Thoma de Aquino - Summa Theologiae

Embed Doc
Copy Link
Readcast
Collections

CommentGo Back

Download

THOMA DE AQUINO

Summa theologiae

OPERAE IDEDEO

THOMA DE AQUINO

Summa theologiae

OPERE IDESPRE DUMNEZEU

Editura Ştiinţifică

Bucureşti, 2000

Coperta: DORIN BOTEZ

Studiu introductiv de

GHEORGHE VLăDUŢESCUTraducere din limba latină de: GHEORGHE STERPU

PAUL GÂLEŞANU(Partea întâi şi partea a treia) (Partea a doua)

PRELIMINARII LATHOMA

Redactor: IDEL SEGALLEditor:

Dr. Constantin Zlibuţ-Jacotă© Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000

ISBN: 973-44-0286-2

1. Asemenea cărţilor, şi filosofiile îşi au destinul lor, cel mai adesea, imprevizibil, câteodată, parcă, jocul cu noial timpului — copil heraclitean.în puţinii ani de viaţă, Thoma va fi dobândit un prestigiu, aşa-zicând, onorabil, recunoscându-i-se autoritateadoar ca autenticitate. La trei ani după moarte, deci în 1277, condamnarea a 219 teze teologice şi filosofice, chiar în ziua în care se întâmplase trecerea lui la cele veşnice (7 martie), dintre care trei (31, 96 şi 191: „Spiritele purefiind ncmateriale, Dumnezeu nu poate să creeze mai multe în aceeaşi specie"; „Dumnezeu nu poate crea maimulte individuale în aceeaşi specie independent de materie"; „Materia este principiul diviziunii şi multiplicăriiformelor") îl aveau în vedere, nu promiteau nimic bun. Dacă mai luăm în seamă opoziţia franciscană cu DunsScotus ca vârf de lance şi (chiar dacă) uşoara împingere în memorie, dacă nu în uitare, thomismul de dupăThoma sau fără Thoma nu părea rostuit unei istorii lungi. în anul 1323 însă, papa Ioan al XXlI-lea îlcanonizează, elogiindu-1 (ca motivaţie a gestului) pentru a fi fost miraculos în tot ceea ce a scris

{quot scripsit articulos, tot miracula fecit).

Din acest moment, thomismul începe să facă istorie. Canonizat Thoma şi anulatăcondamnarea din 1277, se fac astfel primele gesturi menite să confere doctrinei (poate) cea mai coerentă şi mairezistentă din întreg Evul Mediu, şanse în plus. Nu însă exterior, circumstanţiat ci, mai curând, ele aveau sădeschidă calea unei neîntrerupte sporiri de sine a thomis-"Hilui. Căci „posteritatea critică" pentru doctrinaAquinatului este totu-

n

a cu o reevaluare în durată lungă cu adăugiri de sensuri noi şi nu o

GHEORGHE VLĂDUŢESCU

dată mai tari, astfel încât, pe măsura depărtării în timp de secolul al XHI-lea, Thoma devenea tot mai mult olegendă şi învăţătura sa o realitate cu putere de expansiune şi de organizare — îmbogăţire interioară de puţinealtele egalată sau numai concurată.Secolele următoare, cel puţin până în zorii epocii modeme, teologic şi metafizic se organizează în funcţie dethomism, prin acceptare ca şi, deopotrivă, prin respingere. Scotiştii, „averroiştii" latini (aris-totelicieniiheterodocşi), occamiştii, dintre adversari, deşi ei înşişi cu proiecte bine individualizate, urmând unor programenedeterminate ocazional, vor fi adăugat o bună parte la ceea ce originar le va fi fost intenţia şi întrucât îşi vor fifixat în Thoma un reper; distanţarea, de aceea, va fi ca faţă de el în acest termen. De cealaltă parte, a şcolii,aşadar, de la Gilles de Roma (Aegidius Romanus) la Heinrich Suso, Johannes Tauler, Denys le Chartreux (în sec.al XlV-lea) la Capreolus

