
tău? Îţi aminteşti cum doreai să fii cu el tot timpul?"
Majoritatea femeilor zâmbesc şi îmi spun că îşi amintesc aceste
emoţii. „La fel se simte şi bărbatul tău în raport cu pornografia", le spun.
„Îi oferă nebunia iubirii aceleia tinereşti".

„Sunt o persoană rea, nu merit nimic"

Acest gând se află în miezul oricărui comportament constrângător. E

greu de spus dacă acesta provoacă dependenţa sau derivă din ea. Un
lucru e cert: după ce un bărbat cedează mai mult timp impulsurilor
sexuale, începe să se simtă un om rău. Bărbaţii care depăşesc linia care
indică zona activităţii sexuale legitime nu sunt de acord cu propriul lor
comportament. Însă o dată ce se pun în această lumină, vicioşi până în
măduva oaselor, a acţiona devine şi mai uşor. Din punctul lor de vedere,
comportamentul negativ e în acord cu caracterul lor negativ.
Aceste sentimente ale lipsei de valoare sunt adesea cultivate chiar
în familia de unde provine bărbatul. În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a
avertizat pe israeliţi că va pedepsi nelegiuirea părinţilor în copii (Exodul
20:5; Numeri 14:18). Niciunde nu e mai evident acest lucru decât în
domeniul dependenţei sexuale.
Mulţi bărbaţi au crescut în familii care i-au educat să asocieze sexul
cu ruşinea. Bărbaţii care se chinuiesc cu dependenţa sexuală pe cale
vizuală îmi spun adesea că au căpătat-o citind reviste pornografice care
aparţineau tatălui, bunicului, unchiului sau altui membru al familiei sale.
Adesea, aceste lecturi erau însoţite de masturbare, urmată de sentimente
de ruşine. Viaţa adultă nu moşteneşte numai atracţia faţă de pornografie,
ci şi ruşinea.
Unii bărbaţi au suferit abuzuri sexuale în timpul copilăriei. Aceştia au
de obicei un profund simţ al necurăţeniei şi ruşinii care trage după sine
spaima de a nu fi abandonaţi. Unul dintre motivele pentru care le e teamă
să nu fie părăsiţi este acela că părinţii care i-au molestat foloseau
ameninţarea cu plecarea dacă abuzul ieşea în vileag. Cercetătorii Eist şi
Mandel observă că în cadrul familiei unde au avut loc incesturi, „cea mai
frecventă tehnică folosită de părinte pentru a-şi controla şi imobiliza
copilul era insistenta ameninţare cu abandonul".
Băieţilor cărora le e frică să fie părăsiţi se simt nedoriţi. Şi ajung cu
uşurinţă la concluzia, „Dacă sunt nedorit, trebuie că sunt rău".

„Nimeni nu m-ar iubi dacă m-ar cunoaşte cu adevărat"

Bărbaţii au încredere în mine, astfel că îmi mărturisesc frecvent

lucrurile de care le e ruşine. După ce am ascultat o spovedanie dureroasă,
întreb adesea, „Ai mai spus şi altcuiva lucrurile astea?"
Răspunsul e foarte simplu, aproape de fiecare dată, „Nu".
Când cer motivul, mi se spune că nu au prieteni, nici chiar soţia, care
să îi înţeleagă cum trebuie. Cu alte cuvinte, le este o spaimă teribilă de
respingere. Nu-şi pot imagina că ar exista cineva care să iubească o fiinţă
atât de murdărită, de impură, de pervertită.
Astfel de sentimente îi conduc pe mulţi bărbaţi la concluzia că
• nu poţi avea încredere în nimeni
• nimeni nu le va înţelege nevoile
• oamenii nu fac altceva decât să respingă şi să provoace durere

În contrast cu suferinţa cauzată de oamenii din jur e plăcerea oferită

de obiectul constrângerii sexuale. Acesta nu-i dezamăgeşte niciodată. Le
schimbă întotdeauna dispoziţia. Aduce întotdeauna plăcere. Oferă
întotdeauna iluzia intimităţii.

„Sexul este cea mai importantă necesitate a mea"

Bărbaţii care au crescut în familii unde au avut loc abuzuri recurg

uneori la masturbare ca mijloc de autosatisfacţie. Într-o lume a durerii, au
găsit ceva care îi ajută să se simtă mai bine. Adesea, dependenţa de
masturbare reflecta rana afectivă. Cu cât dereglarea emoţională era mai
mare, cu atât tentaţia era mai puternică.
Ca băieţi, aceştia au pus semnul de egalitate între plăcerea sexuală
şi iubire, grijă şi securitate. Ca adulţi, de îndată ce apăreau semnele durerii
se recurgea la plăcerea sexuală ca la o modalitate de echilibru şi de a-şi
demonstra că nu li s-a întâmplat nimic rău.
Pentru asemenea bărbaţi, nimic nu e mai important în viaţă decât
sexul. Nu au creat legături cu părinţii în timpul creşterii, astfel că s-au
legat de plăcerea sexuală. Intimitatea relaţională nu e la fel de importantă
pentru ei pe cât e plăcerea sexuală. Într-adevăr, nimic nu e la fel de
important ca şi sexul.

Eliberarea din cursă

Am speranţa că, citind acest capitol, aţi înţeles mai bine care este
natura comportamentului sexual dependent şi a gândirii dezechilibrate
care îl provoacă. Însă vă întrebaţi, probabil, cât de serioasă e problema pe
care o aveţi în mod concret. Şi vreţi să ştiţi cum puteţi să vă recăpătaţi
libertatea.
În următorul capitol veţi descoperi sfera în care se află problemele
voastre. Şi veţi afla cum puteţi slăbi laţul cursei, astfel încât să vă scoateţi
sufletul la lumină, să faceţi primul pas înspre eliberare.

Subiecte de meditaţie

1. Care sunt cele patru stadii ale ciclului dependenţei?

2. Care sunt obişnuinţele? Cum sunt ale voastre?
3. Care sunt cele trei lucruri care se întâmplă de fiecare dată când se
repetă ciclul dependenţei?
4. În cel fel impuritatea sexuală implică legea slăbirii în intensitate a
repetării evenimentelor? Vă amintiţi o ocazie în care să fi avut o asemenea
experienţă?
5. În cel fel se creează iluzia iubirii tinereşti printr-o experienţă
sexuală interzisă? Ce face un bărbat pentru a-şi întreţine iluzia?
6. De ce un bărbat dependent de sex impur simte că nu ar fi iubit
dacă ar fi dat în vileag de către ceilalţi?
Citiţi Psalmul 32 şi meditaţi asupra modului în care Dumnezeu îl
tratează pe bărbatul care îşi mărturiseşte păcatul (David a comis adulter
şi crimă).

PARTEA A II A: Acceptarea luptei

Capitolul 4 . Ridică steagul alb

Una dintre lecţiile pe care le învaţă băieţii când cresc este cât de
important e să fii dur, să câştigi.
În zilele noastre, eroii marelui ecran creează imaginea bărbatului
ideal, aspru şi fără scrupule. James Bond nu renunţă niciodată. Nici
personajele interpretate de John Wayne. Rocky câştigă întotdeauna marele
meci - sau dacă nu-l câştigă, nu renunţă niciodată. Nici noi nu vrem să
renunţăm.
În timpul războiului sau într-o situaţie profesională care cere
perseverenţă, faptul de a nu ridica steagul alb reprezintă o calitate
admirabilă a unui bărbat. Rezistenţa ne poate ajuta să trecem prin
vremurile grele pe care le întâmpină o relaţie. Însă atunci când e vorba
despre comportamentul dependent, refuzul de a renunţa nu face decât să
ne prelungească agonia. Nu duce decât la o constrângere mai puternică şi
la boală.
Majoritatea dintre noi nu vor ceda decât atunci când vor şti că sunt
învinşi sau că urmează să piardă. Probabil că nici nu vreţi să credeţi că
aveţi o problemă, sau dacă da, nu sunteţi sigur cât e de gravă.

Sunt dependent? De unde să ştiu?

E important să înţelegem că dependenţa sexuală nu apare peste

noapte. Cere timp pentru a se dezvolta. Însă atunci când manifestările
sunt depline, nici un bărbat nu va fi capabil să reziste îndemnului de a
intra într-o relaţie cu un obiect sexual sau de a avea o experienţă care să-i
ofere iluzia intimităţii.
Ultimul enunţ defineşte un dependent:
1. E prins şi nu se poate opune.
2. Obiectul dependenţei sale îi oferă două lucruri: plăcere şi iluzia
intimităţii.
Nu oricine se luptă cu constrângerile sexuale e un dependent. Unii
bărbaţi abuză de sexualitatea lor pentru o perioadă pentru ca, după aceea,
să depindă de ea. Mulţi bărbaţi care au avut în trecut o experienţă sexuală
regretabilă o uită şi merg mai departe.
Dar nu toată lumea are această şansă. Unii leagă durerea afectivă
de plăcerea sexuală. De-a lungul timpului resimt nevoia să încerce forme
de comportament sexual riscante pentru a-şi atenua durerea. În cele din
urmă, întreaga lor existenţă se învârte în jurul sexului. Obsesia a pus
stăpânire pe viaţa lor.
Patrick Carnes propune o serie de patru întrebări care ne pot ajuta să
descoperim dacă suntem dependenţi sexual şi, dacă da, unde s-a ajuns.
Sinceritatea fără nici un ocoliş este crucială dacă doriţi să răspundeţi.
Primul pas în rezolvarea unei probleme constă în acceptarea faptului că ea
există.

Comportamentul vostru e cumva secret?

Faceţi lucruri pe care refuzaţi să le împărtăşiţi altora? Aveţi

sentimentul că în cazul în care apropiaţii voştri ar şti ce faceţi, v-ar
respinge sau v-ar dezaproba radical? Minţiţi pentru a vă ascunde
comportamentul? Dacă se întâmplă astfel, vă izolaţi de cei pe care îi iubiţi
şi intraţi într-o relaţie de potenţială dependenţă în raport cu un obiect sau
un eveniment.

Comportamentul vostru e abuziv?

Comportamentul vostru sexual generează durere (emoţională sau

fizică), vouă sau altora? E degradant sau profitor faţă de ceilalţi? Ajungeţi
la acţiuni din ce în ce mai abuzive? Vă provoacă plăcere faptul de a privi
abuzurile săvârşite faţă de alţii?

Vă comportaţi astfel pentru a atenua sentimentele

dureroase?

Acţiunile voastre sexuale sunt doar un efort de a vă schimba

dispoziţia mai degrabă decât a vă exprima afecţiunea? Când sunteţi
deprimaţi, plictisiţi sau furioşi, recurgeţi la masturbare sau la altă
modalitate de eliberare sexuală? In cazul unui comportament sexual
direcţionat înspre eliberarea de durere, atunci e vorba despre un proces de
dependenţă.

Aveţi un comportament lipsit de angajament autentic şi

dragoste?
 Înlocuiţi intimitatea autentică specifică unei relaţii sănătoase cu
iluzia intimităţii furnizată de un obiect sau eveniment?
Dacă aţi dat răspunsuri afirmative fie şi numai uneia dintre aceste
patru întrebări, comportamentul vostru este ori constrângător, ori
dependent.

Stadii de dependenţă

Chiar dacă aceste patru întrebări vă ajută să vă daţi seama dacă

aveţi o problemă, ele nu vă ajută să determinaţi gravitatea ei. Pentru
aceasta, trebuie să ne familiarizăm cu nivelurile dependenţei.

Pre-dependenţa

Pre-dependenţa se referă la oamenii care găsesc stimulare sexuală

în obiecte impersonale, precum pornografia, sau evenimente, precum frecventarea cluburilor
de striptease.
Dacă vă aflaţi la acest nivel, viaţa voastră se află sub control. Aveţi
un loc de muncă, relaţia cu soţia sau prietena este integră. Cu toate
acestea, vă daţi seama că fascinaţia faţă de pornografie, cluburi, linii
erotice, chiar dacă nu e imperativă, este periculoasă. V-ar putea deranja
sentimentul că pofta ascunsă s-ar putea trezi la viaţă şi să vă ia în
stăpânire.

Nivelul 1

La nivelul 1, pofta unui bărbat a început să-şi exercite controlul. Nu

rezistă tentaţiei masturbării, pornografiei, homosexualităţii sau unor relaţii
heterosexuale înjositoare.
Când un bărbat ajunge la nivelul 1, a avut loc ceva semnificativ.
Dacă înainte un astfel de om se străduia să-şi ţină poftele sub control,
acum se dezlănţuie fără nici o oprelişte. În cartea sa Personalitatea
dependentă, Craig Nakken observă că singurul şi cel mai important aspect
al nivelului 1 este apariţia treptată a personalităţii dependente. Pofta unui
bărbat, asemenea unui înfricoşător balaur, s-a trezit din somnolenţă şi
ameninţă să pună stăpânire pe viaţa lui.
Am trecut prin această experienţă în noaptea când am privit prin
fereastra vecinei mele. Mi-a amintit de prima oară când am fumat
marijuana. Am intrat în acea lume şi simţeam nevoia să mă întorc mereu
acolo. Are loc ceva legat de starea aceea de drog pe care oamenii doresc
să o regăsească. În mod asemănător, un bărbat care ajunge la nivelul 1 îşi
trezeşte poftele cu o forţă imensă. Această experienţă iniţială este cea pe
care el doreşte s-o recreeze. Când ajungem la nivelul 1, dimensiunea
dependentă a personalităţii noastre a fost zgândărită. Şi, fără cea mai
mică umbră de îndoială, bestia are un apetit exagerat, punând încet
stăpânire pe viaţa noastră.

Nivelul 2

Când un bărbat ajunge la nivelul 2, pasul urmat e mult mai mare şi

mai periculos. Comportamentul lui implică, de data aceasta, victime şi
încălcări ale legii. Activităţile sale cuprind prostituţia, exhibiţionismul,
curiozitatea sexuală morbidă, telefoanele obscene, atingerea intimă a unei
persoane fără acordul acesteia. Mai tot timpul e considerat mai degrabă
un ghimpe în coastă decât un infractor, însă, din nefericire,
comportamentul său poate provoca răni afective adânci victimelor sale.
Exhibiţioniştii şi curioşii aberanţi îşi vor continua comportamentul
secret timp de ani întregi. Trăind vieţi duble, resimt o spaimă constantă de
a nu fi descoperiţi. O mulţime de oameni de treabă ajung la nivelul 2.
Nu trece nici o săptămână fără o ştire bombă referitoare la vreun
politician, profesor, atlet sau vedetă de cinema surprinşi agăţând
prostituate sau făcând avansuri sexuale nedorite.

Nivelul 3

Ajuns la nivelul 3, comportamentul implică delicvenţe serioase cu

urmări grave pentru victimă. La acest nivel se întâlnesc violul, incestul,
molestarea copiilor.

Momentul adevărului

Ar trebui să ştiţi deja dacă sunteţi prins în capcană. Ar trebui, de

asemenea, să vă daţi seama cât de mult a evoluat dependenţa voastră
sexuală. Oricât de mult am prefera majoritatea dintre noi să ascundem
adevărul pentru totdeauna, în cele din urmă, acesta iese la iveală. Se va
întâmpla ceva care vă va obliga să acceptaţi ideea că viaţa voastră a
scăpat de sub control.
• Veţi uita, din greşeală, o imagine pornografică pe monitorul
deschis şi cineva de la birou va da raportul şefului
• Unul dintre copii va descoperi vraful de casete „interzis sub vârsta de..."
• Veţi primi vizita unui poliţist pentru că un vecin v-a reclamat ca
voyeur
• Vă va părăsi soţia pentru că aveţi o aventură extraconjugală
• Psihologul şcolii vă va chema în audienţă pentru că aţi fost
reclamat la biroul protecţiei sociale de către cineva care v-a surprins
atingând indecent copilul unui vecin

Pentru Samson, momentul adevărului a sosit spre sfârşitul vieţii lui.

Orbit de pofta trupească, a adormit în poala Dalilei în timp ce un bărbier
filistean i-a tăiat părul. În clipa în care ultima şuviţă de păr a căzut,
duşmanii au năvălit. Izolat de Dumnezeu, n-a mai avut putere să reziste.
Marele viteaz al Israelului devenise un bufon ras în cap care îi distra pe
filisteni. Samson căzuse. Nu va mai avea niciodată curiozitatea să
privească o femeie filisteană. Duşmanii săi s-au asigurat ca va fi aşa când
i-au scos ochii (Judecători 16:20-21).
Mulţi cred că povestea lui Samson se încheie într-o notă tragică. Deşi
era orb şi întemniţat, părul a început să-i crească din nou, la fel cum a
crescut din nou însăşi relaţia sa cu Dumnezeu. Domnul l-a iertat pe
Samson şi l-a folosit încă o ultimă dată. Eroul iudeilor a prăbuşit un templu
întreg, distrugându-se pe sine şi omorându-şi duşmanii. Samson a învăţat,
înainte de toate, că orice bărbat trebuie să ştie că Dumnezeu este un
Dumnezeu al iertării. El nu renunţă niciodată la noi.
Însă pentru a avea harul lui Dumnezeu, trebuie, mai întâi, să ne
recunoaştem nevoia. Trebuie să ne îndreptăm spre El şi spre ceilalţi pentru
a găsi ajutor. Nu e uşor. Poate că acum vă daţi seama că aveţi o problemă,
dar credeţi că o puteţi rezolva singuri. Aşa cum aminteam la începutul
capitolului, bărbaţii detestă să se recunoască înfrânţi. Nu dorim să cerem
ajutorul nimănui.

Nu vă puteţi nimici pofta

Apostolul Pavel a înţeles situaţia dificilă în care ne aflăm. El le-a spus

romanilor, „am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele,
pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-1, iată ce fac!"
(Romani 7:18-19).
Nu vreau să spun că Pavel se confrunta cu constrângeri de ordin
sexual, ci că s-a luptat din răsputeri cu păcatul - la fel noi toţi. Şi la fel ca
noi, lua hotărârea să nu mai comită păcate niciodată. A reuşit? Nici vorbă!
Aşa că, dacă însuşi apostolul Pavel n-a putut să-şi nimicească păcatul, de
ce am crede că tu sau eu suntem în stare?
Chiar şi într-o lume eliberată de imagini erotice, bărbaţii nu-şi pot
controla poftele. Fiul meu cel mare m-a sunat săptămâna trecută din
Pakistan. Acolo, bărbaţii şi femeile nu ies niciodată împreună. Femeile sunt
acoperite de haine din cap până-n picioare. Cu toate acestea, fiul meu mi-
a spus că a întâlnit un tip care s-a oferit să-l ducă la nişte prostituate.
Dacă bărbaţii dintr-o asemenea ţară nu-şi pot controla poftele, cum
am putea noi? De când ne trezim, dimineaţa, până la ora de culcare,
suntem bombardaţi cu imagini şi mesaje erotice. Să presupunem că aţi
decis să petreceţi o zi întreagă fără a pofti vreo femeie. Pe drumul spre
serviciu, ochii vă sunt atraşi de reclama la bikini de pe un panou. Câteva
momente mai târziu, oprind la o intersecţie, nu vă puteţi abţine să nu
observaţi o doamnă elegant îmbrăcată traversând strada. La lucru, un
amic se fuduleşte cu aventurile nopţii trecute. La prânz, chelneriţa în fustă
scurtă îţi trage cu ochiul şi zâmbeşte. Înapoi la birou, un coleg îţi arată, cu
nerăbdare, imaginea erotică preferată de pe Internet. În drumul spre casă,
te opreşti la alimentară şi te trezeşti privind cu interes modelele seminude
de pe coperţile revistelor aflate pe tejghea. În sfârşit, când ajungi acasă, te
trânteşti într-un scaun comod şi porneşti televizorul. Schimbând canal
după canal, eşti expus anatomiei feminine mai mult decât se găsea în
paginile revistei Playboy pe vremea când eram puştan.
Şi chiar credeţi că puteţi pune frâu poftei singuri când sunteţi zilnic
agresaţi de această intensă stimulare erotică? Îmi amintesc de un prieten
care îmi spunea odată (fără să-şi mişte nici un muşchi al feţei), „N-am să
am niciodată probleme cu pofta sexuală". M-am uitat la el şi i-am spus,
„Eşti absolut incredibil. Dacă e adevărat, atunci eşti mai puternic decât
Samson, mai credincios decât David şi mai înţelept decât Solomon". N-am
să-i uit niciodată răspunsul. S-a aşezat şi m-a fixat cu privirea jumătate de
minut fără să scoată nici un sunet. Apoi a spus, „Nu m-am gândit niciodată
la asta". Vă garantez, dacă Samson, David şi Solomon ar fi aici, v-ar spune,
„Nu poţi învinge ispita de unul singur!"
 Nu-ţi poţi preface pofta în altceva

„Bine", vă puteţi spune, „poate că nu pot să o înfrâng. Pot, în

schimb, să devin eu însumi mai bun, să-mi transform pofta în altceva."
Vorbesc destul de des cu noi creştini care cred că, odată deveniţi
credincioşi întru Cristos, problema poftelor trupeşti e ca şi rezolvată. Ca şi
cum ar crede că Isus i-ar atinge cu bagheta magică şi - hopa! - natura lor
păcătoasă ar fi automat transformată, iar poftele ar dispărea ca un fulg.
Când descoperă de fapt că problema lor e chiar mai gravă decât
înainte, hotărăsc să studieze Biblia şi să se roage mai mult. Nici asta, spre
surprinderea lor, nu pare să rezolve situaţia.
Ascultaţi cuvintele lui Pavel. În Romani 7:10-11 el a spus: „Şi
porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. Pentru
că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi porunca aceasta
m-a lovit cu moartea."
Aşa cum am văzut în capitolul 2, poftele noastre trupeşti sunt atât
de rele, încât vor folosi chiar şi bunele porunci ale lui Dumnezeu pentru a
ne duce în ispită. Asemenea unui băţ stârnind murdăria întărită pe fundul
unui borcan cu apă, la fel şi poruncile lui Dumnezeu ne vor cutremura
poftele. Lucrurile interzise sunt mult mai interesante. Femeile nepermise
ne atrag mult mai intens. Dumnezeu spune să ne ferim, pofta spune să n-
avem teamă. Dumnezeu spune să alegem calea, pofta ne opreşte.
A încerca să ne prefacem poftele seamănă cu încercarea de a
transforma un câine în persoană. Timp de treisprezece ani, familia noastră
s-a bucurat de o căţeluşă cocker spaniel auriu, numită Dovlecel. De-a
lungul acestor ani, am învăţat-o pe Dovlecel tot soiul de trucuri. Executa
comenzi precum stai, întinde-te, rostogoleşte-te. Am dresat-o să sară prin
cerc, să închidă uşa, să se ridice în două picioare, să facă pe moarta atunci
când făceam gestul de a o împuşca cu o armă imaginară şi multe altele.
Cu tot dresajul, însă, nu puteam să o împiedic pe căţeluşa Dovlecel
să se manifeste ca un câine. Făcea întotdeauna lucruri specifice unui
câine. Mânca din chestiile în care oamenii încercau să nu calce. Amuşina
pe unde amuşină câinii. Mergea la toaletă în public. Oricât aş fi dresat-o,
rămânea câine.
Înclinaţia spre păcat nu se preface în altceva când intrăm în biserică.
Nu se schimbă când alegi credinţa întru Cristos. Poţi să mergi la biserică,
să citeşti Biblia, să te rogi în fiecare zi, chiar să preoţeşti fără a-ţi putea
schimba natura. Pavel spunea, „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte
în mine, adică în firea mea pământească" (Romani 7:18).
Când suntem dominaţi de natura noastră păcătoasă, suntem capabili
să facem orice lucru rău, fie că suntem credincioşi sau nu. Controlaţi de
pofte, nu putem să facem binele mai mult decât poate să vorbească un
câine. Şi totuşi, în faţa poftelor, bărbaţii îşi închipuie câteodată că le pot
preface negând astfel puterea răului.
Puteţi evolua ca şi creştin. Puteţi deveni tot mai mult ca Cristos în
natura voastră spirituală. Însă în trupul vostru, în natura voastră
păcătoasă, nu sunteţi mai buni decât în ziua în care aţi început să credeţi
în Cristos. Şi pentru că poftele vă sunt ghidate de păcat, nu le puteţi
preface.
 Nu vă puteţi înfometa poftele

Una dintre greşelile de care găsesc că suferă programele de

reabilitare este aceea că principala lor preocupare este abstinenţa. Se
consideră că soluţia de a combate dependenţa este întreruperea bruscă a
acelui comportament. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nu ne putem
controla dependenţele dacă nu le punem capăt. Însă dacă aceasta e
singura acţiune urmată, nu se va întâmpla nimic. Vom schimba
dependenţele între ele. De exemplu, poftele noastre sexuale se vor
transforma în nevoia de alcool. Şi dacă ne oprim din băut, vom trece la
cumpărături, sau muncă excesivă, sau jocuri de noroc.
E imposibil să ne înfometăm poftele până la extincţie. Ne vom lupta
cu păcatul până în ultima noastră zi când ne va lua Domnul la El. Cu nişte
ani în urmă, am citit un poem care descrie lupta şi înfrângerea de care
avem parte când luptăm împotriva poftelor de unii singuri. Titlul ei este
Yipiyuk, dar nu ştiu cine este autorul.

Demult, demult, în ţinuturi de mlaştină,

Grase prin tină buruienilor baştină,
Picioru-mi muşcă-un Yipiyuk pirpiriu...
Ce l-a împins, niciodat' n-am să ştiu.
Bobârnace i-am dat, strigai, hăulii,
Yipiyuk-ul mai straşnic picioru-mi ţinti.
Îi şoptii, părinteşte, cu glasul mai blând.
Nici aşa n-avui spor, Yipiyuk-ul nici gând.
Da, sunt acum şaişpe ani puşi la cap,
De Yipiynk nici astăzi nu-s sorţii să scap.
Poate să ningă, furtuni să se-ncingă,
Nici azi nu scăpai de straşnica-i chingă.
Îl port după mine ici-colo, hai-hui,
De nu ştiai, copile, acum pot să-ţi spui
de ce mersu-mi se prinde-aşa de-ncet şi de şui...

Aidoma Yipiyuk-ului, natura noastră păcătoasă nu ne va drumul

niciodată. Puteţi să o ignoraţi o vreme. Mai încolo vă veţi iluziona că nici nu
există. Însă dacă speraţi să-i învingeţi puterea, trebuie să vă daţi seama,
întâi de toate, că e acolo şi să acceptaţi că nu aveţi puterea suficientă să o
înlăturaţi.
Nădăjduiesc că veţi obosi să mai luptaţi într-un război pierdut. Aşa a
făcut şi Pavel. Disperat, a înălţat glasul, „O, nenorocitul de mine! Cine mă
va izbăvi de acest trup de moarte?..." (Romani 7:24).
Dacă un om de o asemenea profunzime spirituală precum Pavel şi-a
dat seama că lupta e pierdută, nu e oare timpul ca şi voi să înţelegeţi? Ştiu
că a renunţa nu e uşor. Dar e un pas necesar dacă vă doriţi să găsiţi pacea
adevărată.
Trebuie acum să înţelegeţi cât de lipsiţi de putere sunteţi în nimicirea
propriilor pofte şi să simţiţi nevoia ajutorului lui Dumnezeu. Următorul pas
înspre libertate poate fi făcut cu următorul capitol.
 Subiecte de meditaţie

1. Ce este un dependent? Ce îi oferă unui bărbat obiectul

dependenţei?
2. Care sunt cele patru lucruri care indică prinderea în cursă a unui
bărbat? Ce aţi aflat despre voi înşivă recapitulând aceşti indicatori?
3. Care sunt stadiile unei dependenţe? Căruia dintre acestea i se
potriveşte experienţa voastră? De ce?
4. De ce nu ne putem nimici sau preface poftele?
5. Care-i avantajul de a-ţi da seama că nu te poţi bate de unul singur cu
poftele, oricât de mult te-ai strădui? Aţi ajuns acolo? Dacă nu, de ce? Dacă
da, de ce?

Capitolul 5 . Scoate totul la lumină

Cu toţii ne-am simţit penibil uneori.

Am fost într-o asemenea situaţie în timp ce vorbeam unui grup
numeros de studenţi. În timp ce vorbeam, se auzeau râsete în momentele
cele mai nepotrivite. Pentru că mă folosesc de multe remarci amuzante
când ţin o prelegere, m-am gândit la început că râsetele nu erau decât
efectele întârziate ale vreunei glume spuse mai devreme. Însă, cu totul
nelalocul lui, râsul continua. Am crezut că sunt descheiat la pantaloni. Am
încercat să-mi verific, cu nonşalanţă, fermoarul. N-am reuşit, astfel că am
ţinut Biblia în aşa fel încât să mă protejez.
Când am terminat de vorbit, am fost surprins să descopăr că
fermoarul era închis. Câţiva studenţi s-au adunat în jurul meu şi au început
să-mi pună întrebări. Înainte de a le răspunde, i-am întrebat eu, „De ce
râdeaţi mereu în timp ce vorbeam?"
„O", a răspuns una dintre fete cu un chicotit, „din cauza accentului
dumneavoastră de texan".

Ruşinea toxică

Am văzut cu toţii oameni în situaţii penibile - împiedicându-se şi

vărsându-şi mâncarea pe haine sau uitând numele cuiva. Ruşinea asociată
cu asemenea momente stingheritoare e sănătoasă. Ne aminteşte că
suntem umani şi ne împiedică să ne luăm prea în serios. Mai există, însă,
un alt fel de ruşine, otrăvitoare. E asemenea deşeului radioactiv care îşi
erodează containerul.
Acest tip de ruşine are de-a face cu cine suntem ca bărbaţi. Se
bazează pe credinţa că l-am dezamăgit pe Dumnezeu şi ne-am dezamăgit
pe noi înşine. Această ruşine se deosebeşte de sentimentul de vină. Vina
se referă la comportament. Are legătură cu lucrurile pe care le-am făcut.
Vina e sentimentul dureros legat de acţiunile noastre. Ruşinea e
sentimentul dureros legat de propria noastră persoană. Ea apare când noi
suntem cei greşiţi. Implică propria noastră fiinţă, identitatea noastră
esenţială. Un om stăpânit de ruşine se dispreţuieşte. Îşi închipuie că nu se
poate avea încredere în el. Nu numai că se ascunde faţă de ceilalţi, ci se
ascunde chiar faţă de sine însuşi. Îi e teamă să se privească prea de
aproape, de spaima lucrurilor pe care le-ar putea vedea. Oamenii stăpâniţi
de ruşine sunt înstrăinaţi de Dumnezeu, de ei înşişi şi de ceilalţi.
Deoarece ruşinea aduce cu sine înstrăinare şi durere, mulţi bărbaţi în
această situaţie se închid în lumea creată de un obiect sau de o experienţă
sexuală, care le înlocuieşte disconfortul cu plăcerea şi le oferă iluzia
intimităţii. Problema este, însă, că orice aruncătură de privire într-o revistă
„de-ale bărbaţilor", orice intrare într-un magazin cu casete video pentru
„adulţi", orice aventură de-o noapte nu face decât să provoace un
sentiment şi mai intens al lipsei de valoare. Această ruşine accentuată,
această durere intensifică nevoia de a se nutri cu pofte dependente pentru
a anula durerea şi a înlocui sentimentele de singurătate cu o falsă
intimitate.
Pe când aveam douăzeci de ani, obişnuiam să fumez marijuana şi să
alerg după fete pentru a-mi anihila durerea provenită din singurătatea si
tristeţea derivate din ruşine. Cu cât mă agăţam mai mult de droguri şi de
sex, cu atât mă simţeam mai ruşinat, asta e problema. Simţeam nevoia de
mai multă „iarbă" şi de mai mult sex ca să mă simt OK cu mine însumi.
Când am devenit un autentic credincios întru Cristos, modul meu de
viaţă s-a modificat. Însă sentimentul de ruşine n-a dispărut dintr-o dată.
Îmi amintesc că nu-mi doream copii în primii ani după căsătorie de teamă
că vor creşte şi vor ajunge ca mine. Mă consideram o persoană
stigmatizată şi chiar dacă nu mă mai manifestam eram încredinţat că
poftele vor apărea din nou.

Înfruntarea propriei ruşini

Nimănui nu-i place să îşi analizeze ruşinea. Apropierea de ea

seamănă cu căţărarea pe stâncă înspre bârlogul unui urs adormit. Dar
dacă încercăm să imobilizăm ursul, lucrurile pot să se înrăutăţească
simţitor. Ursul ne poate sfâşia în bucăţi. Majoritatea bărbaţilor nu se simt
pregătiţi pentru o asemenea bestie. Aşa încât evită şi bârlogul, şi ursul. În
ultimă instanţă, numai frica ne reţine în a ne confrunta cu adevărul despre
noi înşine.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Adam şi Eva. Înainte de cădere, erau
„amândoi goi, şi nu le era ruşine" (Geneza 2:25). Ce frază! Nu aveau nimic
de ascuns unul altuia. Adam şi Eva au avut experienţa intimităţii pure cu
Dumnezeu şi unul cu altul.
Până când a intrat păcatul în scenă. Greşeala lor nu le-a provocat
doar sentimentul de vină, ci o adevărată rană spirituală. Fiinţa lor lăuntrică
fusese pătată. Însuşi sâmburele lor de umanitate devenise păcătos. Cum
au reacţionat? Mai întâi au simţit frica - frica de faptul că Dumnezeu va
cunoaşte păcatul lor, frica de faptul că vor fi respinşi. Apoi s-au ascuns
unul de altul şi de Dumnezeu. În cele din urmă, când au fost puşi faţă în
faţă cu păcatul lor, au refuzat să-şi asume responsabilitatea acuzând pe
altcineva. Adam a învinuit-o pe Eva şi Eva l-a învinuit pe Şarpe.
Asemenea lui Adam şi Evei, ne încăpăţânăm cu furie să ne
ascundem ruşinea. Încercăm să găsim pe altcineva sau altceva pe care să
dăm vina pentru ceea ce suntem şi pentru ceea ce am făcut. Atâta vreme
cât reuşim să ne ascundem ruşinea, rămânem sclavii ei.
 Din fericire, Dumnezeu nu le-a permis celor doi să rămână ascunşi. I-
a găsit şi a adus vina şi ruşinea lor la lumină. A dezvăluit ceea ce amândoi
încercau din greu să ascundă. După aceea, şi numai după aceea, au reuşit
ei să găsească intimitatea cu El şi unul cu altul.

