înc.rtf
Nu credeam să arunc vreodată tot ce-am scris (mai puţin jurnalul,recunosc), dintr-o mereu amînată dorinţă eliberatoare. În fiecare zideschideam fişiere, făceam modificări, salvînd conştiincios. De la o vreme însă nu mai regăseam nimic din ceea ce lucrasem cu o zi în urmă sau chiarcu cîteva ore înainte. Convinsă că totul nu e vis, construiam cu un avîntsisific alte şi alte fiş
i
ere, apăsînd de fiecare dată pe Ctrl+s, ca şi cum la sfîrşittextele mele ar fi trebuit să fie gata mîntuite, trăind într-un Paradis luminos şilizibil. Shut down. Starting... iarăşi şi iarăşi nimic din ceea ce lucrasem nu sesalvase. Îmi lipsea forţa de a renunţa, pînă cînd, într-o după-amiază ploioasă,după Paşte, un altul s-a apropiat de mine, mai noduros, cu pungi sub ochiiinjectaţi şi mi-a oprit mîinile din goana lor nebună pe taste, strîngîndu-mi-le între palmele lui mari şi calde. M-a privit aproape cu dragoste, duhnind abăutură şi boală, şi m-a dat la o parte cu un gest de-o netrăită tandreţe.Aşezat în faţa ecranului, degetele îi alunecau pe tastatură ca şi cum unvirtuoz ar fi mîngîiat clapele unui pian valoros. Din cîteva mişcări sigure mi-adezlegat misterul. Desktopul era plin. Senzaţii, amintiri, proiecte mortificate,vorbe, texte, imagini, spaime, toate înghesuite în nenumărate fişiere cunume bizare sau pur şi simplu impersonale, alcătuiau o memoriesupraponderală pe care o lăsasem în urma mea, excrement uriaş la care nute uiţi după eliminare. Trebuia să eliberez desktopul, să fac curăţenie,aruncînd toate acele fişiere care nu-mi mai erau necesare. Altfel un nou început nu mai era posibil, deşi, în clipele mele de luciditate, îmi spuneam căoricum aşa ceva nu mai este posibil. Dar pînă una alta (mă) aruncam cupoftă, o poftă pe care n-o mai încercasem de cînd, acum cîţiva ani, luasemhotărîrea curajoasă de a face puţină lumină în boxă, acea încăpere mică şi întunecoasă, rezervată fiecărui apartament la subsolul blocului. Acolo unde
3
Leave a Comment