Terapia transpersonala Am intrat in casa cu timiditate. Era prima oara cind ma ocupam de un astfel de caz.

Eram specialist in terapie transpersonala insa nu indraznisem sa merg atit de departe. Apartamentul era frumos luminat, si atmosfera era destul de calda, nsa lucrurile erau asezate cu stingacie, cu o neglijen tipic masculina. Mi-a deschis fiul, un tinar inalt si frumos, sa tot fi avut in jur de 20 ani. Imediat in spatele lui statea, intunecat, tatal lui, Lucian, care venea la mine la terapie de vreo luna. Din pcate nu prea dadea semne de progres asa ca ma agatam de orice ca sa imi furnizeze elemente cu care sa-l pot ajuta. Erau amindoi tristi si putin speriati. Nu stiau nici cum sa inceapa nici ce sa spuna. De alftel astfel de situatii erau bizare i extrem de bulversante. Pentru ca nici eu nu prea eram in stare sa fac conversatie, am intrebat direct: -Unde este? Puteti sa ma duceti la ea va rog? M-au condus in camera ei si au deschis usa. Atmosfera s-a facut dintr-o data rece si un intnuneric greoi m-a invluit. Am pit n camer, cu baietii in spatele meu. Ea, soia lui Lucian, era in dreptul unui sevalet si picta la lumina unui bec agatat de tavan. Era o lumina rece si punctiforma care invaluia doar lucrarea, restul camerei raminind in penumbra. -De cind sta asa? am intrebat -Deseneaza mereu altceva, mi-a raspuns baiatul, insa nu a plecat de doua saptamini de aici. -Lasati-ma singur cu ea, va rog. Stiam de la ei ca nu e violenta. Pur si simplu nu avea nici un contact cu nimeni si desena continuu. -Buna seara, am spus. As vrea sa ma apropii de sevalet. Sunt curios ce desenati atit de pasionat. Nu mi-a raspuns. Era destul de febrila. Arunca penelul in toate partile, cu miscari largi, folosind culori din spectrul albastru si verde. S-a oprit putin si s-a uitat la mine, masurindu-ma de sus si pina jos. -Astuia-i zic Zbor, explica ea pasionala, fara sa se opreasca. A intors putin sevaletul sa ma uit si am fost izbit de linii cu tuse groase, de o energie extraordinara. Nuantele se imbinau frumos ilustrind un vis sau poate o reverie. Nu sunt un specialist in arte vizuale dar cred ca se putea incadra bine la abstractionistii impresionisti pentru ca nu avea neaprat o forma insa impresia era de zbor in viteza. -Vezi ca mai am, daca asta ti-a placut, reacion ea la interesul meu. Ia uite, acolo, mi-a indicat cu capul un loc pe pat. Camera nu era mare si continea, ina afara de scaun si chevalet, un pat din fier, alb si un scrin tot alb, acum stropit in toate nunatele de vopsele. Pe jos avea scindura de culoare cenusiu-

alburie iar peretii fusesera rozalii. Erau si ei stropiti cu culoare si plini de desene lipite unele peste altele, intr-un colaj nebunesc. De fapt din pricina obscuritatii nu se observasera de la inceput, insa cind m-am mai obisnuit cu lumina am realizat ca totul era tapetat cu desene. Eram intr-un basm, insa atmosfera nu era linistita si serafica ci nebuneasca, agitata, foarte solicitanta. Inorogi, pasari albastre, apusuri de soare, nori de toate felurile, ceruri nstelate, cascade, paduri tropicale erau prinse unele peste altele fara ordine sau vreo preocupare de a crea ceva estetic. Ea picta fara oprire. -Sunteti colectionar? Cunoscator? ma intreba. N-a asteptat sa-i raspund si a inceput sa-mi explice: -Am inceput sa pictez acum doua saptamini si imi place asa de mult incit nu ma mai pot opri. Ati pictat vreodata? -Nu. -Ati desenat, creionat, orice...ceva ? -Nu.. -Nici eu, imi lua vorba din gura. Nimic pina acum doua saptamini. -Si atunci ce s-a intimplat? Cum a inceput totul? S-a oprit putin. Pina si opririle erau bruste, parc se zmucea. A dat din umeri si nu mi-a raspuns. Am mai incercat sa intru in vorba cu ea insa nu m-a mai bagat in seama. Am revenit la ea peste citeva zile. Statea pe scaun, linga sevalet, cu ochii in gol. M-am asezat pe pat, linga ea i am intrebat-o: -Gata inspiratia? Acum puteti pleca de aici? -Nu intelegi ca eu nu pot parasi casa asta?! mi-a raspuns iritata de parca ar fi scris in toate ziarele si numai eu nu stiam. -Nu stiam. De ce? -Pai e baiatul meu cu care trebuie sa stau in permanenta sa nu i se intimple ceva. Care crezi ca este rolul unei mame? Sa-si protejeze copilul, nu? I-am dat dreptate. -Insa acum ce va framinta? Cum de nu desenati? -Sunt obosita, raspunse. Cred ca am sa ma culc putin. -Inainte de a adormi as vrea sa cer permisiunea sa va mai vizitez. Stiti, imi plac peisaje dumneavoastra extraordinar. Apoi am lasat capul in jos trist: -De fapt, o sa fiu sincer cu dumneavoastra: am si eu o problema, poate asemanatoare care ma face nefericit. Sunt prizonierul propriilor mei perei: sufar de agorafobie.