Bătălia din spatele ruşinii noastre

Desigur, ştim un lucru pe care Adam şi Eva nu-l ştiau. Ştim că ei erau
luptătorii cheie în confruntarea dintre bine şi rău, bătălia între Dumnezeu
şi Satan. Singura întrebare care conta era cine va câştiga dominaţia
asupra sufletelor lor.
Satan se foloseşte de frica faţă de respingere şi abandon pentru a ne
împiedica să aducem la lumină păcatul. Ne încătuşează cu ruşinea astfel
încât să ne simţim prea lipsiţi de valoare şi neiubiţi pentru a le comunica
celorlalţi cum suntem cu adevărat. Păcatul şi ruşinea sau încercarea
noastră de a ne ascunde vina capătă un statut superior în raport cu
relaţiile cu Dumnezeu şi alţi oameni.
E regretabil că simţim ruşine faţă de lucrurile pe care le-am făcut,
însă lucrurile stau cu mult mai rău. De ce? Pentru că obsesia noastră faţă
de imoralitate este, de fapt, o formă de idolatrie. Când vorbesc grupurilor
de bărbaţi, încerc să-i fac să înţeleagă acest adevăr sinistru. Tindem să
imaginăm idolul ca un soi de figură de aur în forma unui bărbat, femeie
sau animal. Însă un idol este orice altceva în care ne încredem în afara lui
Dumnezeu pentru a primi ajutor în caz de nevoie. Pavel spunea că în
spatele oricărui idol stă un drac (1 Corinteni 10:18-20). De fapt, atunci
când ne părăsim în prezenţa unui obiect al poftei sexuale, îmbrăţişăm
demonul ascuns dincolo de acesta.

Primeşte harul lui Dumnezeu

Când refuzăm să scoatem la lumină ruşinea ce ne chinuie, tragedia e

şi mai mare. Iona a spus, „Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează
îndurarea de la ei" (Iona 2:8).
Nu ştiu ce vreţi voi, dar eu n-am de gând să ratez posibilitatea
harului lui Dumnezeu. Nu vreau să fiu asemenea copilului care şi-a vârât
mâna într-o vază scumpă. Când n-a mai putut să şi-o scoată, a fugit ţipând
la maică-sa. Ea a încercat totul pentru a-i elibera mâna, de la săpun lichid
până la smucituri serioase. N-a reuşit cu nimic. Când tatăl băiatului a ajuns
în sfârşit acasă, acesta a lovit uşor cu un ciocan preţiosul vas de familie.
Când vaza s-a răspândit în cioburi pe jos, băiatul avea pumnul strâns.
Nevenindu-i să creadă, mama l-a întrebat, „De ce nu ţi-ai deschis
pumnul ca să-ţi putem scoate mâna din vază?" Copilul şi-a dezdoit
degetele şi le-a arătat o monedă de argint. S-a uitat la ea şi, cu lacrimile
curgându-i râu pe obraji, a spus, „Mi-a fost teamă să nu-mi pierd banii". Ca
şi băiatul, suntem în stare să sacrificăm vasul harului dumnezeiesc ţinând
strâns de obiectul poftei noastre. Nu trebuie să îndepărtaţi harul lui
Dumnezeu. Puteţi să vă luaţi mâna de pe idolul de care ţineţi. Cum? Prin
aducerea la lumină a propriei ruşini.
 Încetaţi cu eschivele

A scoate la lumină faptele ce ne provoacă ruşinea înseamnă că

trebuie să nu mai evităm adevărul despre noi înşine. Pe vremea copilăriei
jucam un soi de „nouă pietre". Eram rapid şi reuşeam aproape întotdeauna
să mă feresc de minge. Dacă nu era aşa, prindeam mingea, o aruncam
într-un adversar şi-l eliminam.
Cred că majoritatea bărbaţilor au învăţat destul de bine jocul
eschivelor spirituale. Am devenit experţi în a ne sustrage oricărei
responsabilităţi aruncând-o în cârca altcuiva. Prin ocolirea responsabilităţii,
sperăm să evităm suferinţa care se naşte când ne înţelegem şi ne
acceptăm păcatul.
În cartea sa, Oamenii minciunii, M. Scott Peck descrie indivizi cu totul
dedicaţi în a menţine aparenţa purităţii morale. Ei sunt conştienţi de
propriul rău şi încearcă pe toate căile să evite această conştiinţă. Autorul
defineşte răul dintr-un om prin faptul că acesta este „permanent
preocupat să măture sub covorul conştiinţei probele propriului rău".
În mod tragic, pentru că cei dominaţi de rău încearcă să se
eschiveze, sau să-şi mascheze viciul, aceştia sunt adesea implicaţi în
activitatea bisericească. De ce? Deoarece prin camuflarea sub haina
activităţii religioase, pot să ascundă de ei înşişi şi de ceilalţi adevărata
natură a sufletului lor.
Vorbeam mai devreme de şocul avut când am descoperit că doi
conducători foarte importanţi ai bisericii mele priviseră la rândul lor prin
fereastra vecinei. Conduseseră cu succes mici grupuri şi activaseră în
administraţia bisericii fără ca nimeni să-şi dea seama ce făceau. Unii
bărbaţi duc această viaţă dublă timp de decenii întregi.

Confruntare cu secretele noastre necurate

Ca păcătoşi suntem, bineînţeles, cu toţii dominaţi de rău. Suntem

capabili să facem orice. Întrebarea se pune: ce vom face în legătură cu
această situaţie? Vom evita în continuare adevărul, sau vom rămâne pe
loc şi-l vom accepta? Dacă îl acceptăm, atunci va trebui să rezistăm în faţa
acestor neplăcute secrete despre familia noastră şi despre noi înşine.
• secretele abuzurilor fizice şi sexuale
• secretele alcoolismului şi ale violenţei în familie
• secretele altor dependenţe şi ale gravelor consecinţe care derivă
de aici
• secretele imperfecţiunilor despre care nu vorbiţi niciodată
• secretele propriului comportament sexual
Aceste secrete sunt sursa ruşinii noastre. Ele sunt motivul pentru
care credeţi că nimeni nu vă va iubi dacă vă va cunoaşte cu adevărat. Ele
sunt motivul pentru care îi ţineţi la distanţă pe alţii, chiar şi pe cei mai
apropiaţi dintre ai voştri.

Asumarea responsabilităţii

E important să ne dăm seama că aceste secrete nu pot fi scuze. Ele

nu ne justifică modul de comportare. Ele nu sunt decât adevărul dureros
despre trecutul şi prezentul nostru. Ele sunt o parte a motivului pentru
care suntem copleşiţi de ruşine. Nu numai că trebuie să ne confruntăm cu
aceste secrete, ci trebuie să ne dăm seama cum şi când i-am învinuit pe
alţii pentru propriile noastre greşeli.

Trebuie să ştim că:

• nu părinţii noştri sunt de vină pentru situaţia noastră
• nu soţiile noastre sunt vinovate pentru comportamentul nostru
sexual distructiv
• nu pornografii, prostituatele şi dansatoarele sunt de vină pentru
poftele noastre.
Noi suntem de vină. Acesta este simplul, deşi durerosul, adevăr.

Trei liste

Încercaţi să vă găsiţi timp, acum sau când puteţi, şi retrageţi-vă într-

un loc liniştit în care să alcătuiţi trei liste. În prima, identificaţi orice secret
ruşinos de care vă amintiţi. În a doua, scrieţi toate scuzele, justificările şi
raţionalizările pe care le-aţi găsit pentru comportamentul vostru. În a treia,
identificaţi-i pe toţi oamenii pe care i-aţi învinuit pentru situaţia actuală.
Alcătuirea acestor liste e extrem de importantă. Vă ajută să
identificaţi acele amintiri pe care le-aţi ascuns, amintiri care vă întreţin
ruşinea. Vă ajută să nu mai daţi vina pe circumstanţe sau pe alţi oameni
pentru propriile probleme. O dată ce listele sunt realizate, sunteţi pregătiţi
pentru pasul următor.

Spuneţi-i lui Dumnezeu ce-aţi făcut

Până acum, aţi înţeles cine sunteţi. Acum trebuie să arătaţi aceasta
şi altcuiva. Îi încurajez mereu pe bărbaţi să înceapă prin a-i vorbi lui
Dumnezeu. El ştie, oricum, deja, care vă sunt faptele. Vă cunoaşte ruşinea.
Nimeni nu poate constitui un exemplu mai bun pentru ce aveţi de
făcut decât fiul risipitor (Luca 15:1l-32). Acesta reprezintă într-adevăr un
caz în care cineva se putea teme cu adevărat de respingere şi abandon.
Nerăbdător să se complacă în poftele ispititoare, şi-a cerut partea de
moştenire de la tatăl său. Prin asta, fiul risipitor îi sugera tatălui că, de
fapt, îşi dorea ca acesta să fi murit. Şi i-a dat de înţeles limpede că preţuia
mai mult banii decât pe propriul său tată.
Cu buzunarele pline de gologani, şi-a luat zborul fără să se uite
înapoi. De ce s-ar mai fi uitat? În „ţara îndepărtată" avea o mulţime de
prieteni, femei frumoase, râuri de vin. Orice închipuire putea deveni
realitate. A venit şi clipa când banii s-au terminat. Fără bani pentru a-şi
distra prietenii, aceştia l-au părăsit. A sfârşit, astfel, prin a da lături la
porci. A devenit atât de nefericit, încât visa să se înfrupte din mâncarea
dată porcilor. Risipitorul a clacat. Atunci şi-a recăpătat raţiunea. Ruşinat, a
hotărât să se întoarcă acasă. Pe drumul înapoi şi-a repetat replicile. Şi-a
recapitulat toate păcatele pe care le-a comis împotriva părintelui său.
Se afla în aceeaşi situaţie în care, probabil, vă aflaţi şi voi. Şi,
asemenea vouă, nu era sigur dacă tatăl său îl va mai primi. Ceea ce a
descoperit fiul despre tatăl său este ceea ce veţi descoperi voi înşivă
despre Dumnezeu.

Tatăl vostru ceresc vă iubeşte

Evreii antici religioşi credeau că Dumnezeu îi urăşte pe păcătoşi. Iată

de ce l-au desconsiderat pe Isus, care se afla mereu în compania
prostituatelor, a negustorilor necinstiţi, a politicienilor demagogi. Isus îi
iubea pe păcătoşi. La fel şi Tatăl.
În orice noroi v-aţi afla, nu sunteţi niciodată într-atât de murdari
încât Dumnezeu să nu vă iubească. Vă aşteaptă chiar acum să vă
întoarceţi la El. Tatăl risipitorului s-a grăbit pe drum să-l întâmpine. Şi-a
îmbrăţişat fiul rătăcit şi l-a sărutat.
Desigur, scopul parabolei este acela de a ilustra atitudinea lui Dumnezeu faţă de
oameni ca mine şi ca tine, oameni care îşi întorc faţa de la El şi comit
lucruri stupide şi păcătoase, de care le e ruşine, lucruri pe care vor să le
ascundă.

Tatăl vostru ceresc vă acceptă

Ceea ce mă impresionează pe mine este faptul că tatăl şi-a

îmbrăţişat fiul şi l-a sărutat. Însă el a făcut mai mult decât atât. I-a redat
fiului poziţia de onoare şi putere. Un alt lucru de care se tem bărbaţii, pe
lângă respingere si abandon, este inutilitatea. Ne temem că am făcut ceva
care ne va arunca viaţa la coşul de gunoi. Ne întrebăm cum s-ar putea
folosi Dumnezeu de cineva care a făcut ce am făcut noi.
Seara trecută citeam relatarea lepădării lui Petru de Isus. Domnul
prezisese că Petru se va lepăda de El de trei ori. Apoi, Isus a spus, „Dar Eu
M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei
întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi" (Luca 22:32). Ce afirmaţie!
Isus ştia ce va face Petru şi, cu toate acestea, El a vorbit despre viitoarea
sa utilitate.
Tatăl risipitorului i-a dat acestuia o haină, un inel şi sandale pentru
că îl acceptase pe deplin - fără nici o reţinere. Fiului i se va acorda onoarea
unui fiu şi el va face treburile pe care un fiu trebuie să le facă.
Acelaşi lucru e adevărat şi pentru voi. Tatăl ceresc are să vă dea de
lucru.

Tatăl vostru ceresc sărbătoreşte relaţia cu voi

Ce petrecere! Tatăl a pregătit un banchet, a adus lăutari, a invitat pe

toată lumea cunoscută. De ce? Pentru că bucuria de a-şi vedea fiul acasă
era imensă.
Îmi place enorm această parabolă. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat
dacă fiul nu s-ar fi reîntors niciodată acasă de teama respingerii tatălui
său. Cât de tragic s-ar fi terminat toate. Şi cât de tragic ar fi pentru voi
dacă aţi face o asemenea greşeală.
În clipa în care îi veţi comunica lui Dumnezeu listele pe care le-aţi
scris, El va porni sărbătoarea în Ceruri pentru voi cum nu v-aţi putea
vreodată imagina. Nimic nu îi aduce mai mult încântare decât relaţia cu
voi. Şi nimic nu îl va înveseli mai mult decât să aduceţi în lumina prezenţei
Sale ruşinea astfel încât să vă poată ierta, să vă cureţe şi să vă dea un nou
scop pentru viitor.

Acceptaţi-vă aşa cum vă acceptă Dumnezeu

Desigur, ruşinea nu se vindecă dintr-o dată. Vă veţi confrunta în

continuare cu teama de respingere şi de abandon. O nouă cădere v-ar
putea provoca gânduri de autocondamnare copleşitoare. V-aţi putea
spune, „N-are sens. Am ajuns prea departe ca să se mai rezolve ceva" sau
„Iar ai dat-o-n bară! Ţi-ai mărturisit păcatul şi ruşinea lui Dumnezeu şi,
totuşi, ai făcut acelaşi lucru din nou. Eşti pierdut!"
E deosebit de important să vă daţi seama că astfel de gânduri sunt
efectul naturii voastre păcătoase şi al influenţei lui Satan. E o altă
încercare de a vă intensifica sentimentul de ruşine astfel încât să vă
îndepărtaţi de Dumnezeu şi de alţi oameni. Nu uitaţi, unul dintre rolurile
primare ale lui Satan este acela de a-i pârî pe oamenii lui Dumnezeu astfel
încât aceştia să fie copleşiţi de sentimente de vină şi ruşine (Apocalipsa
12:10).
Singurul mod de a înfrunta asemenea minciuni este numai adevărul.
Ceea ce implică o anume opţiune. Trebuie să fiţi hotărâţi în a vă spune,
„Dumnezeu mă iubeşte necondiţionat, primesc iubirea Lui şi mă iubesc pe
mine însumi". Ori de câte ori sunteţi singuri, spuneţi acest lucru cu glas
tare. Spuneţi-o des! Probabil că, de ani de zile, vă tot spuneţi ce persoană
îngrozitoare sunteţi. Va trece un timp până când veţi putea schimba acest
punct de vedere în ceea ce vă priveşte.
Nu puteţi face nimic pentru a vă face mai plăcuţi lui Dumnezeu. Nu
v-ar iubi mai mult dacă aţi fi perfecţi. Şi nu vă iubeşte mai puţin pentru că
sunteţi imperfecţi. Sunteţi iubiţi aşa cum sunteţi. Dacă refuzaţi să credeţi
că sunteţi iubiţi, riscaţi să-l faceţi pe Dumnezeu un mincinos. Şi
presupuneţi în mod eronat că sunteţi capabili să vă stabiliţi valoarea mai
bine decât o face Dumnezeu. Sper că n-aveţi de gând să faceţi aşa ceva.
Nu numai că e cu totul neînţelept, e şi distructiv. A spune, „Dumnezeu mă
iubeşte iar eu îi accept iubirea" amuţeşte vocea ruşinii. De fiecare dată
când o repetaţi, bateţi la poarta iubirii lui Dumnezeu. Şi iubirea Sa are
puterea să vă transforme.
Însă trebuie să luaţi decizia de a-i accepta iubirea şi a-i permite să
transforme imaginea pe care o aveţi faţă de voi înşivă. Puteţi să vă potopiţi
mintea cu gânduri ruşinoase care vă înnegurează fiinţa. Sau puteţi spune,
„Dumnezeu mă iubeşte, sunt copilul Lui". O dată ce nu veţi mai pune la
îndoială iubirea lui Dumnezeu, veţi începe să vă percepeţi aşa cum vă
vede El.

Ordine şi curăţenie acasă

Procesul de schimbare personală are loc de-a lungul întregii noastre

vieţi. Acum că secretele voastre nu mai sunt îngropate, următorul pas
presupune ordonarea sistemului distructiv care vă înconjoară şi care
tolerează sau stimulează comportamentul sexual dependent. O parte a
acestui sistem are de-a face cu familia de origine (familia în care aţi
crescut) şi situaţiile distructive întâlnite în acel mediu. Următorul capitol vă
va permite să identificaţi acele situaţii şi să descoperiţi căile prin care să
vă rupeţi de influenţa lor.

Subiecte de meditaţie

1. În ce fel este obsesia sexuală o formă de idolatrie?

2. Care sunt secretele necurate din viaţa voastră pe care doriţi să le
ţineţi ascunse? Aţi vorbit vreodată cuiva despre ele? Cum credeţi că ar
reacţiona oamenii dacă le-aţi mărturisi? Le-aţi adus vreodată în faţa lui
Dumnezeu? Cum ar reacţiona El dacă aţi decide să faceţi asta?
3. Alcătuiţi cele trei liste descrise în acest capitol. Odată terminate,
arătaţi-i lui Dumnezeu ce aţi realizat.
4. Ce simţiţi ştiind că Tatăl ceresc vă iubeşte, vă acceptă şi
sărbătoreşte relaţia Sa cu voi?

Capitolul 6 . Familia de origine

Ca elev, devenisem bufonul clasei găsind cele mai nepotrivite

momente pentru tot felul de şotii. Simţul umorului, puţin cam deviat, m-a
pus într-o lumină proastă în liceu şi apoi la facultate. Desigur că tuturor ne
place să-i facem pe alţii să râdă. Problema mea, însă, era că făceam din
rolul meu de clovn un fel de a fi. Devenise o faţadă care mă proteja. Dacă
eram nostim, puteam să-mi câştig prieteni. Şi, cu aceleaşi tehnici, puteam
să-i ţin pe oameni la distanţă. Bineînţeles, toate au un preţ. Profesorii se
încruntau la glumele mele. Iar alţi oameni pe care doream să-i impresionez
mă considerau un personaj lipsit de maturitate, incapabil să-şi vadă lungul
nasului.
Cu toţii am învăţat în timpul tinereţii diverse roluri, atitudini
artificiale, provenite parţial din mediile familiilor disfuncţionale în cadrul
cărora ne-am dezvoltat. (Prin „disfuncţional” înţeleg modul de viaţă eronat
în raport cu poruncile lui Dumnezeu). Este vorba despre rolul codependent
pe care ni-l asumăm în timpul maturizării. A fost o vreme când termenul
„codependent” îmi părea neclar. Credeam că starea de codependent e
specifică bărbatului sau soţiei unui (unei) alcoolic(e), cineva care, într-un
mod greu de înţeles, era de asemenea dependent de alcool.
De fapt, definiţia este parţial corectă. Când psihologii şi sociologii au
început să examineze familiile alcoolicilor, au descoperit că în toate
cazurile exista cineva care-l ajuta pe beţiv să rămână astfel, o persoană
care suna la şeful celui în cauză scuzându-l cum că ar fi bolnav şi că nu
poate veni la lucru (deşi, evident, era vorba de mahmureală), sau plătea
cauţiunea după arestarea pentru conducerea automobilului în stare de
ebrietate.
În loc să-i permită alcoolicului să ajungă la limita inferioară,
codependenţii sar întotdeauna în sprijin. Astfel, ei devin atât de preocupaţi
de comportamentul alcoolicului încât ignoră tot ce se întâmplă cu propria
lor viaţă. Codependentul a fost multă vreme înţeles ca partener de viaţă al
unui dependent. Cercetătorii au descoperit lucruri importante în acest
domeniu. Au descoperit că fiecare membru al familiei suferă influenţa
generată de comportamentul dependentului. Fiecare adult sau copil îşi
asumă un rol în a-l controla pe dependent şi a restabili echilibrul familial.

Albumul de familie

Cum devenim codependenţi? În copilărie învăţăm acele reguli

nescrise pe baza cărora instituim relaţii cu ceilalţi. Copiii crescuţi în familii
disfuncţionale învaţă cum să reacţioneze în faţa factorului primar de stres
din familie, care ar putea fi un părinte dependent de alcool sau de
profesie, abuziv fizic şi verbal, tentat să preia controlul asupra
sentimentelor celorlalţi, exagerat de rigid în impunerea unei vieţi
religioase sau abuziv sexual.
Înainte ca această dependenţă să-şi facă apariţia, condiţiile familiale
sunt stabile. Atunci când acest echilibru se alterează, membrii familiei
constată că instabilitatea astfel creată devine insuportabilă. Se adaptează
fiecare elementului de stres care a provocat schimbarea, în încercarea de
a-l controla şi de a restabili starea iniţială. Câtă vreme acest disconfort
persistă, membrii acestei familii trăiesc într-o continuă tensiune, pregătiţi
să găsească diverse soluţii. În timp, toţi îşi asumă un anume rol
codependent.
De exemplu, acolo unde atmosfera e dominată de stres, un copil
poate să-şi asume rolul de erou al familiei. Acesta are misiunea de a salva
onoarea acesteia. Eroii familiei au înclinaţia de a excela în tot ce fac. Ca
adulţi, devin adesea dependenţi de muncă în „domenii umanitare" precum
medicina, asistenţa socială sau activitatea religioasă.

Un alt copil va juca rolul actorului comic în dorinţa de a crea o atmosferă

destinsă. Actorii distrag atenţia de la problemele reale încercând, prin
hazul lor, să devină ei înşişi centrul atenţiei. Iar altul poate deveni ţapul
ispăşitor al familiei. Aceştia deviază atenţia celorlalţi printr-un
comportament incorect, chiar antisocial. Ţapii ispăşitori au nevoie de
atenţie şi încearcă să o obţină prin comportament. Copilul perfect al familiei
este copilul uitat, care nu provoacă nici o neplăcere. Copiii perfecţi nu cer
nimic şi sunt răsplătiţi ca atare. Alte roluri pe care copiii şi le asumă în
familiile disfuncţionale sunt cel de ajutor, partener înlocuitor şi părintele
părintelui.
Într-o familie stabilă, fiecare îşi asumă diverse roluri în funcţie de
situaţie. Dacă, în urma unei afaceri încheiate cu succes, tatăl îşi invită
familia la restaurant, el este eroul. Ori devine erou fiul care a înscris un gol
într-un meci de fotbal. Oricine poate deveni comic sau răzvrătit în anumite
circumstanţe.
Într-o familie disfuncţională suntem definiţi prin rolurile noastre de
codependenţi. De fapt, camuflăm o identitate reală cu un rol capabil să
ofere un echilibru iluzoriu familiei. La maturitate, copiii proveniţi din
familiile disfuncţionale continuă să îşi joace rolul, chiar dacă factorul de
disconfort a fost eliminat. Rolurile par în continuare naturale. Dacă aceste
roluri păreau la un moment dat utile, ele devin, în cele din urmă,
distructive.

Erou pe deplin

Aşa cum am amintit, eu însumi am devenit comicul familiei. A existat

însă şi un alt rol pe care am obişnuit să-l joc, acela de erou. Fiind singurul
băiat într-o familie cu patru fete, toţi se aşteptau să fiu cel mai bun în orice
domeniu - mai ales în sport. În acest context mi se cerea să fiu dur şi
competitiv, să înlătur orice urmă de compasiune, teamă sau
vulnerabilitate. Evident, nu aveam de unde să ştiu că-mi asumasem un rol
codependent. Cu siguranţă, nu credeam să am vreo problemă. Dimpotrivă,
mă vedeam ca o persoană competentă şi cu un real spirit de competiţie.
Aş putea relata numeroase întâmplări despre oamenii pe care am
încercat să-i salvez. Să ne înţelegem bine - nu mă refer la oameni cărora
aş fi putut să le ofer îndrumare sau ajutor. Voiam să-i salvez pe oamenii
care credeam că au un potenţial real. Voiam să-mi asum responsabilitatea
pentru succesul unor oameni despre care credeam că nu o vor scoate la
capăt fără mine, oameni precum Kent.
Într-o după-amiază, Kent, care arăta ca un cowboy coborât din
reclamele la ţigările Marlboro, a intrat în biroul meu.
- Vreau să construiesc un club sportiv de primă clasă în Houston, a
spus el cu hotărâre. Va fi cel mai bun club din oraş.
- De când locuieşti în Houston? l-am întrebat.
- Am venit din Arkansas acum câteva luni. Am avut câteva cluburi acolo.
Înainte de asta, am avut cluburi în Louisiana şi Georgia.
- Cum ai intrat în afacerile cu cluburi sportive?
Kent s-a aşezat. Pe faţa lui a apărut un zâmbet larg.
- Am fost boxer profesionist. Am intrat în afaceri pe vremea când mă antrenam.
Mai târziu, mi-am dorit să investesc în industria de film, dar n-am avut
succes. Apoi, au intervenit alcoolul şi drogurile. Dar am găsit calea
Domnului cu câţiva ani în urmă. El m-a ajutat să-mi schimb cu adevărat
viaţa.
Pe măsură ce vorbea, îmi devenea tot mai simpatic. Dinamic şi
influent, Kent avea un potenţial enorm. Timp de aproape un an, am
încercat să mă întâlnesc cu Kent în fiecare săptămână. Spunându-mi că
are nevoie de ajutorul meu, nu ezitam niciodată să i-l dau. Am continuat
să-l văd deşi nu puteam conta că va apărea întotdeauna. Chiar dacă nu
dădea nici un semn că ar vrea să se schimbe, n-am renunţat. Îmi
imaginam ce putea să devină dacă îşi venea în fire. Intenţionam să fiu eu
cel care-l ajută să descopere ce perspective are.
Într-o dimineaţă, Kent n-a mai apărut la dejun. Nu era pentru prima
oară. Însă acum îşi trimisese partenerul de afaceri. Aceea a fost ziua când
am aflat motivul pentru care Kent eşuase în două căsătorii, începuse cu
succes câteva afaceri şi, din când în când, uita de mine.
De ani întregi, Kent era dependent de cocaină. Surprinzător, îşi
formase un cerc de prieteni care îl justificau, îi acceptau lipsa de respect, îl
ajutau să-şi evite propria responsabilitate şi dădeau un plus de demnitate
modului său de viaţă. Atunci m-am simţit înşelat şi m-a cuprins furia
împotriva lui. Era evident că nici nu apreciase sacrificiile făcute pentru el,
nici nu-mi urmase sfaturile.
Cum am reacţionat? M-am îndepărtat. L-am pedepsit prin
întreruperea relaţiei afective. Kent s-a răzbunat acuzându-mă că nu i-am
stat alături la nevoie. Brusc, devenisem eu însumi victima.

La urma urmei, cine e victima?

Povestea de mai sus ilustrează modul în care am continuat să joc

rolul de erou al familiei şi la vârsta maturităţii. Am vrut să-l ajut pe Kent
mai mult decât îşi dorea el însuşi să fie ajutat. O altă concluzie este aceea
că, în timp, un codependent poate deveni atât persecutor, cât şi victimă.
Stephen B. Karpman compară rolurile pe care le joacă un
codependent cu cele trei puncte care unesc laturile unui triunghi. Mai întâi,
sărim în ajutorul oamenilor. Apoi, ne înfuriem şi îi persecutăm când nu
reacţionează aşa cum ne aşteptăm. În sfârşit, ne simţim folosiţi şi sfârşim
prin a fi noi înşine pedepsiţi de persoana pe care am încercat să o salvăm.
Noi înşine devenim victime. Toate cele trei roluri au făcut parte din
scenariul ale cărui personaje am fost şi eu împreună cu Kent şi cu alţii.
Până când am înţeles ce înseamnă codependenţa, n-am realizat niciodată
motivul pentru care sunt atras de oamenii aflaţi în dificultate, dar care
dispuneau de un potenţial însemnat. N-am înţeles de ce încercam în
continuare să-i salvez şi după ce renunţau să mai ţină legătura cu mine.
Prea adesea, nu a-l preamări pe Dumnezeu era, de fapt, scopul meu.
Recompensa consta în satisfacţia afectivă provenită din salvarea celorlalţi.
Gândul de a fi eroul cuiva îmi făcea plăcere. Mă simţeam bine astfel, la fel
ca în copilărie când puteam fi eroul familiei.

Codependenţă în biserică

Sunt convins că relaţiile de codependenţă găsesc un mediu prielnic

în biserică. Câteodată, fără să ne dăm seama, chiar îi educăm pe oameni
să devină codependenţi. Predicăm, aşa se şi cuvine, faptul că sacrificiul de
sine este cea mai înaltă formă de iubire. Problema apare când oamenii
învaţă cum să acţioneze în slujba iubirii şi a renunţării de sine fără a iubi.
Codependenţii se ajută, de fapt, pe ei înşisi. Se complac în sentimentul de
putere obţinut dacă au posibilitatea de a-i salva pe ceilalţi. Se simt virtuoşi
şi buni când îi ajută pe alţii. Din nefericire, asemenea forme de salvare nu
sunt decât modalităţi subtile de autoapreciere. Şi ce se întâmplă când
persoanele ajutate nu reacţionează la modul aşteptat? Codependenţii se
înfurie. Au senzaţia că s-a profitat de ei. Persecută pentru a deveni, apoi,
victime.
Uităm uşor că salvarea oamenilor cade în sarcina lui Dumnezeu. Nu
avem decât să-i împărtăşim iubirea. Suntem aici să-i ajutăm pe oamenii
dispuşi să devină ei înşişi responsabili. Tentativele mele de a-i ajuta pe
oamenii nepregătiţi să fie ajutaţi n-au ameliorat situaţia nimănui.
Dimpotrivă, aceştia au adoptat un ritm mai lent în evoluţia lor pozitivă
datorită protecţiei faţă de consecinţele propriilor acţiuni. Majoritatea
oamenilor refuză să se schimbe dacă nu trăiesc experienţa dureroaselor
repercusiuni ale unor opţiuni eronate. Dumnezeu nu-i scuteşte niciodată
pe oameni de responsabilitatea propriilor acţiuni şi nici noi n-ar trebui să
încercăm.

Acţiuni distructive

Comportamentul util supravieţuirii noastre în timpul copilăriei nu

dispare uşor. Chiar dacă influenţa care a stat la baza unui asemenea
comportament a dispărut, tindem să păstrăm acelaşi model de acţiune. În
fond, părea să aducă rezultate. În prezent, însă, nu mai e valabil. De fapt,
atunci când jucăm într-un rol codependent, comportamentul nostru este
adesea dăunător. Să luăm în considerare următoarele tipare
comportamentale astfel încât să le putem înţelege caracterul distructiv.

Reacţia

Când reacţionăm, ne retragem imediat şi instinctiv din faţa unei alte

persoane. Simţim dezechilibrul şi tindem să restabilim ordinea iniţială.
Când regele Saul a descoperit că fiul său, Ionatan, încălcase porunca
de a nu mânca miere, a reacţionat. În locul unei replici înţelepte, regele l-a
condamnat la moarte. Chiar dacă ceilalţi ostaşi l-au determinat pe rege să-
şi schimbe intenţiile, acesta a continuat să reacţioneze iraţional (1 Samuel
14:24-45).
Adulţii care au crescut în familii aflate într-o permanentă stare de
criză au învăţat să reacţioneze. Reacţionăm uneori pentru că ne simţim
stingheriţi de comportamentul altei persoane. Dacă aţi avut un părinte
alcoolic, cunoaşteţi sentimentul penibil încercat în faţa unui prieten care l-
a văzut beat. Când se întâmplă astfel, ne dorim să putem repara
stricăciunea produsă de comportamentul celuilalt. Vrem să obţinem
protecţie, pentru ei şi pentru noi înşine.

