Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Braga Arhetipologia

Braga Arhetipologia

Ratings: (0)|Views: 4|Likes:
Published by Adina Sorohan

More info:

Published by: Adina Sorohan on Jul 28, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/20/2014

pdf

text

original

 
CORIN BRAGA
10 STUDII DE ARHETIPOLOGIE
ORADEA
ARHETIPOLOGIA CA METODĂ COMPARATISTĂSchiţată ca disciplină în căutările lui Goethe asupra "fenomenelor originare" ale unei
Weltliteratur,
literatura comparată a fost modelată ca ştiinţă de către pozitivismul veacului al XIX-lea. Marii ei teoreticieni, de la Joseph Texte la Paul Van Tieghem si Fernand Baldensperger, erauinteresaţi de studiul sistematic al influenţelor şi relaţiilor, al căilor şi canalelor de comunicare întrescriitori, mişcări şi curente. Scopul lor era de a strînge toate informaţiile necesare pentru a ridicaharta istorică şi geografică a migraţiilor temelor si formelor literare. Or, declinul mentalităţii pozitiviste a lăsat literatura comparată într-o profundă criză hermeneutică şi identitară, enunţată deR. Wellek în anii '50. Procedura "ştiinţifică" este resimţită tot mai acut ca vetustă, obiectivulempiric-informaţional a devenit tot mai nesatisfăcător, în aceste condiţii, este nevoie de o nouămetodă care să ofere demersului comparatist o raţiune suficientă si un instrument eficient. Una dinalternativele cele mai bogate în posibilităţi este ceea ce am putea numi pe scurt "arhetipologia".Etimologic, termenul "arhetip" se compune din âpx"n (început, punct de plecare, principiu,substanţă primă) şi din tunoq (formă, figură, tip, model). Arhetipul desemnează, aşadar, tiparele(atît în ordine cronologică, cît si logică) unor serii de fenomene. El vine să răspundă unei întrebăride ordin cognitiv, ce se regăseşte şi în demersul comparatist: ce sînt şi cum funcţioneazăelementele invariante ce apar în viziunea noastră despre lume? Conceptul încapsulează treirăspunsuri diferite, stratificate de-a lungul istoriei sale ce se întinde pe mai mult de două milenii.Pentru a-i conferi aplicabilitate hermeneutică, trebuie delimitate aceste accepţii divergente, care, prin suprapunere, duc la o inflaţie de sens. Astfel, în timp, invarianţii arhetipali ce structureazăreprezentările noastre asupra realităţii au primit trei tipuri de explicaţii, după natura lor: metafizică
(ontologică), psihologică (antropologică) şi culturală. Fiecare dintre ele au fost folosite, în epoci si încontexte culturale diferite, drept instrumente în analiza textelor religioase, filosofice sau literare.
1. Arhetipul metafizic
în accepţia metafizică, arhetipul este o esenţă (ouată) ontologică. Deşi intră în relaţie cu categoriileraţiunii (vor)td), arhetipul nu poate fi redus la o existenţă subiectivă, el este funciar o prezenţăobiectivă, de dincolo de fiinţa umană. După locul (tonoq) subzistenţei lor, arhetipurile ontologice aufost concepute în două moduri: 1.1. ca esenţe transcendente; 1.2. ca esenţe imanente lumii.1.1. Ideea transcendenţei arhetipurilor, plasate într-un ujtepoupâvioq tonoq, este specifică tradiţiei platoniciene. In
Timaios,
Platon vorbeşte de eî5t), esenţe eterne şi indivizibile, care au o naturăinteligibilă şi imaterială şi subzistă în afara lumii fenomenale. Toate lucrurile sensibile (aicS-nta),supuse timpului şi distrugerii, sînt fabricate de către Sriuioupyoq din materia amorfa după modelulacestor ei8-n. Lumea terestră este o imagine (sîScoXov), o copie (
EÎKOOV
) a lumii esenţelor. Fiecareclasă de creaturi, naturale sau artificiale, are un ex8oq perfect, ce garantează unitatea în sînulmultiplicităţii.Tradiţia iudeo-crestină a preluat si ea ideea transcendenţei arhetipurilor, în
 De opificio mundi,
Filondin Alexandria reuneşte în noţiunea de dpetuTiov conceptele platoniciene de eî8oq (esenţătranscendentă) şi iSea (esenţă inteligibilă): arhetipurile sînt ideile lui Dumnezeu (vorţaeic; 9eou). Cumgîndirea divină este identică Logosului creator, ideile lui Dumnezeu nu sînt altceva decît prototipuriletuturor speciilor create în cursul Facerii. Adam şi Eva sînt arhetipurile rasei umane, plăsmuite cafăpturi perfecte de Dumnezeu însuşi; din acest cuplu derivă, după cădere, prin înmulţire (procreaţie),umanitatea care populează pămîntul. în continuare, conceptul de "arhetipuri imateriale"
(principales formae, rationes rerum
etc.) ce alcătuiesc intelectul divin
(quae divina intelligentia continentur)
seregăseşte în patristica creştină, la Irineu, Augus-tin, Pseudo Dionisie Areopagitul şi alţii.Accepţia arhetipului ca esenţa suprafenomenală va reveni la toţi filosofii şi metafizicienii care careacordă prioritate ontologică unui principiu transcendent (Dumnezeu, Pleroma gnostică, Unul la Plotin,
 