-Agorafobie? Ce este asta? frica de spatii largi parc, nu? -Da, exact. -Pai, i atunci cum de-ati ajuns aici, la mine, la noi? -M-a adus soul dumneavoastra cu masina. -Interesant, ma privi ea cercetator. De ce sa faceti una ca asta? imi inchipui ca trebuie sa fi fost un efort foarte mare, nu? -Da, intr-adevar. Eu sunt...prieten cu sotul dumneavoastra si el, din prietenie, s-a oferit sa ma invite pe aici...asa sa mai ies. Mi s-a recomandat de terapeut. M-a privit fara sa mai comenteze nimic. Am stat in tacere vreo citeva minute. -Stiti, am continuat eu, merg la un terapeut insa...nu prea pare sa-mi ajute. Credeti in asta? -In ce, intrebat ea fara interes cu ochii in gol. -In psihoterapie. -Deloc. Mai demult am incercat si eu. Mi-a facut mai mult rau? -Serios? Cum asa? Pentru ce problema, daca nu sunt indiscret? -Sunteti. Si de fapt nu inteleg de ce sunteti aici, in aceasta camera? a intrebat neprietenoasa. Eu nu va pot ajuta pentru ca nici nu stiu ce este agorafobia asta... Discutia s-a diluat asa ca m-am retras. Incercasem o apropiere prieteneasca insa nu reusiesm mare lucru. Am promis ca voi continua sa vin totusi, macar ca sa-l ajut pe Lucian, pe care-l innebunea starea ei. La urmatoarea vizita am fost primit cu cordialitate. Tocmai terminase un desen superb in nunate de galben si portocaliu care repezenta un tunel alb intr-o vilvataie de apus, imi sugera mie. -Cum mai merge cu plimbarile? Vad ca iesiti mai des. -As, am raspuns prost dispus. Am niste anxietati ingrozitoare. Dar nici dumneavoastra vad ca nu sunteti vreo plimbareata. De cind n-ati mai iesit din casa? M-a privit ca si cum mi-ar fi dat dreptate insa situatia nu se putea schimba. Am insistat insa si ea a revenit la explicatiile despre fiul ei. -Stii, am inceput invaluirea. Eu nu am fost mereu asa. Un accident m-a transformat intr-un soarece veritabil de casa. -Hm...imi raspunse ea ginditoare. Imi pare rau. -Dar dumneavostra? Calatoriti mult? Dupa aceste peisaje extraordinare s-ar zice ca da. S-a uitat la mine ca si cum n-ar fi stiut ce se petrece, daca mai calatoreste sau nu. Am insistat: -Chir asa?! Ce ilustrati aici? calatorii, vise? Reverii? -Tot una, mi-a raspuns.

-Visati mult? -Da...des...raspunse ea ca si cum s-ar fi pierdut in lumea gindurilor ei. -Asa? Povesti-ti-mi. Ce visati cel mai des? -Se facea ca sunt la marginea unui oras din viitor, acolo unde se gaseste zona industriala si unde se dezvolta orasul: santiere, fabrici, totul in constructie. Eu trebuie sa ajung undeva si caut o statie de metrou. Gasesc si incep sa cobor. Dedesubt sunt tot felul de trenuri, la diferite nivele si diferite directii. Iau unul si ma duc desi nu prea reusesc sa deslusesc incotro merge. Mi se pare ca ma urc la intimplare. Alteori statia de metrou este la suprafata si trenul este, de fapt un motaign-russe care merge cu o viteza ametitoare pe cai aeriene. Acesta din urma a fost cea mai frumoasa varianta. -Mda. Trenurile acelea inseamna niste drumuri gata stabilite. Daca statiile sunt subterane inseamna ca se vorbeste despre inconstientul dumneavoastra, deci calatoriile sunt interioare, daca statiile si drumurile sunt la inaltime, vorbim de calatorii spirituale. Sunteti gata sa plecati, inteleg. Va place sa calatoriti? Ea ofta trista. -Da. Imi place sa calatoresc insa nu pot pleca, nu mai pot iesi nici din casa. Se apropia de subiect asa ca ma incurajat-o. -Nu vad de ce nu. Sunteti, desigur o femeie pe picioarele ei. Ati putea pleca oricnd. Poate ca nu vreti? Poate va e frica sa calatoriti? A schimbat subiectul. -Mi-a spus o prietena ca visele mele inseamna ca-mi doresc sa calatoresc si-mi inhib aceasta placere. -Se poate insa mai pot fi si vise premonitorii. -Adica cum, premonitorii? -De multe ori visam ceea ce ne dorim sa facem sau bucati din viitorul nostru. Deci si visele dumneavoastr pot anunta calatorii iminente. A dat din umeri enervata ca si cum subiectul ar fi fost epuizat pentru ea. Apoi, ca si cum s-ar fi simtit obligata sa dea explicatii: -Nu intelegeti? Nu pot pleca de acasa pentru ca trebuie sa am grija de baiatul meu. Sunt mama, nu pot sa-mi parasesc baiatul oricind, nu? -Cred ca este destul de mare sa-si poarte singur de grija. Nu va e teama sa nu-l sufocati? Nu mi-a mai raspuns si s-a asezat din nou la chevalet. Ma uitam la ea cum aseaza culorile pe paleta si incepe sa picteze din nou pe o coala alba. Desena, in culori portocalii, un drum drept