Controlul

Codependenţii încearcă să preia controlul asupra celorlalţi. Cu câţiva

ani în urmă, am consiliat un cuplu, Jay şi Kip. Jay era dependent atât de
alcool, cât şi de sex. O dată la două săptămâni, se îmbăta peste măsură,
intra în baruri de noapte sau viziona filme pornografice. Kip încerca tot ce
îi stătea în putere să-i controleze dependenţa. Îl supraveghea, îl căuta
seara peste tot, dădea telefoane în tot oraşul, îl obliga să consulte un
terapist, îi scotocea buzunarele în căutarea oricărui indiciu şi se răstea la
el mereu.
Kip justifica acest comportament prin dragoste. Spunea că nu
încearcă decât să îl ajute. Cu aparenţa unei femei blânde şi iubitoare,
afirma că nu-şi doreşte decât ca soţul ei să urmeze poruncile lui
Dumnezeu.
În realitate, Kip încerca din răsputeri să-şi supună soţul propriei
voinţe. Considera că era de datoria ei, nu a lui Dumnezeu, să-l aducă pe
drumul cel bun. Refuza să lase hăţurile pentru ca viaţa bărbatului să-şi
urmeze cursul natural. Refuza să se dea la o parte pentru a-i permite lui
Dumnezeu să-l aducă în starea deplorabilă care l-ar fi determinat să-şi
dorească de la sine o schimbare.
A avut caracterul dominant al acestui comportament vreun efect benefic?
Bineînţeles că nu! Şi nu poate avea. În loc să-şi pună sub control soţul, era
ea cea care se lăsa controlată.
După lecturi aprofundate şi câteva şedinţe de consiliere destul de
dure, Kip l-a lăsat pe soţul său în grija lui Dumnezeu. Încet, el a început să
se schimbe.
Chiar dacă nu s-ar fi produs nici o schimbare, Kip trebuia să renunţe.
Altfel, soţul ei ar fi continuat să opună rezistenţă răzbunându-se pentru
interdicţia de a face ceea ce-şi dorea.

Salvarea

Ce ne împinge să nu renunţăm niciodată la salvarea unor oameni care,

în schimb, ne pun în postura de victime? La fel ca în cazul altor
dependenţe, un simţ al identităţii prea slab determină majoritatea
trăsăturilor comportamentale. Copiii care cresc în familii disfuncţionale se
tem adesea de abandon. Nu au parte de siguranţa şi grija necesare pentru
a se simţi feriţi de orice pericol. În consecinţă, ei cred că vina le aparţine.
Pentru a simţi că au o valoare vor face orice. Învaţă destul de repede
că a-i îngriji pe ceilalţi din familie îi face indispensabili. În consecinţă, vor
deveni clovni, eroi, copii perfecţi sau rebeli. Rolul jucat le aduce preţuire.
Codependenţa ne oferă o identitate în raport doar cu ceilalţi, şi nu cu
Dumnezeu.

Stări afective negative

Dacă veţi încerca din nou să daţi un ajutor prin adoptarea unui rol
codependent, urmăriţi schimbările de dispoziţie afectivă. Dacă vă simţiţi
înşelaţi de persoana pe care o ajutaţi pentru că aceasta nu reacţionează în
felul aşteptat sau nu-şi exprimă recunoştinţa, motivaţia ajutorului acordat
s-ar putea să fi fost propria satisfacţie. Probabil că v-aţi oferit serviciile în
scopul propriului confort afectiv, nu din grija sinceră pentru soarta
celuilalt.
Următoarele stări afective pot constitui semnale de alarmă privitoare
la rolul codependent asumat.

Dezamăgirea
 Cea mai dureroasă stare emoţională a unui codependent este,
probabil, dezamăgirea. Viaţa la care aţi sperat şi pentru care aţi muncit n-a
devenit niciodată realitate. Persoana în slujba căreia v-aţi dedicat s-a
întors împotriva voastră.
Înţeleg asemenea dezamăgiri. Sean, un tânăr, s-a alăturat cu ani în
urmă grupului conducător al bisericii al cărei pastor superior eram. Mi s-a
întâmplat mai rar să simt o apropiere atât de neaşteptată faţă de cineva.
Era fratele pe care nu-l avusesem niciodată. Visam amândoi la o viaţă
comună de propovăduire. În scurt timp, activitatea lui de păstorire a
tinerilor devenise impresionant de fructuoasă. Pe măsură ce prietenia
noastră înainta, atitudinea lui Sean faţă de mine a devenit mai aspră. Am
pus totul pe seama imaturităţii sale. Era nevoie de timp. În fond, nimeni nu
e perfect. Nu mi-am făcut griji deoarece, ca erou, ştiam că-l pot ajuta. Din
când în când, prietenii mei îmi atrăgeau atenţia asupra faptului că
problemele lui Sean erau mult mai serioase decât credeam. Oameni care-i
cunoscuseră activitatea dinainte m-au avertizat asupra acestui lucru. Când
i-am vorbit despre cele auzite, Sean mi-a spus că nu era decât o minciună.
Mi-a fost uşor să-l cred pe Sean. Învăţasem, în copilărie, să văd doar
părţile cele mai bune din oameni, mai ales la cei care se confruntau cu
probleme serioase. Într-o noapte, târziu, am primit un telefon de la un
pastor care mă informa că Sean avea o legătură sexuală cu o fată
nemăritată. Întristat, l-am pus pe prietenul meu în faţa acestui fapt. Dar, o
dată cu refuzul oricărui ajutor a avut loc şi o bruscă înstrăinare. Salvatorul
devenise, încă o dată, victima. Alţii şi-au văzut visul unei căsătorii pline de
dragoste spulberat de un partener alcoolic lipsit de voinţă. Unii părinţi au
suferit amărăciunea unui copil dependent de droguri, indiferent faţă de ei
sau faţă de ajutorul lor.
E natural să nu primim cu inima uşoară astfel de lovituri. Ar fi lipsit
de iubire şi inuman să nu resimţim durerea unor asemenea dezamăgiri.
Însă codependentul riscă întotdeauna să se implice într-o relaţie al cărei
punct final este dezamăgirea.

Vina

Un alt motiv al persistenţei în eforturile noastre de a-i ajuta pe alţi

oameni este responsabilitatea asumată pentru eşecul lor. De vreme ce
încercăm să-i salvăm, ne asumăm nouă înşine o vină pentru starea lor de
inerţie. Ne simţim vinovaţi.
Există, desigur, momente când ar trebui să ne simţim vinovaţi. Dacă
am făcut un rău, conştiinţa ar trebui să ne atragă atenţia asupra greşelii.
Astfel, trebuie să mărturisim păcatul şi să acceptăm iertarea lui Dumnezeu
(1 Ioan 1:9). Altă dată, avem o falsă senzaţie de vină - cu alte cuvinte,
simţim că am făcut o greşeală inexistentă. Această vină apare când
lucrurile se petrec dincolo de voinţa noastră. Dacă un copil încearcă să
salveze căsătoria părinţilor şi, cu toate acestea, totul se termină cu un
divorţ, e posibil ca acesta să se simtă vinovat. Însă el n-are nici o vină.
Când Sean a păcătuit, am fost eu cel care şi-a asumat răspunderea.
Vinovăţia neclarificată poate rezulta în autodetestare şi ruşine.
Asemenea gânduri şi stări pot duce la intensificarea tentativelor de a da
ajutor acolo unde acesta nu e binevenit.
 Furia

Când dezamăgirea şi vina nu sunt înlăturate la timp, se poate ajunge

la furie. Nu vorbesc despre furia legitimă. O astfel de furie e justă în faţa
unei nedreptăţi. Putem îndrepta un rău împinşi de indignare.
Tipul de furie adesea resimţită de codependenţi e rezultatul anilor de
dezamăgiri şi vinovăţie. E o furie nedreaptă apărută atunci când
aşteptările le-au fost înşelate. Codependenţii simt că au pierdut ceva de
valoare. Această furie inhibată conduce la stări necontrolate. Din când în
când, vor avea loc izbucniri. Am fost martorul unor ieşiri de o violenţă
înspăimântătoare atunci când dependentul a refuzat să satisfacă cerinţele
codependentului. Unii codependenţi se stăpânesc suficient pentru a nu
avea asemenea accese. În schimb, furia interioară sapă ca un acid. Soluţia
lor este sarcasmul în pedepsirea celui care rezistă încercărilor de salvare.

Codependenţa şi constrângerile sexuale

Acest capitol v-a ajutat probabil să înţelegeţi modul în care procesul

de maturizare într-o familie disfuncţională v-a determinat să adoptaţi un
rol sau mai multe roluri codependente menite să-i ajute pe alţii pentru
restabilirea echilibrului. Ar putea fi, totuşi, dificil să identificaţi punctele de
legătură între codependenţă şi constrângerile sexuale. Două sunt aceste
legături.
Mai întâi, dezamăgirea, vina, furia nerezolvate pot să conducă la
autodetestare şi ruşine. Aşa cum am văzut în capitolul anterior, vina ne
obligă să căutăm o eliberare pe căi nesănătoase. Şi o dată ce începem să
căutăm, putem găsi o multitudine de contexte sexuale la îndemână în
scopul ameliorării unei stări de spirit.
În al doilea rând, rolurile codependente ascund adevărata natură. Ca
erou, am avut mereu sentimentul că trebuie să înving. A trebuit
întotdeauna să-i salvez pe membrii familiei, pe enoriaşi, pe prieteni. Ca
erou, am învăţat să-mi ascund stările de dezamăgire, înstrăinare, eşec şi
abandon. Am părut întotdeauna sigur pe mine, neclintit, chiar şi în faţa
durerii şi a dezamăgirii. Ca actor comic sau clovn, am încercat întotdeauna
să fiu nostim. Am învăţat cum să transform cea mai dureroasă situaţie într-
o glumă. La vârsta maturităţii, simţul umorului mă ajută la fel de mult. Însă
acesta poate deveni pe neaşteptate un scut care îi ţine pe prieteni la o
distanţă confortabilă şi îi împiedică să-mi înţeleagă durerea pentru ca nu
cumva să-i vină cuiva ideea de a mă ajuta.
Aşa cum vom vedea în capitolul 11, cheia unei purităţi autentice
este legarea unor prietenii intime, deschise, sincere. Atâta vreme cât ne
raportăm la oameni ca actori într-un rol, nu vom fi niciodată înţeleşi în
ceea ce suntem cu adevărat. Şi nimeni nu va fi capabil să ne ajute în
depăşirea problemelor printr-o soluţie acceptabilă.

Găsirea unei soluţii

Rezolvarea situaţiilor de codependenţă necesită atât înţelegere, cât

şi efort. Gândiţi-vă cu atenţie la rolul avut în familie pe vremea copilăriei.
Observaţi în ce măsură acel rol mai funcţionează în cadrul relaţiilor
actuale. Nu răsfoiţi paginile trecutului încercând să găsiţi un alt vinovat
pentru problemele prezentului. Încercaţi, în schimb, să înţelegeţi de ce
sunteţi astfel în vederea unei ieşiri mai puţin dificile din criză. Pe măsură
ce conştientizaţi tendinţele de codependenţă, aveţi de parcurs două etape
specifice în depăşirea impasului.

Renunţaţi

Unul dintre lucrurile care fac atât de dificilă înlăturarea

comportamentului codependent este nevoia controlului exercitat asupra
oamenilor cu scopul de a-i face mai buni. Această insistenţă pare cea mai
sigură variantă.
Dar nu e aşa. Nimeni nu va deveni mai bun din obligaţie. Nu puteţi
salva oameni care nu sunt pregătiţi să fie salvaţi. Singurul lucru valabil
este să renunţaţi având încredere în faptul că Dumnezeu va avea grijă de
ei. Amintiţi-vă parabola Fiului Risipitor, pe care am comentat-o în capitolul
anterior. Când fiul şi-a cerut partea de moştenire, tatăl i-a dat-o. Când fiul
a vrut să plece, tatăl i-a îngăduit. Ajuns în ţara îndepărtată, tatăl său nu l-a
căutat.
Ce s-ar fi întâmplat dacă tatăl său l-ar fi urmărit în ţinutul
îndepărtat? L-ar fi văzut distrugându-şi viaţa şi probabil că ar fi intervenit
încercând să-l schimbe - ca un adevărat erou. Probabil că ar fi încercat să
îmbunătăţească situaţia cu o glumă de genul: „Treburi fecioreşti".
Fiului nu i-ar fi fost de nici un ajutor acest amestec. Băiatul trebuia
să trăiască clipa de deznădejde. Prin permisiunea acordată acestuia de a
pleca, tatăl a grăbit, de fapt, procesul de însănătoşire. Dacă v-aţi
concentrat de-a lungul vieţii asupra salvării altora, e timpul să renunţaţi.
Iubiţi-i în continuare, însă fără a le mai controla modul de viaţă. Aveţi
încredere în lucrarea lui Dumnezeu în vieţile lor. A renunţa nu înseamnă
aprobarea unei asemenea conduite. Şi, bineînţeles, nu implică nepăsarea.
E vorba de limita impusă nevoii de a-i ajuta pe alţii controlându-le
existenţa.
Puteţi manifesta compasiune şi interes pentru prieteni şi familie fără
a recurge la un ajutor forţat, fără sentimentul permanent că restabilirea
echilibrului cade exclusiv în sarcina voastră. Când oamenii vă împărtăşesc
un necaz, întrebaşi: „Cu ce te pot ajuta?". Atunci decideţi dacă sunteţi sau
nu capabili să-i ajutaţi. Nu vă ignoraţi limitele. Dacă nu e momentul să
interveniţi, spuneţi: „Nu pot să te ajut". Sau ar fi, poate, mai potrivit să fiţi
buni ascultători spunându-le doar că regretaţi. Rugaţi-vă pentru ei şi atât.
Astfel, ocoliţi stările de vină sau ruşine pentru că nu faceţi mai mult.
Atât vă stă în putinţă şi e de ajuns.

Regăsiţi-vă

Dacă rădăcina comportamentului codependent se află în familia de

origine, o parte a procesului de însănătoşire implică recunoaşterea faptului
că rolurile învăţate nu mai sunt funcţionale.
Nu e necesar să devin eroul familiei sau al bisericii mele. Nu trebuie
să fiu nostim pentru a destinde mereu atmosfera. Dumnezeu nu m-a
chemat să salvez oameni care nu sunt pregătiţi pentru schimbare. Nu e
treaba mea să-i fac fericiţi pe toţi. Şi Dumnezeu nu v-a chemat să vă
salvaţi părinţii, soţii, copiii, colegii sau prietenii. De fapt, aşa cum înţeleg
eu Biblia, Dumnezeu nu ne-a chemat să salvăm pe nimeni. El e adevăratul
Salvator. Suntem chemaţi să ne supunem şi să credem în puterea Lui de a
schimba cursul unei vieţi.
Anihilarea rolurilor codependente presupune mai mult decât simpla
înţelegere a modului în care comportamentul nostru actual s-a dezvoltat.
Simţul confuz al identităţii ne determină să salvăm oameni. Ne simţim în
siguranţă atunci când e nevoie de noi. Ne simţim virtuoşi atunci când
credem că putem contribui la ordonarea unei vieţi.
Avem nevoie de un nou sens al identităţii, protector. O identitate
autentică se naşte în relaţia cu Dumnezeu. Următorul capitol se referă la
modul în care Dumnezeu poate deveni stăpânul nostru - dincolo de
dorinţele trupeşti şi de nevoia ca oamenii să ne accepte.

Subiecte de meditaţie

1. Care dintre rolurile din schema propusă în acest capitol credeţi că

vi se aplică cel mai bine (Profilul unei familii disfuncţionale)?
2. Care dintre acţiunile distructive ale unui codependent vă
caracterizează, uneori, comportamentul? Vă amintiţi de vreun incident mai
recent cauzat de unul dintre acestea?
3. Care sunt stările negative cu care vă confruntaţi cel mai frecvent?
Cum încercaţi să le controlaţi?
4. Cum afectează codependenţa constrângerile sexuale ale unui
bărbat?
5. Care sunt cele două etape ale renunţării la rolurile codependente?
Ce cale aţi alege să le puneţi în practică?

PARTEA A III A : Dobândirea libertăţii

Capitolul 7. Alegerea stăpânului

Sunt un practicant al schiului nautic pe tălpi. Îmi place euforia

vitezelor mari pe suprafaţa netedă a apei. Îmi plac trombele de apă din
jurul meu. Şi îmi place să încerc figuri spectaculoase.
De-a lungul anilor, numeroşi prieteni m-au întrebat: „Bill, m-ai putea
învăţa şi pe mine să schiez?" Răspund, de fiecare dată la fel: „Bineînţeles,
dacă eşti dispus să suporţi căderile repetate, la o viteză de peste şaizeci
de kilometri pe oră". Mi se spune invariabil acelaşi lucru: „Pot să încerc".
Ajunşi pe apă, majoritatea renunţă după câteva căderi cu faţa în plin. Alţii
nu se dau bătuţi. Nu le pasă de câte ori cad sau cât de intensă e durerea -
sunt hotărâţi să schieze pe tălpi.
Am încercat adeseori să înţeleg diferenţa dintre perseverenţă şi
abandon. Problema nu e aceea a rezistenţei la durere, a curajului sau a
capacităţii atletice. Sunt convins că diferenţa o face gradul de implicare.
Unii au luat hotărârea fermă de a schia, chiar înainte de a lua contact cu
apa şi, în cele din urmă, reuşesc. Altora le surâde ideea, însă renunţă dacă
nu li se pare uşor.
Când predau cuiva lecţii de schi, încerc întotdeauna să atrag cât mai
limpede atenţia asupra durerii insuportabile provocate de căderea în
viteză. Îi îndemn să ia în calcul toate consecinţele înainte de a încerca.
Acelaşi lucru e valabil şi pentru încercarea de a obţine puritatea
morală. Schimbarea modului de viaţă nu e uşoară dacă aţi căzut în cursa
pornografiei, a prostituţiei, a homosexualităţii, a unei afaceri
extraconjugale sau a oricărei alte situaţii care implică păcatul sexual. Chiar
dacă nu e decât un început şi sunteţi deocamdată doar în faza unor
fantezii, calea de întoarcere nu e facilă. A alege curăţenia înseamnă
renunţarea la o anume plăcere. Înseamnă acceptarea insatisfacţiei şi a
plictiselii. Înseamnă refuzul faţă de pofta intensă pentru plăcere sexuală
impură.
Mai simplu spus, puritatea morală cere devotament. Înainte de a lua
o astfel de hotărâre, aş dori să vă prezint un proces prin care acest
devotament devine mai semnificativ - şi, nădăjduiesc, mai stabil.

Preţul plătit

În cartea sa, Dependenţa prin gândire, Abraham Twersky descoperă o

lege a comportamentului uman la fel de importantă şi de inviolabilă ca şi
legea gravitaţiei. El o numeşte legea gravitaţiei umane.
Această lege afirmă: „O persoană este invariabil atrasă dinspre o
condiţie mai problematică înspre una mai puţin problematică, niciodată
invers". Cu alte cuvinte, Twersky e de acord că oamenii aleg, de obicei,
cursul unei acţiuni care duce la cât mai puţină durere şi la cât mai multă
plăcere. Când am citit, pentru prima oară, legea gravitaţiei umane a lui
Twersky am dedus că numai oamenii a căror viaţă se află într-o totală
dezordine, care au pierdut totul sunt cu adevărat capabili să se elibereze
de constrângeri şi dependenţe. Însă nu e aşa. Oricine poate să-şi
dobândească libertatea faţă de o constrângere sexuală. Dar numai dacă
disconfortul provocat de consecinţele dependenţei e mai intens decât
durerea specifică renunţării. Disconfortul persistenţei poate apărea fie în
cazul pierderii tuturor lucrurilor pe care le preţuim, fie prin experienţa unor
pierderi mai puţin semnificative însă cu perspectiva unei ruine totale.
Prietenii mei care au învăţat să schieze pe tălpi au suportat durerea
fizică pentru că s-au convins că durerea eşecului era mai mare decât
durerea căderii în apă. Au suportat şocul căderilor cu faţa în apă la mare
viteză pentru că au înţeles plăcerea pe care le-o rezervă succesul.
Dar cu toate că aveau perspectiva succesului, a fost necesar şi actul
credinţei. Au avut nevoie de un devotament autentic astfel încât, aflaţi cu
un picior pe suprafaţa apei să decidă să-şi desprindă şi celălalt picior de pe
schi. Au luat această decizie pe deplin conştienţi că avea să urmeze o
durere intensă.
În zilele noastre, instructorii de schi folosesc o bară de metal care se
trece peste marginea bărcii. Schiorul se ţine de această bară, alunecă la
suprafaţa apei pe spate şi, apoi, când barca ajunge la viteza necesară,
acesta îşi balansează picioarele şi schiază cu tălpile goale. Aceste bare de
metal diminuează frecvenţa căderilor, însă nimeni nu poate învăţa acest
sport fără experienţa durerii.
În mod asemănător, există lucruri care diminuează probabilitatea de
a cădea din nou în păcatele sexuale (le vom urmări în capitolele viitoare).
Dar nu veţi reuşi niciodată să fiţi puri fără voinţa de a suporta aceste
perioade de suferinţă. E necesar astfel un angajament în faţa lui
Dumnezeu şi în raport cu procesul de obţinere a purităţii.
În sprijinul acestui angajament, aş vrea să vă sugerez câteva etape care
vor aduce clarificări asupra consecinţelor păcatelor sexuale, asupra
avantajelor purităţii sexuale şi asupra devotamentului faţă de Dumnezeu.
E de dorit ca, prin aceste sugestii, angajamentul cu privire la puritate să
devină mai ferm.

Alcătuiţi o listă

Aproape nici unui bărbat nu-i e dificil să-şi imagineze voluptoasele

forme ale unei femei frumoase. Găsim, pe plan mental, plăcerea fiecărei
trăsături a feţei sau corpului acesteia. Însă nu e la fel de uşor să ne
imaginăm consecinţele păcatelor noastre sexuale. Prin urmare, alcătuirea
unei liste care să le cuprindă ne e de un real folos. Încercaţi, astfel, să
ordonaţi posibilele urmări ale continuării acestui comportament sexual
dăunător. Lista ar trebui să cuprindă şi consecinţele pe care le-aţi resimţit
deja. Şi ar trebui să includă scenariul cel mai pesimist în cazul în care nu
renunţaţi. Folosiţi lista de mai jos şi adăugaţi, dacă este cazul, alte
elemente.

Consecinţe dureroase, în cazul în care nu renunţ, asupra:

1. Căsătoriei mele:
2. Familiei mele:
3. Profesiei mele:
4. Sănătăţii mele:
5. Reputaţiei mele:
6. Părerii despre mine însumi:
7. Situaţiei mele financiare:
8. Viitorului meu:

Consecinţe dureroase, în cazul în care renunţ:

1. Plictiseala
2. Disconfort interior care nu mai poate fi anihilat prin sex
3. O dorinţă intensă pentru experienţe sexuale distructive
4. ............................
5. ............................

Majoritatea bărbaţilor care se confruntă cu un comportament sexual

constrângător ajung la un moment de disperare. Acesta poate fi generat
de o tragedie sau o criză, cum ar fi situaţia în care soţia sau copiii află
despre viaţa secretă a acestuia. Sau periclitarea situaţiei profesionale ori a
sănătăţii. Uneori, agravarea păcatelor sexuale atrage după sine stări
intense de vină şi ruşine. Dumnezeu poate folosi aceste experienţe ca pe
un semnal de alarmă.
E posibil ca singura cale de trezire la realitate să fie aceea a unui
şoc. Dacă e necesar, Dumnezeu va face acest lucru. Dar există şi alte căi,
mai puţin radicale. Alcătuirea acestei liste şi perspectiva durerii cauzate de
păcat, dacă acesta persistă e una dintre ele. Există speranţa de a înţelege
că durerea provocată de păcat e mai mare decât aceea a renunţării.
Aceste liste sunt concepute să vă ajute pentru a spune: „Ce-i prea mult,
strică. M-am săturat. Îmi doresc libertatea, chiar dacă va trebui să sufăr
pentru ea”.
Odată aceste liste completate, alcătuiţi o a treia care să vă prezinte
avantajele purităţii morale.

Avantajele purităţii în legătură cu:

1. Relaţia cu Dumnezeu:
2. Soţia mea:
3. Copiii mei:
4. Sănătatea mea:
5. Reputaţia mea:
6. Prietenii mei cei mai buni:
7. Părerea mea despre mine însumi:
8. Situaţia mea financiară:
9. Viitorul meu:

Nu vă grăbiţi în alcătuirea acestor liste. Folosiţi exemplele de

consecinţe şi avantaje sugerate ca puncte de pornire. Adăugaţi altele care
vi s-ar potrivi mai bine. În vreme ce examinaţi aceste liste, vă va deveni
clar care dintre opţiuni aduce cele mai însemnate beneficii. Din nefericire,
atunci când e vorba despre păcatul sexual, noi, bărbaţii, suntem adesea
iraţionali. Acţionăm asemenea bărbatului care săpa şanţuri în Texas într-o
zi fierbinte de vară. După ce lucrase ore în şir, un amic i-a spus, „De ce
stăm aici cocoşându-ne spatele pentru un salariu de mizerie, în timp ce
preşedintele companiei încasează o sumă de şase cifre doar pentru că stă
într-un birou cu aer condiţionat?"
„Mă duc să aflu", a spus bărbatul aruncând din mână lopata. S-a
îndreptat hotărât spre birourile unde se afla administraţia firmei. După
câteva minute, stătea în faţa preşedintelui. „Cum se face că
dumneavoastră câştigaţi atâţia bani pentru mai nimic, în timp ce eu câştig
aproape nimic săpând şanţuri toată ziua?" Preşedintele a zâmbit
prieteneşte şi a spus, „Vino să-ţi arăt". Apoi şi-a pus palma în faţa unui zid
de cărămidă îndemnându-l pe muncitor, „Loveşte-mi palma cu pumnul".
Muncitorul a tras aer în piept, şi-a luat avânt şi s-a repezit cu pumnul spre
palma preşedintelui. Cu o fracţiune de secundă înainte ca pumnul să-şi
atingă ţinta, preşedintele şi-a retras iute mâna iar săpătorul de şanţuri a
izbit peretele. În timp ce acesta urla de durere, preşedintele i-a spus, „Iată
de ce eu sunt preşedintele şi tu eşti muncitorul".
Muncitorul s-a întors la amicul său, care l-a întrebat, „Ce ţi-a spus?"
„Am să-ţi arăt," a spus muncitorul în timp ce-şi ridica mâna. „Loveşte-mi
palma cât de tare poţi".
Ne vine greu să credem că există atâta prostie. Cu toate acestea
suntem în stare, ca bărbaţi, să devenim chiar într-atât de ilogici când vine
vorba de dorinţa trupească. Vom face lucruri care vor provoca o durere de
neimaginat atât nouă înşine, cât şi celor pe care îi iubim. Vă provoc să
rezistaţi îndemnului iraţionalului. Puneţi în balanţă preţul păcatelor sexuale
şi avantajele purităţii. Promiteţi să renunţaţi la comportamentul sexual
distructiv.
Prima hotărâre e cea a renunţării la păcatele sexuale. A doua
presupune întoarcerea la Dumnezeu. Nu cred că e vorba despre un proces
în doi timpi. Nu putem lua o decizie înaintea celeilalte. Acestea trebuie
luate simultan. Un acrobat pregătit să facă saltul la trapez ia două
hotărâri: să lase trapezul din mâini şi să-l prindă pe partener. Fără aceste
două angajamente, el va cădea. Acelaşi lucru e valabil şi pentru noi.
Trebuie să lăsăm păcatul şi să ne întoarcem la Dumnezeu.

Sfârşitul izolării

Dorinţa trupească este un fenomen cu efecte spirituale şi, prin

urmare, ne izolează de noi înşine, de Dumnezeu şi de alţi oameni. Cu cât o
ignorăm mai mult, cu atât devenim mai izolaţi spiritual. Când viaţa ne e
controlată în întregime de dorinţe, nu ne mai putem apropia de Dumnezeu
şi de ceilalţi. Păcatul urmăreşte să ne sufoce personalitatea şi să ne
distrugă din punct de vedere spiritual. Tinde să ne ucidă.
În primele stadii ale unei dependenţe, obiectul dorinţei noastre
(idolul) pare să ne ocrotească existenţa şi să ne dea un sentiment de
împlinire. Bărbatul se simte viu în agitaţia provocată de imaginile
pornografice sau de aventura extraconjugală. Însă pe măsură ce
dependenţa sexuală progresează, senzaţia de siguranţă se dovedeşte a fi
o iluzie. Iată de ce pe măsură ce dorinţa ne secătuieşte, are loc un proces
de uscăciune spirituală. Pentru a ne vindeca, avem nevoie de restabilirea
legăturilor cu Dumnezeu şi de cultivarea vieţii spirituale.
Dorinţa noastră de a ne ancora într-un idol care ia forma unui obiect
sexual demonstrează nevoia de Dumnezeu. Dezvăluie foamea sufletului
pentru ceva dincolo de noi înşine. Sfântul Augustin scria, în urmă cu
secole, despre această foame: „Inimile noastre au fost făcute pentru Tine,
o, Doamne, şi nu vor găsi odihnă până nu se vor odihni în Tine".
Dumnezeu vrea să vă ofere această odihnă. Vrea să simţiţi uniunea cu El
astfel încât să creşteţi spiritual. Pavel predică, tocmai de aceea, ofranda
trupurilor noastre ca o jertfă vie adusă lui Dumnezeu (Romani 12:1).

O alegere logică

Timp de aproximativ doi ani după ce devenisem creştin, am încercat

să pătrund cât mai bine ideea dedicării de sine. Situaţiile în care aveam
ocazia să-i văd pe oameni îndemnaţi să se dedice lui Dumnezeu erau pline
de emoţie. După o predică impresionantă, oamenilor li se cerea să nu se
sfiască în a-şi dedica vieţile lui Cristos. În taberele tinerilor, după o
săptămână de studiu spiritual intensiv, copiilor li se predica devoţiunea
faţă de Dumnezeu.
Nu mă înţelegeţi greşit. Nu mă deranjează îndemnul la angajament
în asemenea momente. Dumnezeu poate folosi şi ne foloseşte emoţiile
pentru a ne atrage înspre Sine. Doar că, uneori, dacă aceste stări dispar,
dispare şi angajamentul.
Am avut unele experienţe religioase puternice şi din acestea a
izvorât un devotament şi mai profund. Însă majoritatea angajamentelor de
lungă durată faţă de Dumnezeu au derivat din meditaţia atentă asupra
lucrurilor pe care Dumnezeu le dorea de la mine pentru ca, ulterior, prin
harul lui Dumnezeu, să le şi duc la îndeplinire.
Apostolul Pavel a avut o atitudine asemănătoare faţă de
angajament. Când i-a îndemnat pe Romani să-şi aducă trupurile ca jertfă
vie lui Dumnezeu, a spus că aceasta este o slujbă duhovnicească prin
folosirea „minţii înnoite" (Romani 12:1). În limba originală, prin „minte" se
sugera „bazat pe logică". Înainte de a le cere acest angajament, Pavel şi-a
început predica, „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui
Dumnezeu...". Apostolul a folosit cuvântul „dar" (prin urmare, deci)
urmărind ca cititorii săi să ţină minte şi să ia în considerare tot ceea ce se
spusese în cele unsprezece capitole anterioare, acolo unde explicase că
îndurarea lui Dumnezeu aduce iertarea, acceptarea, eliberarea de dorinţe,
un viitor minunat şi puterea unei vieţi izbândite.
În lumina a tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi prin Cristos şi a
tot ceea ce va face pentru noi întru Cristos, nu e oare cu totul limpede
gândurilor noastre că ar trebui să ne dedicăm Lui pe de-a întregul? Nu e
devotamentul nostru prea preţios pentru a-l oferi pornografiei? Unei
prostituate? Unei aventuri nepermise? Bineînţeles că este! Numai
Dumnezeu merită o asemenea dedicare. Şi numai El poate să se îndure de
vieţile noastre astfel încât să ne determine a-i închina iubirea noastră.

Piedici

Există câteva motive pe care le-aţi putea invoca împotriva unui

angajament autentic faţă de Dumnezeu.

Dorinţa de a aştepta până vă veţi curăţi

O asemenea gândire dezvăluie o înţelegere eronată a iubirii şi puterii

lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne cere să ne însănătoşim înainte de a ne
întoarce la El. El doreşte să venim în starea deplorabilă în care ne aflăm
astfel încât să ne vindece.
Dumnezeu te iubeşte aşa cum eşti. Puterea Sa te va schimba, nu tu
însuţi. Isus a comparat relaţia dintre El însuşi şi noi cu legătura dintre Vie şi
mlădiţă (Ioan 15:l-8). Destinul mlădiţei e acela de a se prinde de viţă şi de
a da roade. Numai viţa poate rodi. În mod asemănător, o viaţă trupească
pură este rodul legăturii cu Dumnezeu, nu premisa acesteia.
Imnul cu care Billy Graham îşi încheie campaniile sintetizează esenţa
acestui mesaj: „Nimeni apărare nu-mi va ţine / Doar sângele-Ţi vărsat
pentru mine". Cineva poate deveni creştin prin simpla credinţă în faptul că
Cristos va ierta păcatele şi va da viaţă veşnică. Cristos a murit pe o cruce
pentru a ne răscumpăra păcatele şi a înviat pentru a ne încredinţa viaţa
veşnică. Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să avem încredere în
El. Credinţa noastră descoperă izvorul infinitei Sale puteri de a ne mântui.
Credincioşi întru Cristos, trebuie să ne dedicăm lui Dumnezeu şi să
avem încredere că ne va schimba. Credinţa noastră bate la poarta
nemărginitei mărimi a puterii Sale (Efeseni 1:15-23). Ceea ce înseamnă că
nu trebuie să deveniţi perfecţi înainte de a vă dedica lui Dumnezeu.