Voinţa la Schopenhauer), din care derivă, prin creaţie, emanaţie, decădere, evoluţie dialectică etc.,trecînd prin matricea ideilor, lumea fenomenală.1.2. Ideea imanenţei arhetipurilor caracterizează tradiţia aristotelică, în
 Metafizica,
Aristotel a supusunei critici aprofundate concepţia platoniciană a subzistenţei separate a start. Pentru el, arhetipurilesînt cauzele formale ale lucrurilor, sînt formele (uop4>r|) care configurează materia (uXr|), sînt energia(evteA.£X
ei
°0 care, prin actualizare, dă naştere fenomenelor concrete. EiSt) nu pot fi separate desubstanţa completă şi sînt deci imanente lumii.Ideea de arhetip imanent este prezentă şi în conceptul stoic de raţiune seminală (A,6yoc;cntepuatiKoc;).
 Logoi
sînt seminţele paradigmatice şi indestructibile a tot ceea ce există, sînt într-unfel rezerva de informaţii şi codul genetic care structurează materia. Teoria modernă a cromozomilor seîntîlneşte parţial (pe suprafaţa biologiei) cu această viziune pe care stoicii o generalizau la toateregnurile, organice si anorganice. Din stoicism,
logos spermatikos
a fost preluat atît de tradiţia creştină(acelaşi Augustin, spre exemplu), cît şi de gîndirea ocultă
(arke,
la alchimiştii Basile Valentin şi VanHelmont,
 fenomen originar,
la Goethe).Accepţiunea metafizică a arhetipului domină în interpretările teologice şi filosofice ale textelor literare. Dacă eîSr| sînt esenţele ontologice originare, literatura, care nu este decît o copie a copiei (uneiScoAxiv al lumii fenomenale, care nu este la rîndul lui decît un eîScoXov al lumii numenale, dupăPlaton), va fi o palidă reflecţie a acestor esenţe. Campionii acestui mod de interpretare sînt scoliaştiiantichităţii tîrzii, din majoritatea şcolilor filosofice, de la stoici la neopitagoreici şi neoplatonici. Pentrua conferi autoritate propriilor sisteme, ei îşi revendicau ca predecesori marile nume ale tradiţiei, înspecial pe Homer. Revizitînd epopeile homerice, ei încercau să identifice în imaginile poetice propriilelor concepte filosofice si teologice. Printr-o interpretare alegorică, filosofii ionieni si cei stoici vedeauîn zei personificările principiilor materiale (d.pxai) ale lumii. Zeus şi Hera făcînd dragoste pe munteleIda (cf.
 Iliadd)
reprezentau pentru ei sfera focului şi sfera aerului care se întîlnesc la limita dintrelumea astrală şi lumea terestră. Pentru neopitagoreici, aventurile lui Ulise pe mare în căutareadrumului către Ithaca (cf.
Odiseea)
descriu într-o manieră alegorică peripeţiile sufletului astral, care,întrupat, trebuie să rătăcească prin lumea sublunară pînă cînd regăseşte, prin moarte, calea de acces lalumea superioară.Hermeneutica "alegorizantă" urmăreşte aşadar să reconstituie modelele originare copiate de artă, descopere arhetipurile metafizice care stau în spatele imaginilor plastice ale poeziei. Interpretul îşi propune să pătrundă, prin demersul critic, pînă la reţeaua de siSt) ce alcătuiesc structura de profunzimea realităţii. Pentru critica modernă, o asemenea hermeneutică este radical falsă, deoarece introducecriterii non-estetice în analiza operei de artă. Imaginile şi ideile poetice îşi pierd autonomia şi sîntobligate să se subordoneze unor viziuni teologice, filosofice sau ştiinţifice. Două mari atacuri au slăbit poziţia interpretărilor care fac trimitere la lumea exterioară: critica fenomenologică şi critica poststructuralistă. Prima a "pus între paranteze" raportările la realitate, cea de-a doua a deconspiratstatutul de "text explicativ" al concepţiei metafizice care pretinde să lămurească viziunea artistică.Cele două scenarii, cel metafizic şi cel artistic, nu se află în raport de subordonare, precum tabloul faţăde original, ci sînt două imagini ale lumii echivalente între ele şi aflate în raporturi de omologie. Prinacest "pas înapoi", se "iese din tablou", textul teologic sau filosofic apărînd ca un discurs paraleltextului literar.Din această perspectivă, criticii arhetipale (în accepţiunea metafizică a arhetipului) îi revine rolul de a pune în evidenţă reţeaua de concepte teologice sau filosofice prin care autorul şi cititorii săiinterpretau, în epocă sau la date ulterioare, o anumită opera literară.
 Divina Commedia,
spre exemplu,a fost predominant citită prin prisma conceptelor scolasticii tomiste; mult mai tîrziu, Rene Guenon vaciti acelaşi text folosind decupajul conceptual al sistemului teosofic. Critica arhetipală, în varianta"metafizică", serveşte prin urmare la evidenţierea orizontului de concepte pe care se proiectează actulcreaţiei în psihologia creatorului, şi actul lecturii în psihologia receptorului. Uneori, arhe-tipurile metafizice vizate sînt numite în mod direct de către autor, alteori ele sînt doar sugerate. Unexemplu instructiv în acest sens este
 Faustul 
lui Goethe. în cadrul unei viziuni asupra lumii maidegrabă hermetice decît creştine, Goethe, presat de Schiller să dea o semnificaţie alegorică operei sale,aduce în scenă personaje numite explicit Dumnezeu, diavolul, duhul pămîntului
(Erdgeist),
duhurileelementelor, homunculus, adică figurile tutelare ale creştinismului, ale filosofi ei oculte, ale alchimiei.Alte personaje sînt construite pe un fundament arhetipal mai puţin explicit, dar la fel de eficace.Folosind un cod de lectură teologal, putem întrevedea în figura Margaretei arhetipul gnostic al înge-
 