{princeps thomistiarum),

Cajetan (Cajetanus) şi Silvestru de Ferrara (Ferrariensis) înveacurile XV şi XVI impresia care stăruie este aceea de mişcare de tip holistic. Capreolus, bunăoară, în

Defensiones divi Thomae

făcea operă de apologet dar şi „o expunere penetrantă a doctrinei Sf. Thoma"(Mandonnet,

Capreolus,

coli. 1694). Cajetan, la rândul său, comenta

De ente et essentia

şi

Summa theologiae

într-un mod exemplar, de îndată ce, peste veacuri, Leon al XIH-lea avea să-i recomande pentru învăţământexegezele. „Fidel interpret al doctrinei sf. Thoma", el nu s-a sfiit să facă un gest de depărtare cu intenţiacorectării a ceea ce, în perspectivă istorică, poate fi pusă în echivalenţă cu aceea a depăşirii prin adăugire

(Mandonnet,

Cajetan, coli.

1327). încercând o apropiere a thomismului de averroism în problema intelectuluiactiv, în mai mică măsură Cajetan întreprindea averroizarea doctrinei Aquinatului cât, mai curând, o punere aacesteia în condiţia unui model în stare să sporească nu numai în logică proprie, ci şi prin asimilarea unor motivealogene. Respingerea de către Bartolomeo Spina din Pisa (pe la începutul veacului al XVI-lea) a lecturii — inter- pretării lui Cajetan nu era menită să aducă servicii thomismului. Dimpotrivă, conservatoare, poziţia în cauzăcontravenea spiritului doctrinei prin punerea sa sub semnul lui

ne varietur.

Viitoarea polemică şi, ruptura dintre paleo-thomişti şi neo-thomişti de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor încep încă maidevreme şi se] apropie de momentul de criză, veac de veac. încredinţat de perenitatea

PRELIMINARII LA THOMA

învăţăturii, prin urmare de perfecta identitate de sine dar şi de capacitatea devenirii ei, Francisco Vittoria oimpunea, la Universitatea din Salamanca, între 1546 şi 1552, pe cea dintâi, deci, întemeietoare. Mişcăriasemănătoare se desfăşoară şi în Italia (cu Seraphino Gondini, cu Vincenzo Contenson), iar în Franţa (cuBaptiste Gonet, adversar hotărât al calvinismului şi jansenismului, cu Bossuet, cu Charles-Rene Billuart), fărăsuccesul de la Salamanca însă. Dealtminteri, cam două veacuri şi ceva, aici avea să fie centrul thomist deorganizare şi de iradiere. în afara acestuia, thomismul se va fi retras într-un „orizont de aşteptare", dacă nu va fifost împins, mai cu seamă în secolul luminilor când criza este „aproape mortală" (de Raeymaeker,

Le courant...,

p. 663).Apariţia în 1864 a unei culegeri

(Syllabus)

pontificale cuprinzând „principalele erori ale timpului nostru caresunt notate în alocuţiunile consistoriale, în enciclice şi în alte scrisori apostolice ale sf. nostru Părinte Papa PiusIX" marchează ieşirea din retragere a thomismului însuşi şi relansarea sa în istorie, de acum în istoria modernă.Dacă apare sub pontificatul lui Pius IX, iniţiativa culegerii aparţine cardinalului Gioacchino Pecci, viitorul papaLeon al XIH-lea, care, în 1879, în

De Philosophia Scolastica

—

Aeterni Patris

va hotărî restaurareathomismului.

Syllabus

anunţa şi pregătea, doar, marea restauraţie dacă nu chiar instauraţie, făcând oficiul critic(de respingere) de tot necesar. Mai înainte încă, la puţin timp după intronizare, la Universitatea gregoriană, noul papă prevenea că „adevărata înţelepciune este aceea care ne-o dau sfinţii părinţi şi doctorii scolastici, în frunteacărora stă Thoma de Aquino"

(apud

Goyau,

Leon XIII, coli.