Replica, „M-am dedicat lui Dumnezeu înainte şi n-am realizat

nimic"

Am auzit aceste cuvinte rostite de zeci de oameni. Au crezut, adesea, că o dată

ce s-au angajat în slujba lui Dumnezeu, Domnul îi va scăpa imediat de
dorinţele necurate. Iar dacă aceste dorinţe n-au dispărut, au tras concluzia
că Dumnezeu i-a părăsit. Adevărul este că Dumnezeu nu îndepărtează
aceste dorinţe - ne arată, în schimb, calea şi ne dăruieşte puterea de care
avem nevoie pentru a le controla.

Ideea că odată dedicaţi în mod autentic lui Dumnezeu în trecut

această decizie este în prezent inutilă

Asemenea jurămintelor la căsătorie, actul nostru iniţial de

angajament faţă de Dumnezeu are loc o singură dată. Dar, la fel ca în
căsătorie, actul poate fi reînnoit.
Ca pastor, am uneori privilegiul de oficia ceremonii de căsătorie ale
unor cupluri care îşi reînnoiesc legămintele. În unele cazuri, ceremonia
simbolizează ruptura formală cu un trecut de infidelitate. Soţii nu se pot
recăsători, de vreme ce sunt deja căsătoriţi. Însă îşi reînnoiesc legământul
unul faţă de celălalt.
Câteodată, oamenii simt nevoia acestui act şi în raport cu
Dumnezeu.
Simt nevoia să-şi reînnoiască promisiunile ca un mod de a-i spune
solemn lui Dumnezeu - şi lor înşişi - că El este Domnul şi Stăpânul.

Sentimentul de nevrednicie în asumarea devotamentului faţă de

Dumnezeu

Această obiecţie implică atât sentimentul de nevrednicie faţă de

iubirea lui Dumnezeu, cât şi incapacitatea de schimbare. Dacă astfel se
definesc sentimentele voastre, vreau să ştiţi că aveţi dreptate. Nu sunteţi
vrednici de iubirea lui Dumnezeu şi nu vă puteţi schimba (Romani 3:9-20;
7:23-24; Iacov 2:10).
Dar să nu vă mire. Nimeni nu e vrednic. Biblia e plină de istorii ale
unor oameni a căror luptă cu păcatul le-a probat nevrednicia şi
umanitatea. Luaţi în considerare următoarele fapte:
În cazul lui Iacob a fost înşelăciunea.
În cazul lui Moise a fost crima.
În cazul lui Samson a fost dorinţa neînfrânată.
În cazul lui David a fost dorinţa şi crima.
 În cazul lui Petru a fost frica.
Nu vă faceţi iluzii - cei mai destoinici bărbaţi ai Bibliei au călcat
strâmb. Viaţa creştină nu se referă la perfecţiunea în urma căreia aţi
merita îndurarea lui Dumnezeu, ci la curajul de a face paşii necesari, chiar
dacă întâlniţi obstacole, de a vă ridica şi de a continua. Puteţi nădăjdui că,
în timp, nu vă veţi mai împiedica atât de des şi căderile nu vor mai fi atât
de dureroase. Însă un lucru e sigur: oricât de puri am fi, nu vom merita
niciodată de unii singuri îndurarea lui Dumnezeu. Şi nu vom fi capabili să
ne schimbăm. Ştiind toate aceste lucruri, ne rămâne să ne dedicăm Celui
care ne iubeşte oricum am fi şi are puterea să ne schimbe.

Dăruiţi-vă lui Dumnezeu

Dacă doriţi să vă dedicaţi lui Dumnezeu, vă îndemn să o faceţi. V-ar

fi probabil de ajutor să vă imaginaţi ca un fiu risipitor întorcându-se la Tatăl
său. Te apropii şi îl vezi aşteptându-te în poarta unei case măreţe. Îl
recunoşti imediat. Clipa mult aşteptată a sosit. Pentru a nu te lăsa copleşit
de emoţie, repeţi ce ai de spus. El îşi dă seama că eşti tu de la câteva sute
de metri. Aleargă de la poartă înspre tine. Îi poţi auzi bătăile inimii pe
măsură ce se apropie. Într-o clipă e în faţa ta şi-ţi zâmbeşte. Apoi, te
îmbrăţişează pe neaşteptate. Acum e timpul să-i spui Tatălui Ceresc ce ai
greşit. Exprimă-ţi tristeţea. Spune-i că eşti pregătit să-i dedici întreaga
viaţă. Spune-i că ai hotărât astfel pentru că vrei să-i slujeşti lui mai
degrabă decât dorinţelor.
Astfel, îţi laşi viaţa în mâinile Lui. Spre deosebire de jertfele animale,
obişnuite la evreii antici, tu te prezinţi ca o jertfă vie. Îi încredinţezi trupul
tău. Nu numai că e raţional ceea ce faci, ci are o dimensiune profund
spirituală. Îţi vei trăi viaţa pentru El şi îi vei permite să trăiască El Însuşi
prin tine. Astfel vei găsi puterea de a-ţi controla dorinţa.

Stare de urgenţă în credinţă

O dată ce v-aţi dedicat lui Dumnezeu, se vor întâmpla două lucruri.

Mai întâi, veţi deveni conştienţi de schimbările care trebuie să aibă loc în
vieţile voastre. Pe data de 21 august 1971, Cindy şi cu mine ne aflam faţă
în faţă, ne-am jurat credinţă şi am spus: „Da". Mai târziu, ne-am mutat într-
un mic apartament din Austin, Texas. N-a trecut mult timp până când ne-
am dat seama că amândoi trebuie să schimbăm ceva dacă vrem ca
mariajul nostru să dureze. Urma să renunţ la meciuri şi la televizor. Ea
urma să devină mai flexibilă.
Acelaşi lucru se întâmplă şi după ce ne dedicăm lui Cristos.
Dumnezeu ne arată ce trebuie schimbat în viaţa noastră. Chiar dacă e
adevărat că Dumnezeu ne acceptă aşa cum suntem, e la fel de adevărat
că nu ne lasă niciodată să rămânem astfel. Domnul vă va arăta care sunt
gândurile şi acţiunile care trebuie regândite dacă miza este puritatea
sexuală. Vă va indica lucrurile care trebuie îndepărtate din viaţa noastră
dacă vreţi să vă apropiaţi de el.
Se va mai întâmpla ceva. La un moment dat, în decursul tuturor acestor schimbări,
va avea loc o criză a credinţei. Va apărea întrebarea dacă aveţi o credinţă
adevărată sau e doar o simplă idee atrăgătoare.
 În perioada satisfacerii tuturor dorinţelor, v-aţi încrezut doar în voi
înşivă pentru nevoia de intimitate şi plăcere. V-aţi bazat pe un obiect, o
persoană sau o experienţă (cu demonul din spatele lor) pentru a vă
satisface dorinţele. Nu va fi uşor să renunţaţi. Va fi ca şi cum aţi lovi apa cu
faţa în cădere la o viteză de şaizeci de kilometri pe oră. Va fi dureros. Totul
va cere, măcar încă o dată, împlinirea dorinţei.
Atunci va interveni starea de urgenţă în credinţă. Veţi avea încredere
că Dumnezeu vă va întâmpina nevoile sau le veţi satisface singuri? Vă veţi
supune lui Dumnezeu sau nu?
Această criză nu poate fi ocolită. De fiecare dată când, în Biblie, un
bărbat a fost chemat la Dumnezeu, bărbatul a trebuit să decidă dacă a
crezut sau nu că Dumnezeu poate să aibă grijă de el. În cazul lui Avraam,
acest lucru a însemnat să-şi părăsească patria pentru a călători într-o ţară
străină. A hotărât astfel ştiind că Dumnezeu va avea grijă de el. Mai târziu
l-a oferit pe Isaac ca jertfă încredinţat că Dumnezeu îl va scăpa pe fiul său
din moarte (Evrei 11:17-19).
Dumnezeu v-a chemat să vă dedicaţi Lui în întregime. Astfel, veţi fi
de acord că Dumnezeu vă protejează şi vă dă lucrurile de care aveţi
nevoie. Un astfel de angajament va aduce cu sine schimbări în modul în
care gândiţi şi acţionaţi. Şi va conduce la un moment în care va trebui să
hotărâţi: „Poate Dumnezeu să mă scape de nevoie sau va trebui să am
încredere în sex pentru asta?". Evident, citiţi aceste rânduri acum pentru
că vreţi să fiţi puri. Mulţi bărbaţi se dedică lui Dumnezeu după care cad
iarăşi în păcat neînţelegând limpede schimbările pe care Dumnezeu le
urmăreşte în ei cu scopul eliberării de dorinţe. Ca bărbaţi care doriţi să fiţi
puri, trebuie să cunoaşteţi modul în care Dumnezeu vrea să vă adaptaţi.
Vom examina, de acum încolo, în această carte care sunt coordonatele
biblice prin intermediul cărora Duhul dumnezeiesc le va folosi pentru a vă
remodela modul de gândire şi viaţă.

Puteţi reuşi!

Într-un anume sens, acest proces îmi provoacă emoţii asemănătoare

celor avute când schiam pe tălpile goale. Simt aceeaşi nerăbdare pe care o
aveam când, împreună cu un prieten, ne trezeam la răsăritul soarelui şi ne
îndreptam spre lac. După sosire, ne plimbam spre ponton şi urcam în
barcă. Deasupra apei ca o oglindă atârna o pânză de ceaţă groasă.
Visul prietenului meu era de a schia desculţ. Al meu era să-l ajut.
Făcusem tot posibilul să-l pregătesc pentru acea zi. Era pregătit şi cu totul
dedicat. Ştiam că are să reuşească.
Ştiu că şi voi veţi reuşi. Paginile următoare vă vor arăta cum se
poate ajunge la devotament faţă de Dumnezeu prin intermediul unui plan
eficient.

Subiecte de meditaţie

1. Recapitulaţi cele două liste care cuprind consecinţele posibile în

cazul continuării sau renunţării la comportamentul sexual distructiv. Pe
măsură ce parcurgeţi listele, încercaţi să vizualizaţi consecinţele fiecărei
decizii. Rugaţi-l pe Dumnezeu să vă ajute într-o gândire limpede asupra
consecinţelor implicate de complacerea în păcat.
2. Acum recapitulaţi lista care include avantajele purităţii. Rugaţi-l pe
Dumnezeu să vă ajute în înţelegerea binecuvântărilor aduse de trăirea
curată din punct de vedere sexual.
3. Recitiţi Romani 12:l-2. Sunteţi pregătiţi în această etapă să-i
îngăduiţi lui Cristos să devină Stăpânul vostru? Dacă nu, de ce? Rugaţi-l pe
Dumnezeu să îndepărteze orice piedică din calea angajamentului pe care
vi-l asumaţi faţă de El.
Dacă v-aţi dedicat din nou viaţa lui Cristos, vorbiţi cu un prieten
despre acest lucru. Vă va fi de ajutor, iar prietenului îi va da mai mult
curaj.

Capitolul 8. Învierea

Unul dintre episoadele mele favorite din serialul Star Trek - Generaţia
următoare începea cu nava Enterprise aflată în faţa unei sonde ciudate, care
genera o undă ce penetra o zonă foarte îngustă a navei. Brusc, căpitanul
Picard a leşinat. S-a regăsit în mijlocul unui cătun de pe planeta Kataan, cu
un nume nou, Kamin, şi căsătorit cu Elain. Picard a avut nevoie de ani
întregi pentru a-şi înţelege noua identitate. Şi totuşi, şi-a asumat, pe
măsură ce timpul trecea, rolul de Kamin. A devenit tatăl a doi copii, a
învăţat să cânte la flaut şi a încercat, fără succes, să găsească o soluţie
pentru salvarea planetei muribunde.
Când Picard s-a trezit pe puntea de comandă a navei Enterprise, nu
trecuseră decât douăzeci de minute. În tot acest timp, el trăise o viaţă
întreagă cu o identitate nouă. Mai târziu, comandorul Riker i-a înmânat o
cutiuţă găsită în interiorul sondei. După plecarea lui Riker, Picard a deschis
cutia unde şi-a găsit flautul pe care, apoi, l-a strâns la piept şi la care a
început să cânte, încet, o melodie. Picard şi-a dat seama că devenise
Kamin, astfel că putea să transmită şi altora povestea unei planete care
dispăruse de mult.
Într-un fel, acest episod ilustrează ceea ce se petrece cu un bărbat
devenit credincios întru Cristos. După întâlnirea cu Isus Cristos, identitatea
lui se schimbă. Vede, mai întâi, că lucrurile sunt diferite, dar nu ştie în ce
constă diferenţa. De-a lungul timpului, îşi înţelege noua identitate -
realizează că a devenit un om nou întru Cristos. Încetul cu încetul, Cristos
îşi trăieşte viaţa prin viaţa acelui bărbat.
Desigur, ilustrarea de tip Star Trek nu rezistă - ca orice exemplu insolit. Dar
esenţa este următoarea: prin încrederea în Cristos devii un om nou, şi
înţelegerea noii identităţi cere timp. Aşa cum observam în capitolul
anterior, o dată ce te dedici lui Cristos, Dumnezeu îţi va arăta lucrurile pe
care trebuie să le schimbi. Nici o altă schimbare nu e mai importantă decât
modul în care te vezi pe tine însuţi. După ce am dezvăluit ruşinea
chinuitoare, ne-am mărturisit păcatele şi ne-am dedicat lui Cristos, suntem
pregătiţi să facem următorul pas. Trebuie, acum, să-i îngăduim lui
Dumnezeu să transforme modul în care ne vedem noi înşine. Cu acest
capitol, procesul începe.
 Acceptarea necondiţionată

Faptul că Dumnezeu ne acceptă necondiţionat e dificil de înţeles.

Pare curios că trece cu vederea toate lucrurile inacceptabile săvârşite. De
fapt, nu le trece deloc cu vederea. Dimpotrivă - Isus a murit pe cruce
pentru a răscumpăra toate greşelile comise.
Când acest mesaj a ajuns la mine pentru prima oară am simţit o
mare uşurare. În timpul copilăriei, familia mea mergea destul de rar la
biserică. Chiar şi atunci, mă simţeam nelalocul meu, ca un jucător în
echipament de fotbal la un concert de muzică simfonică. Mă consideram
un păcătos în timp ce ceilalţi păreau nişte sfinţi. Mă întrebam ce s-ar putea
face pentru a nu greşi în faţa lui Dumnezeu.
Prietenii mei religioşi mi-au dat diverse răspunsuri. Unii mi-au spus
că trebuie să merg la biserică. Alţii m-au sfătuit să nu mai înjur (vezi să nu,
îmi ziceam în sinea mea), să fiu bun. Oricare ar fi fost reţeta, simţeam că
trebuie să primesc îndurarea lui Dumnezeu.
Mi-am dat seama că mă aflam într-o mare încurcătură dacă singura
modalitate de a-i deveni plăcut lui Dumnezeu era să devin religios şi să-mi
trasez limite. Mare de tot! Biserica mi se părea plictisitoare. Nu mă puteam
abţine să înjur. Şi-mi plăcea să mă dau în vânt după fete.
Am fost cuprins de emoţie când am descoperit că singurul lucru pe
care mi-l cerea Dumnezeu era să cred în faptul că Fiul Său mă va ierta.
Dumnezeu nu voia decât să cred că Isus a plătit pentru păcatele mele prin
moartea Sa şi mi-a dăruit viaţa veşnică prin învierea Sa (Romani 4:5; 10:9-
10; Efeseni 2:8-9). Astfel că, într-o bună zi, m-am încredinţat lui Cristos ca
Mântuitor al meu. Am fost uimit mai ales de schimbările imediate din viaţa
mea. Ca nişte haine roase şi zdrenţuite, obişnuinţele cu care mă
confruntasem ani de-a rândul fuseseră lepădate. Am fost sigur că dorinţele
şi limbajul obscen deveniseră probleme ale trecutului.

Patru paşi înspre libertate

Mă înşelam, bineînţeles. Şi-am fost înspăimântat să constat că

dorinţele mele, trezite din amorţeală, reveneau şi după ce îmi
încredinţasem viaţa lui Cristos. Atunci am găsit, în scrierile lui Pavel,
lămuriri care au adus schimbări modului de a-mi stăpâni dorinţele
necurate. Cu cât citeam mai mult, cu atât doream mai mult să trăiesc
eliberat de puterea dorinţelor. Când am început să simt ceea ce Biblia
numeşte „a umbla în lumină" dorinţele păcătoase n-au mai prezentat nici
un interes.

Primul pas: cunoaşte-te întru Cristos

Când Pavel a scris epistola către Biserica Romei, ştia că unii vor
vedea în mesajul său de mântuire prin credinţă o cale de a promova
nelegiuirea. Detractorii săi argumentează cum că nimic nu-i mai împiedică
pe oameni să-şi satisfacă instinctele murdare dacă se poate crede că
Dumnezeu îi iartă de la sine pe toţi cei care cred în Cristos.
Pavel a spus că un asemenea mod de gândire nu reuşeşte să
pătrundă realitatea spirituală. Cu alte cuvinte, toţi cei ce cred în Cristos s-
au unit cu El în moarte, îngropare şi înviere. Această realitate spirituală
constituie baza noii noastre identităţi. Tot ceea ce e adevărat pentru
Cristos (cu excepţia atributelor Sale non-transferabile precum omniscienţa,
omniprezenţa şi omnipotenţa - atotcunoaşterea, atotprezenţa şi
atotputernicia) este adevărat şi pentru noi. Suntem în Cristos asemenea
unei pagini într-o carte. Ceea ce e adevărat pentru întreaga carte, e
adevărat pentru fiecare dintre pagini.
Aşa cum aminteam mai devreme, Isus a comparat legătura dintre
noi şi El cu aceea a mlădiţei cu Viţa. În noaptea de dinaintea crucificării,
Isus s-a rugat spunând: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce
vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată,
eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi" (Ioan 17:20-21).
Vorbind despre comuniune între credincioşi, Domnul recunoştea, de
asemenea, şi locul nostru în El.
Pavel le-a spus galatenilor, „Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi
trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Galateni 2:20).
Vechiul Pavel, cel de dinaintea întâlnirii cu Cristos, murise pe cruce. Era,
acum, o persoană nouă - unită cu Isus în viaţa de după înviere.
În Star Trek - Deep Space Nine, locotenentul Jadzia Dax e o tânără
atractivă şi sclipitoare, cu înfăţişarea unei femei obişnuite exceptând o
dungă îngustă de mici pete care îi străbate faţa şi trupul. Face parte din
rasa Trill, unică prin faptul că anumiţi indivizi joacă rolul unor gazde pentru
o rasă străină care se dezvoltă în interiorul lor şi este organic legată cu ei.
Jadzia este gazda unui simbiotic bătrân de trei sute de ani, Curzon Dax.
Fără a-şi pierde identitatea şi personalitatea, Jadzia beneficiază de
experienţa şi ştiinţa lui Curzon Dax. Cei doi sunt contopiţi în aşa fel încât
pot fi consideraţi ca o personalitate unică.
Acelaşi lucru se întâmplă, păstrând proporţiile, când devenim
credincioşi întru Cristos. Duhul lui Dumnezeu Cel Viu locuieşte în noi. În
mod tainic, Duhul lui Dumnezeu se împleteşte cu al nostru şi devenim
oameni noi (2 Corinteni 5:17).
De vreme ce devenim oameni noi, ar fi în dezacord cu noi înşine să
trăim ca în trecut. În Cristos am dobândit libertatea faţă de puterea
păcatului şi a dorinţelor (Romani 6:l-14). Pavel scria: „Noi, care am murit
faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?" (Romani 6:2). E important să
observăm că Pavel n-a vorbit despre moartea păcatului sau a dorinţelor, ci
despre faptul că noi am murit. Şi pentru că n-am murit fizic, propriu-zis,
Pavel se referea probabil la un alt fel de moarte. A arătat că toţi cei care
cred în Cristos sunt una cu El în moarte, îngropare şi înviere. Nu înseamnă
că ne pierdem individualitatea, ci că suntem locuiţi, în schimb, de Cristos.
Tot ce e adevărat pentru Cristos, e adevărat şi pentru noi. Acest adevăr
are forţa de a schimba viaţa pentru că trimite la o realitate spirituală.
Trimite la un om nou. Meditaţi câteva clipe la implicaţiile acestui adevăr.
Are păcatul putere asupra lui Cristos? Bineînţeles că nu! Dacă e aşa, nu
are putere nici asupra voastră. Pavel vrea să ne dăm seama de
contradicţia din noi înşine atunci când, după ce am murit şi am înviat cu
Cristos, permitem dorinţelor să ne domine. Suntem oameni noi, identificaţi
cu Cristos. Domnul înviat al universului trăieşte cu adevărat în noi!
Cu ani în urmă, am auzit povestea unui marinar aflat sub comanda
unui căpitan foarte sever. După ce spăla puntea, căpitanul îi poruncea să o
spele din nou. După ce vopsea balustrada, căpitanul îi ordona să mai
adauge un strat. În cele din urmă, tânărul marinar a fost lăsat la vatră. N-a
mai trebuit să se supună unui stăpân care-i impusese orice mişcare.
Câteva săptămâni mai târziu, tânărul dădu, din întâmplare, peste bătrânul
căpitan pe străzile unui port. Când l-a văzut, căpitanul i-a ordonat cu
brutalitate să se întoarcă imediat pe vas. Ex-marinarul, atât de obişnuit cu
ordinele căpitanului, s-a întors fără ezitare înspre debarcader. Dar şi-a
amintit că fusese eliberat de sub comanda acestuia. Nu mai era nevoit să i
se supună şi nici măcar să-l asculte. În loc să se întoarcă, a refuzat cu o
uşoară mişcare a capului şi s-a îndepărtat ca un om liber. Povestea
ilustrează ceea ce ne învaţă Pavel în Romani 6. Aţi fost eliberaţi de puterea
dorinţelor păcătoase. Pavel foloseşte cuvântul „a şti" de două ori în
primele şase versete ale capitolului. Primul pas în asimilarea noii identităţi
presupune ştiinţă. Asemenea căpitanului Picard pe planeta Kataan, aveţi o
identitate nouă. V-aţi alăturat lui Cristos şi păcatul nu are mai multă putere
asupra voastră decât a avut asupra Lui.

Al doilea pas: crede că trăieşti în Cristos

Supuşi dorinţelor atâta vreme, s-ar putea să nu simţiţi diminuarea

atracţiei. E posibil să nu vă simţiţi ca un om nou întru Cristos. Prin orice
stări aţi trece trebuie să aveţi certitudinea că Cristos a sfărâmat puterea
păcatului asupra vieţii voastre. Nu mai sunteţi nevoiţi să cedaţi dorinţelor.
Cunoaşterea acestui fapt ne eliberează din mlaştina poftei. Credinţa că
„vom şi trăi împreună cu El" (Romani 6:8) ne permite să mergem mai
departe. Credinţa noastră aduce în lumină puterea lui Cristos. Isus v-a
chemat la o relaţie profundă cu El. Întreaga sa putere şi victorie vă aparţin
acum. Acest adevăr e atât de aproape încât Pavel predică celor credincioşi:
„socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu în Isus Cristos"
(Romani 6:11).
V-aţi putea îndoi de propria credinţă. Însă n-aveţi nici un motiv. De
fapt, credinţa fiecărei zile aduce cu sine puterea lui Cristos în viaţa
voastră. Bănuiesc că aveţi o maşină în garaj sau într-o parcare. Sub capotă
se află un motor. Aproape în fiecare zi urcaţi la volan, introduceţi cheia în
contact şi porniţi motorul.
Aceste acţiuni presupun încredere în maşină, cheie şi motor. Sunt şi
zile în care maşina e murdară şi pare inutilizabilă. Alteori, nici n-aveţi
dispoziţia de a conduce. Dar indiferent cum arată maşina sau în ce stare v-
aţi afla, dacă automobilul e într-o stare tehnică bună şi răsuciţi cheia de
contact, motorul va porni. Maşina va merge oriunde doriţi.
Puterea lui Cristos asupra păcatului nu ajută cu nimic dacă nu e
folosită. Veţi şti s-o folosiţi ştiind că tot ce e adevărat despre El e, în
aceeaşi măsură, adevărat despre voi înşivă îngăduindu-i să trăiască prin
voi.

Al treilea pas: dăruieşte-te lui Dumnezeu

Chiar dacă pornirea unei maşini vă e familiară, puterea lui Cristos v-

ar putea pune în dificultate. Pavel ne arată în mod limpede o cale când
spune să dăm mădularele noastre lui Dumnezeu ca „unelte ale
neprihănirii" (Romani 6:13).
Când sunteţi ispitiţi să răsfoiţi reviste pornografice, să căutaţi
imagini erotice pe Internet, să flirtaţi cu o colegă sau să intraţi într-un club
de striptease, luaţi, de fapt, o decizie bazată pe modul în care vă vedeţi pe
voi înşivă. Dacă vă consideraţi sclavi ai păcatului, incapabili să refuzaţi
dorinţele păcătoase, veţi urma, probabil, poruncile stăpânului - dorinţa.
Dacă, însă, vă vedeţi ca oameni liberi faţă de puterea păcatului, vă veţi
prezenta ca robi ai lui Dumnezeu şi veţi lupta cu tentaţia.
Cât de credincioşi îi sunteţi unei maşini? Intraţi, porniţi motorul şi
conduceţi. Cu alte cuvinte, credinţa se traduce în fapte. În mod
asemănător, sunteţi credincioşi şi lui Cristos prin ajutorul pe care-l cereţi în
clipele de slăbiciune, cu încrederea că veţi primi forţa de a vă supune.
Când dorinţele vă vor ademeni din nou, întoarceţi privirea spre Cristos. Nu
luptaţi singuri. Nu-i rezistaţi spunând: „Nu vreau să ascult". Întoarceţi-vă
spre Dumnezeu şi spuneţi, „Tată, îţi mulţumesc că m-ai eliberat de aceste
dorinţe pământeşti. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat puterea lui Isus.
Acum mă încred în El pentru a mă bucura de victoria pe care am obţinut-o
prin el". Lupta de unul singur e sortită eşecului. Dorinţele sunt prea
puternice. Îngăduiţi-i lui Cristos să lupte în numele vostru.
În clasa a noua, Ron Kompton, un coleg de clasă, nu pierdea nici o
ocazie să-şi arate dispreţul faţă de mine. Ron arăta ca un uriaş. Un bărbat
în toată firea printre adolescenţi. Avea cam un metru şi nouăzeci de
centimetri şi cântărea în jur de optzeci şi cinci de kilograme. Eu n-aveam
decât un metru şi şaptezeci şi nouă de centimetri şi numai vreo cincizeci
de kilograme. Pumnul lui Ron era aproape cât capul meu.
Într-o noapte, la o petrecere, Ron a sosit mai târziu. Când m-a
descoperit, s-a pus pe hărţuială. A început să-mi arunce porecle şi să mă
îmbrâncească. Ca un idiot, m-am lăsat atras în curtea din faţă unde
spunea că urma să-mi facă felul. Aproape c-am căzut în genunchi
smiorcăindu-mă ca un bebeluş sperând c-am să-l conving să mă cruţe -
ceea ce aş fi făcut dacă asta m-ar fi salvat.
Stăteam în curte înconjuraţi de vreo treizeci de copii care ne
îndemnau să începem. La un moment dat, s-au auzit frânele unei maşini,
zgomotul unei portiere trântite şi un strigăt: „Kompton!". Am recunoscut
vocea. Era cel mai bun prieten al meu, Mike Temple. Mike era singurul tip
din oraş mai mare şi mai rău decât Ron Kompton. Înainte de absolvire,
Mike fusese selecţionat de două ori ca fundaş în echipa de fotbal a
statului. Apoi a jucat pentru statul Oklahoma în echipa universitară. Era un
dur şi îi plăcea foarte mult să se bată. Mike şi-a făcut loc prin mulţime, s-a
îndreptat spre Kompton, l-a împins şi i-a spus: „Kompton, dacă vrei să ai
de-a face cu Perkins, trebuie să treci de mine mai întâi!" Am simţit o
umbră de curaj şi am păşit spre Ron „Chiar aşa, Kompton," am spus. „Fă
bine şi nu uita chestia asta!"
Ron a început să dea din colţ în colţ spunând mereu că n-avea de
unde să ştie că Mike şi cu mine suntem amici. A promis de faţă cu toată
lumea că nu mă va mai deranja niciodată. Îmi place această poveste
pentru că exemplifică modul în care luptă Isus pentru mine. Nu mai sunt
nevoit să îndur nici o înfrângere umilitoare.
 Suntem convinşi prin credinţă că Cristos ne-a eliberat de păcat şi de
dorinţa necurată. Comuniunea cu El este sursa autocontrolului. Trebuie să
credem că suntem aceiaşi cu El şi că izbânda noastră vine de la El. Trebuie
să-i acceptăm victoria în minte şi în suflet.

Al patrulea pas: nu ceda nimic dorinţelor

Izbânda asupra dorinţei sexuale implică mai mult decât cunoaşterea

faptului că suntem uniţi cu Cristos şi că învingem prin El. Lupta împotriva
dorinţelor nu se câştigă doar prin înţelegere. Nici pentru că avem acces la
puterea lui Cristos. Avem nevoie de permanenta voinţă a refuzului de a
ceda oricărei dorinţe.
Pavel scria: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi,
sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce
la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?"
(Romani 6:16). Se cade uşor în capcana unui gând precum: „Un păcat uşor
nu va face rău. O privire aruncată unei imagini erotice nu va dăuna. O
scurtă conversaţie romantică nu contează". Mesajul lui Pavel e clar: un
singur act păcătos conduce la robie.
Cu Cristos drept model în stăpânirea dorinţelor, apetitul distructiv
pare temporar inactiv. Aţi putea crede că o experienţă ocazională în
satisfacerea poftelor e acceptabilă dacă se impun nişte limite. Ba chiar că,
de vreme ce Dumnezeu v-a iertat pe deplin, un păcat întâmplător e
nesemnificativ. Ceea ce spunea Pavel nu necesită explicaţii: „Nici vorbă,
fratele meu! Un păcat cât de mic şi eşti sclav". În ultimă instanţă, voi vă
alegeţi stăpânul, prin ceea ce hotărâţi. Dacă daţi dorinţelor un deget, vă
vor lua toată mâna. Dorinţa va deveni stăpână. Pe de altă parte, dacă vă
dăruiţi lui Cristos, El va deveni Stăpânul vostru.

Trei elemente ale victoriei

Înainte de a merge mai departe, aş vrea să rezum cele învăţate în acest

capitol. Există trei elemente importante care vor contribui la victoria
asupra dorinţei sexuale. Lectura cu glas tare a rândurilor de mai jos ar
contribui la o învăţare mai eficientă. Odată memorate, repetaţi-le adesea.

Perspectiva

Sunt o persoană nouă. Îmi înţeleg altfel dorinţa sexuală. Sunt unit cu
Cristos şi puterea naturii mele păcătoase a fost sfărâmată. Nu mai sunt
obligat să-i urmez îndemnurile. Când vinovăţia şi ruşinea mă vor cotropi
din nou, îi voi mulţumi lui Dumnezeu că m-a eliberat de toate acestea. Voi
medita asupra faptului că sunt întru Cristos şi că tot ce e adevărat pentru
El e adevărat şi pentru mine.

Prezenţa

Nu sunt singur în lupta mea. Există Cineva lângă mine care îmi
cunoaşte slăbiciunea şi mă acceptă aşa cum sunt - Isus Cristos,
Mântuitorul meu. Când mă voi simţi singur din nou, îmi voi aminti că
Cristos este cu mine. În locul unei experienţe sexuale pentru a-mi satisface
nevoia de intimitate, am să-l privesc pe Cristos.

Puterea

Sunt puternic prin Cristos, care a înviat din morţi şi trăieşte în mine.
Nu trebuie să mă cert sau să mă lupt cu dorinţele trupeşti. Nu trebuie să
jur că am să rezist ademenirilor. Când sunt ispitit, pot să mă întorc la
Cristos şi să mă întăresc prin puterea învierii Sale.
Perspectiva, prezenţa şi puterea sunt cele trei elemente care vă
înnoiesc. Însă viaţa în libertate cere un alt element. Vă voi prezenta o
strategie menită să ducă la o viaţă pe deplin liberă.

Subiecte de meditaţie

1. Atunci când ne încredem în Isus ca Mântuitor înseamnă oare că

toate problemele noastre ce ţin de dorinţele trupeşti au fost rezolvate? De
ce sau de ce nu?
2. Ce fel de nouă identitate aţi primit când aţi devenit credincioşi
întru Cristos? Chiar dacă sunteţi încă păcătoşi, de ce nu mai are păcatul
putere asupra voastră?
3. Ce paşi puteţi urma pentru a fi învingători în lupta cu dorinţele
necurate?
4. De ce e atât de periculos să cedaţi dorinţelor? Care dintre
acţiunile voastre permite dorinţelor să câştige teren? Cum vă puteţi feri?
5. Care sunt cele trei elemente spirituale ale victoriei asupra dorinţei
sexuale? Cum vă poate ajuta fiecare dintre ele?