care se pierdea in departare. Dupa citeva minute de tacere in care ma bucuram ca-mi accepta prezenta, fie ea tacut, incepu: - De fapt, va marturisesc ceva: de cind cu incidentul acela s-a trezit in mine o persoana pe care nu o cunosteam sa existe. Aceleia i place sa picteze, sa desenze, sa stea singura in lumea ei. -Nu stiam de nici un incident. Imi povestiti? Imi arata, cu coada pensulii, drumul pe care-l picta. -Aici, mi-a spus. Am fost pe drumul acesa. Clatina din cap ginditoare si continua, in timp ce picta: -Acum mai mult de un an am fost martorii unei minuni. Eram impreuna cu baiatul si sotul meu in masina, venind de la Craiova. Era noapte si sotul meu conducea ca nebunul. Asa conduce mereu. Isi varsa complexele lui masculine la volan. Face o depasire in forta a unui tir care se dovedeste mai lung decit anticipase si care nu frineaza de loc. n plus se dovedeste ca drumul era plin de suisuri si coborisuri moi, abia observabile in intuneric, si ca, din aceasta pricina, nu putuse sa vada masinile care veneau in goana pe contrasens. Masinile se apropiau tot mai mult, farurile se tot mareau...copilul nostru era in spate, prins de centuri... Se opri o clipa cu ochii pierduti, privind unul din modele covorului. Isi netezi cu o mina rochia peste genunchi si continua, privind in gol: -Atunci, in acel moment in jurul meu s-a petrecut o minune. Cu ochii la masinile acelea am inceut sa ma rog. Am incheiat cu raminem Doamne in grija ta. Amin. Si totul in jururl meu sa luminat intr-o culoare portocalie. In fata mea s-a deschis un drum lung, drept care taia o padure deasa, cu crengile aproape de asfaltul drumului. Totul portocaliu. Am vazut clar dunga alba intrerupta a drumului. Concomitent cu asta, in acceasi lumina portocalie l-am vazut pe fiul meu ca si cum as fi avut ochi la spate iar pe sot dizolvindu-se pur si simplu, pentru o clipa, in stinga mea. Noroc sau minune, pe drumul acela, destul de ingust, ce leaga Craiova de Slatina, au incaput un tir si doua autoturisme in paralel. Am scapat cu viata. Se petrecuse o minune. Rugaciunea mea ne ajutase. Iar el... Era sa ne omoare nemernicul... O priveam cu atentie. Avea figura secata de energie ca si cum ar fi trait la nesfirsit intimplarea. De atunci mi se intimpla tot felul de chestii ciudate. Ca de exemplu? E greu sa va spun...ma simt ciudat... De fapt incidentul acela a declansat o criza in familia mea.

M privi din nou studiindu-mi reactia. Era foarte atenta la felul cum reactionam la cuvintele ei si am simtit ca sunt testat. De aceea ma straduiam sa-mi controlez cit puteam de mult atitudinea. Va ascult, spusei inclinind usor capul inspre dreapta. Eu nu ma inteleg bine cu sotul meu. Nu ne mai intelegem de ani buni. Nu divor asem pentru ca... cum sa va spun... avem ceva impreuna. Familia noastra: copil, casa...un trecut. ...nu vad legatura cu incidentul. Din momentul acela, eu l-am urit pe barbatul meu. Consider ca a vrut sa ne omoare in mod inconstient. Dar ce va face sa vedeti lucrurile in acest mod? Nu nelegei? Este clar. Poate ca a vrut sa ne omoare pe toti, poate a vrut sa se sinucida. Cum sa faci o depasire de acest fel, noaptea, pe drumul acela. Numai D-zeu ne-a ajutat. Insa el... n-o sa i-o iert niciodata. Era cu copilul lui in masina. Hai ca daca eram doar noi doi, mai intelegeam, insa era si copilul lui acolo. Din doua una: ori e nebun ori ne uraste. Nu credeti? Dintr-o data era din nou agitata. Se ridicase de la chevalet si minile i zburau in toate partile ca niste pasari speriate. Avea o privire ratacita, cautind in zadar un punct de care sa se agate. N-am raspuns, asteptind continuarea. Incordarea ei crestea. Dupa ce s-a mai foit putin: -Adica ce fel de om este acela care conduce asa? -Spuneati, la inceput ca, dupa incidentul acela, ati inceput sa vi se intimpla lucruri ciudate. Va simtii altfel? am schimbat eu subiectul. Ati putea sa-mi descrieti despre ce este vorba? -Da... in fine...Mai inti au fost... Stiti, ezita ea timida, eu nu prea povestesc nimanui despre asta. Am facut greseala sa-i spun lui si iata unde am ajuns. -Unde? am intrebat. A strins din buze si a tacut. N-a mai scos nici un cuvint asa ca m-am retras inchizind incet usa in spatele meu. Urmatoarea sedinta am tinut-o dupa cea cu soul ei. Pentru un motiv anume capatase dintro data incredere sau pur si simplu simtea nevoia sa povesteasca, asa ca a aprut in timpul terapiei lui, intrebind daca putem sa stam de vorba, fara sa-l bage in seama. Am fost bucuroi i extrem de surprini amindoi aa c m-am asezat s-o ascult. Statea in fata mea pe fotoliul mare si moale, imbracat in catifea albastra. Intre noi era asternut un covor cu modele amerindiene, zigzaguri si romburi colorate pe un fond de un