rului care decade din cauza dorinţei carnale, induse de diavol; în figura lui Valentin, arhetipularhanghelului militar care, în maniera simţului Gheorghe, se opune diavolului; iar în figura mameiMargaretei, arhetipul Sfintei Fecioare, simbolul iubirii caste opuse eresului sexual. Sau, folosind uncod de lectură filosofic, elaborat de Goethe însuşi, pot fi întrezărite în palimpsest în figura lui Faustconceptul goethean de
daimonion,
în figurile Margaretei şi Elenei conceptul de
etern feminin,
înMume conceptul de
 fenomene originare.
2. Arhetipul psihologic
Cea de-a două accepţiune a conceptului, cea psihologică, neagă realitatea obiectivă a arhetipului,reducîndu-l la o dimensiune subiectivă. Arhetipurile nu sînt nişte
realia,
ci nişte
nomi-na,
categorii alereprezentării mentale. Ordinea pe care o percepem în afara noastră nu este garantată de o reţea deeîSri, ci este mai degrabă rezultatul unei activităţi ordonatoare ai cărei algoritmi se află în facultateanoastră cognitivă. Arhetipul încetează să mai fie de resortul ontologiei, căzînd sub jurisdicţiaantropologiei, în funcţie de nivelul topic de amplasare în aparatul psihic, pot fi delimitate douăaccepţiuni ale arhetipului, ca instanţă: 2.1. conştientă; 2.2. inconştientă.2.1. Plasarea arhetipurilor la nivelul gîndirii conştiente aparţine perioadelor de dinaintearomantismului, perioade în care nu fusese încă elaborat conceptul de suflet inconştient, caopus unui spirit raţional. Mutaţia de pe ontologie pe psihologie este prefigurată de polemica asupra
universaliilor 
dintre realişti şi nominalişti si de filosofia neoplatonică a Renaşterii. Marsilio Ficino, în
Theologia Platonica,
arată că arhetipurile imanente spiritului divin
(exempla rerum in mente divina)
sînt imprimate şi în spiritul uman ca nişte tipare
(formulae innatae)
ce ne permit cunoaşterea. Laempiriştii englezi şi în special la Kant, polul divin dispare din ecuaţie, invarianţii fiind distribuiţiexclusiv facultăţii cognitive umane. După Hume, legile naturii pot fi reduse la legile percepţiei.Interogîndu-se asupra posibilităţii metafizicii şi a cunoaşterii umane în general, Kant a elaborat teoria
categoriilor apriorice
ale sensibilităţii si ale raţiunii, care ne organizează percepţia senzorială şicunoaşterea intelectuală. în calitate de constante, arhetipurile nu mai rezidă în lucrul-în-sine, ci însubiectul care aprehendează lucrul-în-sine. Neokantie-nii au dezvoltat criticismul kantian, urmărindrolul jucat de categoriile apriorice în elaborarea fiecărui tip de cogniţie, lingvistică, mitică, ştiinţifică,artistică etc. Ernst Cassirer, spre exemplu, se apleacă asupra /brme/or 
 simbolice