Capitolul 9. Dincolo de cercul vicios al dependentei

Chiar atunci când se pare că a trecut orice pericol - fiţi atenţi. În

timpul războiului din Insulele Falkland, Marina Regală Britanică considera
că navele sale sunt în siguranţă datorită unui sistem sofisticat de apărare,
capabil să identifice rachetele inamice şi să le doboare. Navele britanice
rămâneau neatinse în timp ce atacurile repetate rămâneau fără efect.
Atunci s-a întâmplat lucrul la care nu se aştepta nimeni. Distrugătorul de
3.500 de tone Sheffield al Marinei Regale a fost scufundat cu o singură rachetă
lansată de pe un avion de vânătoare argentinian. Nava nici nu atinsese
fundul oceanului când criticii au început să pună la îndoială eficienţa şi
actualitatea unor asemenea arme precum vasele de suprafaţă, expuse şi
vulnerabile ca nişte coji în faţa rachetelor computerizate.
Surpriza şi mai mare a fost atunci când s-a descoperit că sistemul de
apărare al navei Sheffield localizase, de fapt, racheta care se apropia. Computerul vasului
identificase în mod corect un Exocet de construcţie franceză. Însă calculatorul era
programat să ignore acest tip de rachete ca nefiind ale inamicilor.
Computerul n-avea cum să identifice faptul că racheta fusese lansată
dintr-un avion inamic. Nava s-a scufundat din cauza unei rachete pe care
ar fi putut-o, de fapt, doborî fără nici o problemă.
 Câteodată am senzaţia că bărbaţii care doresc să devină puri din
punct de vedere sexual trăind într-o societate impură sunt asemănători
marilor nave de război plutind în larg. Scufundarea devine aproape sigură
din cauza bombardamentului neîntrerupt cu rachete senzuale la care
suntem supuşi în fiecare zi. Situaţia se înrăutăţeşte cu atât mai mult, cu
cât sistemul nostru de apărare permite acestor rachete să pătrundă în
minte - atacuri pe care ar trebui să le prevedem, rachete pe care am putea
să le evităm. Ne putem da uşor seama de faptul că situaţia s-a înrăutăţit
tot mai mult în ultimii ani. Proliferarea pornografiei a făcut ca puritatea să
devină o încercare mai dificilă în ziua de azi decât în trecut.
O statistică a închirierilor de casete erotice înregistra faptul că
numărul acestora a crescut de la 75 de milioane în 1985 la 490 de
milioane în 1992. Totalul a atins cota de 665 de milioane în 1996, an în
care americanii au cheltuit peste 8 miliarde de dolari pentru filme video
pornografice, spectacole de striptease, acte sexuale în direct, programe
erotice transmise prin cablu, instrumente sexuale, pornografie pe
computer şi reviste de sex. Cifrele reprezintă „o sumă mult mai mare decât
deconturile Hollywood-ului şi mai mare decât veniturile provenite din
înregistrările de muzică rock şi country". Dacă asta vă surprinde, aflaţi că
americanii cheltuiesc mai mulţi bani în cluburile de striptease decât în
teatrele de pe Broadway, în teatrele alternative, regionale, non-profit, la
operă, la spectacolele de balet, jazz, sau muzică clasică - toate luate la un
loc.
Sociologul Charles Winick observa că sexualitatea prezentă în
cultura americană a devenit mai intensă în ultimele două decenii decât în
ultimele două secole. Cu numai douăzeci şi cinci de ani în urmă, un studiu
federal asupra pornografiei a estimat că valoarea totală a vânzărilor cu
amănuntul în domeniul pornografiei se situa între 5 şi 10 milioane de
dolari.
Stimularea sexuală e inevitabilă, cel puţin în viaţa unui american.
Aceasta e prezentă oriunde. Cinematograful murdar la care, pentru a
ajunge, bărbatul trebuia să traverseze întreg oraşul, se găseşte acum în
fiecare casă. Şi toate acestea într-un mediu în care ni se spune că e
sănătos să ne îngăduim orice, fără discernământ. N-ar fi, oare, minunat
dedicându-vă lui Dumnezeu să descoperiţi imediat că sunteţi înconjuraţi cu
un câmp de forţă impenetrabil, un sistem de apărare care v-ar feri ochii de
orice imagine impură, senzuală?
Din nefericire, un asemenea câmp de forţă nu există. Astfel că
trebuie să vă construiţi propriul sistem de apărare, unul care să permită
identificarea şi evitarea multor situaţii periculoase în care o societate
obsedată de sex vă pune. Acesta e subiectul dezvoltat în acest capitol.
Vom examina mai îndeaproape, în acest scop, ciclul dependenţei şi vom
încerca să concepem o strategie pentru a-l întrerupe.

Cercul vicios în viziunea lui Iacov

Am văzut deja că avem cu toţii dorinţe necurate parazitare. Şi,

evident, acestea urmăresc un singur lucru: satisfacţia sexuală cu orice
preţ. Tatăl meu obişnuia să spună pe vremea copilăriei mele: „Un bărbat
excitat nu are conştiinţă". Avea dreptate. O dată ce dorinţele unui bărbat
sunt trezite, discernământul între bine şi rău dispare. Bărbaţii vor renunţa
la orice pentru un moment de plăcere. Legămintele noastre faţă de
Dumnezeu nu mai înseamnă nimic în faţa dorinţelor. De ce? Pentru că un
bărbat stăpânit de carnea sa (natura sa păcătoasă) este incapabil să i se
supună lui Dumnezeu. Pavel spunea, „Fiindcă umblarea după lucrurile firii
pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune
Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt
pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu" (Romani 8:7-8).
În capitolul anterior am examinat noua identitate şi natură pe care le
avem fiind întru Cristos (2 Corinteni 5:17). Am văzut că, atâta vreme cât
avem încredere în Cristos trăind în vieţile noastre, puterea naturii noastre
păcătoase e sfărâmată. De fapt, are loc o luptă pentru dominare în
sufletele noastre. Dorinţele trupeşti şi păcătoase luptă împotriva noii
noastre naturi. Dacă acordăm dorinţelor un avans, acestea vor prelua
controlul asupra vieţilor noastre.
A nu lăsa aşa ceva să se întâmple implică recunoaşterea faptului că
dorinţa ne atacă minţile în acelaşi fel. Repetă acelaşi scenariu de atac,
pentru că e cel mai eficient. Din fericire pentru noi, Iacov, fratele
Domnului, ne-a dezvăluit planul de atac al Duşmanului. O dată ce-l
înţelegem, putem concepe o strategie de apărare.
Aminteam, mai devreme, cele patru etape ale ciclului dependenţei -
interesul, obişnuinţa, acţiunea şi ruşinea. Vom vedea, acum, modul în care
se construieşte acest cerc vicios din perspectiva lui Iacov. Stadiile ispitirii
despre care vorbeşte - ademenirea, concepţia, naşterea şi moartea - sunt
paralele etapelor ciclului dependenţei. Chiar dacă mesajul lui Iacov
datează de două mii de ani, ciclul pe care-l prezintă e cât se poate de
actual. El şi-a îndemnat cititorii să devină conştienţi de acesta pentru a-l
putea evita.

Interesul / Ademenirea

Iacov scria: „Ci fiecare este ispitit, când este atras de dorinţa lui
însuşi şi momit". (Iacov 1:14). În original, cuvintele „atras" şi „momit" sunt
termeni pescăreşti. Se vorbea despre peştele atras din ascunzătoare cu o
momeală ispititoare

Pescarii experţi ştiu unde înoată peştii cei mari şi cum să-i prindă.
Mark, un bun prieten de-al meu, este un asemenea pescar. A petrecut ani
întregi căutând locurile ideale pentru pescuit pe coasta de nord-vest a
Pacificului. Am urcat într-o dimineaţă devreme împreună cu fiul meu cel
mare, Ryan, în barca lui Mark Bronco. Mark urma să ne arate cum putem
prinde peştii cei mai mari. După un drum de câteva ore, am ajuns lângă un
râu dintr-o regiune păduroasă a Oregonului. Am străbătut pe jos o cărare
marcată până la o terasă de lângă un curent de apă.
„Sunt păstrăvi argintii aici", ne-a spus Mark, arătând spre apa calmă
de dedesubt. „Puneţi momeala în cârlige aşa cum v-am arătat şi veţi
prinde peşte imediat".
N-a trecut mai mult de un minut şi undiţa lui Ryan s-a îndoit.
Mulineta lui se opintea în timp ce un peşte se zbătea prins în cârlig. Când
Ryan a tras de undiţă, un păstrăv de aproape un metru s-a arcuit deasupra
apei. „Hei, priveşte!" strigă el. O oră mai târziu prinseserăm deja patru
peşti. Ai lui Ryan cântăreau aproape şapte kilograme şi jumătate. Mark e
un expert în ale pescuitului şi ar putea să câştige binişor ca ghid. Ştie care
e momeala cea mai bună pentru a scoate peştii din ascunzătoare.
Incapabil să vadă cârligul, un peşte e atras de momeală. Chiar şi cei
mai bătrâni, ale căror guri poartă cicatricele nenumăratelor cârlige, sunt
vulnerabili la asemenea ademeniri.

Cum reacţionează un peşte la asemenea ispite?

• se învârte în jurul momelii
• se convinge că nu e nici un pericol
• îşi spune cu insistenţă că nu va fi prins
• îşi imaginează că va lua momeala şi va evita cârligul

Iată ce se întâmplă cu noi în prima etapă a ciclului dependenţei.

Satan sau unul dintre tovarăşii lui prezintă o imagine senzuală. Se pot
folosi de reclamele dintr-o revistă sau de pe un panou, o adresă tentantă
de pe Internet, o scenă senzuală la televizor, o colegă care-ţi face
avansuri. Deoarece aceste spirite rele au capacitatea de a da obiectului o
putere de seducţie aproape supranaturală, atracţia acestuia va creşte în
raport cu dorinţa noastră.
Într-o clipă, natura noastră decăzută instinctivă ne şopteşte: „Arată
bine, nu-i aşa? Nu-ţi strică să încerci o dată. Îţi va face plăcere. O meriţi".
Fără să ne opunem prea mult, ascultăm şi credem în minciunile dorinţei
noastre. Ne convingem că putem să ne jucăm cu momeala fără a ne lăsa
prinşi în cârlig. Devenim orbi în faţa pericolului acestui cârlig şi a mâinii
care ţine undiţa. Acesta e stadiul din ciclu în care trebuie să acţionaţi
radical. Trebuie doar să vă surprindeţi visând cu ochii deschişi la
pornografie, aventuri, cluburi - sau orice altceva care stârneşte dorinţele.
Când vă daţi seama de aceste fantezii, schimbaţi cursul gândurilor.
Când Satan l-a ispitit pe Isus în pustie, Domnul n-a stat să se gândească la
ofertele Diavolului, deşi acestea vizau o nevoie intensă. De exemplu, Isus
nu mâncase nimic de patruzeci de zile când Satan l-a îndemnat să prefacă
pietrele în pâine. Isus s-ar fi putut gândi: „De ce nu? La urma urmei,
foamea e o nevoie umană legitimă, iar eu am puterea să prefac pietrele în
pâine". Domnul ar fi putut să cântărească dacă acceptă sau nu oferta
duşmanului său. Însă dacă citiţi istorisirea din Matei 4, veţi observa că nu
există nici o ezitare între ispitire şi răspunsul Domnului. Isus a citat imediat
din Scriptură şi a contracarat atacul lui Satan.
 O astfel de reacţie la ispită cere agerime mentală. Petru ne îndeamnă:
„De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată
nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Cristos. Ca nişte
copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în dorinţele, pe care le aveaţi altădată,
când eraţi în neştiinţă" (1 Petru 1:13-14).
A îndepărta ispita încă din faza ademenirii presupune pregătire,
autocontrol şi concentrare asupra lui Cristos. Cum facem asta? În parte
prin memorarea unor versete din Biblie. Ca şi Isus, avem nevoie de
Scriptură pentru a ne înfrânge tentaţiile. Am descoperit că memorarea
unor secţiuni însemnate din Biblie îmi oferă un echilibru mental protector
când sunt dus în ispită. După recitarea unor paragrafe în minte, spiritul mi
se întăreşte, iar mintea îmi devine mai limpede.
Motivul pentru care acest exerciţiu este atât de eficient derivă din
faptul că Dumnezeu foloseşte Biblia pentru a ne prezenta care sunt
pericolele momelii. Nada îi pare peştelui un lucru real. Dă iluzia hranei
adevărate. La fel, obiectul dorinţei noastre dă iluzia intimităţii. Ne promite
că golul din inimi se va umple prin dobândirea plăcerii. Meditaţia asupra
adevărului Scripturii ne ajută să înţelegem iluzia ca atare. (În capitolul 13,
vă voi prezenta câteva versete utile.) Eficienţa meditaţiei asupra Scripturii
în întreruperea ciclului vine şi dintr-o altă cauză. Nu putem gândi lucrurile
pe rând. Dacă recapitulaţi versetele Bibliei, gândurile vor ignora ispita.
Desigur, s-ar putea întâmpla ca simţurile să fie atât de stimulate de
ispită încât să nu doriţi refuzul, ci complacerea în fantezie. Ceea ce vă
spuneţi în acel moment este deosebit de important dacă vreţi să vă
îndepărtaţi de pericol şi să vă încredeţi în Cristos pentru a izbândi. Aşa
cum aminteam în capitolul anterior, nu repetaţi: „Nu trebuie să mă
gândesc la asta. Nu mă voi gândi la asta".
Cu o astfel de atitudine, dorinţa trupească devine şi mai intensă. Vă
concentraţi asupra a ceea ce n-ar trebui să faceţi mai degrabă decât asupra
a ceea ce ar trebui să gândiţi. Dacă cineva mi-ar spune să nu vizualizez
niciodată elefanţi albi şi mi-aş repeta: „Nu mă voi gândi la elefanţi albi, nu
mă voi gândi la elefanţi albi", ce-aş face, de fapt? Vă spun eu: m-aş gândi
la elefanţi albi. Cu cât manifest mai mult o astfel de reacţie în faţa
imaginilor sexuale, cu atât mă voi gândi mai mult la ele şi cu atât mai mult
trupul meu va fi mai ispitit. Mai bine spun, în momentul tentaţiei: „Îţi
mulţumesc, Doamne, că m-ai salvat de acest pericol. Acum mă gândesc la
Isus şi Îi încredinţez viaţa să trăiască prin mine. Mă încred în cuvântul Său
înspre purificarea minţii mele".
O dată ce această rugăciune e rostită, încep să meditez Scriptura.
Dacă nu alungăm ispita în primul stadiul, ea va evolua în al doilea.

Obişnuinţa / Concepţia

După descrierea etapei ademenirii, Iacov a schimbat elementele

imaginarului. N-a mai folosit terminologia pescărească. A vorbit despre
procesul de naştere. El a scris: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere
păcatului" (Iacov 1:15).
 În acest stadiu începem să concretizăm aceste gânduri. Sămânţa
actului e prezentă în minţile noastre şi creşte. De fapt, o dată ce procesul a
ajuns la acest nivel, actul este virtual ireversibil. Asemenea unei femei
însărcinate ocupate să cumpere haine şi mobilă pentru copil, anticipăm
naşterea iminentă a actului păcătos. Chiar dacă n-am dat încă naştere
faptei propriu-zise, recurgem la obişnuinţele care o precedă.
Nimic nu e mai important pentru un bărbat care îşi doreşte să fie
liber faţă de dorinţa sexuală decât identificarea obişnuinţelor care preced
episodul acţiunii. Unele dintre aceste obişnuinţe, aflate de la bărbaţii cu
care am vorbit, sunt
• vizitarea Internetului
• frecventarea cluburilor
• lectura anunţurilor de mică publicitate
• cercetarea firmelor de închiriere video
• căutarea unei foste prietene la telefon
• căutarea canalelor de televiziune
• plimbarea într-un cartier rău famat
• apelurile telefonice, doar pentru nişte informaţii, la numerele cu
8989...
• invitaţia la prânz a unei cunoştinţe feminine

Fiecare dintre noi avem obişnuinţe unice. Eliberarea presupune

ieşirea din transa acestor automatisme. În acest scop, alcătuiţi o listă a
obişnuinţelor care conduc la un comportament sexual distructiv. O dată
lista realizată, definiţi căile de acţiune pentru a întrerupe comportamentul
reflex.
Nu uitaţi, abstinenţa cere întreruperea imediată a obişnuinţei.
Trebuie voinţă în parcurgerea oricăror paşi necesari în a vă ţine la distanţă.
Orice obişnuinţă păstrată va nutri în continuare dorinţa. Cunosc un bărbat
care şi-a anulat abonamentul la televiziunea prin cablu. Ca o precauţie
suplimentară, refuza să se uite la televizor după ora 22.00 dacă soţia sa
nu era de faţă. Când călătoresc, şi eu refuz să pornesc televizorul din
camera de hotel. Astfel, evit să mai schimb canalele cu telecomanda. Un
bărbat care obişnuia să se culce cu prostituate mi-a spus că alege un
traseu mult mai dificil pentru a ajunge la lucru doar ca să evite traversarea
unui cartier dubios. (În capitolul 13, vă voi prezenta o diagramă care să
includă obişnuinţele cu care vă confruntaţi.)
Eu însumi m-am abonat de curând la un nou server direct, Integrity Online, care
blochează accesul pe Internet la paginile erotice.
Acestea sunt exemple ale unor decizii radicale în scopul înlăturării
dorinţelor. Fiţi pregătiţi pentru o rezistenţă încăpăţânată a naturii
păcătoase pe măsură ce alcătuiţi această listă şi încercaţi să vă
dezobişnuiţi de automatisme. Natura păcătoasă nu va apărea ca un
monstru care suflă flăcări pe nări pregătit să vă distrugă viaţa. Va părea,
dimpotrivă, nevinovată ca un pisoi. Dorinţele vă vor îndemna să continuaţi
cu o anumită obişnuinţă - cea preferată. Vă va promite că nu cere nimic în
plus. Va încerca să vă convingă că astfel de acţiuni sunt necesare.
Trebuie să anticipaţi argumentele naturii păcătoase plănuind să le
ignoraţi. Alcătuiţi lista fără scrupule. Identificaţi orice automatism care
nutreşte dorinţa. Dacă ezitaţi, următorul stadiu devine inevitabil.

Acţiunea / Naşterea

Naşterea urmează, în mod natural, concepţiei. Actul la care aţi visat

şi pe care l-aţi plănuit devine realitate. Hipnotica momeală va fi gustată.
Dacă nu ieşim din cercul vicios al ademenirii şi al concepţiei, e puţin
probabil că vom putea pune piedică acţiunii propriu-zise. Aşa cum spune
adesea unul dintre prietenii mei: „Odată ajuns pe panta alunecoasă,
căderea e sigură". Şi rezultatul căderii e cu adevărat dureros.

„Bill, am o surpriză", mi-a spus Cindy. Urma să aflu imediat că

surpriza era imensă. „Vom avea un copil!" a exclamat.

Nu voi uita niciodată emoţiile avute în aşteptarea naşterii primului

nostru copil. Împreună cu Cindy am făcut o listă de lucruri necesare:
leagăn, perdele, balansoar, scutece, masă pentru schimb, lampă de
veghe. Ce n-am găsit în magazine, am cumpărat de la vecini. Am urmat un
curs despre naşterea naturală. Mi-a plăcut să stau alături de Cindy
amintindu-i să respire regulat. Doctorul ne-a asigurat că durerea s-ar
diminua dacă soţia mea s-ar putea concentra asupra unui punct de pe
perete şi asupra respiraţiei.
Avea dreptate. Când a sosit ziua cea mare, eu n-am simţit nici o
durere. Cindy n-a avut acelaşi noroc. La două dimineaţa, pe 5 iulie 1976,
goneam spre spital. Sperasem într-o naştere naturală, însă după patru ore
de chinuri, doctorul a ajuns la concluzia că pruncul trebuia născut prin
cezariană. Stăteam lângă biroul asistentelor când i-am auzit glasul la un
difuzor ataşat unui microfon din sala de naştere. Apoi am auzit vocea lui
Cindy: „Bill, Dumnezeu ne-a dăruit un băiat!" Mai târziu, m-am dus
lângă Cindy în sala de naştere şi m-am minunat de gingăşia mânuţelor şi
picioruşelor copilului. Ce zi!
Înaintea naşterii lui Ryan, am avut discuţii ocazionale cu soţia mea în
legătură cu un posibil accident. Cât de înfiorător ar fi fost ca după toate
acele luni de pregătire şi visuri, copilul să nu supravieţuiască. Nu pot să-mi
imaginez o durere mai copleşitoare şi mai de neînlăturat decât aceea
cauzată de moartea unui copil.
Însă moartea apare întotdeauna după păcat. Iacov scria: „Şi păcatul
odată făptuit, aduce moartea" (Iacov 1:15). Când trecem la acţiune,
rezultatul e întotdeauna durerea şi ruşinea. Dorinţa sexuală promite viaţă,
încântare, plăcere şi intimitate. De-a lungul perioadelor de ademenire,
concepţie şi naştere, aceste promisiuni par reale. Dar nu sunt. „Copilul" se
naşte întotdeauna mort.

• în locul vieţii, păcatul necurăţiei naşte moartea

• în locul încântării, păcatul necurăţiei aduce ruşinea
• în locul plăcerii, păcatul necurăţiei provoacă durere
• în locul intimităţii, păcatul necurăţiei ne oferă iluzia intimităţii

Comportamentul sexual păcătos conduce întotdeauna la disperare.

Întrebaţi-l pe regele David. După aventura sa nepermisă cu Bat-Şeba, l-a
ucis pe soţul acesteia, Urie. Mai apoi, copilul născut din această aventură a
murit. Întrebaţi-l pe Samson. După aventura sa cu Dalila, şi-a pierdut
vederea şi şi-a sacrificat rolul de conducător în Israel. Întrebaţi-i pe bărbaţii
ale căror nume apar în ziare în fiecare săptămână, bărbaţi care şi-au
sacrificat familiile şi reputaţiile pentru că n-au refuzat ispita dorinţelor.
Să mergem şi mai departe. Aţi păcătuit vreodată trupeşte şi aţi
scăpat de consecinţe? Poate pentru o vreme. Însă, în ultimă instanţă, aţi
suferit o pierdere. Nimeni nu scapă de urmările comportamentului sexual
constrângător. Nimeni! Când trecem la acţiune, preţul plătit e mare.
Însă nu suntem nevoiţi să păcătuim. Putem să ne înfrânăm dorinţa şi
să ne continuăm viaţa prin întreruperea ciclului în primele etape.

Capacitatea de a-i ajuta pe ceilalţi

E uşor să vă îndoiţi de binefacerile luptei cu dorinţa sexuală. Vă

înţeleg. Îmi amintesc de anumite perioade ale vieţii mele cu un sincer
regret. Câteodată îmi doresc să le pot şterge din memorie aşa cum aş
şterge o bandă video.
Însă îmi dau seama că experienţele mele - confruntările şi eşecurile -
mi-au adâncit dependenţa de Dumnezeu. M-au ajutat să înţeleg suferinţa
şi strădaniile altor bărbaţi. Pavel scria: „Binecuvântat să fie Dumnezeu,
Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul
oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca,
prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să
putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!" (2 Corinteni 1:3-4).
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că, prin Fiul său, ne acceptă aşa cum
suntem. Ne înţelege căderile şi ne iubeşte, orice-ar fi. Însă face mai mult
de atât. Ne înveleşte în veşmântul mângâierii Sale şi ne vindecă rănile.
Apoi ne dă puterea să oferim altora acelaşi veşmânt al mângâierii şi
vindecării.
Acest adevăr ne pune în faţa unui lucru extrem de important. O dată
ce aţi reuşit să găsiţi mângâierea întru Dumnezeu şi aţi căutat să ieşiţi din
cercul vicios, mai e un pas de făcut. De fapt, sunt convins că fără acesta
nu veţi rezista multă vreme. Trebuie să luaţi legătura cu alţi bărbaţi.
Trebuie să le oferiţi mângâierea şi încurajarea Domnului şi trebuie să le
îngăduiţi să vă ajute în căutarea unei vieţi curate. În următorul capitol, veţi
descoperi cum se poate ajunge acolo.

Subiecte de meditaţie

1. Care au fost schimbările culturale din ţara voastră în ultimii

douăzeci de ani? În ce fel v-au afectat?
2. Care sunt, conform lui Iacov 1:14-15, cele patru stadii ale ciclului
dependenţei? Care sunt etapele în care trebuie să intervină rezistenţa? De
ce?
3. Ce decizii concrete luaţi - sau urmează să luaţi - pentru a rezista
ispitelor la nivelul acelor etape?
4. În ce mod puteţi folosi ceea ce aţi învăţat pentru a-i ajuta pe alţi
bărbaţi în a-şi menţine puritatea sexuală?

PARTEA A-IV-A : O viaţă în libertate până la sfârşit

Capitolul 10. Cât de dificilă poate fi o îmbrăţişare

Dacă aţi urmărit vreodată serialul Meşterul casei, ştiţi desigur că Tim
Allen e un tip nostim. Ceea ce nu ştiţi, probabil, e că faimosul actor a fost
închis pentru vânzare de droguri. Ce perspectivă are el asupra perioadei
din spatele gratiilor? După câteva clipe de gândire, a spus, „închisoarea a
fost cel mai rău şi cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată".
În best-sellerul său, Nu te apropia prea mult de-un bărbat gol puşcă,
Allen ne povesteşte una dintre experienţele avute în puşcărie.
Evenimentul a avut loc cu puţin timp după ce fusese plasat într-o celulă cu
încă zece bărbaţi. Primul lucru pe care l-a observat în legătură cu celula a
fost acela că toaleta se afla în mijlocul încăperii. Amănuntul i-a sărit în ochi
probabil pentru că avea anumite nevoi urgente. S-a uitat la vas, apoi la
tavan, din nou la vas, apoi la cei zece tipi din celulă. Ar fi vrut să plece. Dar
uşa era închisă şi zăvorâtă.
A hotărât să nu folosească obiectul. Nici vorbă! Cum ar fi putut să se
ghemuiască în faţa a zece alţi bărbaţi care îl priveau? Într-un sfârşit, scrie
el, „ Aşa cum e făcută digestia, lucrurile trebuie să-şi urmeze cursul. M-am
îndreptat agale către vas. M-am întors şi m-am aşezat la loc, dar ştiam că
nu-i de bine. Era o urgenţă. M-am aşezat totuşi şi, dintr-o dată toţi bărbaţii
au început să vină înspre mine. Am intrat în panică. N-ar fi trebuit. Lucru
care mă uimeşte până astăzi. M-au înconjurat formând o potcoavă, cu
spatele spre mine". De ce făcuseră acest lucru? Allen spune, „Pentru că şi
ei sunt bărbaţi. A fost o mare descoperire. Nu sunt numai nişte rataţi
asemenea mie, ci sunt, în primul rând, bărbaţi. Te ajută să ai un strop de
intimitate, ca nimeni să nu te poată vedea din exterior".
Ultima afirmaţie e cu adevărat profundă pentru că se referă la
nevoia oricărui bărbat. Avem nevoie de prieteni care ne înţeleg spaimele şi
ne oferă protecţie, bărbaţi care ne vor înconjura apărându-ne în vremuri
de vulnerabilitate şi ruşine. E păcat că Allen a trebuit să meargă la
închisoare pentru a-şi da seama de voinţa bărbaţilor de a se proteja unii pe
alţii. Deoarece majoritatea bărbaţilor nu sunt forţaţi să participe la relaţii
atât de strânse, nu descoperă niciodată acest lucru. În discuţiile mele cu
diverşi bărbaţi, am aflat că majoritatea dintre ei simt că lupta cu dorinţa
sexuală e o treabă personală. Sunt închişi. Sunt ruşinaţi. Asemenea
drumului către toaletă - nu e ceea ce şi-ar dori ca alţii să vadă.

De ce nu putem fi prieteni?

Sunt convins că aveţi nevoie de prieteni apropiaţi care vă pot

înţelege eforturile şi vă pot oferi ajutor, astfel că vom încerca să înţelegem
de ce se feresc bărbaţii de prieteniile deschise, intime cu alţi bărbaţi şi
cum se poate depăşi această atitudine.

„N-am timp"

Unul dintre motivele pentru care bărbaţii nu au prieteni apropiaţi

este cel al lipsei de timp în construirea unei asemenea relaţii. Toţi bărbaţii
pe care îi cunosc sunt ocupaţi. Gândiţi-vă doar la responsabilităţile cu care
se confruntă: muncă, soţie, copii, biserică, treburi casnice, relaxare,
implicare în viaţa comunităţii şi altele.
Fiecare dintre cele menţionate mai sus necesită o cantitate
considerabilă de timp. Când are o clipă de răgaz, bărbatul vrea să se
odihnească. Îşi petrece, mai degrabă, timpul la nivelul unei conversaţii
superficiale cu amicii. Astfel, îşi poate relaxa nervii fără greutatea unui
bagaj relaţional.
Bărbaţilor le place să-şi petreacă timpul liber cu alţii în „zone
masculine", în domenii interesante pentru ei, precum uneltele, maşinile,
sportul, computerele, tehnologia, vânătoarea şi pescuitul. Dacă femeilor le
place să aibă legături la un nivel emoţional, bărbaţii se menţin la suprafaţa
lucrurilor. Conversaţiile din zona masculină nu presupun riscul implicării
într-o problemă care ar cere mai mult timp decât cel disponibil. Partea
negativă, în acest caz, o constituie faptul că, prin urmare, bărbaţii nu au
pe nimeni căruia să-şi împărtăşească problemele interioare. Şi atunci când
bărbatul se gândeşte că nu are prieteni apropiaţi, îl cuprinde sentimentul
de singurătate. Îşi aminteşte că, în copilărie, avea amici cărora le putea
spune orice. Le putea vorbi de problemele legate de părinţi şi de greutăţile
de la şcoală.
A-ţi face prieteni adevăraţi cere timp. Intimitatea nu survine
instantaneu. Ea cere ani sau chiar decenii pentru a se dezvolta. Şi nu
poate apărea acolo unde agenda te îndepărtează de orice relaţie. Chiar
dacă prietenia include intrarea în zona masculină în care au loc diverse
lucruri, precum vânătoarea, pescuitul, recondiţionarea unei maşini de
epocă, antrenarea echipei copilului, ea presupune de asemenea
capacitatea de a asculta şi de a-l ajuta pe celălalt în momentele de criză.
Cere voinţa de a-i îngădui cuiva să te sprijine. O prietenie solidă se
dezvoltă de-a lungul anilor şi creşte în vremuri mai bune sau mai rele.
Înseamnă a fi împreună şi a împărtăşi dificultăţile cele mai profunde,
spaimele, dezamăgirile şi victoriile. Acest tip de prietenii cere adesea un
lucru de care bărbaţii consideră că nu dispun: timp.
Un pastor l-a întrebat odată pe unul dintre membrii proeminenţi ai
congregaţiei:
- De fiecare dată când te văd, eşti pe fugă. Soţia ta îmi spune că eşti
mereu ocupat. Spune-mi, de ce alergi tot timpul? Omul a răspuns:
- Alerg după succes, împlinire şi recompensa lucrului făcut cu greu.
Pastorul i-a spus atunci:
- E bine, dacă ai impresia că toate aceste binecuvântări sunt undeva
în faţă, ocolindu-te, şi că, dacă vei alerga suficient de repede, le vei obţine.
Dar nu e oare posibil ca toate acestea să fie undeva în urma ta, căutându-
te, fiindu-le cu atât mai greu să te ajungă, cu cât alergi mai repede?
Aceasta e lecţia pe care, cred, Isus a vrut să i-o dea Martei. Marta
alerga prin toată casa pregătindu-se pentru vizita Domnului. La sosirea sa,
a devenit şi mai harnică. Între timp, Maria stătea la picioarele lui Isus.
Deranjată de comportamentul nesăbuit al surorii sale şi de lipsa de interes
a Domnului, Marta i-a reproşat lui Isus: „Doamne, nu-ţi pasă că soru-mea
m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute" (Luca 10:4l-42). Isus i-a
răspuns cu vorbele care sunt valabile pentru orice om excesiv de ocupat:
„Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un
singur lucru trebuieşte" (Luca 10:4l-42). Cu aceste cuvinte, Isus a subliniat
importanţa relaţiei. Marta pregătise deja cina. Nu trebuia să alcătuiască un
meniu din cinci feluri, mai ales că pregătirile sale reduceau timpul pe care
l-ar fi putut petrece cu Isus. Problema ei era că nu ştia când să
încetinească ritmul pentru a da atenţie oamenilor. În viziunea lui Isus,
Maria alesese o cale mai bună de a-şi petrece timpul.
Am auzit cu toţii că trebuie să ne facem timp pentru lucrurile cu
adevărat importante. E adevărat. Şi dacă puritatea e importantă, va trebui
să vă faceţi timp în viaţă pentru alţii asemenea vouă - timp să creaţi relaţii
cu ei la un nivel mai profund, timp pentru a vă ajuta între voi astfel încât
să deveniţi tot ceea ce Dumnezeu doreşte să deveniţi. Dar chiar şi într-un
grup restrâns de bărbaţi, veţi avea reţineri în relaţia cu ei. Unul dintre
motive este acela că îi vedeţi, aşa cum vi se pare natural, mai degrabă ca
adversari decât ca aliaţi.

„Vreau să câştig!"