353). Iar în enciclica

De ermribus modernis (Quod apostolici),

din primul an de pontificat, Leon al XIH-lea, fixând „planul de învăţământ doctrinar" îşi anunţa programul, hotărâtor pentru inserţia în modernitate a thomismului:„Păstorii supremi al Bisericii au crezut întotdeauna că misiunea lor ii obligă să contribuie cu toate forţele la progresul veritabilei ştiinţe şi îndeosebi la acela al filosofiei de care depinde în cea mai mare parte înţeleaptăîndrumare a ştiinţelor". Faptul va fi fost înţeles încă de sfinţii părinţi şi de „doctorii scolastici", iar dintre ei, maicu seamă, de

ac

ela care „străluceşte ca o lumină fără de pereche, prinţul şi "ivâţătorul tuturor

(omnium princeps et magister),

sf. Thoma de

GHEORGHE VLÂDUŢESCUPRELIMINARII LA THOMA

Aquino", „marele doctor". De aceea, „pentru apărarea şi onorarea credinţei catolice, pentru binele societăţii, pentru progresul tuturor ştiinţelor" se impune reactualizarea „preţioasei doctrine a sf. Thoma"

{Epistolaencyclica de Philosophia Scolastica

—

Aeterni Patris,

în

Lettres apostoliques...,

p.73).Aşteptată în cercurile catolice, fiind pregătită de documentele pontificale anterioare, ideea marii instauraţii anedumerit pe unii, a contrariat pe alţii, dar împotrivă-le, a prins. Conservatorii se vor fi temut că filosofia, preaîncurajată, „critica va fi lăsată să uzurpe locul dogmaticii" (Baudrillart,

La vie...,

p. 956). „Progresiştii", aşa-zicându-le, în schimb, cam, ca Bartolomeo Spina, odinioară, erau neliniştiţi mai degrabă de propriile spaimevenite, paradoxal, dintr-o raportare dogmatică la thomism. Pentru ei, aparţinând trecutului, thomismul era dejavetust, când actualitatea, mereu actualitatea nu este condiţionată de timp, ci de valoare şi de capacitateadeschiderii şi a înnoirii de sine ca şi de aceea de a determina înnoiri până şi în poziţiile adverse. De aceea, unfilosof din epocă era îndreptăţit să constate că papa nu va fi voit „să repete pur şi simplu pe Thoma"; el „imprimaun elan" (Leon Olle-Laprune,

Ce qu'on...).

Ceea ce s-a şi întâmplat, o mişcare de înnoire, prin refixare înthomism, neliniştind, spre mai adevărat, întreaga Europă catolică. în Franţa, în Belgia, în Italia, în Spania începsă apară primele reviste neothomiste, primele societăţi; Universitatea din Louvain, prin osteneala cardinaluluiMercier, teolog şi filosof reprezentativ în epocă, devine centrul de învăţământ şi de cercetare în doctrinăthomistă, poate, cel mai însemnat, aici lucrând de Boetz, în ontologie, D. Nyss, în cosmologie, E. Crahay publicăo

Politică

a Sf. Thoma, Isidor Maus o

Justiţie penală,

cu aceeaşi întemeiere, S. Deploige o

Teorie thomistă a proprietăţii.

La rândul său, maestrul tuturor, cardinalul, publica în 1892 o

Psihologie,

apoi un

Curs de fdosqfie.

în Spania, Uraburu, Orti y Lara, Bartholomeo Beato, Miguel Mir, Miguel Amor, Antonio Hernandez y Fajarnes;în Italia, Michele de Măria, Arthur Conella, R.P. Schiafini, cardinalul Zigliara sunt printre cei dintâi carereceptează mesajul pontifical. Rând pe rând se mai înfiripă mişcări thomiste în Elveţia, unde canoniculKaufmann întemeiază, la Lucerna, o Academie sf. Thoma; în Austria (cu dr. Lambert Filkula); în Germania (cuR.P. Tilman Pesch); în Ungaria (cu cardi-nalul Pâszmany); în Anglia (cu R.P. Aarper) şi chiar peste ocean, în S.U.A. (cu Nicolas Russo, Ch. Coppens, P.Carus). La noi, ceva mai târziu, cam prin anii 30, a început să se remarce Ioan Miclea. Ceea ce a publicat eradoar o promisiune; opera mare este încă în manuscris. Când va fi tipărită, cu siguranţă că îl va impune, pentru el

