RĂZBOIUL ARABO-ISRAELIAN DIN 1973

Sun Tzu – „Când inamicul vă oferă o ocazie, profitaţi

fără întârziere. Luaţi-i înainte, punând stăpânire pe un lucru
pe care îl preţuieşte şi treceţi la acţiune la o dată fixată în
secret”.

Masterand: Radu MOINESCU

INTRODUCERE

Secolul XX, marcat profund de ultima conflagraţie mondială, încheiată cu

pierderi materiale umane şi materiale de proporţii, nu a asigurat liniştea şi pacea
omenirii şi, contrar aşteptărilor şi învăţămintelor desprinse în urma celui De Al
Doilea Război Mondial, stările conflictuale existente în diferite zone ale globului
(Orientul Apropiat şi Mijlociu – războaiele arabo-israeliene şi dintre Irak şi Iran –,
America Centrală – Nicaragua –, confruntarea militară dintre Anglia şi Argentina
în războiul din Insulele Malvinelor, precum şi unele conflicte din Africa) nu s-au
stins definitiv, unele intrând în stare de îngheţare, iar altele menţinându-se fierbinţi,
gata a izbucni la cea mai mică scânteie. Conflictele izbucnite, în special urmare a
diferendelor teritoriale, religioase, politice sau economice, dată fiind amploarea lor
şi spaţiul de desfăşurare, au fost denumite de analiştii militari şi politici ai timpului
„războaie locale”.
Cauzele şi scopurile conflictelor au fost speculate la vremea respectivă de
diferitele state şi grupuri de state, pentru a-şi diversifica şi extinde sfera lor de
influenţă, prin promovarea unor politici şi strategii în interesul propriu, dominantă
fiind contradicţia existentă dintre ele, în dauna păcii şi securităţii mondiale. Acum
a luat o amploare deosebită cursa înarmărilor, care prin acumulările masive de
armamente, tehnologii şi echipamente militare de către majoritatea statelor aflate
în zonele de conflict potenţial, cu consecinţe în plan economic şi social, a dus la
creşterea gradului de sărăcire a populaţiei statelor respective. Totodată, teritoriile
acestor state au fost transformate în veritabile poligoane de testări şi perfecţionări
de noi tipuri de armamente şi tehnică de luptă, dar şi pentru experimentarea unor
concepte strategice ale centrelor de putere globală.
Dată fiind amploarea pe care o luase conflictele locale a dus, cu timpul, la o
atitudine fermă din partea opiniei publice mondiale şi a necesitat intervenţia
organismelor de securitate, în care ONU a jucat un rol important.
În acest context se încadrează şi conflictele din Orientul Apropiat, cu
deosebire între statele lumii arabe şi Israel, stare ce dăinuie de ani de zile,
războaiele periodice izbucnite (1948-1949, 1956, 1967, 1973), neducând nici astăzi
la rezultatele dorite de lumea democrată.
1
 După 1967, în perioada 1969-1970, între Israel şi Egipt, se desfăşoară un
război de uzură, modest, confruntările din în spaţiul aerian fiind predominante, dar
nu de intensitate mare, având mai mult un caracter de hărţuire. Cu timpul, dată
fiind şi rezultatele modeste, aceste acţiuni s-au diminuat, ajungând într-un punct
mort.
Un loc aparte prin implicaţiile sale şi modificările ce au avut loc în plan
geostrategic şi care caracterizează perioada postbelică îl ocupă războiul arabo-
israelian din 1973, conflict armat între Israel şi ţările arabe, care s-a desfăşurat în
luna octombrie, 1973. Egiptul şi Siria, au declanşat conflictul pentru a-şi recupera
teritoriile pe care Israelul le-a ocupat în „Războiul de 6 zile” din 1967. Deşi
ambele părţi au suferit pierderi grele din războiul din 1973, Israelul şi-a menţinut
controlul asupra teritoriilor. Deoarece conflictul a început de sărbătoarea evreiască
Yom Kippur şi s-a desfăşurat de-a lungul sfintei luni musulmane a Ramadamului,
războiul a mai fost numit şi Războiul Yom Kippur de către israelieni şi Războiul
Ramadamului sau Războiul din Octombrie de către arabi.
Deşi nu a adus schimbări semnificative graniţelor teritoriilor, războiul din
1973 şi consecinţele sale au avut efecte numeroase asupra naţiunilor participante şi
asupra relaţiilor lor cu marile puteri mondiale. Egiptul a ieşit de sub influenţa
Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), care i-a furnizat ajutor militar şi
economic încă din anii '50, şi a încheiat strânse relaţii cu Statele Unite. Siria a ieşit
din război, fiind un apărător ferm al drepturilor arabilor şi cel mai apropiat aliat al
Orientului Mijlociu pentru URSS. În Israel, războiul a declanşat atitudini
dezaprobatoare faţă de conducătorii statului, care, în cele din urmă, au demisionat.
Războiul a semnalat o implicare crescândă a Statelor Unite pentru negocierea şi
garantarea înţelegerilor arabo-israeliene. Aceste înţelegeri se accentuau pe
returnarea terenurilor stăpânite de israelieni şi controlului arabilor în schimbul
recunoaşterii de către arabi a statului Israel.