Bill Gates este cel mai faimos om de afaceri din lume - şi cel mai bogat.
Averea lui se estimează la 23,9 miliarde de dolari. Creşterea valorii
acţiunilor Microsoft cu 88% în 1996 i-a adus pe hârtie ceva mai mult de
10,9 miliarde de dolari, adică în jur de 30 de milioane de dolari pe zi. Însă
el e mult mai bogat. Bill Gates este Thomas Edison sau Henry Ford al
epocii noastre. (De la momentul în care scriam aceste rânduri, valoarea
averii lui Gates a crescut la 39 de miliarde.)
Se presupune că, având atâta putere şi bogăţie, omul mai ia o
pauză. Cu toate acestea, Gates nu se poate opri, pentru că e permanent
preocupat de concurenţă. A spus odată: „În această afacere, momentul în
care îţi dai seama că te afli în încurcătură vine prea târziu ca să te mai poţi
salva. Dacă nu alergi tot timpul, eşti pierdut". Rob Glaser, un fost director
executiv al firmei Microsoft care conduce acum compania RealAudio, un
sistem acustic pentru Internet, a spus despre Gates: „Nu caută să câştige
în faţa celorlalţi, ci caută moduri de a-i face pe ceilalţi să piardă. El
defineşte succesul ca anihilare a competitorilor, nu ca excelenţă".
Am adus vorba despre Gates pentru că obsesia sa de a anihila
concurenţa mi se pare a fi caracteristică tuturor bărbaţilor. Băieţii
descoperă importanţa victoriei destul de repede în viaţă. Ni se spune: „O
ratare e ca şi cum ai pierde totul". Cu alte cuvinte, ori eşti un ratat, ori eşti
un învingător. La Olimpiada de vară din 1996, firma Nike a întărit această
idee prin sloganul publicitar: „Cu medalia de argint n-ai câştigat nimic; ai
pierdut medalia de aur!"
Desigur, părinţii şi antrenorii noştri au încercat mereu să atenueze
efectul unei înfrângeri. După un astfel de accident spuneau, „Va fi mai bine
data viitoare," „Nimeni nu câştigă întotdeauna", „Nu contează dacă pierzi
sau câştigi, important e cum joci". Dar ştiam că un loc întâi provoca
entuziasmul părinţilor, al prietenilor şi al antrenorilor. Eşecul? Aducea cu
sine o mângâiere blândă şi oarecum tristă.
Maturizându-ne, cuvintele părinţilor şi antrenorilor noştri au devenit
ale noastre. Am descoperit o voce interioară care ne vorbea cu bunătate
dacă ieşeam victorioşi şi ne certa dacă pierdeam. În cele din urmă, am
început să vedem în alţii un adversar mai mult decât un prieten. Ni s-au
părut nişte ameninţări faţă de succesele noastre viitoare. În consecinţă,
am început să ne ferim de ei. Am învăţat cum să ne ascundem slăbiciunile
pentru a nu le permite celorlalţi să fie în avantaj faţă de noi. Nu suntem
paranoici. Doar realişti. Sau, cel puţin, aşa vrem să credem.
Nici cei mai apropiaţi prieteni nu ne cunosc cu adevărat. Ne consideră
nişte persoane plăcute care se descurcă rezonabil în viaţă. Însă ei nu pot
vedea decât vârful aisbergului. Nu ne cunosc înclinaţiile spre
competitivitate, spaima, durerile, dorinţele. Într-un anume sens, aceste
sentimente s-au regăsit şi în discipoli. Într-o zi, mama lui Iacov şi a lui Ioan
s-a apropiat de Isus cu cei doi fii şi i-a cerut să le asigure locuri de cinste în
împărăţia Sa (Matei 20:20-21). Îndrăzneală, nu glumă! Nu-i lipsea curajul
acestei femei. Cum credeţi că au reacţionat ceilalţi ucenici la această
cerere? S-au bucurat pentru prietenii lor? Nu prea! Matei a spus, „Cei zece,
când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi" (Matei 20:24). Pot presupune că
unul dintre motivele pentru care au avut această reacţie este faptul că s-
au gândit ei înşişi la această tactică de promovare.
Asemenea copiilor care încearcă să-şi impresioneze antrenorul,
ucenicii lui Isus au intrat într-o competiţie pentru confirmare. Ceea ce mă
deranjează la această întâmplare este că eu însumi simt acelaşi lucru.
Încerc să-mi ascund spiritul de competiţie, însă el nu dispare. Isus a tratat
această atitudine prin cuvintele: „Ci oricare va vrea să fie mare între voi,
să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie
rob. Pentru că nici Fiului omului n-a venit să I se slujească, ci El să
slujească" (Matei 20:26-28).
Isus ne cere să producem o schimbare de paradigmă. O schimbare
de acest fel apare când reuşim să vedem lucrurile într-o lumină cu totul
nouă şi diferită. Aşa cum i s-a întâmplat bărbatului care conducea un
Mustang decapotabil pe un drum şerpuitor de ţară într-o după-amiază de
primăvară. Cu capota ridicată, bărbatul se bucura de bătaia vântului în
faţă şi de cerul senin de deasupra. Deodată, o femeie într-un Cadillac de
model vechi a apărut de după o curbă şi aproape că l-a împins în afara
şoselei. Îndepărtându-se, a strigat, „Porcul!" Bărbatul a dat să-i arunce
câteva cuvinte nu tocmai plăcute, când, după colţ, a fost cât pe ce să
lovească un porc aflat în mijlocul drumului. Atunci a avut loc o schimbare
radicală de atitudine. A văzut lumea într-un mod cu totul diferit.
De-a lungul vieţii, am fost programaţi să învingem. Prin urmare, îi
considerăm adversari pe alţi bărbaţi. Isus vrea să schimbe modul acesta
de gândire. Nu suntem aici pentru a concura cu alţi bărbaţi, ci pentru a-i
ajuta. Asta nu înseamnă că întrecerea e o eroare. E distractiv să ne
încercăm puterile în faţa unei alte echipe sau a altor indivizi. E indicat să
susţii o afacere competitivă. Însă pentru ca această viziune corectă să
rămână, întrecerea trebuie să aibă loc pe un fond de iubire şi înţelegere.
Nu suntem făcuţi să-i distrugem pe alţii sau să le fim superiori. Menirea
noastră este de a-i ajuta să-şi fructifice întregul potenţial. Trebuie să jucăm
împreună cu ei ca şi coechipieri, pe „extreme", în „fundul" terenului, pe
„banca tehnică".
Dacă Duhul lui Dumnezeu ne ajută să realizăm această schimbare
de gândire, va trebui să ne confruntăm şi cu un alt motiv care ne
îndepărtează de ceilalţi.

„Mă descurc şi singur"

Chiar dacă ştim ce riscuri prezintă tutunul, călăreţul din reclamele la

Marlboro e la fel de impresionant, mai ales pentru bărbaţi. E dur. E chipeş.
E independent. El se ţine în şa ca nimeni altul. Majoritatea bărbaţilor
doresc să fie independenţi. Iată de ce nu cer niciodată ajutorul altcuiva.
Mai degrabă rătăcim primprejur, nesiguri de adresa pe care o căutăm,
decât să cerem indicaţii. Şi atunci când cerem ajutor, o facem numai
persoanelor în care avem încredere că ne pot ajuta. Femeile sunt diferite.
Dacă suntem în maşină şi avem senzaţia că ne-am rătăcit, Cindy va spune,
„De ce nu-l întrebi pe bărbatul din colţ cum să ajungem?" O singură privire
şi mi-e de ajuns să-mi dau seama că tipul din colţ nu este nici poliţist, nici
taximetrist, nici pompier şi nici altcineva care să ştie mai bine decât mine
cum să se descurce pe străzile oraşului. Cel puţin aşa mi se pare. Dacă am
să cer ajutor, nu-l voi cere de la oricine. Voi ruga un expert să mă ajute.
Altfel, mai bine mă descurc singur.
Pentru că dorim să ne rezolvăm singuri problemele, nu le vom
împărtăşi altora. La urma urmei, cum ar putea un prieten să ne ajute? Vi-l
imaginaţi pe asprul cowboy Marlboro spunându-i altuia, de pe cal: „Ştii, am
o problemă personală. Pot să ţi-o împărtăşesc?" John Wayne n-ar face asta
niciodată. Nici James Bond. Şi aproape nici un bărbat. Care credeţi că e
răspunsul lui Isus la filozofia individului fără probleme? Cred că ne-ar arăta
un copil spunând, „De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel
mai mare în împărăţia cerurilor" (Matei 18:4).
Când am citit pentru prima dată acest verset, m-am întrebat cum aş
putea deveni ca un copil. Un lucru e sigur: copiii, atunci când îşi doresc
ceva, nu-şi ascund egoismul. Nu cred că Isus se referea la copii ca exemple
de viaţă sacrificială. Voia, cred, să ne arate că, între adulţi, copiii trăiesc
neajutoraţi şi slabi. Sunt mici oameni într-o lume a adulţilor. Ca bărbaţi,
trebuie să devenim aidoma copiilor. Trebuie să ne comportăm asemenea
celor mai mici dintr-o familie numeroasă. De ce? Pentru că aşa şi suntem
în faţa lui Dumnezeu. Suntem ca nişte copii firavi, vulnerabili, lipsiţi de
ajutor. Şi trebuie să ne considerăm astfel. Insă trebuie să-i vedem la fel şi
pe alţi bărbaţi. Numai când devenim conştienţi de slăbiciunile noastre şi de
nevoia de a avea prieteni apropiaţi vom dori cu adevărat să-i căutăm.

„Mai bine să rămână în mine"

Tocmai terminasem de vorbit la o întâlnire a bărbaţilor când un

individ zvelt, bine făcut, îmbrăcat într-o bluză cu gât înalt s-a apropiat de
mine. Era limpede că-l deranja ceva şi că voia să-mi vorbească. I-am spus
să aştepte până vom rămâne singuri dacă e ceva important. A fost de
acord, şi-a reumplut ceaşca de cafea şi s-a aşezat în rândul din faţă.
Când ceilalţi au plecat, m-am aşezat lângă el şi l-am ascultat
povestindu-mi despre anii în care se confruntase cu pornografia şi
masturbarea. Ca agent comercial, călătorea des şi nu se putea abţine de la
vizionarea unor programe erotice la televizor. Ceea ce-l îngrijora şi mai
mult era că, în ultima vreme, începuse să frecventeze cluburile de
striptease. Voia să ştie ce e de făcut.
- Ai discutat cu vreunul dintre prietenii tăi creştini? l-am întrebat. A
tăcut câteva secunde. Apoi a privit în gol. S-a uitat la mine şi a spus:
- Nu. Aş vrea ca toate acestea să rămână în mine.
- Dar mi le-ai spus mie.
- Da, aşa e, mi-a răspuns. Pentru că nu mă cunoşti.
Recunoaştem aproape toţi aceste sentimente. Vrem ca nimeni să nu
afle despre confruntarea noastră cu poftele. Aşa cum am văzut în capitolul
5, ne e ruşine de lucrurile pe care le gândim sau le facem în singurătate.
Cu toate acestea, am descoperit în acel capitol că e deosebit de important
să vorbiţi cu Dumnezeu despre cele întâmplate. Trebuie să faceţi, acum,
următorul pas. Trebuie să vorbiţi cu un prieten apropiat.
Tot ceea ce sunteţi va opune rezistenţă - sentimentul independenţei,
natura competitivă, ruşinea, dorinţa de a rezolva totul pe cont propriu,
dorinţele trupeşti. Asemenea lui Adam în grădină, veţi dori să vă
ascundeţi. Veţi dori să continuaţi cu aceeaşi atitudine - masca.
Dacă doriţi să fiţi puri, nu veţi reuşi singuri. Aveţi nevoie de prieteni
care să vă ajute, câţiva prieteni adevăraţi care să nu vă părăsească. Acum
că am înţeles de ce e atât de dificil să legăm, ca bărbaţi, prietenii solide,
vom vedea, în capitolul următor, care sunt etapele cerute de dezvoltarea
vinei prietenii profunde şi cum pot fi parcurse acestea.

Subiecte de meditaţie
 1. Care sunt motivele pentru care bărbaţii evită să lege prietenii stabile
cu alţi bărbaţi?
2. Ce scuze aţi invocat voi înşivă în trecut? Credeţi că acestea sunt
îndreptăţite? De ce sau de ce nu?
3. Ce învăţăm din povestea lui Isus în casa Martei şi a Mariei în Luca
10:38-42?
4. În ce fel trebuie să devenim asemenea copiilor? Cum s-ar
concretiza acest lucru în viaţa voastră? Ce modificări de atitudine aţi
resimţi în legătură cu alţi bărbaţi?
5. De ce le e atât de dificil bărbaţilor să-şi împărtăşească lupta
interioară cu alţii?
6. Rugaţi-l pe Dumnezeu să vă dăruiască voinţa de a lega prietenii
cu alţi bărbaţi. Apoi, rugaţi-l să vă ajute să-i găsiţi.

Capitolul 11. Arta pierdută a camaraderiei

„Arată-mi banii, Jerry! Arată-mi bannnnnii!"

Ţinând telefonul la ureche, fundaşul la primire Rod Tidwell vorbeşte
agentului său în filmul Jerry Maguire. Dacă aceasta e propoziţia care exprimă
esenţa marilor personalităţi sportive, ultima confesiune a lui Jerry: „Mă
pricep grozav la prietenii, dar nu sunt bun de nimic în intimitate"
reprezintă esenţa americanului. Ne simţim bine discutând cu alţi bărbaţi
despre lucrurile mai puţin grave, însă ne împotrivim oricărei discuţii despre
dorinţele noastre interioare, neliniştile şi eşecurile noastre. Totuşi,
progresul spiritual cere ca bărbaţii să construiască relaţii stabile cu ceilalţi.
Avem nevoie de prieteni cărora să le putem împărtăşi cele mai întunecate
păcate şi cele mai importante realizări, prieteni care ne pot ajuta să
rămânem în picioare în faţa ispitelor şi să ne revenim după un eşec,
prieteni pe care, la rândul nostru, să-i putem ajuta.
David şi Ionatan au fost astfel de prieteni. După moartea lui Ionatan,
David îl bocea, „Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea;
dragostea ta pentru mine era minunată: mai pe sus de dragostea
femeiască" (2 Samuel 1:26).
Această afirmaţie uimitoare exprimă un adevăr cunoscut de orice
bărbat. Mai precis, există anumite aspecte ale prieteniei bărbăteşti diferite
- sau mai bine - faţă de relaţia cu o femeie. Bărbaţii ştiu că astfel de relaţii
sunt posibile, însă nu ştiu cum să le realizeze. În acest capitol, aş vrea să
examinăm stadiile unei asemenea prietenii şi să descoperim, apoi, cum
putem cultiva relaţiile profunde cu alţi bărbaţi.

Cele patru etape ale camaraderiei

M-am întrebat adesea cum evoluează relaţiile de la un nivel la altul.

Cum devin bărbaţii cei mai buni prieteni? Îi sunt recunoscător Dr. Herb
Goldberg pentru observaţiile sale. În cartea sa Riscurile masculinităţii el
identifică patru faze al camaraderiei (am păstrat ideile autorului, însă le-
am redenumit pe primele două). De fapt, cuvântul „camarad" nu mai e
unul folosit de bărbaţii zilelor noastre. Goldberg agreează acest termen
pentru că implică tinereţe şi spontaneitate. El crede că această stare,
combinată cu maturitatea, conţine potenţialul unei „prietenii masculine
perfecte".

Etapa „o mână spală pe alta"

Într-o primă etapă bărbaţii leagă prietenii cu cei despre care cred că
îi pot ajuta. Este prietenia de tip „o mână spală pe alta". Pentru că
avantajele sunt mari şi costul afectiv redus, majoritatea relaţiilor
masculine rămân la atât.
În lumea afacerilor, o astfel de comunicare le permite bărbaţilor să se ajute
unii pe alţii pentru a avea succes. Însă relaţia se poate exprima şi pe alte
căi. Poate lua forma unei relaţii între profesor şi elev, între maestru şi
discipol. Atâta vreme cât există avantaje pentru ambele părţi, relaţia va
continua. Când beneficiile reciproce dispar, relaţia va slăbi în intensitate.
Din nefericire, am cunoscut cu toţii astfel de situaţii dar care s-au
soldat cu un rezultat negativ. Situaţie care apare când unul dintre
parteneri este folosit de celălalt şi nu primeşte nimic în schimb sau e dat la
o parte ca o cutie goală, odată devenit inutil. Una dintre lecţiile dureroase
învăţate de Jerry Maguire este aceea că, atunci când n-a mai fost util
firmei sale, nu numai că şi-a pierdut slujba, ci şi prietenii.
Cu câţiva ani în urmă, am părăsit o biserică unde slujisem timp de
nouă ani. Chiar dacă am rămas în cadrul comunităţii, nu i-am mai întâlnit
pe mulţi dintre bărbaţii care îmi fuseseră prieteni. De ce? Pentru că ne
legase o viziune comună: aceea de a institui o biserică. Când n-am mai
avut acelaşi ţel, relaţia noastră n-a mai fost nici ea utilă. Avem relaţii
cordiale, dar nu mai există nici un motiv să ne întâlnim.
Îmi amintesc cât de surprins am fost descoperind superficialitatea
acelor relaţii. Din fericire, nu toate prieteniile mele se situau la acelaşi
nivel. Şi nu e nici cazul vostru. Majoritatea bărbaţilor au câteva relaţii care
depăşesc etapa „mâinii care spală o alta".

Etapa recreaţională

Aceştia sunt bărbaţii cu care ne întâlnim în zona masculină.

Interesele comune privitoare la golf, tenis, vânătoare, pescuit, repararea
maşinilor, antrenamentul copiilor sunt prilejuri ale unor reuniuni regulate.
Activitatea ne oferă un mediu protector în care putem fi împreună. De
vreme ce relaţia gravitează în jurul unei activităţi, nu există necesitatea
intimităţii. De fapt, dacă unul se îmbolnăveşte, probabil că nu-şi va vedea
prietenii şi nici nu va avea veşti despre ei până când nu se va face bine din
nou. Faptul că membrii unui grup care joacă golf ani întregi nu se cunosc,
cu adevărat, niciodată, e straniu.

Etapa prieteniei

O relaţie care ajunge la faza recreaţională poate evolua în ceva mai

mult dacă partenerii au o afinitate naturală - adică, dacă se bucură în mod
sincer de compania celuilalt. Când vorbesc, nici unul nu simte că trebuie
să aibă dreptate. Când joacă, nici unul nu se simte obligat să câştige. Se
bucură cu adevărat de succesele celuilalt şi abordează o mulţime de
subiecte.
Spre deosebire de fazele anterioare, în acest caz bărbatul va deveni
interesat de starea prietenului şi îl va ajuta. Îi va împrumuta bani sau
maşina. După vorba lui Jerry Seinfeld, un prieten adevărat te conduce şi la
aeroport.

Etapa camaraderiei

Se ajunge destul de rar la cea mai profundă relaţie între bărbaţi din
cauza faptului că această etapă este îndeobşte urmată de o criză. Mulţi ne
amintim cum am devenit prieteni la toartă cu un amic după o bătaie. În
mod asemănător, devenim camarazii unui bărbat numai după ce prietenia
noastră a trecut printr-o criză care ameninţa să distrugă totul.

O mână spală pe alta

Parteneri recreaţionali

Prietenie

Criza relaţiei

Camaraderie

Ruptura este adesea provocată de un act insensibil în urma căruia se

resimte o durere intensă. Un act care dezvăluie slăbiciunile personale şi
vulnerabilitatea neobservate înainte. Amândoi bărbaţii se simt răniţi şi
sunt tentaţi să abandoneze. De fapt, acesta pare cel mai uşor lucru de
făcut.
În acest moment, prietenia se află în dezechilibru pe marginea
prăpastiei. Cei doi fie că se vor despărţi şi nu vor mai fi niciodată atât de
apropiaţi, fie că vor rezolva criza şi vor deveni adevăraţi camarazi.
Consolidarea relaţiei va avea loc când aceştia vor trage concluzia că
prietenia e mai importantă decât propriile răni, când fiecare descoperă
slăbiciunile celuilalt şi decid, totuşi, să rămână prieteni.
Bărbaţii care supravieţuiesc acestei crize intră într-o fază a încrederii
depline. Îşi dau seama că au fost surprinşi în ipostaza cea mai gravă şi că
oricum sunt acceptaţi. Se constituie o relaţie în care fiecare participă pe
rând ca profesor, elev, mângâietor, corector, antrenor şi susţinător înfocat.
Acum ei sunt convinşi că au un prieten care le va sta alături indiferent de
situaţie.
Iată cum descrie Goldberg această relaţie.

„Există sentimentul căldurii, al empatiei şi al mângâierii când unul se

simte slab, nesăbuit sau vulnerabil. În aceste circumstanţe unul dintre
camarazi îi oferă stabilitate şi forţă celuilalt. Resursele, atât materiale, cât
şi emoţionale, sunt împărtăşite reciproc şi cu bucurie. Elementul
concurenţial nu dăunează nici unuia şi victoria unei părţi semnifică şi
victoria celeilalte. Dimensiunea fraternă a camaraderiei se manifestă
printr-o grijă reciprocă şi protecţie împotriva oricărui abuz".
Am trecut şi eu printr-o criză asemănătoare cu ani în urmă. După
moartea mamei prietenului meu, suferinţa lui a avut un efect devastator.
Nici nu-mi închipuiam prin ce stare trece. Când mi-a cerut ajutorul, nu i-am
acordat toată atenţia de care avea nevoie. Rănit de insensibilitatea mea,
mi-a spus să nu-l mai caut. Toate încercările mele de apropiere au eşuat.
Nimic din ceea ce trăisem până atunci în relaţia noastră nu mă pregătise
pentru astfel de situaţii. Fusese întotdeauna de o stăpânire exemplară.
Avusese probleme cărora le găsise rezolvarea în câteva zile. Această
situaţie l-a adus, însă, în pragul disperării. M-a ţinut la distanţă timp de
peste un an. De-a lungul întregii perioade, am hotărât să nu renunţ la
prietenia noastră, oricât m-ar evita. Într-o după-amiază, aproape la un an
după moartea mamei sale, mi-a spus, în biroul lui: „Bill, îţi mulţumesc că n-
ai renunţat la mine. Nu m-ai părăsit deşi am fost aspru cu tine".
A fost prima oară într-un an când mi s-a adresat. În mod
surprinzător, pentru că nici unul dintre noi n-am renunţat, suntem prieteni
mai buni ca niciodată. Îmi cunoscuse în trecut lipsa de sensibilitate, dar nu
suferise niciodată din cauza ei. Îi cunoscusem şi eu înclinaţia de a se izola,
dar fără un efect imediat asupra mea. Criza ne-a demonstrat gradul de
imaturitate. Dar n-am renunţat. Am trecut peste ea şi am ajuns la un nivel
de adevărată camaraderie.
Odată ajunşi aici, am reuşit să ne eliberăm de toate rolurile. Fiecare
se simte liber să fie caraghios, stupid, serios sau chiar infantil. Nu mai
există teama de respingere. Eşecurile şi victoriile pot fi împărtăşite deschis
datorită sentimentului de acceptare necondiţionată.

Arta camaraderiei

Majoritatea bărbaţilor îşi amintesc cum e să ai un camarad în timpul

copilăriei. Ca adulţi, însă, bărbaţii dau socoteală unui grup care urmăreşte
cât de serios sunt menţinute promisiunile faţă de Dumnezeu şi faţă de
soţie. Aceştia percep grupul ca un loc în care trebuie să dea un raport
referitor la modul în care evoluează lucrurile în viaţa lor. Nu simt prezenţa
unor camarazi a căror reuniune are loc în virtutea iubirii.
Deoarece majoritatea grupurilor încep în stadiul „o mână spală pe
alta", această percepţie n-ar trebui să ne mire. Bărbaţii se adună în grupuri
în faţa cărora trebuie să dea socoteală pentru că e reciproc avantajos
pentru cei prezenţi. Nu se întâlnesc pentru că le place să fie împreună. E
posibil să nici nu se cunoască. Participarea la întâlnirile grupului va fi
motivată de cele mai bune intenţii, la început. Bărbatul vrea să fie deschis
în legătură cu viaţa lui. Intenţionează să renunţe la practicile sexuale
impure. Doreşte să participe la toate întâlnirile.
Însă nu e foarte uşor pentru el să participe la întâlniri cu un grup de
indivizi pe care nu-i cunoaşte foarte bine. Nu e uşor să fii deschis într-o
atmosferă concurenţială creată de prezenţa altor bărbaţi. E greu să te
sprijini pe ajutorul altora când vrei să-ţi demonstrezi independenţa. După
un eşec moral, va interveni dorinţa de a lipsi pentru a-şi menaja aparenţa
spirituală. Şi pentru că nimeni nu-l va căuta, nu se va mai întoarce, din
păcate.
Uneori, membrii grupului vor şti că s-a întâmplat ceva, fără a avea o
certitudine. În efortul de a consolida relaţiile, vor planifica activităţi
distractive - precum golful, schiul, pescuitul. Acea activitate va duce
grupul la nivelul recreaţional. Însă e nevoie de mai mult. Simţiţi nevoia
unui camarad adevărat. Aveţi nevoie de câţiva prieteni apropiaţi pentru a
vă simţi în siguranţă, care vor fi alături orice-aţi spune sau face, care vă
vor ajuta să depăşiţi tensiunile, dându-vă sfaturi şi consolându-vă. Nu
putem da cu adevărat socoteală decât unor oameni la care ţinem. Oameni
care se interesează de starea noastră pentru că ne iubesc - şi îşi doresc să
izbândim. Aşa cum simţim şi noi.
Într-o societate a vitezei, ne aşteptăm ca asemenea prietenii să se
realizeze de la o întâlnire la alta. Dar nu uitaţi, e nevoie de timp pentru a
trece de la etapa „o mână spală pe alta" a unei prietenii, la cea a
autenticei camaraderii. Ne trebuie o idee care să sprijine legarea unei
prietenii autentice.

Dedicarea faţă de Dumnezeu

Din fericire, Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută. În relaţia dintre Ionatan

şi David găsim un exemplu referitor la modul în care putem cultiva
camaraderia. Cei doi bărbaţi s-au întâlnit prima oară după ce David l-a ucis
pe Goliat. Ionatan era fiul regelui Saul, un prinţ care, asemenea lui David,
avea o credinţă neînfricată în Dumnezeu. Înainte de istorica luptă directă a
lui David cu Goliat, Ionatan şi servitorul care-i purta armele învinseseră
douăzeci de filisteni. Înainte de luptă, Ionatan i-a spus slujitorului, „nimic
nu împiedică pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic număr ca şi printr-un
mare număr" (1 Samuel 14:6).
Cuvintele lui Ionatan erau asemănătoare celor rostite de David când
i-a strigat lui Goliat: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză;
iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele
Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în
mâinile mele" (1 Samuel 17:45-46).
Dorind să fim puri ca bărbaţi, avem de dat o luptă spirituală. Avem
nevoie, prin urmare, de camarazi a căror credinţă le permite să ne
îndrume spre curăţenie, care ne mustră când greşim şi ne mângâie când
suntem descurajaţi. Auzind cuvintele lui David ca martor al faptei sale de
vitejie, Ionatan a ştiut că el era bărbatul pe care şi-l dorea ca prieten. Şi a
hotărât să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a cultiva această prietenie.
Primul lucru pe care trebuie să-l căutaţi într-un posibil camarad este
devotamentul faţă de Cristos. Nu trebuie să fie perfect şi nici nu va fi, dar
va avea dorinţa de a-şi consolida relaţia cu Cristos. Angajamentul e cel
care ne va determina să facem paşi înainte înspre puritate. Vă spuneam
că, cedând ispitei de a o privi pe vecina mea, am mărturisit faptul grupului
de duminică dimineaţa. Când doi dintre ei au dezvăluit că, la rândul lor,
făceau acelaşi lucru de peste un an, am ştiut că trebuie să iau o decizie
îndrăzneaţă pentru a nu cădea în aceeaşi capcană.
După acea întâlnire, am bătut la uşa vecinilor şi i-am spus soţului că
noaptea târziu câinele meu lătrase întruna (ceea ce era adevărat). I-am
spus de asemenea (iarăşi adevărat) că o vecină i-a dat de ştire soţiei mele
despre un bărbat „care-i urmărea nevasta prin fereastră". I-am spus că n-
am de gând să las pe nimeni să-mi folosească gazonul pentru a-i viola
intimitatea şi că m-am gândit că, prin urmare, ar fi mai sigur dacă ar trage
storurile în timpul nopţii.
Mi-a mulţumit şi mi-a spus că, într-adevăr, soţia sa văzuse pe cineva
în faţa ferestrei într-o seară şi deci ştia că se află un maniac prin preajmă.
N-a fost o vizită uşoară şi, cu toate astea, toate dorinţele mi-au fost
înfrânate. Câştigul a fost şi mai mare. Mi-a dat ocazia să-i provoc pe amicii
mei în luarea unor decizii similare - aşa cum au şi făcut.
În ultimă instanţă, aceste hotărâri au izvorât din iubirea noastră faţă
de Cristos.

Dedicarea faţă de celălalt

La un moment dat pe parcursul unei relaţii va trebui să vă luaţi

angajamentul că veţi rămâne lângă prietenul vostru orice s-ar întâmpla.
Acelaşi lucru l-a făcut şi Ionatan. A făcut un legământ cu el bazat pe
înţelegerea reciprocă şi pe acordul amândurora (1 Samuel 18:l-4). Şi-au
jurat să fie prieteni adevăraţi şi credincioşi unul altuia până la sfârşitul
vieţii.
Ca simbol al dedicării lor, Ionatan i-a dat lui David un dar de preţ.
Fiind prinţ, Ionatan era unul dintre puţinii bărbaţi din Israel cu o sabie. Pe
lângă sabie, i-a dăruit lui David şi arcul, cingătoarea, haina şi mantaua.
Ionatan i-a dăruit lui David cele mai preţioase averi ale sale. Astfel, i-a
spus în mod indirect, „Ce e al meu, e şi al tău".
Un devotament admirabil! Chiar dacă nu avem săbii, arcuri,
cingători, avem, în schimb, ceva de mare valoare pe care fi putem dărui
camaradului nostru. Ceva despre care am vorbit mai devreme: timp. Nici
un dar nu e mai valoros decât propriul timp. Am descoperit că nu e nevoie
să renunţ la cantităţi uriaşe din această preţioasă avere. Dar măcar câteva
telefoane în fiecare săptămână sunt necesare. Câteva mesaje pe e-mail ca
să aflu cum o mai duc prietenii mei sunt binevenite. Trebuie să fiu
disponibil dacă cineva vrea să vorbească cu mine. Trebuie să pot lăsa totul
la o parte pentru ei.
Într-o noapte am fost pus în faţa unei crize care urma să-mi schimbe
viaţa din motive aflate dincolo de voinţa mea. Vorbind cu un prieten la
telefon, el a spus: „Vin să te iau mâine dimineaţă şi vom petrece toată ziua
împreună". „Dar am crezut că trebuie să iei avionul la San Diego pentru
afacerea aceea cu centrul comercial", i-am spus. „Trebuia. Dar nu mai e
cazul", a spus. „Acum vreau să fiu lângă tine". Acesta este ajutorul pe care
prietenii adevăraţi şi-l acordă unii altora.
Ionatan a făcut-o pentru David în două moduri. Mai întâi, a intervenit
pentru el. Când tatăl lui Ionatan, regele Saul, a încercat să-l ucidă pe
David, tânărul prinţ i-a vorbit tatălui său despre nevinovăţia lui David. Mai
târziu, l-a ajutat pe David să scape de mânia tatălui său (1 Samuel 19:l-7;
20:l-42).
A fost, apoi, îndemnul lui Ionatan către David de a se întoarce la
Dumnezeu. Epuizat de neîntrerupta hărţuire a regelui Saul, marele ucigaş
a deznădăjduit. Căutându-şi refugiu, David şi hoarda sa de bărbaţi s-au
ascuns în dealurile pustiei Zif. Ionatan ştia că prietenul său era
nemângâiat. Şi ştia unde se ascunde. În pofida mâniei tatălui său, Ionatan
l-a găsit pe David şi i-a dat speranţă. Prinţul i-a spus prietenului său: „Nu
te teme de nimic, căci mâna tatălui meu Saul nu te va atinge. Tu vei domni
peste Israel, şi eu voi fi al doilea după tine; tatăl meu Saul ştie şi el bine
lucrul acesta" (1 Samuel 23:17).
Scurta întâlnire va fi şi ultima când David îşi va vedea prietenul în
viaţă. Dar ce întâlnire! Ionatan i-a amintit lui David că Dumnezeu îl va face
într-o zi împărat. Spunându-i aceste lucruri, Ionatan a confirmat astfel că,
în ciuda faptului că el era fiul împăratului, David urma să urce pe tron.
Devotamentul lui Ionatan faţă de David a şters orice sentiment de
competiţie sau gelozie. Ionatan ştia că planul lui Dumnezeu pentru el era
să rămână al doilea. Şi dacă acesta era planul lui Dumnezeu, era
îndeajuns.
Menţinerea purităţii morale e o luptă zilnică, una care cere o uriaşă
hotărâre şi muncă în grup. Când simt că unul dintre prietenii mei vrea să
se ascundă într-o peşteră, mă duc după el. Când ei simt că sunt tentat să
mă retrag, vin după mine. De ce? Pentru că retragerea este primul semn al
cedării. În asemenea momente, trebuie să urmăm exemplul lui Ionatan.
Trebuie să mergem după prietenii noştri şi să-i întărim întru Dumnezeu. Şi
trebuie să le îngăduim să facă acelaşi lucru şi pentru noi.
Problema este cum putem ajunge aici în privinţa purităţii sexuale.