albastru natural, obtinut probabil din vreo combinatie de plante. Cautasem in mod deosebit sa regasesc culoarea albastra in tot cabinetul meu. Era o culoare care ajuta in procesul de comunicare pentru ca deschidea Vishuda, centrul energetic corespondent. Eu eram asezat intrun demifotoliu executat intr-un stil asemanator Biedermeyer-ului, acoperit cu un creton in dungi verde inchis si bleumarin. Pe pereti pusesem culoarea oului de rata care batea in albastru, mai ales cind camera era in plina lumina. O alta dorinta pe care o avusesem in legatura cu camera in care-mi tineam sedintele era sa fie indreptata spre sud. In jururul prinzului nu eram oricum acolo si imi cumparasem draperii groase din acelasi material cu tapieria demifotoliului. In spatele meu era biroul dintr-un lemn rosiatic, un soi de mahon obtinut prin baituirea furnirului din tei. Era masiv, impunator si destul de mare, umplind intreg coltul din dreapta bibliotecii din acelasi stil eclectic si acelasi furnir roscat. Pe raftul din mijloc trona Psihologia Viitorului a lui Grof din care ma hraneam din cind in cind. In lumina am putut s-o privesc mai bine. Era foarte slaba, de o inaltime potrivit, imbracata intr-o rochie de culoare inchisa. Avea parul roscat, tuns pina la barbie si pieptanat ondulat in interior. Avea ochi caprui si cearcane in jurul lor, semn ca era bintuita de insomnii. Imi intinsese o mina rece si osoasa intr-o o stringere fara impact, ca si cum nu i-ar fi placut sa atinga oameni straini: -Nu m-am prezentat niciodata : Oana Dumitrescu. Era extrem de agitata. i priveam mainile fine cum se misca, ajutind cuvintele sa zboare sacadat prin incapere. De fapt agitatia se regasea in tot trupul. Se foia in toate sensurile, de parca ar fi stat pe o punga de conuri de brad. -Domnule V, sunt foarte singura. Acele perceptii de care va povesteam m-au izolat de lume pentru ca nu pot povesti nimanui despre ele. Toti m-ar crede nebuna, cu siguranta. -A, da, perceptiile. M-ati facut curios. Aveti asa un fel de-a tine omul in sus-pence. V-ati gindit sa scrieti? am intrebau cu un aer lejer, sperind sa alung tensiunea ei. M-a privit foarte serios, si-a strins mainile in poala, a respirat adinc si a inceput: -Dupa incident am devenit foarte credincioasa. Ceea ce nu v-am spus este ca aveam in spatele masinii o icoana pe care o cumparasem de la Manastirea din Maglavit, construita pentru Petrache Lupu, nu stiu daca ati auzit de el. Auzisem, bineinteles, minunea de la Maglavit. Am fost convinsa ca icoana aceea, a sfintului Nicolae, ne-a salvat. Adica datorita ei rugaciunea mea a ajuns la D-zeu si el ne-a salvat. N-as zice ca vad vreun semn de nebunie in toate aste. In plus poate ca aveti dreptate, de ce nu? Eu cred in minuni.

Dupa incident totate s-au schimbat in viata mea. Prima data am inceput sa primesc mesaje. Icoana aceea din masin, pe care o atirnasem in dormitor, a inceput sa-mi vorbeasca.

S-a uitat la mine sa vada ce reactie am. Am sustinut-o sincer curios: Despre ce? Despre D-zeu, pace, iubire, mintuire, pacat, energii, lumina. In fiecare seara. Imi dadea o pace extraordinara, de parca mi-ar fi vorbit D-zeu. Dar asta mi se pare ca suna a vindecare. As vrea sa am si eu o icoana sa-mi vorbeasca despre iubire in lumea asta nociva. Spuneti-mi mai departe. Ma credeti? ma intreba neincrezatoare. Da. De ce nu?! Doar va ascult, nu? Spuneti, asta e tot? Nu. Am inceput sa am episoade de clarviziune. Ma gindeam la cineva si-l vedeam ce facea. Nu mereu si nu cu toti, doar pe cei pe care-i iubeam si de care-mi era dor. Cred ca asta mi s-a inimplat si mie, cind eram foarte indragostit, am asigurat-o. Continuati. Nu stiu ce sa zic. Eu m-am izolat foarte mult de toata lumea. Nu pot vorbi cu nimeni despre asta. Inteleg. Apoi? Apoi, intr-o seara, icoana mi-a vorbit. Mi-a spus sa-mi iau o foaie de hirtie si un creion si sa ma apuc sa desenez. Asta e foarte frumos. Si? Nu intelegeti, eu sunt ... n-am desenat in viata mea.

-Nu pot sa spun decit ca incidentul acela v-a dezinhibat acest dar. Sau poate ca sfntul vi la dat ca sa va ajute sa treceti peste trauma. Se face terapie prin arta, stiati? Este extrem de eficienta. -Dup ce am primi acest dar, am primit o stea. Stateam la munte, cu fata spre stele. Aerul era foarte, foarte clar si curat asa ca stelele pareau atit de aproape incit pareau ca pot fi atinse. Le priveam incintata ca un copil in ara fermecat a licuricilor. La un moment dat una dintre stele a inceput sa licreasc altfel, intr-un mod care-mi atrase atentia. Facea parte din Carul Mare. Ceea ce m-a facut sa ineleg ca era steaua mea era tocmai acea lumina care sclipea cu o frecventa care-mi atragea atentia oriunde ar fi fost pe bolta, astfel incit o gaseam imediat oricit de multe licariri s-ar fi zrit pe catifeaua intunecata a bolii. Era steaua mea, nelegei?!