prea târziu nu însă şi pentru istoria culturală, printre thomiştii de seamă ai epocii.La Louvain, în 1894, îşi începe apariţia „Revue neo-scolastique", la Fribourg — Paris; „Revue thomiste" (1893),la Piacenza; „Divus Thomas" (1897), la Milano „Rivista di filosofia neoscolastica" (1907); în 1924, la Paris, un„Bulletin thomiste" şi la Roma „Angelicum"; în 1939, la Washington „The Thomist" etc.Trecând prin oarecare convulsii, detenninate de rezistenţa conservatorilor, mişcarea pornită de Leon al XHI-leacapătă repede autoritate, mai cu seamă datorită adaptării pentru noi sinteze şi, totodată, deschideri la particularităţile epocii ca şi receptării exacte a marilor interogaţii teologice, metafizice, antropologice, morale,chiar şi politice. Astfel, paradigma thomistă este pusă în comunicaţie cu modele ulterioare moderne, definitorii pentru noile raportări metafizice, antropologice, epistemologice: cartezianismul, kantianismul, fenomenologia,rezultând tot atâtea proiecţii înnoitoare prin capacitatea lor de a da noi dimensiuni realismului thomist şi oîntemeiere realistă celor trei mari deschideri săvârşite în gândirea modernă de Descartes, Kant şi Husserl.2. Născut în 1224 sau 1225, învaţă la Universitatea din Neapole, în 1244 intră în Ordinul dominican şi, la Paris,îl audiază pe Albert, deja prestigios. în 1248 îl urmează la Colonia, de unde revine la Paris în 1252 pentru a primititlul de magistru în teologie, ceea ce, în urma rezistenţei tradiţionaliştilor în frunte cu Guillaume de Saint-Amour faţă de teologi şi filosofi, avea să se întâmple abia în 1257. între timp, doar cam cu un an înainte obţinusedreptul de-a preda şi în acest interval (1252-1258) scrie

Comentariile la Sentenţe

(în IV lib.

Sententiarum)

şiopusculele

De principiis naturae, De ente et essentia, De natura materiae et dimensionibus interminatis.

Revine,începând cu anul 1258/1259 în Italia, unde predă până în 1268/1269 la curia pontificală şi începe să lucreze la

Summa contra Gentiles

(1258-1264) Şi la

Summa theologiae

(1266-1273, neîncheiată), în acelaşi timp curedactarea unor comentarii la Aristotel şi întocmirea altor opuscule a

10GHEORGIIE VLÂDUŢESCUPRELIMINARII LA THOMA

unor Probleme

(De potentia, De malo,

de tratate:

Contra errores Graecorum, Compendium theologiae ad Reginaldum, De regimine

ş.a.). Probabil către sfârşitul anului 1268, revine la Paris unde, până în 1272, seangajează în conflict cu sigerienii şi, întrucâtva, cu franciscanii, încă prea augustinieni. începând cu noiembrie1268 predă teologia la Neapole ca, în primăvara anului 1274, să pornească din nou în Franţa, unde la Lyon urmasă participe la conciliul general, în 7 martie, la mănăstirea cisterciană din Fossanuova, se petrece din viaţă.3. „Adresându-se tuturor oamenilor este de convenit ca adevărurile divine să fie expuse în

Sfânta Scriptură

cuajutorul metaforelor şi al imaginilor luate din lumea corporală"

(Summa theologiae,

II, Qu. I, art. 9). Totuşi, maimulte sensuri presupun confuzia, oricâte ar fi criteriile de separare şi evaluare şi oricât de tari „când SfântaScriptură trebuie să ne dea adevărul dincolo de orice eroare". Grigore de Nyssa şi Augustin, cu autoritate,îndemnau însă la lectura simbolică, de îndată ce