Legătura cu sens

Cu şapte sau opt ani în urmă, discutam cu un prieten după prânz şi l-

am întrebat: „Cum te descurci cu ispita pornografiei când călătoreşti?"
Intimidat de atitudinea mea directă, a zâmbit şi s-a uitat într-o parte. „De
ce mă întrebi?" „Pentru că eu, atunci când călătoresc, sunt tot timpul
ispitit. Ţin la tine şi am simţit nevoia să te întreb." „Nu mă descurc prea
bine, a spus. Dar îmi doresc."
Săptămâna care a urmat a hotărât să se alăture unui grup format din
doi alţi bărbaţi împreună cu mine pentru întâlnirea săptămânală de marţi
dimineaţa. De-a lungul anilor, am reuşit să sintetizăm câteva coordonate şi
angajamente menite să ne ajute în menţinerea purităţii.
1. Scopul meu este să devin aidoma lui Isus Cristos. Vreau să-mi ţin
făgăduinţele faţă de Dumnezeu, de soţie şi copiii mei. Vreau să fiu curat
din punct de vedere sexual.
2. Îmi voi aminti întotdeauna că suntem cu toţii la fel de nesiguri şi
vulnerabili în faţa păcatului.
3. Nu voi discuta niciodată cu cineva din afara grupului despre
problemele noastre specifice decât dacă s-a comis o nelegiuire, sau cineva
se află în pericol fizic.
4. Nu voi minţi niciodată faţă de un membru al grupului.
5. Voi presupune întotdeauna că toţi ceilalţi membri ai grupului simt
nevoia să-şi ascundă păcatul la fel ca şi mine. Prin urmare, le acord
celorlalţi permisiunea de a-mi pune întrebări concrete referitoare la
comportamentul meu, întrebări pe care n-am voie să le ocolesc. Acelaşi
lucru se aşteaptă şi de la mine.
6. Îmi voi identifica obişnuinţele care precedă trecerea la acţiune şi
le voi împărtăşi grupului astfel încât să pot fi verificat.
Cu aceste precizări în minte, începeţi să căutaţi un prieten cu care
vă puteţi întâlni. Găsiţi pe cineva despre care credeţi că vă împărtăşeşte
devotamentul faţă de Cristos. Alegeţi pe cineva în legătură cu care aveţi
sentimentul că vrea să devină pur. Întrebaţi-l dacă e interesat să vă
întâlniţi în mod regulat pentru susţinere şi încurajare reciprocă. În timpul
primei întâlniri, arătaţi-i că sunteţi interesat în cultivarea unei prietenii
care să contribuie la respectarea promisiunilor faţă de Dumnezeu, de soţie
şi de copii. Arătaţi-i că aveţi nevoie de ajutorul unui prieten pentru a
deveni curat aşa cum el însuşi are nevoie.
Nu parcurgeţi decât un pas o dată. Pe măsură ce vă deschideţi
arătându-i ce eforturi faceţi, daţi-i timp să se simtă în siguranţă când va
face la fel. În timp ce vorbiţi despre ispitele cu care vă confruntaţi,
amintiţi-vă că scopul vostru este acela de a vă ajuta reciproc în cazul unui
eşec. Scopul vostru este de a vă îndemna unul pe altul întru curăţenie.
Discutând coordonatele menţionate mai sus, asiguraţi-vă că nici unul
dintre voi nu se foloseşte de ele pentru a-l controla pe celălalt. Puneţi-le în
discuţie. Reformulaţi-le. Asimilaţi-le. Cu cât reuşiţi mai curând, cu atât mai
bine. O dată ce amândoi le acceptaţi, veţi avea permisiunea de a
comunica mult mai deschis şi de a cerceta cu mai multă îndrăzneală.
S-ar putea să nu treacă mult până la un eventual accident. Unul
dintre voi s-ar putea să eşueze în păcat şi să-şi inventeze scuze pentru a
lipsi la întâlnire. Cineva ar putea face sau spune ceva jignitor. Atunci veţi
pune, probabil, întrebarea „Ce s-a întâmplat? Totul mergea aşa de bine".

Dincolo de „Ce s-a întâmplat?"

În astfel de cazuri, Dumnezeu conduce această relaţie din etapa

prieteniei în cea a camaraderiei. Tendinţa resimţită va fi aceea de a
renunţa. Dar dacă aruncaţi prosopul în ring, prietenia voastră va regresa,
probabil, la un nivel mai superficial.
Încercaţi să urmaţi exemplul lui Isus şi al lui Petru după lepădare.
Isus l-a iertat pe Petru dându-i şansa de a fi folositor mai târziu. Ce a făcut
Petru? A acceptat iertarea Domnului şi a învăţat din propria greşeală. A
devenit, de fapt, mult mai atent la ceilalţi. Şi ne îndeamnă şi pe noi „să fiţi
cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi" (1
Petru 3:8). Petru învăţase pe viu valoarea acestor trăsături. Şi noi trebuie
să facem acelaşi lucru.
Dacă prietenul vostru cade în păcat, va refuza întâlnirile la fel cum
le-aţi refuza şi voi dacă aţi greşi. Nu va dori să spună ce-a făcut. Va găsi
diverse scuze pentru a păstra distanţa. Misiunea voastră, în consecinţă,
este de a-l aduce înapoi. Asiguraţi-l că aveţi cele mai bune intenţii, că
sunteţi doritori să acceptaţi orice şi puneţi-i întrebarea: „Ai făcut ceva ce
nu trebuia de când ne-am văzut ultima oară?"
Dacă aşa e, încercaţi să găsiţi cauza căderii sale. Întrebaţi-l care
dintre obişnuinţe l-a atras înapoi pe „panta alunecoasă". Încercaţi să
gândiţi o strategie pentru a evita repetarea greşelii. Nu uitaţi, cheia către
puritate se află în renunţarea încă din stadiile interesului şi al
obişnuinţelor. E obligaţia voastră să vă ajutaţi prietenul şi, când greşeşte,
aveţi aceeaşi obligaţie de a-l readuce pe drumul cel bun. Menirea lui e de a
face aceleaşi lucruri ca şi voi. Obligaţia lui e de a vă trata la fel.
 Nu renunţaţi

I-am întrebat de curând pe bărbaţii din grupul meu de marţi

dimineaţa:
— Cum credeţi că v-aţi descurca dacă n-am fi aici?
— Nu pot să-mi dau seama, a spus unul dintre ei. Altul a comentat:
— Cred că aş fi păcătuit destul de serios până acum.
E imposibil de spus în cuvinte cât de mult îi iubesc pe prietenii mei.
Mi-e greu să exprim modul în care Dumnezeu a folosit susţinerea lor
şi întâlnirile noastre în viaţa mea. Vă doresc acelaşi lucru. Şi vreau să ştiţi
că nu va fi uşor. Aşa cum spuneam în capitolul anterior, bărbaţii nu leagă
uşor prietenii strânse. Va trebui să perseveraţi până când orice barieră va
fi înlăturată. Relaţiile nu evoluează de la etapa „o mână spală pe alta" la
cea a camaraderiei în câteva săptămâni. E nevoie de consecvenţă până
când prietenia voastră prinde rădăcini. Şi de-a lungul întregului proces veţi
întâlni probabil dezacorduri şi rupturi.
Îmi amintesc de povestea unui bărbat care a găsit un labrador de
două luni zăcând într-o băltoacă noroioasă sub un pod. Câinele era tăiat la
cap şi picioarele din faţă îi erau umflate în zona unde se vedea că fusese
legat cu o funie. Omul s-a apropiat de căţel pentru a-l ajuta. Când a ajuns
la câţiva paşi, câinele a încetat să mai schiaune, şi-a arătat dinţii şi a
mârâit. Omul a scos o bucată de carne cu zgârciuri. S-a ghemuit în faţa
câinelui, i-a vorbit cu blândeţe şi i-a aruncat o bucăţică. După câteva
minute, a putut să-l mângâie pe cap şi să-i dezlege picioarele rănite. A dus
puiul murdar acasă, i-a îngrijit rănile, i-a dat mâncare şi i-a oferit un pătuţ
cald. A doua zi, când omul s-a apropiat de câine, acesta şi-a arătat colţii şi
s-a repezit să-l muşte. Hotărât să se împrietenească cu animalul, omul i-a
vorbit încet şi i-a dat o bucată de şuncă. Zi de zi, se apropia cu multă
răbdare de acesta. În sfârşit, după săptămâni întregi, în timp ce omul
nostru se uita la televizor, câinele a sărit cu labele pe scaun şi i-a lins
mâna. Câinele stătea cuminte privindu-l şi dând vesel din coadă.
Mulţi bărbaţi sunt asemenea acestui câine. Lumea i-a rănit şi i-a
legat. Sunt suspicioşi faţă de alţii şi încearcă să-i ţină la o distanţă sigură.
Misiunea noastră e aceea de a ne dovedi consecvenţi în iubirea şi
bunătatea noastră. Dacă dorim un prieten adevărat, trebuie să ne
devotăm unei vieţi de loialitate şi încredere. Trebuie să avem voinţa de a
îndura mârâiala şi muşcăturile. Dacă, însă, nu cedăm, într-o zi vom vedea
că avem un prieten adevărat, cineva care se simte în siguranţă lângă noi
şi împreună cu care ne simţim în siguranţă noi înşine, cineva care ne ajută
să fim puri moral. Aşa cum, la rândul nostru, vom deveni şi noi.
Evident, o altă relaţie esenţială în obţinerea purităţii este cea cu
propria soţie. Acesta este subiectul următorului capitol.

Subiecte de meditaţie

1. Care sunt cele patru etape ale prieteniei masculine? Cum se

caracterizează fiecare în parte?
2. Care e natura trecerii de la o relaţie de prietenie la una de
camaraderie? Aţi avut vreodată un prieten cu care n-aţi putut trece de
această fază? Aveţi relaţii care au supravieţuit acestei tranziţii? Care a fost
rezultatul?
3. De ce au nevoie bărbaţii de camarazi?
4. Cât timp e necesar pentru a ajunge la camaraderie? De ce?
5. Ce puteţi face pentru a cultiva prietenii mai stabile?
6. Recapitulaţi care sunt coordonatele unui grup dedicat în a-i ajuta
pe membri să-şi menţină puritatea. Care dintre ele vi se pare cea mai
importantă? De ce?

Capitolul 12. Sex pur

Într-o după-amiază, la o lună după căsătoria noastră, făceam

curăţenie împreună cu Cindy în apartamentul din Austin, Texas, când a
sunat telefonul. Am ridicat receptorul şi, la celălalt capăt al firului, s-a auzit
vocea unei fete pe care o cunoscusem în urmă cu un an la Dallas.
— Salut! a spus. Sunt Diana. Ne-am întâlnit acasă la Joe Glicksman,
la petrecere şi ţi-am spus că voi suna dacă ajung la Austin. Sunt aici şi
speram să ieşim undeva împreună.
— Sunt măgulit că te-ai gândit să suni, dar m-am însurat.
— A, a spus, un pic surprinsă. Bănuiesc că nu mai eşti disponibil,
deci?
— Da, aşa e. Oricum, mulţumesc pentru telefon.
După ce am pus telefonul jos, mi-am dat deodată seama, la modul
cel mai real cu putinţă, că întâlnirile, sărutările, îmbrăţişările, gesturile
romantice au fost rezervate exclusiv soţiei mele pentru tot restul vieţii.
— Cine-a fost? a întrebat Cindy.
— O fată pe care am cunoscut-o mai de mult şi care voia să ieşim
împreună.
Cindy a zâmbit, m-a cuprins cu braţele şi m-a strâns cu putere la piept.
— Asta e, acum stai pe tuşă.
Asta se întâmpla cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. De atunci ne-
am confruntat de nenumărate ori cu situaţii în care focul pasiunii trebuia
întreţinut. Nu e greu ca, după căsătorie, sexul să li se pară bărbaţilor
plictisitor. Poate interveni plictiseala de a face acelaşi lucru cu aceeaşi
persoană la nesfârşit. Şi când se întâmplă astfel, atracţia faţă de
pornografie, aventuri extra-conjugale sau de-o noapte devine irezistibilă.
Am vorbit până acum de modul în care ne putem înfrâna pornirile
sexuale dăunătoare. Dar nu e vorba decât despre o strategie parţială.
Restul depinde de relaţia cu soţia. Acest capitol vă propune câteva idei
care să readucă pasiunea în cadrul căsătoriei. Dacă sunteţi necăsătoriţi
încă, sper ca aceste observaţii să vă ofere o direcţie pentru viitor.

Îndrumările lui Dumnezeu pentru o relaţie sexuală dinamică

La prima vedere, sfaturile lui Pavel referitoare la relaţia sexuală

dintre soţ şi soţie par a fi relativ superficiale. Însă la o privire mai atentă,
descoperim patru îndrumări care pot furniza o energie sexuală
semnificativă unui cuplu căsătorit.
 Unu: trupul vostru aparţine soţiei

Pavel a spus, „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de

soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână
pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste
trupul lui, ci nevasta" (1 Corinteni 7:3-4).
La lectura pasajului aţi putea spune, „Stai puţin. Pavel le spune
soţiilor să-şi considere trupul ca aparţinând soţilor". O observaţie justă.
Aşa şi spune Pavel. Însă aceste cerinţe se referă la soţie, nu la voi.
Atitudinea ei trebuie să fie aceea prin care îşi consideră trupul ca
aparţinând vouă, soţilor. Însă ea nu trebuie să creadă că trupul vostru a fost
creat pentru ea. Şi invers. Trebuie să vă consideraţi trupul ca aparţinând
soţiei. Însă nu trebuie să credeţi voi că trupul ei e făcut pentru voi. Amândoi
trebuie să vă amintiţi că sunteţi făcuţi unul pentru celălalt.
Acesta e un mod de gândire fundamental. Presupune că energiile
sexuale nu sunt destinate nimănui altcuiva. Ele aparţin soţiei. Prin urmare,
acestea ar trebui concentrate asupra ei, nu asupra altei femei sau a unei
imagini. Aşa cum am văzut în capitolul 1, e normal să vă simţiţi atraşi de
femeile frumoase. Dumnezeu v-a făcut astfel. Însă trebuie să vă impuneţi
o disciplină. Cu următoarea ocazie când vedeţi o femeie şi sunteţi ispitiţi,
opriţi-vă şi spuneţi: „Mă bucur că Dumnezeu a creat femei frumoase şi mi-
a dat posibilitatea să mă bucur de priveliştea lor. Însă aparţin soţiei mele".
În loc de a da frâu liber fanteziei, folosiţi acest moment pentru a vă
îndrepta atenţia asupra soţiei. Amintiţi-vă că trupul vostru îi aparţine.
Solomon ne-a îndemnat astfel când a scris despre afecţiunea bărbatului faţă
de soţie. El a spus, „Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot
timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei!"
(Proverbe 5:19). Oricâţi ani ar trece de la căsătorie, bărbatul trebuie să
rămână profund pătruns de dragostea soţiei. Trebuie să-şi găsească
plăcerea numai împreună cu ea.

Doi: trebuie să satisfaceţi dorinţa sexuală a soţiei

Această realitate decurge în mod logic din cea anterioară. Dacă sunt
făcut pentru soţia mea, e de la sine înţeles că responsabilitatea mea este
de a-i întâmpina nevoile sexuale. Ce mă fascinează este că nimic nu e mai
provocator pentru un bărbat decât să trezească interesul propriei soţii.
Avem noi înşine parte de plăcere atunci când oferim plăcere soţiilor noastre.
Problema este că majoritatea bărbaţilor uită că soţiile lor sunt femei.
Tindem să dăm soţiilor noastre ceea ce ne dorim pentru noi înşine.
Bineînţeles că şi soţiile noastre fac acelaşi lucru. Dacă luăm în serios
îndemnul lui Pavel, trebuie să descoperim ceea ce provoacă plăcere soţiilor
noastre. Deoarece nu voi putea cuprinde într-un singur capitol tot ceea ce
agreează femeile, vă propun să urmărim câteva dintre cele mai importante
modalităţi de stimulare sexuală în scopul unui plus de bucurie în căsniciile
noastre.

Rămâneţi în viteza întâi!

Fiul meu cel mai mic a învăţat de curând să conducă Mazda noastră
cu cinci viteze. Nu m-am mirat că nu i-a fost uşor cu ambreiajul. Ne
amintim cu toţii de experienţa enervantă a primelor lecţii de coordonare a
ambreiajului cu acceleraţia. M-a mirat însă dificultatea cu care a învăţat să
schimbe vitezele. La început, obişnuia să schimbe din viteza întâi într-a
doua şi apoi într-a treia înainte de a avea suficiente rotaţii pe minut pentru
a propulsa maşina. Ne găseam adesea urcând pe o pantă fără a avea forţa
necesară pentru a ajunge în vârf.
Cred că această analogie descrie modul în care bărbaţii simt nevoia
să ajungă direct în viteza a cincea cu o femeie înainte ca aceasta să aibă
suficientă energie sexuală pentru a ajunge la vârf. Motivul e că tahometrul
nostru sexual ajunge la linia roşie după aproximativ cinci minute şi simţim
nevoia să schimbăm vitezele.
Într-o după-amiază, în timpul unui preludiu, Cindy îmi mângâia
umerii, spatele, gâtul, capul, braţele şi mâinile. Mă gândeam, „Aşa, mai
bine angajam un maseur". Bineînţeles, ea făcea ceea ce şi-ar fi dorit să-i
fac eu. Pentru că motorul ei abia ajunsese la o mie de turaţii pe minut,
avea nevoie ca eu să mă mişc mai încet şi nu să schimb vitezele până la
linia roşie. Dacă doriţi să întâmpinaţi preferinţele sexuale ale soţiei,
rămâneţi în viteza întâi până când ea este cea pregătită să schimbe
vitezele. Nu vă grăbiţi. Daţi-i timp să se încălzească. V-ar ajuta să aflaţi ce-
i place. Nu vă imaginaţi că îi place un lucru numai pentru că l-aţi mai făcut
de o mie de ori înainte. Întrebaţi-o ce-i face plăcere. Aflaţi în ce ritm şi
unde îi place să fie mângâiată. În acest scop, aţi putea recurge la vin joc
pe care Cindy şi cu mine l-am practicat din când în când. Vă garantez că
soţia va fi încântată.
Alegeţi o seară când nu doriţi să fiţi deranjaţi. Anunţaţi-vă soţia că
aveţi de gând să faceţi dragoste cu ea aşa cum îşi doreşte. Fiecare
atingere sau mişcare vor avea ritmul şi locul pe care le alege ea însăşi. Nu
uitaţi: scopul nu e satisfacţia voastră, ci a ei. Aflaţi cum îi place să fie
mângâiată peste tot.

Urmaţi-i indicaţiile

Veţi descoperi, probabil, că-i place să rămâneţi în aceeaşi viteză

pentru o perioadă mai lungă decât vă convine. Aveţi răbdare. Încetiniţi.
E uimitor faptul că şi Solomon a făcut referiri, poetice e drept, cu
privire la gradul de excitare al miresei sale şi la modul în care fluidele ei
înlesnesc calea spre orgasm. Solomon scria despre mireasa lui ca fiind „o
fântână din grădină, un izvor de ape vii ce curge din Liban" (Cântarea
Cântărilor 4:15). E fermecător cum, prin inspiraţie divină, el ridică în slăvi
frumuseţea şi parfumurile îmbătătoare izvorâte din trupul înfierbântat al
miresei sale (Cântarea Cântărilor 4:13-14).
Pe măsură ce deveniţi mai eficient în stimularea sexuală a soţiei, ea
va avea senzaţii tot mai puternice. Astfel, nivelul propriei voastre plăceri
va creşte. Aşa cum am amintit, nimic nu-i provoacă mai mult pe bărbaţi
decât intensitatea plăcerii soţiei. Însă trebuie să aflăm ce provoacă
această intensitate.

Orgasmul emoţional
 Ar putea să vă surprindă faptul că o femeie nu trebuie să ajungă la
orgasm de fiecare dată pentru a fi satisfăcută. În timpul studiilor, soţiile
studenţilor se întâlneau periodic pentru a asista la diverse conferinţe. Au
fost şi ocazii când acestora li se dădea cuvântul pentru a face scurte
mărturisiri.
După o asemenea întâlnire, Cindy a venit acasă foarte nerăbdătoare
să-mi redea cuvintele uneia dintre soţii. Tânăra femeie urcase la microfon
şi anunţase că vorbele ei ar putea înlătura, poate, o mare tensiune cu care
credea că femeile se confruntă. A spus, apoi, „Am crezut întotdeauna că
orgasmul e fizic. Noaptea trecută am avut un orgasm emoţional şi ştiu
acum că acestea nu sunt, de fapt, fizice, ci emoţionale".
Am râs amândoi deoarece ştiam că, într-o zi, acea femeie va avea
probabil un orgasm fizic de zile mari şi că, atunci, se va simţi oarecum
stânjenită de discursul ţinut. Pe de altă parte, gândindu-ne mai bine, ne-
am dat seama că avea dreptate. Este posibil ca femeile să găsească
plăcere adevărată în sex fără a ajunge la orgasm de fiecare dată. Pentru
noi, ca bărbaţi, acest lucru e de neînchipuit. Unul dintre motive este faptul
că sexul ne oferă eliberarea unei energii sexuale. Odată angajaţi într-un
preludiu, accidentala întrerupere poate fi chiar dureroasă. Dimpotrivă,
tensiunea sexuală se acumulează gradat în cazul unei femei. Dacă această
tensiune nu ajunge la nivelul la care ea simte nevoia unui orgasm, nu
forjaţi nota.

Sex în vasul de lut

După ce aţi descoperit ritmul şi modul în care puteţi oferi plăcere

soţiei, încercaţi să nu urmaţi aceeaşi cale de fiecare dată când sunteţi
împreună. Ca bărbaţi, obişnuim să adoptăm o tehnică pe care o repetăm la
nesfârşit. E în regulă, dar asiguraţi-vă că aveţi în rezervă şi alte metode.
Una dintre acestea ar putea fi „sexul în vasul de lut". E genul de
întâlnire care, pentru a se împlini, cere toată ziua şi noaptea. Începe
dimineaţa cu o îmbrăţişare prelungită şi un sărut, urmate de promisiunea
unei ieşiri la cină. Urmează o convorbire telefonică afectuoasă. Apoi un
bilet romantic şi flori / o floare.
Observaţi alternativa „flori / o floare". Am optat pentru acest mod de
exprimare deoarece am descoperit cu câţiva ani în urmă că orice gest
romantic îmi aduce un nou câştig în relaţia cu soţia mea. Şi valoarea
acestuia e aceeaşi, fie că e vorba de un singur trandafir sau de o duzină.
Astfel că am decis să câştig cât mai multe puncte făcând daruri mai puţin
scumpe, însă mult mai des.
Aduceţi o floare sau un buchet. Puneţi-le într-o vază şi daţi-i soţiei un
sărut. Am descoperit de-a lungul timpului că Cindy agreează plimbările
împreună cu mine. Descoperiţi ce îi place soţiei să facă împreună cu voi şi
oferiţi-i această plăcere.
Dacă aveţi copii, asiguraţi-vă că este cine să stea cu ei de-a lungul
serii. Nu uitaţi că trebuie să înlăturaţi orice presiune. În timpul cinei,
spuneţi-i cât de mult o iubiţi şi ce importanţă are în viaţa voastră, chiar
dacă nu vă găsiţi cuvintele cu uşurinţă. Un citat din Cântarea Cântărilor
ales la întâmplare poate dezvălui afecţiunea şi iubirea lui Solomon faţă de
mireasa sa. Dacă nu ştiţi ce să spuneţi, iată câteva sugestii.
 „Eşti frumoasă".
„Sunt fericit că împart totul cu tine".
„Ochii tăi sunt tulburători".
„Sărutul tău e dulce".
„Îmi place să-ţi privesc şi să-ţi mângâi picioarele".
„Sunt nerăbdător să te ating peste tot".
„Sunt nerăbdător să-ţi simt trupul lipit de mine".

Când ajungeţi acasă, faceţi o baie înspumată sau un duş împreună.

După ce v-aţi uscat, faceţi un masaj. În pat, amintiţi-vă - aveţi răbdare.
Aşteptaţi până la viteza potrivită. Acest tip de sex nu poate avea loc în
fiecare zi sau în fiecare săptămână. Dar ar trebui să încercaţi măcar o dată
pe lună.

Sexgurmet

Pentru că nu suntem nici unul dintre noi bucătari rafinaţi, ne vedem

obligaţi să mergem altundeva pentru a savura o astfel de bucătărie. Sexul
„în vasul de lut", oricât de plăcut, are loc acasă. Aveţi nevoie, din când în
când, să găsiţi, împreună cu soţia, un decor mai romantic. Nu trebuie să fie
foarte scump, însă trebuie să-i dea soţiei un sentiment deosebit.
Pentru ultima zi de naştere a soţiei mele am rezervat, pentru a-i face
o surpriză, un apartament într-unul dintre hotelurile locale. Înainte de a ieşi
la cină, am rugat-o să-şi împacheteze nişte lucruri pentru o noapte.
Am cumpărat un buchet de flori nu foarte scumpe (valorau, totuşi,
punctul câştigat) şi am rugat un prieten să le ducă la hotel înainte de
sosirea noastră. Când Cindy a intrat în cameră, aranjamentul floral se afla
deja într-o vază pe măsuţa de cafea.
Din acel moment n-a trebuit decât să am răbdare. Întreaga noapte a
fost dedicată atenţiei faţă de ea.

Sex cu microunde

Dacă doriţi să-i oferiţi soţiei sex „în vasul de lut" şi „gurmet” În mod
regulat, ea va dori, probabil, la rândul ei, să vă ofere „sex cu microunde".
De fapt, e un fel pe care ea însăşi îl poate aprecia uneori. Când nu aveţi
foarte mult timp la dispoziţie, daţi-i să înţeleagă că nu puteţi să-i oferiţi
pregătirea în „vasul de lut", însă că v-ar plăcea, dacă ar fi de acord, să
puneţi câte ceva în cuptorul cu microunde.
Desigur, sexul cu microunde se prezintă în diverse ambalaje.
Acestea includ contactul propriu-zis sau doar stimularea manuală. Sunt şi
alte tipuri de sex cu microunde, şi, împreună cu soţia, sunteţi liberi să
faceţi orice vă provoacă plăcere atâta vreme cât acest lucru nu aţâţă
dorinţa păcătoasă sau vă răneşte conştiinţa.
Dacă acesta e singurul fel al meniului, soţia nu va fi foarte încântată.
Dar dacă ştie că sunteţi dornic să-i oferiţi ceea ce îi e necesar, ea va fi de
acord să aibă grijă de nevoile noastre fizice chiar şi aşa.

Trei: nu trebuie să vă respingeţi soţia

 În excelenta sa carte, Marte şi Venus în dormitor, John Gray notează, „Din
punct de vedere biologic şi hormonal, comportamentul sexual al bărbaţilor
e mult mai intens decât al femeilor. În mod cu totul natural, mintea lor e
preocupată de acest aspect în majoritatea timpului. Şi pentru că bărbatul
şi-l doreşte atât de mult, se va simţi mereu respins atunci când nu-l
obţine".
Reacţia instinctivă în faţa respingerii este retragerea. Dispoziţia unui
bărbat în asemenea situaţii îmi sugerează aricii de mare găsiţi după maree
pe coasta Oregonului. Aceste minunate creaturi arată ca o floare deschisă.
Dar atunci când îi înţepi cu un băţ în centrul moale, aricii de mare se
strâng ca un ghem.
Soţiile noastre ne pot arăta în diverse moduri dacă sunt sau nu
interesate de sex. Şi ştim cum să citim orice semnal. Se întorc spre noi sau
stau cu spatele când se culcă? Se plâng de oboseală sau ne spun cuvinte
drăgăstoase? Poartă veşminte senzuale sau vechea cămaşă de noapte din
bumbac? Ne spun că trebuie să se trezească dimineaţa devreme sau nu se
pune problema somnului? Încuie uşa şi dau dramul unei melodii romantice,
sau potrivesc ceasul deşteptător? Ce se întâmplă dacă atunci când vrem
să le mângâiem, ne spun: „Mă gâdili", „Pielea mea e sensibilă în seara
asta", „Nu-mi place" sau „Au!"?
Pentru că bărbaţii sunt atât de sensibili în ceea ce priveşte sexul,
orice lipsă de interes din parte soţiei e ca o înţepătură ca un atac la
propriul sentiment - îl face pe acesta să se strângă în interior. Atunci când
se întâmplă astfel, bărbatul va ezita să mai facă alte avansuri. Şi, în timp,
ar putea chiar să-şi piardă interesul faţă de soţia sa.
Trebuie să înţelegem că gesturile soţiei noastre nu au, de obicei,
semnificaţia unui refuz personal. Ar putea chiar să nici nu însemne că nu-şi
doresc sex. Când se întâmpla să o întreb pe Cindy dacă mă doreşte, îmi
răspundea cu „Nu ştiu". La început, am crezut că asta înseamnă „Nu!" Dar
am descoperit, mai târziu, că într-adevăr nu ştia. Astfel, în faţa
dezinteresului ei am continuat cu „Ce-ar fi să mă îmbrăţişezi un pic?" Ce
era, de fapt? Aproape întotdeauna se afla într-o dispoziţie neutră şi nu
avea nevoie decât de răbdarea mea. E adevărat, poate, că dorinţa voastră
sexuală e mai puternică decât cea a soţiei. Poate că vă doriţi să se
întâmple de trei ori zi, în timp ce ea n-are chef decât de două (glumeam).
Serios, însă, diferenţele dintre atitudini pot să vă dea sentimentul
respingerii. E important să înţelegeţi că e posibil ca soţia să nu vă
respingă. Nevoia ei e, pur şi simplu, mai puţin intensă decât a voastră.
Trebuie să vă daţi seama că Dumnezeu v-a lăsat împreună ştiind că soţia
voastră are nevoie de surplusul de afecţiune pe care i-l puteţi oferi datorită
energiei voastre sexuale.
Indiferent de cât de respinşi sau jigniţi vă simţiţi, nu trebuie să vă
îndepărtaţi de soţii. E păcat. Trebuie să ne găsim timpul de a-i întâmpina
nevoile sexuale, chiar şi atunci când suntem tentaţi să ne înstrăinăm.

Patru: cultivaţi o legătură spirituală

Pavel spunea, „Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât

doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi
cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana,
din pricina nestăpânirii voastre" (1 Corinteni 7:5).
Am citit nenumărate cărţi despre sex şi n-am descoperit niciunde
vreo observaţie legată de acest verset. Şi, totuşi, cred că e deosebit de
important pentru sănătatea sexuală a soţilor. De ce? Pentru că relaţia
voastră sexuală e menită de Dumnezeu să oglindească uniunea spirituală.
Nimic nu întăreşte viaţa unui cuplu mai puternic decât rugăciunea.
Deoarece Dumnezeu ştie acest lucru, ne spune să ne abţinem numai
atunci când amândoi soţii sunt de acord să se dedice rugăciunii, individual
sau împreună. Tristul adevăr este că majoritatea bărbaţilor se roagă foarte
rar împreună cu soţiile lor. Poate pentru că se simt inferiori spiritual faţă de
soţii. Poate pentru că rugăciunile lor nu par să fie atât de profunde. Sau
poate că sunt doar ocupaţi şi nu cred că au timp suficient.
Fie că aveţi obiceiul de a vă ruga împreună cu soţia, fie că nu, vreau
să vă conving să faceţi acest experiment timp de o lună. Înainte de a vă
culca, rugaţi-vă împreună cu ea în fiecare seară. Cu alte cuvinte, nu
recitaţi o rugăciune învăţată în copilărie. Vorbiţi-i lui Dumnezeu împreună
cu soţia. Vorbiţi despre nevoile vieţii, despre căsătorie, despre familie.
Dacă e pentru prima oară, veţi fi uimiţi cât de mult vă apropie acest lucru.
Apoi, stabiliţi o perioadă de abstinenţă sexuală pentru a vă putea
ruga împreună. Această perioadă trebuie raportată la frecvenţa
contactelor sexuale. Dacă acestea au loc în fiecare zi, o pauză de cinci zile
va însemna mult. Dacă se întâmplă o dată pe săptămână, două săptămâni
vă vor pune la încercare voinţa. Nu prelungiţi această perioadă până acolo
încât să fiţi tentaţi de a vă satisface singuri sau de a căuta satisfacţie
altundeva.
Această perioadă de rugăciune vă va aduce viaţa mai aproape de
Dumnezeu şi vă va apropia de soţie. Vă va curăţa de orice amărăciune şi
vă va reînnoi dragostea. Când veţi fi din nou împreună, sentimentul va fi
acelaşi ca în luna de miere.

Bucuraţi-vă de darurile lui Dumnezeu

La a douăzeci şi cincea aniversare a căsătoriei, Cindy şi cu mine am

petrecut zece zile în Hawaii. Se aflau acolo nenumărate cupluri proaspăt
căsătorite. Nu erau greu de observat pentru că se ţineau tot timpul de
mână, de braţ sau se priveau îndelung în ochi. Am hotărât să ne
comportăm la fel de-a lungul întregii excursii. La urma urmei,
comportamentul nostru făcea din noi o pereche mai îndrăgostită decât
oricare alta de acolo.
Cu cât ne exprimam mai mult afecţiunea în mod fizic, cu atât
sentimentul era mai puternic. Sunt convins că nu există nimic altceva care
să menţină curăţenia sexuală decât iubirea faţă de propria soţie.
Comportaţi-vă la fel ca la prima întâlnire şi veţi descoperi că vechea
pasiune e încă trează - nu trebuie decât să o alimentaţi. Majoritatea
bărbaţilor descoperă că atunci când focul din căminul de acasă arde viu,
căldura focului de tabără nu mai e atât de atrăgătoare. Misiunea noastră e
de a nu lăsa niciodată acest foc să se stingă.