ale gîndirii umane, ca-re, asemeni unui mediu de refracţie, modifică cu un unghi precis de deformare informaţiile ce ne vinde la obiectele exterioare.2.2. După descoperirea şi teoretizarea de către romantici a topografiei etajate a minţii umane,arhetipurile încep să fie plasate în aparatul psihic inconştient. Ideea capătă rigoare ştiinţifică o dată cu psihanaliza freudiană, iar termenul de arhetip devine o noţiune cheie în sistemul lui C. G. Jung. Pemăsură ce s-a îndepărtat de Freud, elaborînd conceptul de inconştient colectiv, psihiatrul elveţian autilizat succesiv termenii de
imagini primordiale,
de
dominante non-personale
sau
 puncte nodale
ale psihicului şi, în sfîrşit, de arhetipuri. Arhetipurile sînt, în concepţia sa, tiparele structurante ale vieţii psihice. Modele inconştiente moştenite genetic, arhetipurile organizează viaţa mentală în aceeaşimanieră în care instinctele organizează viaţa somatică. Cu toate că ideea unui inconştient colectiv afost unul din punctele ce au dus la ruptura lui Jung de mişcarea psihanalitică, Freud însuşi a sfîrşit prina accepta existenţa unor 
 fantasme originare
(patrimoniu ce se transmite pe cale filogenetică).Psihanaliştii din şcoala kleiniană, Isaacs şi Bion spre exemplu, vorbesc şi ei de
 fantasme inconştiente
si de
 preconcepţii,
structuri mentale latente care sînt actualizate prin experienţa de viaţă. Influenţat deJung, Lucian Blaga teoretizează la rîndul său
categoriile abisale
ale cunoaşterii, care servesc dreptmediator între adevărul absolut şi imaginea acestuia în conştiinţa umană. Asemeni unui filtru negativ,aceste categorii constituieo
censură transcendentă,
care înlocuieşte aprehensiunea directă a
misterului
(în postura de lucru-în-sine kantian) cu o aprehensiune indirectă, metaforică.Daca umanitatea în întregul ei participă la acelaşi fond de reprezentări si scheme imaginare, înseamnăcă producţiile mitologice, religioase, artistice şi filosofice sînt tot atîţia revelatori ai structurii de profunzime a psihicului uman."Jung crede ca marile mituri au fost create de aezii primitivi într-o starede
 scădere a nivelului mental,
de cădere a cenzurilor conştiente, care permite constelarea arhetipurilor colective. Toate operele în care artistul reuşeşte să surprindă intuiţii abisale exercită o putere de fasci-naţie
numinoasă.
în accepţiunea psihologică, arhetipul serveşte aşadar la punerea în relief amecanismelor liminare ale creaţiei. Identificarea arhetipurilor metafizice dintr-o operă revine la atopografia orizontul de concepte conştiente prin care artistul îşi organizează viziunea; identificareaarhetipurilor psihologice presupune studierea ritmurilor organice si a fantasmelor inconştiente care

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->