2
 CAPITOLUL I
Scurte repere geopolitice

În Orientul Apropiat, areal cu profunde semnificaţii istorice, s-au întâlnit şi

s-au succedat diverse culturi şi civilizaţii, toate strălucite, care au avut un rol
deosebit în istoria umanităţii. Teritoriul mărginit de stepa Arabiei de Nord, de
Mediterana, şi de povârnişurile Anatoliei şi Armeniei a fost scena pe care au avut
loc întâlnirile, în epoci succesive, între civilizaţia sumeriană şi egipteană; între
civilizaţia egipteană, hitică şi minoică; între civilizaţia siriană, babiloniană, creştin
ortodoxă şi creştin occidentală, iar în ultima perioadă a contactelor, între
civilizaţiile arabă, iraniană, şi occidentală.
În această zonă au avut loc contacte în ordine spaţială, între civilizaţii care
au existat concomitent, dar mai ales contacte în ordine temporală, între civilizaţii
care s-au succedat, care au preluat unele de la altele interpretări, obiceiuri, motive,
ritualuri, diverse tipuri de credinţă etc.
Evoluţia întregului areal a dus cu timpul la formarea şi dezvoltarea ostilităţii
faţă de ocupanţi, de popoarele de alte religii, au apărut divergenţele şi disputele de
ordin teritorial, dar mai ales de impunere a voinţei şi extindere a sferei de influenţă.
Dată fiind tema lucrării voi face o scurtă prezentare doar a statelor principale
implicate în conflictul din1973.