Incepusem sa ne aproiem de telul pe care mi-l popusesem. Eram multumit de cum mersese discutia. -O stea?!am exclamat. Dar vad ca aveti o viata spirituala foarte bogata! Nu e de mirare ca v-ati izolat de lumea asta banala daca aveti stele si vorbiti cu sfintii. Ma privi neincrezatoare: credea ca rid de ea dar eu eram cit se poate de serios. Si daca n-ar fi fost vorba de un astfel de caz si tot as fi invidiat-o un pic, macar aducindu-mi aminte de cearta pe care am avut-o azi cu un mitocan, pentru un loc de parcare. -Da, a continuat timida. Ma uit la steaua aceea si parca sunt atrasa de lumina ei printr-un tunel si plec acolo, spre ea. O privesc si parca ma hipnotizeaz i m cheam la ea. -Pai atunci toate sunt foarte bune. Aveti o stea, va vorbeste un sfint, calatoriti prin locuri de vis. M-a privit banuitoare la bunavointa mea, apoi a disparut la fel de brusc cum aparuse. Urmatoarea vizit am facut-o la un telefon al baiatului, putin speriat, care-mi spusese ca era extrem de agitata, si arunca in toate partile cu culorile si schitele. Intrebase de mine. Ma numise:baiatul acela care ma asculta, ceea ce mi-a dat curaj desi nu stiam cum sa conduc acesta terapie, mai mult decit transpersonala. Am intrat timid. Era toata ciufulita si cu hainele in dezordine. N-as fi putut afirma daca in camera era mai multa devalmaseala ca de obicei, insa desenele erau minjite de pete mari si portocalii. Drumul. M-a intimpinat introducindu-ma in subiect de parca tocmai ne-am fi despartit: -... Ieri m-am declarat oficial nebuna. M-am imbracat in albastru din cap pina in picioare cu lucrurile mamei, asa ca in copilarie. Mai putin albastrul. M-am intrebat mereu ce e in capul nebunelor care se imbraca strident si aiurea si fac scandal pe strada. Si am aflat. Nu o fac fara rost, chiar vor sa comunice ceva: am ajuns in halul acesta pentru ca voi nu m-ati vazut, nu v-a pasat de mine. Iata! Ati avut dreptate sunt o fiinta oribila, stati departe de mine, nu va mai vreau in viata mea. Nebunele acelea ies in strada ca nebunele ca sa comunice lumii ca nu vor sa comunice cu ea. n acelasi fel nebunesc, ele isi doresc ca strada sa le comunice ca nu este asa. Sa le comunice orice. Si strada le comunica: injurii, batai de joc, dispret, respingere, poate violenta. Desi sunt disperate sa obtina atentia celor din jur, nebunele acelea se poarta ca si cum ar uri lumea. -Si ati iesit pe strada?intrebai calm, observind cu atentie fiecare detaliu al chipului ei agitat. Ea lasa capul in jos, parca rusinata. Era imbracata inca in albastru. -Nu, n-am avut curajul.

Apoi se opri si m privi in fata. probabil ma creceteaza sa vada ce reactie am in fata povestii ei dramatice, m-am gndit. O priveam asteptind continuarea insa ea se oprise privindu-m la rindul ei. -Stiti de ce am venit eu de la bun inceput sa vorbesc cu dumneavoastra? Pentru ca m-am gintit ca ma puteri ajuta cu problema mea. Agorafobia, mai stiti?! M-a privit fara sa priceapa. -Cum as putea eu sa va ajut? -Eu nu pot desena asa ca privesc peretii care mi se pare ca se string in jurul meu si ma sufoca. Vorbeati de perceptii ciudate...si eu am tot felul de perceptii ciudate si speram...sotul dumneavoastra mi-a spus...ca poate le impartasim. Din pacate imaginile pe care le vad eu sunt de cosmar nu asa de frumoase ca ale dumneavoastra. Va spun sincer ca va invidiez. Eu daca as visa la asemenea peisaje as incerca...vreau sa spun ...as avea curajul sa plec spre ele...asa ca nu prea va inteleg. Mie imi este foarte frica pentru ca vad numai si numai pericole si catastrofe, cutremure si ma aerul ma sufoca si...sunteti norocoasa c nu aveti niciodata astfel de viziuni. Aveti? -Nu stiu ... se eschiva ea...am avut... la un moment dat... am inceput sa-i vad. Demoni de tot felul jucau in jurul meu. Iar cind spuneam Tatal nostru ma maimutareau si rideau de mine ingindu-ma. Si ce-ati facut? M-am rugat mai departe pentru protectie. Si, ati primit-o? Au trecut citva timp in care nu s-a intimplat nimic. Dracii aceia jucau efectiv pe nervii mei, inebunindu-ma. Plingeam cite doua ore in chinurile iadului. Plingeam si ma rugam. Si icoana? Nu spunea nimic? Cum sa va explic, parca eram intre lumi. Fiecare statea in planul lui, separat, fara sa interactioneze. Doar eu eram la mijloc. Ineleg. Atunci probabil ca va e frica, la fel ca si mie sa iesiti din casa, nu? Din pricina demonilor? Dar mie nu-mi este frica deloc! Dumneata nu poti intelege o mama! Este vorba de morala aici. Nu pot sa plec si sa-mi las copilul singur. Nu tine. Nu cumpar motivele tale, am ripostat. Iurie este mare si nu cred ca acesta este motivul tau. Cred ca ai alt motiv! Am inceput sa repet ritmic:

De ce nu pleci? De ce nu te desprinzi? De ce ? de ce? O incolitisem si era nervoasa. De ce nu pleci? De ce nu te desprinzi? De ce? de ce? de ce? spune-mi de ce nu pleci?

In cele din urma raspunse incet, parca sa n-o auda nimeni: -Pentru ca imi e frica! -De ce iti e frica? -De necunoscut. Sa nu-i pierd pe ei din nou... Nu, nu pot sa plec...nu pot pur si simplu sa merg in necunoscut si sa-mi las familia aici! -De ce iti e frica, Oana? De ce nu iesi de aici ? De ce? repetam aproape tipind. - Nu stiu ce va fi acolo... singur, sopti ea cu glas temtor, intr-un tirziu. Asta era. Recunoscuse. Mereu se inimpla asa. Oamenilor le este atit de frica de ceea ce nu cunosc incit se agata de orice i tine in aceesi situatie prezenta, oricum ar fi ea. -Si altceva? -mi e team ca-l voi rani? Ca va suferi? -Pe cine? - Pe el... pe Iurie. Apoi a inceput sa plinga usor, cu fata in mini. -Imi este teama sa nu-i pierd din nou pe amindoi. Imi este teama ca daca voi pleca din camera asta nu-i voi mai gasi la intoarcere. Imi este teama de ce voi gasi in afara acestei camere. Momemetnul decisiv venise. I-am chemat pe baieti si au intrat amindoi emotionati de ce avea sa se petreaca. Lucian o privea speriat. Am intrebat-o pe Oana: -Ai desenat frumos lumile acelea spre care te indrepti cu monagne-russe-ul tau. i le mai amintesti? Crezi in ele? Mai vezi steaua ta de lumina? -Da. Le vad tot mai vii in fata mea. -Simbolizeaza libertatea ta. simi? -Da. i eu ma gindesc la asta cind le desenez. -Si nu ai vrea sa le atingi? -Ba da. Dar nu pot pleca de linga baiatul meu. Lucian era in fata ei si o privea cu o tristete nemarginita. -Lucian, am spus, ai sa-i spui ceva Oanei? -Da. iubita mea, iarta-ma te rog. Am fost nebun si nesabuit si ... Am scos din buzunarul de la piept citeva poze pe care le-am pus in fata Oanei care le lua in mina fara sa le piveasca. Il privea pe Lucian induioat.