Subiecte de meditaţie
 1. Care sunt cele patru indicaţii ale lui Pavel date în 1 Corinteni
pentru o legătură dinamică?
2. Care sunt cele trei tipuri de sex pe care le-am descris? Care sunt
lucrurile pe care trebuie să le facă un bărbat pentru a întâmpina nevoile
sexuale ale soţiei?
3. Cum puteţi descoperi ce îi face plăcere soţiei?
4. Ce puteţi face pentru a aprofunda dimensiunea spirituală a relaţiei
din căsătorie?

Capitolul 13. Unelte pentru locurile înguste

Ernie Bellone, care locuieşte peste drum, are mai multe unelte pe
care nu le-a folosit niciodată decât toate uneltele mele. Fără glumă. Spune
că îi place să le aibă în cazul în care va avea vreodată nevoie de ele. E
uimitor cât de folositoare poate să fie o asemenea unealtă. Cu câţiva ani în
urmă, am montat o garnitură la capătul unei chei fixe pentru a rezolva o
problemă care credeam că-mi va lua cel mult treizeci de minute. Plănuiam
să scot vechiul robinet de la bucătărie şi să instalez unul nou. Nici o
problemă! Totul ar fi fost foarte uşor, doar că nu intra cheia în spaţiul
îngust dintre chiuvetă şi perete. Am testat toate unghiurile posibile, dar nu
reuşeam nicicum să ajung cu capătul cheii la piuliţă.
Aşa cum vă puteţi imagina, n-a fost una dintre experienţele cele mai
spirituale din viaţa mea. Chiar când mă gândeam să renunţ şi să recurg la
o metodă de neconceput - să chem instalatorul - mi-am amintit de Ernie.
După ce i-am explicat situaţia, a zâmbit: „Am un set de unelte speciale
pentru astfel de situaţii". A scos o cutie nedeschisă de pe un raft din garaj
şi mi-a dat-o. „E un set de extensii pentru cheile fixe. Tu vei fi primul care
le va folosi. Ştiam că vor fi utile într-o zi!" mi-a spus, cu un zâmbet. Trei
minute mai târziu am reuşit să scot afară prima piuliţă. Dintr-o dată,
imposibila lucrare devenise o nimica toată. Unealta potrivită a rezolvat
problema colţului la care nu putusem să ajung.

Unelte uşor de mânuit

Îmi pare rău că trebuie să vă spun, însă pe măsură ce viaţa eliberată

de dorinţa sexuală îşi vede de cursul ei, vă veţi afla uneori într-un astfel de
spaţiu îngust. Oricât aţi încerca, nu veţi reuşi să rezolvaţi nimic. Ispita,
dezamăgirea sau căderea vă va provoca teama că nu puteţi trece peste
momentul dificil. Şi atunci, veţi fi tentaţi să aruncaţi prosopul în ring.
Apelaţi, însă, la acest capitol. Consideraţi-l ca pe o cutie cu unelte care vă
vor ajuta să ieşiţi din colţul în care aţi fost înghesuit. Citiţi-l cu atenţie şi
veţi afla unde se află fiecare unealtă. Observaţi uneltele de care aţi putea
avea nevoie mai întâi astfel încât să le puteţi găsi cu uşurinţă. Dacă ştiţi că
uneltele există, într-o zi s-ar putea să le folosiţi.

Un calendar

Un calendar vă va fi de mare ajutor. Prin intermediul acestuia,

progresul va fi mai uşor de observat. Pentru a vă ţine la distanţă de dorinţa
sexuală, trebuie să trăiţi fiecare zi în parte. Nu vă gândiţi să renunţaţi
pentru o săptămână, o lună, un an. Începeţi fiecare zi cu hotărârea nouă
de a nu vă lăsa pradă dorinţelor, cel puţin pentru douăzeci şi patru de ore.
La sfârşitul fiecărei zile, marcaţi în calendar succesul înregistrat.
Dacă se întâmplă să cedaţi, subliniaţi în acest calendar ce a provocat
noua cădere. În timp, veţi observa, probabil, o anume ordine a apariţiilor
tentaţiei într-o săptămână, lună sau an. Veţi începe, de asemenea, să
identificaţi tipurile de situaţii care vă ademenesc.
O dată ce aceste reveniri vor fi marcate pe calendar, veţi fi capabili
să anticipaţi perioadele de vulnerabilitate şi să le rezolvaţi cu mai multă
eficienţă.

O apărătoare împotriva obişnuinţelor

O drujbă de calitate este întotdeauna prevăzută cu o apărătoare

pentru a putea tăia lemnul fără pericolul tăierii degetelor. În cazul
comportamentului sexual dependent, aveţi de nevoie de astfel de
apărători. Este deosebit de important să identificaţi circumstanţele,
conversaţiile şi relaţiile care vă determină să treceţi la acţiune. Orice
obiect sau întâmplare provocatoare trebuie dotate cu astfel de apărători.
Vă puteţi crea un scut prin identificarea obişnuinţelor care provoacă
gesturi manifeste ale dependenţei şi înlăturarea lor din viaţă voastră.
Folosiţi următorul tabel pentru a vă proteja împotriva obişnuinţelor.

Obişnuinţe Cum să le evit

1.__________________________
2.__________________________
3.__________________________
4.__________________________
5.__________________________
6.__________________________
7.__________________________
1.__________________________
2.__________________________
3.__________________________
4.__________________________
5.__________________________
6.__________________________
7.__________________________

Autosugestia sănătoasă

În timp ce dorinţa urmăreşte să vă sufoce gândurile şi sentimentele

cu ruşine şi ură de sine, trebuie să contraatacaţi cu gânduri şi cuvinte
pozitive bazate pe Scriptură. Repetaţi următoarea frază cu glas tare de-a
lungul zilei: „Dumnezeu mă iubeşte necondiţionat, primesc iubirea Lui şi
nu mă resping pe mine însumi".
Cu cât o veţi repeta mai mult, cu atât mai repede o veţi şi crede. Cu
cât o credeţi mai repede, comportamentul vostru va fi cu atât mai curând
în acord cu semnificaţia ei.

O echipă de susţinere

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să trăiţi singuri, v-ar fi pus pe o insulă

pustie. Dar nu e aşa. El doreşte să ţinem unii la alţii şi să ne ajutăm pe
măsură ce ne dobândim libertatea faţă de dependenţe.
Nu uitaţi, adevărata intimitate este cel mai adevărat duşman al unei
dependenţe. Aşa cum am văzut în capitolele 10 şi 11, aveţi nevoie de un
prieten care să vă iubească şi să vă accepte, să se roage pentru voi şi să
vă spună adevărul. Indicaţiile din capitolul 11 sunt cruciale în întâlnirile cu
prietenii. Primul pas în depăşirea stării de dependenţă este acceptarea
faptului, în faţa lui Dumnezeu şi a unui prieten apropiat, că sunteţi
neajutoraţi. Atunci când admiteţi că propria viaţă v-a scăpat de sub
control, aceasta se va reechilibra.
Dar nu trebuie să uitaţi că dorinţele nu au dispărut pe de-a-ntregul.
Ele vor reveni şi vor încerca să vă provoace sentimentele de autonegare
chiar şi după ce aţi acceptat cu sinceritate în faţa unor prieteni că există o
problemă. Când sunteţi prinşi din nou în cursă, nu vă închideţi ca o scoică.
Ori de câte ori vă negaţi chinul, vă retrageţi din faţa lui Dumnezeu şi a
acelora care vă iubesc.
E foarte important să vorbiţi deschis despre încercări şi eşecuri cu
grupul care vă susţine. Ei trebuie să înţeleagă care vă sunt obişnuinţele şi
să vă încurajeze în a le evita. Sinceritatea este antidotul negării.

Speranţă şi răbdare

Nu trebuie să vă mire dacă după câteva zile sau săptămâni de

abstinenţă, dorinţa iese din grota ei mai sălbatică decât înainte.
Dependenţele sunt probleme cu rădăcini foarte adânci şi e nevoie de timp
îndelungat pentru a ne vindeca. Cuvintele lui Isaia ne încurajează: „dar cei
ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi
nu obosesc, umblă şi nu ostenesc" (Isaia 40:31).

Durerea

Pe măsură ce vă eliberaţi de dorinţa sexuală, e important să vă

amintiţi că nu durerea este adevăratul inamic. Durerea nu e decât o
unealtă care vă va face mai puternici. Nu fugiţi de durere şi nu încercaţi să
o anesteziaţi. Nu uitaţi că dependenţa a apărut atunci când aţi încercat să
vă calmaţi durerea. În cele din urmă, ceea ce a amorţit durerea a adus,
apoi, mai multă suferinţă. În loc să fugiţi de durere, rămâneţi deasupra ei
aşa cum aţi rămâne deasupra valului. Nevoia intensă de a vă potoli dorinţa
păcătoasă se va retrage până la urmă.
Nimeni nu trece prin viaţă fără să îndure greutăţi. Chiar şi apostolul
Pavel a avut parte de o durere covârşitoare când i-a fost pus un ţepuş în
carne (2 Corinteni 12:7-9). Chiar dacă nu ştim care a fost sursa durerii lui
Pavel, ştim că suferinţa lui a fost imensă. L-a implorat pe Dumnezeu să o
îndepărteze de trei ori. De trei ori, Dumnezeu a refuzat. Fără a îndepărta
cauza acestei suferinţe, Dumnezeu i-a dat lui Pavel şi mai mult har.
În loc de a se mânia pe Dumnezeu, Pavel a scris, „Deci mă voi lăuda mult mai
bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în
mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în
prigoniri, în strâmtorări, pentru Cristos; căci când sunt slab, atunci sunt
tare" (2 Corinteni 12:9-10). Pavel a învăţat cum să se sprijine pe harul
dumnezeiesc în perioada sa de suferinţă. Chiar dacă durerea n-a dispărut,
i-a fost însă dată puterea necesară pentru a o îndura cu demnitate. Din
fericire, acelaşi har vă poate fi dat şi vouă. Când vă doare, rugaţi-l pe
Dumnezeu să vă dea harul îndurării. Rugaţi-l să-şi manifeste puterea prin
slăbiciunea voastră.

O listă a consecinţelor şi a câştigurilor

De obicei, plăcerea trecerii la acţiune e limitată la câteva minute sau

ore, însă consecinţele se pot repercuta asupra întregii vieţi. Mulţi bărbaţi
dependenţi în trecut au descoperit că simpla comparaţie a consecinţelor
acţiunilor necurate cu beneficiile abstinenţei îi ajută să evite orice alte
gesturi dăunătoare. Deschideţi la capitolul 7 din când în când şi aduceţi
completări sau revizuiţi exerciţiile descrise acolo sub titlul Alcătuiţi o listă.

Lacrimile

Bărbaţii nu plâng în public, de obicei. Unii nu plâng nici atunci când

sunt singuri. Şi, cu toate astea, lacrimile sunt unelte care ne ajută să ne
vindecăm. Am citit undeva că lacrimile sunt calea prin care trupul se
eliberează de elementele chimice toxice. Lacrimile curăţă trupul şi sufletul.
Când le reţinem, îndiguim râul de emoţii care trebuie să curgă pentru ca
inima să ne rămână pură. Chiar şi Isus a plâns. Când prietenii Săi, Marta şi
Maria, au plâns asupra trupului fratelui lor Lazăr, Isus a plâns şi El (Ioan
11:35). Mâinile Sale aspre de dulgher au şters lacrimile de pe obraz.
Amintindu-vă durerile suferite, veţi simţi probabil nevoia să plângeţi.
Dezamăgirea şi-a luat tributul. Nu vă sfiiţi să plângeţi. E în regulă. Plângeţi-
vă dezamăgirile şi pierderile. Dumnezeu înţelege. În timp ce plângeţi,
imaginaţi-vă că Isus vă îmbrăţişează cu braţele Sale puternice. Dumnezeu
vă iubeşte şi doreşte să vă vindece rănile.

Iertarea

Iertarea este o unealtă de nepreţuit pentru vindecare şi eliberarea

de dorinţe. Există trei dimensiuni al iertării pe care trebuie să le asumaţi.

Primirea iertării
Orice aţi fi făcut, Dumnezeu vă oferă iertarea. Indiferent de cât de
îngrozitoare e ruşinea şi cât de chinuitoare e vina, iertarea vă aparţine. Nu
trebuie să vă aplicaţi pedepse la nesfârşit pentru greşelile din trecut. Isus a
murit pe cruce şi a fost pedepsit în locul vostru. A luat asupra Sa toată
greşeala şi a suferit pedeapsa meritată de voi (2 Corinteni 5:21; Romani
5:8). Trei mai zile mai târziu, El a înviat din morţi, lăsând vina şi ruşinea
îngropate pentru totdeauna.
Iertarea Sa vă stă la îndemână. Nu trebuie decât să-i spuneţi că
doriţi să Îl acceptaţi şi să-i acceptaţi iertarea (Ioan 3:16). O dată ce aţi fost
iertaţi de Dumnezeu, nu e nevoie să vă autocondamnaţi. Dacă auziţi glasul
învinuirii de sine, spuneţi-vă: „Dumnezeu mă iartă şi eu însumi mă iert".

Iertarea altora
 Aşa cum v-a iertat Dumnezeu, trebuie să-i iertaţi şi voi pe cei care v-
au făcut rău. Nu e uşor, mai ales dacă rănile sunt adânci şi încă deschise.
Însă vindecarea presupune înlăturarea lor prin iertarea celor care v-au
rănit.
„Dar nu pot să-i iert", aţi putea spune. „Nu înţelegi ce mi-au făcut".
Aveţi dreptate, nu înţeleg. Şi îmi pare teribil de rău că v-a durut. Dar,
cu siguranţă, această durere n-a fost mai mare decât cea a lui Isus atunci
când a fost pironit pe cruce de romani. Şi totuşi, Fiul lui Dumnezeu i-a
iertat pe ucigaşii Săi (Luca 23:34).
„Dar nu sunt Fiul lui Dumnezeu", aţi putea replica. Îmi dau seama.
Însă dacă vă întoarceţi înspre Dumnezeu, Fiul Său vă va da puterea de
care aveţi nevoie pentru a ierta. E o diferenţă între iertare şi reconciliere.
Reconcilierea poate apărea când persoana care a provocat răul îşi dă
seama de gravitatea acestuia şi încearcă să dobândească iertarea. Chiar şi
atunci când reconcilierea nu se întâmplă, trebuie să iertaţi. Puteţi să iertaţi
pe cineva fără a împăca vreodată. O dată ce i-aţi spus lui Dumnezeu că îl
iertaţi pe cel care v-a rănit, rugaţi-vă pentru acea persoană de fiecare dată
când vă amintiţi de acest rău. Rugăciunea e un antidot fundamental
împotriva amărăciunii şi a mâniei. De fapt, nu cred că e posibil să purtaţi
ranchiună faţă de cineva pentru care vă rugaţi neîncetat.

Căutarea iertării
E posibil să fi făcut rău altora în timpul comportamentului sexual
aberant. În timp ce rememoraţi trecutul vă veţi aminti, probabil, de oameni
pe care i-aţi rănit şi de a căror iertare aveţi nevoie. Înainte de a lua
legătura cu ei, gândiţi-vă la ce veţi spune. Evitaţi să aruncaţi vina pe ei
pentru acţiunile voastre. Nimeni nu va vrea să audă pe cineva spunând
ceva de genul, „După ce m-ai minţit şi mi-ai furat banii, m-am înfuriat şi ţi-
am aruncat câteva vorbe grele. Mă poţi ierta?" Fiţi sinceri şi la obiect. Când
iau legătura cu cineva căruia i-am făcut un rău, spun astfel: „Înţeleg acum
că te-am nedreptăţit. Îmi pare foarte rău. Mă poţi ierta?" Vă sugerez să
procedaţi la fel.
Îi încurajez pe oameni să recurgă la contactul personal sau la
convorbirea telefonică în astfel de cazuri. O scrisoare în care vă exprimaţi
dorinţa de a fi iertaţi nu e o idee bună decât dacă e singura modalitate de
comunicare. O scrisoare poate cădea în mâini străine pricinuind o şi mai
mare durere.
Persoanele rănite sunt uneori bănuitoare în faţa încercărilor de
împăcare. Ar putea chiar să nu dorească să ierte. Nu încercaţi să-i
convingeţi. Spuneţi-le că îi înţelegeţi şi rugaţi-i să se roage pentru voi.
Dacă se roagă pentru voi, va veni şi vremea când veţi primi iertarea. E
important să vă daţi seama că oamenii care vă iartă nu sunt obligaţi să-şi
reînnoiască relaţia cu voi. Nu căutaţi restabilirea totală a relaţiei. Aveţi
nevoie doar de iertare. Dacă se întâmplă mai mult, e minunat. Dar aveţi
grijă să nu exageraţi în aşteptările faţă de cealaltă persoană.
Nu uitaţi, de asemenea, să cântăriţi beneficiile iertării din partea
vinei persoane căreia i-aţi greşit în raport cu necazurile pe care le-aţi
putea provoca prin abordarea acelei persoane în legătură cu greşeala
săvârşită. Uneori, implică mai multă iubire acceptarea iertării lui
Dumnezeu şi atât.
 Meditaţie biblică

Nimic nu mă ajută mai mult să-mi păstrez puritatea sexuală decât

memorarea şi meditaţia asupra unor versete din Biblie care au legătură cu
nevoile mele. În vreme ce dependenţa distruge, meditaţia asupra Scripturii
ocroteşte adevărul din noi.
Următoarele pasaje s-au dovedit a fi foarte utile pentru mine.
Oricând sunt descurajat sau ispitit, le recitesc şi câştig siguranţă şi forţă.

Ispita
„Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea
omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi
peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi
din ea, ca s-o puteţi răbda" (2 Corinteni 10:13).
„Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi
cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. Nimeni,
când este ispitit, să nu zică: Sunt ispitit de Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu
poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare
este ispitit, când este atras de dorinţa lui însuşi şi momit. Apoi dorinţa,
când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce
moartea" (Iacov 1:12-15).

Îngrijorarea
„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre
la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţămiri. Şi pacea
lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile
în Cristos Isus" (Filipeni 4:6-7).

Gândurile necurate
„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste,
tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este
vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă
însufleţească" (Filipeni 4:8).

Dorinţa
„Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat
săvârşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului
său" (1 Corinteni 6:18).

Mulţumirea
„Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însuşi a
zis: 'Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi'" (Evrei
13:5).

Iertarea
„Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: 'Doamne de câte ori să iert
pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?' Isus i-a
zis: 'Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte'"
(Matei 18:2l-22).
 „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne
ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1:9).
„Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit!"
(Psalm32:l).

Rugăciunea
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.
Căci orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se
deschide" (Matei 7:7-8).

Părerea despre sine

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-
au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi" (2 Corinteni 5:17).
„Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele:
Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi
ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" (Psalm 139:13-14).
„Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc
eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o
trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine
însuşi pentru mine" (Galateni 2:20).
„Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile
de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile
de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este
ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Coloseni 3:l-3).

Rugăciunea

Rugăciunea înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. E modul prin care

rămânem legaţi de Cel care ne dă iubirea şi acceptarea Sa împreună cu
puterea de care avem nevoie pentru a ne ţine dorinţele în frâu. Însă
rugăciunile voastre nu-l obligă pe Dumnezeu să vă dea tot ce cereţi.
Aidoma unui tată care îşi refuză copilul, Dumnezeu vă poate refuza şi pe
voi. Refuzul unei cereri nu înseamnă lipsa iubirii. Toate acţiunile lui
Dumnezeu sunt motivate de iubire.
Dacă rugăciunea nu intră în programul vostru, vă sugerez să vă
rugaţi când conduceţi. Opriţi radioul şi purtaţi o conversaţie cu Dumnezeu.
Cu voce tare. Când acest lucru devine obişnuit, încercaţi să găsiţi timp în
fiecare zi pentru a rămâne singuri cu Dumnezeu şi a vă ruga.
Nu uitaţi, obiectul dorinţei vă dă iluzia intimităţii. Numai intimitatea
autentică cu Dumnezeu va scoate la iveală iluzia. Isus a spus limpede că
rămânem în El prin rugăciune şi meditaţie biblică (Ioan 15:7). Dumnezeu
vrea să vă bucuraţi de prezenţa Sa astfel încât nevoia iluziei intimităţii să
dispară. Consideraţi momentele de rugăciune şi lectură a Bibliei ca ocazii
de a vă apropia de Dumnezeu.

Postul

Pun problema postului cu o oarecare ezitare. Postul nu e menit

curelor de slăbire. E un instrument folosit pentru a ne concentra mintea şi
spiritul asupra lui Dumnezeu, pentru a ne nutri interior. Postul îmi
îmblânzeşte inima înspre Dumnezeu şi înspre alţi oameni mai mult decât
orice altă disciplină spirituală (Isaia 58:3-11). Mă învaţă să mă opun
dorinţei de mâncare, întărindu-mi, astfel, voinţa pentru alte lucruri.
Când postiţi, încercaţi să găsiţi timp pentru o perioadă mai lungă de
meditaţie biblică şi rugăciune. Rugaţi-l pe Dumnezeu să vă îmblânzească
inima şi să vă arate o cale nouă. Dacă doriţi să postiţi, consultaţi un doctor.
Trebuie să fiţi siguri că aveţi acordul doctorului şi urmaţi toate indicaţiile
pe care acesta vi le poate oferi.

Jurnalul

Încerc, în fiecare zi, să notez în jurnal. Nu înseamnă că scriu pagini

întregi de poezie, ci că urmăresc să reţin evenimentele cele mai
importante ale zilei pentru a-mi descrie starea spirituală. Încerc, de
asemenea, să scriu o rugăciune sau două astfel încât să mă pot întoarce la
ele când vor fi fost ascultate.
Un jurnal e modul concret de a-ţi hrăni natura spirituală. Nu uitaţi,
dependenţa vă distruge fiinţa lăuntrică. Meditaţia biblică, rugăciunea,
postul şi completarea unui jurnal vă întăresc spiritul ajutându-vă să aveţi o
intimitate mai profundă cu Dumnezeu.

Masturbarea

Chiar dacă majoritatea bărbaţilor admit să se masturbeze cel puţin

din când în când, mulţi nu sunt siguri de implicaţiile morale ale acestei
practici. Subiectul ar putea fi tratat cu mai multă uşurinţă dacă Biblia ne-ar
oferi o regulă definitivă privitoare la acest aspect. Nu e aşa. La fel ca în
multe alte cazuri, atunci când Dumnezeu nu defineşte o problemă direct,
oamenii dezvoltă opinii diferite.
De exemplu, David Wilkerson, în cartea sa Aceasta e iubirea? spune: „Masturbarea nu
e un dar dumnezeiesc pentru impulsurile sexuale. Masturbarea nu e un comportament
moral şi nu e iertată în Scripturi... Masturbarea nu e o distracţie
nevinovată". Pe de altă parte, Charlie Shedd, o autoritate creştină
respectată în domeniul sexologiei numeşte masturbarea un „dar de la
Dumnezeu".
Cei care cred că masturbarea e un comportament greşit încearcă să
aducă argumente prin referirea la personajul Onan din Vechiul Testament.
După moartea fratelui său, Onan a avut responsabilitatea de a dărui un
copil văduvei fratelui său, Tamar (Geneza 38:8-10; Deuteronom 25:5-6). Se
pare că Onan voia o legătură trupească cu Tamar, dar nu voia să aibă
copii. Pentru a o împiedica să rămână însărcinată, „vărsa sămânţa pe
pământ ori de câte ori se culca cu nevasta fratelui său" (Geneza 38:9).
Comportamentul lui Onan a fost într-atât de neplăcut lui Dumnezeu încât
Domnul i-a luat viaţa (Geneza 38:10).
Chiar şi o lectură neaprofundată a acestui pasaj dezvăluie faptul că
nu are nimic de a face cu masturbarea. Dumnezeu nu l-a pedepsit pe Onan
pentru masturbare. L-a pedepsit pentru că s-a folosit de Tamar pentru a-şi
satisface dorinţa sexuală fără a-şi îndeplini responsabilitatea faţă de
fratele său.
 Când e masturbarea greşită?

Opinia mea e că masturbarea este amorală. În anumite situaţii, e un

comportament acceptabil. În altele e cu desăvârşire greşit. Citind
Scripturile, am notat trei coordonate menite să ajute la clarificarea
corectitudinii sau erorii unui comportament.

Testul gândului

În Matei 5:28 Isus a spus, „Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o

femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui". În vreme ce
actul masturbării poate fi amoral, fantezia sexului cu altcineva decât soţia
este în mod cert greşită. Cuvintele lui Isus indică faptul că masturbarea e
greşită atunci când e însoţită de lectura unui material pornografic. Din
nou, nu actul masturbării este greşit, ci gândurile care îl însoţesc.

Testul autocontrolului

Masturbarea obsesivă este de asemenea păcătoasă.

Cu câţiva ani în urmă, un tânăr mi-a spus că se masturbează de
patru sau cinci ori pe zi. Întreaga sa viaţă se învârtea în jurul acestei
probleme, unde şi când să se masturbeze. Chiar dacă acest caz e extrem,
există alţi bărbaţi care descoperă că nu pot rezista îndemnului. În 1
Corinteni 6:12, Pavel scria, „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate
îmi sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să
pună stăpânire pe mine". În timp ce masturbarea poate să nu fie greşită, e
greşit să ne lăsăm viaţa controlată de obişnuinţa obsesivă sau
dependentă.

Testul iubirii

În timpul unei şedinţe de consiliere, o femeie a izbucnit: „Bill Shawn

nu mai vrea să facem dragoste. Când ne-am căsătorit asta era totul pentru
el. Acum, facem dragoste o dată pe lună şi numai după ce-l rog". Într-o
întâlnire privată, Shawn mi-a spus, „E mai uşor să citesc ceva pornografic
şi să mă masturbez. Fac lucrul ăsta de ani întregi. Mă scuteşte de agitaţia
grijii pentru nevastă".
Aş fi vrut să-i pot spune lui Bill că are un comportament ciudat. Însă,
de fapt, bărbaţii preferă satisfacţia sexuală fără intimitate şi renunţare de
sine. Evident, atunci când masturbarea seacă energia sexuală a unei
persoane, soţia va suferi consecinţele.
Am văzut, în capitolul anterior, că apostolul Pavel le-a poruncit
soţilor să întâmpine nevoile sexuale ale soţiei (1 Corinteni 7:3). E greşit din
partea unui bărbat să se masturbeze când acest lucru îl împiedică să
satisfacă nevoile soţiei.

Când e masturbarea acceptabilă?

Există tot atâtea situaţii câţi bărbaţi. Ar fi imposibil şi nesăbuit din

partea mea să încerc să surprind toate ipostazele. Cred că cele trei teste
pe care le-am menţionat oferă o schemă aplicabilă în majoritatea
situaţiilor. Întrebaţi-vă:
1. „Comportamentul meu implică gânduri necurate?"
2. „Pot să-mi controlez comportamentul sau sunt controlat de dorinţe?"
3. „Comportamentul meu mă împiedică să satisfac nevoile sexuale
ale soţiei?"
În ultimă instanţă, fiecare dintre noi trebuie să decidă înaintea lui
Dumnezeu dacă atitudinile şi acţiunile noastre îi sunt plăcute sau nu.

Recăderea

Aş vrea să vă pot garanta că nu veţi cădea niciodată din nou în

păcat. Nu pot. Dar dacă vă poticniţi, nu renunţaţi la căutarea eliberării.
Aţi putea fi tentaţi să gândiţi: „ Acum că am eşuat, pot la fel de bine
să renunţ". Trebuie să evitaţi un astfel de mod de gândire distructiv! Dacă
recădeţi, ridicaţi-vă din nou. Nu va trebui să luaţi totul de la început.
Concentraţi-vă asupra faptului că aţi rezistat o vreme fără desfrâu. Faceţi
în aşa fel încât dezamăgirea să vă amintească cât de vulnerabili sunteţi şi
cât de mult depindeţi de Dumnezeu. Să vă amintească de situaţiile pe care
trebuie să le evitaţi.
Dumnezeu v-a iertat. Trebuie să-i acceptaţi iertarea şi să mergeţi mai
departe. Dacă Domnul Universului v-a iertat, nu trebuie să sfârşiţi în
autocondamnare.

Un ultim gând

Aş vrea să putem vorbi, doar noi doi, despre cum poţi pune în
practică ceea ce ai învăţat. Bineînţeles că nu e posibil. Aşa sunt făcute
cărţile.
Dar înainte de a ne despărţi, vreau să-ţi reamintesc că nimic în viaţă
nu poate înlocui apropierea intimă de Dumnezeu, de soţia ta, de prietenul
tău. În cele din urmă, o viaţă curată este o viaţă a legăturilor noastre cu
cei pe care îi iubim cel mai mult şi cu cei care ne iubesc cel mai mult. Nu
uita. Şi, mai ales, nu uita că Dumnezeu e de partea ta.

Subiecte de meditaţie

1. Revedeţi acest ultim capitol şi notaţi uneltele de care credeţi că

veţi avea nevoie în viitor.
2. Alegeţi un verset din Scriptură care vă ajută cel mai mult şi
meditaţi asupra lui timp de o săptămână, rugându-l pe Dumnezeu să aveţi
experienţa realităţii pe care acest verset o reprezintă. Încercaţi să
memoraţi pasajul.
3. Pe care dintre ideile acestui capitol le veţi pune în practică mai
întâi? De ce?

Note

1. Tim Allen, Don't Stand Too Close to a Naked Man (New York: Hyperion, 1994), 53-
54
 2. Mike Mason, The Mystery of Marriage (Portland, Ore.: Multnomah Press, 1985),
115.
3. Ibid.,114.
4. S. Craig Glickman, A Song for Lovers (Downers Grove, Ill.InterVarsity Press,
1976), 21.
5. Ibid., 24-25.
6. Judson Poling and Bill Perkins, The Journey (Grand Rapids: Zondervan, 1996), 3.
7. H. Eist and A. Mandel, „Family Treatment of Ongoing Incest Behavior", Family
Process (1967), 7:216.
8. Patrick Carnes, Out of the Shadows (Minneapolis: CompCare, 1983), 160.
9. Ibid.,27.
10. Craig Nakken, The Addictive Personality (New York: Harper & Row, 1988), 24.
11. Eugene H. Peterson, The Message (Colorado Springs: NavPress, 1993,
1994,1995), 375.
12. John Bradshaw, Healing the Shame That Binds You (Health Communications), 12-
13.
13. M. Scott Peck, People of the Lie (New York: Simon & Schuster), 76.
14. Ibid.,76.
15. John Bradshaw, Bradshaw on the Family (Deerfield Beach, 111.: Health
Communications, 1988), 163-64.
16. Ibid.,165.
17. Claude M. Steiner, Scripts People Live (New York: Grove Press, 1974).
18. Abraham Twersky, Addictive Thinking (San Francisco: Harper & Row, 1990), 79-
80.
19. Allen, Don't Stand Too Close, 84.
20. Ibid., 86-87.
21. „In Search of the Real Bill Gates", Time (January 13,1997).
22. „Billionaire Gates to Give Away Fortune in His Fifties", Orlando Sentinel (June
3,1993).
23. „In Search of the Real Bill Gates", 56.
24. Herb Goldberg, The Hazards of Being Male (New York: New American Library,
1976), 115.
25. Goldberg, The Hazards of Being Male, 133.
26. Ibid., 136-37.
27. John Gray, Mars and Venus in the Bedroom (New York: HarperCollins,1995) 86.
28. David Wilkerson, This Is Loving? (Ventura, Calif.: Gospel Light, 1972), 40; as
quoted by Jim Burns, Radial Respect (Eugene, Ore.: Harvest House, 1991), 158.
29. Charlie Shedd, The Stork Is Dead (Waco, Tex.: Word, 1968), 83; as quoted by
Burns, Radial Respect, 159.
 CUPRINS
ISPITIREA DREPŢILOR.......................................................
PARTEA I : Sensul luptei.............................................................................................................
Capitolul 1. De ce trupul gol al femeii arată atât de bine...........................
Capitolul 2 . De ce alte femei arată mai bine..............................................
Capitolul 3. Sunt prins si nu am scăpare.....................................................
PARTEA A II A: Acceptarea luptei...............................................................................................
Capitolul 4 . Ridică steagul alb....................................................................
Capitolul 5 . Scoate totul la lumină.............................................................
Capitolul 6 . Familia de origine................................................................................................
PARTEA A III A : Dobândirea libertăţii.............................................................
Capitolul 7. Alegerea stăpânului.................................................................
Capitolul 8. Învierea..................................................................................................................
Capitolul 9. Dincolo de cercul vicios al dependentei................................................................
PARTEA A-IV-A : O viaţă în libertate până la sfârşit........................................
Capitolul 10. Cât de dificilă poate fi o îmbrăţişare......................................
Capitolul 11. Arta pierdută a camaraderiei.................................................
Capitolul 12. Sex pur................................................................................................................
Capitolul 13. Unelte pentru locurile înguste.............................................................................
CUPRINS......................................................................................................................................