1. EGIPT
Aflat sub tutelă otomană de secole, Egiptul a fost scos din letargia sa de
expediţia lui Napoleon Bonaparte în 1798, prima manifestare de forţă, după
cruciade, a expansionismului francez în Mediterana şi scânteie modernizatoare,
pentru ansamblul lumii arabe. Influenţa franceză avea să se manifeste în perioada
următoare, Egiptul continuând procesul reformelor interne, de modernizare şi
obţinere a autonomiei, căutând să capete şi o influenţă în zonă, asupra lumii arabe.
Un alt reper major al fondării statului egiptean avea să-l constituie
construirea Canalului Suez, la iniţiativa Franţei lui Napoleon al III-lea, ce avea să
asigure o legătură directă între Mediterana şi statele est asiatice, precum şi
schimbarea situaţiei geopolitice din zonă. Interesele strategice ale Franţei şi
Angliei în zonă şi estul Asiei, rolul şi importanţa Canalului Suez, dar şi asupra
Egiptului, în acest context, avea să ducă la o mare rivalitate între cele două imperii,
finalizată cu preluarea controlului asupra sa de către Anglia, dar şi asupra
Egiptului, în anul 1882.
Influenţa engleză, evoluţia situaţiei politice internaţionale, tendinţa
Imperiului Otoman şi mai târziu a Turciei (1914), au deschis pentru Egipt, stat
central al lumii arabe, un nou ciclu geopolitic, acela al naţionalismului arab şi,
totodată, a pretenţiei de a fi cea mai puternică şi evoluată ţară din cadrul acesteia,
cu vocaţie de conducător şi a cărei unitate trebuie să se realizeze în jurul Egiptului.
După Al Doilea Război Mondial, evoluţia ascendentă a Egiptului, în noul
context internaţional, avea să cunoască o opoziţie crescută faţă de controlul englez
asupra Canalului Suez (naţionalizat de Egipt în anul 1956), dar şi faţă de statul
3
Israel. În acelaşi timp Egiptul, urmare a veleităţilor sale de conducător, a căutat să
se alăture de unele state arabe (Siria şi Yemen) în scopul formării unei uniuni arabe
(Republica Arabă Unită, 1958-1961), proiect eşuat urmare a tendinţelor
dominatoare ale iniţiatorului, dificil de suportat de restul lumii arabe.
Intrarea în opoziţie cu statele occidentale dar şi cu unele state arabe vecine
(Libia şi Sudanul), a împins Egiptul spre zona de influenţă sovietică ce avea să se
menţină până în perioada anilor 70, în special după agresiunea franco-engleză din
1956, dar şi perpetuarea conflictului cu Israelul.
Marea problemă geopolitică a Egiptului va rămâne însă Israelul, ţară cu care
a trebuit să poarte mi multe conflicte militare, ceea ce a dus la slăbirea sa din punct
de vedere economic.
Uniunea Sovietică a considerat penetrarea în Orientul Mijlociu o principală
prioritate a planului său de expansiune politică globală. În consecinţă a sprijinit
treptat guvernele radicale din ţările arabe, astfel opunându-se Israelului.
Egiptul a fost condus până în 28 septembrie 1970, când a murit, de către
Preşedintele Gamal Abdel Nasser. Ia succedat Anwar Sadat, care treptat a răcit
relaţiile cu Uniunea Sovietică, lucru deloc agreat de către aceasta.
Ieşirea de sub influenţa sovietică, apropierea de Statele Unite şi de statul
Israel, a dus la instaurarea păcii prin restituirea de teritorii, şi de o parte şi de alta.
Prin acordul de la Camp David între Egipt şi Israel, mediat de SUA, s-a încheiat un
tratat de pace israelo-egiptean, în 1979. Acest moment a marcat şi ruptura cu
arabismul şi majoritatea statelor arabe, Egiptul devenind, cu timpul, un pilon de
bază în lupta pentru instaurarea păcii în partea europeană a Mării Mediterane,
constituind o ţară cheie a dispozitivului american în Orientul Mijlociu.

2. ISRAEL
Statul Israel este rezultatul unor factori istorici care s-au asociat, atât în
Europa, cât şi în Orientul Apropiat.
Un prim factor îl constituie apariţia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, unei
mişcări sioniste, care considera că poporul evreu trebuia să creeze o vatră
teritorială, pe cât posibil în Palestina, locul de obârşie al etnogenezei evreieşti şi al
expresiei sale confesionale, iudaismul. În raport cu iudaismul clasic, sionismul
constituie o ruptură în măsura în care definirea iudaităţii pe care o propune nu mai
este exclusiv confesională, dar că aspiră la crearea unui stat-naţiune evreiesc,
inspirat din modelul occidental de stat-naţiune. Sionismul opune tradiţiei
diasporice şi confesionale o concepţie etatistă şi teritorializată.
La începutul secolului al XX-lea, populaţia evreiască mondială este
împrăştiată între imperiile german, austriac, rus, principalele ţări ale Europei
Occidentale – Franţa, Germania, Austro-Ungaria – ca şi ţările din Lumea nouă.
Minoritatea evreiască – 25 000 de persoane în 1880 –, care s-a menţinut în
Palestina otomană, sa întărit prin primele valuri de imigraţie venite din Rusia şi din
Europa de Est.
Un al doilea factor semnificativ al marşului sionismului spre un stat-naţiune
este sosirea englezilor în Orientul Mijlociu. Acestora li s-a atribuit o zonă sub
mandat în Palestina otomană, separată din acest moment de provincia Siria şi mai