-Oana, te iubesc si te voi iubi mereu, spunea Lucian. Te rog sa ma ierti, te rog, incepu el sa plinga. Oana l-a privit cu o infinita parere de rau apoi ochii i czur pe poze. -Te iert Luciane. Te iert pentru toata nefericirea pe care mi-ai pricinuit-o. -Nu intelegi Oana. Iarta-ma pentru pacatul urias pe care l-am facut. -Pentru ce sa te iert Luciane? ntreba ea cercetnd pozele. Erau de la locul unui accident de masina in care fusese implicat un tir si autoturismul lor, pe drumul intre Craiova si Slatina. In jurul Oanei se isca un abur, ca un nor pornit dintre pozele acelea, care o incojura si o transpuse intr-o scena din interiorul unei masini unde erau toi trei. Apoi Lucian i Iurie se dizolvar, lasnd-o intr-o prezen clar pe Oana, pentru c masina lor se ciocni de un tir pe partea drepata. -Pentru ca in seara aceea...in noaptea aceea...eu ... eu...te-am ucis... iart-ma, te rog. Oana ramasese singura in masina, uitindu-se in fata la drumul portocaliu. Apoi masina se disipa si ea iar Oana ajunse pe drumul cel drept ce se pierdea in cringul portocaliu, unde o astepta un sfint. O lua de mina si incepura sa mearga incet, ca in transa, pe drum. Odata ce se indepartau, aburul se disipa, tot mai mult, pina ce in camera nu ramaseram decit noi. -Du-te Oana, sopteam ca intr-o rugaciune. Du-te pe drumul tau in lumea visurilor tale, du-te spre steaua ta. Curentul plecarii Oanei dadu draperiile de-o parte, lasind lumina zilei sa intre, incalzind atmosfera. Lucian se parvali pe scaun plingind in hohote, Iurie iesise din camera sa nu-i vedem durerea. Eram sfirsit de oboseala cum mi se intimpla in astfel de cazuri de terapii combinate cu spiritism. Simteam nevoia sa iau aer si sa beau apa. Am dat draperiile la oparte si am deschis geamul larg. Lucian se oprise si ramasese intr-o pozitie contorsionata, cu ochii in gol. I-am pus o mina pe umar si am spus: -Lucian, ea este bine de-acum. Este acolo unde trebuiau sa fie de multa vreme. Ai facut bine ce ai facut si ma bucur ca te-am putut ajuta. Sa ne rugam impreuna la D-zeu pentru sufletul ei. Trecusera citeva saptamini de la eliberarea in lumina a Oanei, cum i spuneam eu. Lucian venea in continuare la terapii pentru ca i era infinit de greu sa faca fata faptului de a-si fi ucis sotia. In seara aceea ramasesem sa ma reculeg dupa o sedinta grea cu el. Era de fiecare data dificil, oricte multe metode as fi folosit sa ma detasez de ei. Stateam pe intuneric incercind sa-mi controlez respiratia si sa ma linistesc. Apoi m-am hotarit sa plec acasa, la sotia mea, si am aprins lampa. Ea era asezata acolo, la fel de slaba si de intunecata cum o

tiam. Nu m-am asteptat s-o vad si nu mi se intimplase niciodata una ca asta, ca enititatea sa revina dupa ce plecase in lumina. Ma intrebam daca o vazuse si Lucian si-mi ascunsese acest fapt. Statea acolo si nu scotea nici un cuvint. Am intrebat-o: -Te-ai intors... -Da. M-am intors. Cind eram acolo eram fericita apoi, dintr-o data, am simtit un dor urias si o durere aici, imi arata pieptul. Am incercat din rasputeri sa nu tin cont de ea, mai ales ca eram acolo, in fericire. Dar crestea pe zi ce trece. Nu mi-a dat pace pina ce nu am venit inapoi. -Aici ti-a trecut? -Nu. Ma doare inca sufletul. Isi lasa capul in jos si incepu sa plinga incet. Ma uitam si nu stiam ce sa fac. Banuiam ca era vorba despre o datorie sau o grija ce n-o lasa linistita in steaua ei. -Lucian? -Nu... Ajuta-ma, te rog. Nu stiu ce este cu mine. I-am dat o foaie si un creion si am rugat-o sa deseneze ce-i trecea prin cap. A luat-o si a inceput sa deseneze absent. Cind a terminat am privit foaia. Era plina cu peisaje fantastice de tot felul. In spatele lor insa era un chip de barbat pe care nu-l recunosteam. Am apropiat foaia mai mult de lampa si l-am privit mai bine. Nu era Lucian. -Cine este barbatul acesta? Am intrebat. Ea m-a privit speriata de parca s-ar fi dat de gol si disparu. Stiam ca voi mai fi bintuit de ea pina ce rezolvam si cu aceasta problema. Banuiam ca era o legatura emotionala cu acel om, insa nu puteam ghici ce fel de legatura. Putea fi la fel de bine de iubire ca si de ura, de datorie sau de bucurie sau de dor. Ma uitam cu atentie la barbatul acela din desen caruia ea i acoperise frumos fruntea cu nori diafani iar in spatele cefei se vedeau stoluri de pasari cu aripi mari si colorate ce zburau catre rasarit. Nu prea aveam cum sa ma insel: era iubire. Oana iubise in secret pe cineva de care eu nu stiam. Nu spusese nimanui si nici nu reusise sa-si ia ramas bun de la el. Ma intrebam daca-l bintuie si pe el. As fi vrut sa stiu cine e pentru ca sa-i vorbesc si impreuna s-o ajutam. O asteptam asadar. Mi-a aparut din nou, in timpul unei sedinte de terapie pe care o sustineam, din timp in timp, la cel care-mi fusese mentor. Se asezase acolo, pe covor, si se uita la el, sprijiindu-si barbia in mina. Lui nu i-am spus nimic, pentru ca era doar o sedinta de rutina si voiam sa ajung mai repede la sotia mea care luase bilete la teatru. Profesorul m-a certat ca nu luam in serios aceste sedinte ale noastre si ca grabisem sfirsitul, asa ca a trebuit sa-i promit c voi reveni spatamina viitoare la aceeasi ora.