Sfânta Scriptură,

în acelaşi discurs, presupune faptul (cadezvăluire) şi misterul (primul), iar, în exercitare hermeneutică, mintea noastră recurge la modalităţile: istorică,etiologică, analogică şi alegorică (cel de-al doilea). Precedente şi nu dintre cele de ignorat existau, astfel încâturma să se treacă, eventual, la perfectarea metodei, cu necesitate însă la legitimarea ei chiar teo-metafizică, deîndată ce orice hermeneutică la text se poate prelungi şi dincolo de acesta, în câmpul celor semnificate. Ointerpretare în limitele semnelor noastre convenţionale este, trebuie să fie, dacă aspiră la autenticitate, şi una lafiinţă, de îndată ce limbajul poate fi chiar prima reconstrucţie a lumii şi aceasta pe seama faptului că lucrurileînsele, mai întâi de toate, au un sens. Dacă Dumnezeu s-a revelat în

Sfânta Scriptură

trebuie să admitem cădezvăluirii în cuvinte i-a premers (ontologic) aceea în lucruri. Aşa se şi face că „toate ştiinţele se servesc decuvinte pentru a exprima idei", şi, ceea ce e mai important, cu şansă de adevăr, întrucât se aplică lucrurilor lumii,lumii ca un limbaj. Operaţiunea cunoaşterii, prin urmare, elementar, este una de „lectură" a „cărţii" lumii. Dar cum lucrurile însele au sens pentru că primesc sens, ele chiar ne îndeamnă să trecem dincolo de ele, printranscendere pe verticală, ceea ce înseamnă că şi în ceea ce le priveşte, interpretarea alegorică se impune. Cu„sens spiritual" (în limbajul filosofiei, metafizic), fiind ceea cesunt, în şi prin în-temeiere, lucrurile, realităţi aşa-zicându-le alegorice (de la

alle-allo

şi

agoreno —

a vorbi în altloc), fapt care le instituie modele sau „sensul" pentiu cele ce urmează să le facem noi înşine. Dealtfel şi noi înordinea de existenţă a lumii, spre a fi în destinaţia noastră, ne-o transfigurăm neîncetat. Sensul spiritual face,aşadar, ca noi, mai întâi, să ne raportăm alegoric la lume şi s-o „citim" astfel, dacă din modul de-a fi al lumii şi alnostru rezultă nevoia de ascuns, de tâlcul de dincolo de dezvăluiri (ca în

Republica,

378 d-e platonică, unde

hyponoia,

în oarecare sinonimie cu

allegoria,

numea „un tâlc în aceste povestiri"). Acestuia, tot dinspre noi şi pentru noi; pentru noi, întrucât lucrare asupra lucrurilor suntem şi asupră-ne, îi urmează, în acelaşi câmp alspiritualului, îi urmează sensul moral rezultat şi el dintr-un „simbolism". Semne sau modele pentru ceea cetrebuie să facem în actul de transfer ontologic în accepţia alegorezei, lucrurile cât „sunt împlinite în Hristos" sunt paradigme pentru ceea ce „se cuvine să facem" în ordinea morală,

lato sensu,

în aceea a condiţiei proprii,antropologice adică. în sfârşit, raportarea spirituală, mai presupune şi exercitarea de tip anagogic, venit din„simbolismul prin care figurează pentru ceea ce are loc în gloria eternă". După alegoric şi moral, desăvârşirea (ca proces) capătă legitimitate întrucâtva ontologică, de îndată ce, după interpretarea alegorică şi morală, rânduiteîntr-o logică a ascensiunii, de la a fi în minte putem trece la a gândi ca făcând în realitate, actul din urmă, delegitimare, în limitele puterilor minţii, fiind acela al analogiei cu fiinţa - analogiei fiinţei

(analogia entis).

of 00

Leave a Comment