-Mai ales ca te vad mai distrat decit de obicei. -Distrat? Am intrebat mirat. -Pardon, am vrut sa zic distras. Esti indragostit si nu-mi spui? Te-ai uitat toata seara peste umarul meu drept... M-am intors, cum i promisesem. Oana era acolo asa ca m-am hotarit sa-i povestesc. -E aici, acum? A intrebat tare, surescitat. -Da. n dreapta dumneavoastra. St pe jos si va priveste zimbind. Parca v-ar cunoaste. -Oana, de ce te ascunzi de mine, a sarit el ca ars de pe scaun. Oana? Esti aici? Oana! Era agitat dar si incitat. Ochii sclipeau dar gura se stringea intr-un rictus dureros. -Oana, nu te ascunde de mine, vreau sa te vad. Oana! Oana m-a privit trista si a disparut. -A plecat. Poate n-ar fi trebuit sa va spun nimic. S-a speriat. Ce e de facut domnule profesor? Nu mai stiu cum s-o ajut. Va dati seama cit de puternica este legatura ei cu iubirea daca a plecat de acolo? El s-a uitat la mine si n-a spus nimic. Avea o figura intunecata si m-a expediat cu pretextul ca uitase ca avea ceva de facut. Problema ma bintuia si la propriu si la figurat si de ce ma gindeam mai mult, de aceea banuiala ca profesorul meu si Oana se cunosteau. Femeia numi mai aparuse de atunci si regretam enorm ca povestisem fara aprobarea ei. Pe de alta parte unde putea fi? Daca nu era aici insemna ca era dincolo ceea ce era bine. Lucian a venit la terapie si nu mi-a pomenit nici el nimic de ea, asa ca am sperat ca totul sa nu fi fost decit vreo vedenie de-a mea. Apoi, intr-o zi, profesorul m-a sunat si m-a chemat la el. A inceput povestea din usa, inainte de a ajunge in cabinetul sau. Era surescitat si foarte speriat: -Oana. A inceput sa ma viziteze. -Cum? Ati vazut-o? -Da. De fapt n-o vad. i face doar simtita prezenta. Arunca carti, darima scaune, smulge draperiile. De aratat nu s-a aratat niciodata dar stiu ca este ea. -E aici, acum? -Nu stiu. Tocami a terminat, dupa cum vezi, de redecorat biroul. Camera era vandalizata. Numai ca nu erau toate pe tavan, incolo nimic nu era la locul lui. Oana nu era prezenta, adica eu n-o vedeam. Profesorul a rasturnat niste carti de pe un scaun si mi-a facut loc. Apoi s-a asezat linga mine pe un morman de caiete si cataloage, smulse din biblioteca probabil. Se uita in toate partile speriat si a inceput: -Oana a fost una dintre elevele mele cele mai bune. Mi-a fost o perioada asistent, apoi...

Se opri o clipa si se strese la gura cu mina, absent. Privea in jos, parca citea povestea de undeva si se straduiasca sa-i faca rezumatul, in direct. -M-a prins cu garda jos...era frumoasa...avea o sexualitate...pacat ca n-ai cunoscut-o inainte de a... S-a indragostit de mine... Si mie mi-a placut de ea... m-a sedus cu formele ei, cu miscarile ei, cu... Era interesanta, avea o sensibiliate aparte, incepusem sa ne imprietenim... mi s-a parut ca avem o legatura speciala, ocult, dincolo de trupuri. Apoi mi-a marturisit in scrisori ca ma doreste si... m-a dezamagit putin insa n-am respins-o, de fapt am fost de citeva ori impreuna. Apoi...ea a vrut sa fuga de acasa... barbata-su ma bintuia amenintator si am inteles ca nu terminase cu el. Eu... mie nu-mi trebuia asta... o crezusem altfel decit tote celelalte dar... toate vor acelasi lucru... nu sunt diferite de noi sa sti... Eu eram... aveam alte treburi mai importante... sti si tu, aveam treaba, puneam la cale cursuri, programe... ma sti, sunt un om ocupat, important, oamenii sunt cu ochii pe mine. Asta-mi mai trebuia, procese de divort si scandaluri...era asistenta mea... Am respins-o destul de ferm pentru ca totul lua o turnura extrem de... In plus am vrut sa-i dau o lecie. S-a strmbat putin la gura in semn de respingere. O lacrima i se scurse in col ul ochiului. Apoi s-a ridicat de pe vraful de cri si si-a dat cu mna peste capul lucios, privindu-ma in fata ca si cum ar fi gasit o explicatie rationala: -De fapt am fost ocat sa aflu c a ... Poate de aceea mi se pare c o vd. Da, asta trebuie sa fie. Am iubit-o i vestea morii ei m-a bulversat i mintea a inceput sa creeze fantasmele astea. M uitam la el si nu-mi puteam crede urechilor. Era specialist in terapii de cupluri si psihologie transpersonala dar vorbea de parca ar fi fost unul dintre directorii care-mi erau clienti. -n ce fel ai pedesit-o?am intrebat incordat. -Nu i-am mai raspuns la telefon. Ma dezamagise intelegi, n-o credeam asa de...obinuit. Ma gindisem ca vom avea o relatie libera, ca gasisem pe cineva care ma intelegea. O vreme m-a hartuit cu scrisorile, ceea ce a ingreunat definitiv realtia. In fine... am crezut ca a renuntat. Acum inteleg de fapt ca a... Ma uitam la el cum incerca sa se disculpe de parca ar mai fi contat. Pentru el probabil ca da, mai conta pentru ca vina aceea nemarturisita dar stiut in subcontient, l mcina chiar si pe el. Apoi, dintr-o data, am vazut-o. Aparuse in spatele lui, privindu-ma, cu mainile impreunate ca intr-o rugaciune in fata inimii. Avea o fata intunecata si cei mai tristi ochi din lume. Ma implora si nu intelegeam ce. Apoi si-a inclinat capul intr-o parte, asa cum facusem eu la prima sedinta, si am inteles atitudinea ei: implora ca lucrurile sa nu fi decurs

asa, el sa nu fi fost atit de dur si ea sa nu-l fi sufocat cu iubirea ei disperata. Plingea incet si tacut si parea ca plinge toata durerea inimii. Era atit de tacuta, de trista incit am simtit ca intru in empatie cu ea si-i simt suferinta. Am intrerupt starea vorbind: -Lasati-ma putin singur in camera, va rog. -Ce?! e aici?se agita el uitindu-se in toate prile. Oana, te rog, vreau sa te vad Oana! Te rog, nu-mi face rau, Oana! Te rog! -Va rog, nu mai spuneti nimic si lasati-ne singuri. Ati facut destul. Spune-ti-mi doar, i-ati vorbit cit timp isi varsa furiile pe aici? -Da. Cred ca da. -Va mai amintiti ce i-ati spus? -Cred ca mi-am cerut iertare de frica sa nu-mi faca rau. Apoi a plecat, lasindu-ma singur cu Oana. M-am indreptat spre ea. -Oana, te mai poti forma? Oana a capatat consistenta material. M-am dus la ea si am luat-o in brate. O stringeam tare la piepul meu si o mingiam pe cap. -Plingi draga mea prietena, da-ti drumul si plingi. Sunt aici linga tine. Ea a inceput sa plinga in hohote in timp ce soptea incet: -El m-a chemat la el...era atit de grabit...m-am dus...il parasisem pe Lucian...i-am spus ca nu-l mai iubesc...apoi m-a lasat singura si a plecat fara o vorba... nu m-a mai cautat, nu-mi raspundea la telefon... m-a parasit fara un cuvint... n-am apucat nici macar sa ne luam ramas bun... -Oana il mai iubesti? -Da, intotdeauna. -Atunci trebuie sa-i respecti decizia si sa-l lasi. Nu poti sa-i faci rau doar pentru ca poti. -Dar nu eu i-am facut rau, a suspinat ea printre sughituri. Eu m-am apropiat de el pentru ca imi era foarte dor si voiam sa-l ating, sa-i vorbesc. El s-a speriat. Striga tare nu-mi face rau si nu te apropia de mine. Striga si arunca inspre mine cu tot ce apuca. Eu nu i-as putea face nicodata rau. -Oana, am spus apucnd-o de umeri. Trebuie sa te detasezi. Esti o forma evoluata de energie. Te-ai desprins si ai plecat condusa de o stea, in lumina. Ia-ti iubirea cu tine si transform-o acolo in cele mai frumoase lucruri cu putinta. De obicei noi vedem in oamenii pe care-i iubim, o reflexie a noastra. Tu ai crezut ca este aidoma tie, dar el este altfel. Ia energia iubirii si infaptuieste minuni cu ea acolo, pe steaua ta. Si, odata, cind te vei

reincarna, ia-o cu tine si daruieste-o unui om frumos, asa ca tine. Acum trebuie sa rostesti rugaciunea iertarii si sa pleci inapoi in lumina ta, stea stralucitoare. Oana ma privea atenta. Parea ca intelege. Apoi l-am chemat pe profesor si i-am spus. -Este aici, o vezi? -Da, spuse el emoionat. O vad. Oana... imi pare att de ru... te-am iubit si eu sa stii... Oana... nu sunt asa de rau cum crezi Oana... Ea i lua mina ntr-a ei si-i spuse, pierzindu-si tot mai mult consistenta: -Iarta-ma pentru ca n-am fost cum ai vrut tu, ma iert ca nu m-am putut detasa, imi pare rau ca te-am facut sa suferi, multumesc pentru clipele minunate pe care mi le-ai oferit, te voi iubi mereu si dincolo... -Iarta-ma Oana...te rog, iarta-ma rosti si el vadit emotionat. Apoi Oana disparu. Ramasem amindoi singuri si nespus de tristi. De atunci n-am mai vazut-o dar cind ma uit la stele, sper ca ea se afla pe aceea stralucitoare, care sclipeste jucaus n Trinunghiul de Var. Nici pe profesor nu l-am mai vazut, nu pentru ca facuse parte din povestea acesta nefericita. In fond suntem oameni si gresim, desigur. Insa, inainte de a ne desparti, dupa ce mi-a multumit, in timp ce-mi stringea cu cldura si admiratie mina, imi spuse: -Ce spui facem impreuna o prezentare a cazului Oana Dumitrescu sa-l prezentam la urmatorul congres de psihologie? Sa-i mai invatam pe incuiatii aia cite ceva. Ai condus admirabil terapia, te felicit. Multumesc inca o data, gindeste-te la propunerea mea. Cu numele meu si cu talentul tau ajungem departe in cercetare, ce zici?