4
ales amputată, în detrimentul organizaţiilor sioniste, de teritoriile de pe malul estic
al Iordanului, de care Londra se va servi pentru a forma Transiordania.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, Palestina a rămas sub
autoritate britanică.
Sosirea constantă a emigranţilor evrei fugind de ascensiunea nazismului şi a
antisemitismului din Europa Centrală şi de Est, asociată cu crisparea populaţiei
arabe, care nu accepta politica de acaparare treptată de terenuri pe care o practicau
în Palestina organizaţiile sioniste, a contribuit la creşterea tensiunilor dintre cei trei
actori, englezii, palestinienii şi evreii.
Mişcarea sionistă s-a văzut întărită în anul 1917 prin Declaraţia Balfour
privind crearea unui stat evreu în Orientul Mijlociu. Aceasta avea drept obiectiv
satisfacerea pretenţiilor comunităţii evreieşti americane, reticentă la o intrare în
război a Statelor Unite alături de Rusia (din cauza pogromurilor) şi de Franţa (din
cauza Afacerii Dreyfus).
În perioada premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale, populaţia
arabă din Palestina engleză s-a ridicat (revolta din 1936-1939) împotriva
pătrunderii neîncetate a populaţiei evreieşti fugind de totalitarismul din Europa.
Un al treilea factor a preistoriei israeliene a fost determinat de sfârşitul celui
De Al Doilea Război Mondial.
Pe fondul dezvăluirilor privind exterminarea evreilor din Europa de către
nazişti şi a creşterii dificultăţilor autorităţilor engleze de a se menţine în Palestina,
sub dubla presiune a sionismului activ şi a naţionalismului arab, în 1947 Marea
Britanie a decis să se retragă, lăsând ONU să procedeze la o împărţire a teritoriului
palestinian.
Planul de împărţire a teritoriilor amintite elaborat de ONU prevede două
state, unul arab, aproape omogen din punct de vedere etnic (750 000 de arabi şi 10
000 de evrei), altul evreiesc din punct de vedere politic, în fapt bietnic (500 000 de
evrei şi 400 000 de arabi). Nici evreii, nici palestinienii n-au acceptat planul de
împărţire. În 1948, Ben Gurion a Proclamat Statul Israel.
Refuzul arab de a recunoaşte statul evreiesc a dus la mai multe conflicte
arabo-israeliene, care în timp, urmare a exodului masiv al populaţiei arabe
(palestinieni) spre statele arabe vecine, a dus la diminuarea ponderii acesteia şi
creşterea numărului populaţiei evreieşti în zonă, în special prin instalarea celor
veniţi din Europa sau din lumea arabă. Totodată, urmare a sprijinului occidental,
Israelul îşi consolidează influenţa în zonă, devine o mare putere militară zonală
care va contribui în mod semnificativ la modificarea profilului geopolitic al
Orientului Mijlociu.
Cunoscând o dezvoltare economică şi militară continuă, având sprijin
puternic pe toate planurile din partea Statelor Unite, Israelul devine un puternic
avanpost al intereselor americane în Orientul Apropiat, în contrast cu statele lumii
arabe care rămân sub influenţa Uniunii Sovietice.
În timp Israelul devine membru al ONU (în anul 1949), este angrenat în mai
multe războaie cu ţările arabe din vecinătate (Egipt, Siria, Liban) cu reconfigurarea
teritorială şi în plan politic: ocuparea Peninsulei Sinai, fâşiei Gaza, malului vestic
al Iordanului, vechiului Ierusalim şi a Înălţimilor Golan. Sub auspiciile ONU şi ale

5
unor state occidentale, cu timpul au fost reglementate relaţiile cu Egiptul (rol
important avându-l şi România), Iordania şi Liban.
Urmare a războiului din anul 1967 (cunoscut sub numele de „războiul de
Şase Zile”) armata israeliană a ocupat Peninsula Sinai, malul estic al Canalului
Suez, Podişul Golan sirian, Cisiordania şi Ierusalimul se Est, adică o zonă
strategică de mai bine de 95 000 de km2, locuită de o populaţie arabă ce va fi
cunoscută sub denumirea de „Teritoriile ocupate”. Acest lucru nu a putut fi tolerat
în timp de statele lumii arabe, urmarea fiind declanşarea unui nou conflict, în anul
1973.
Războiul din 1973, al patrulea război arabo-israelian, zis şi „de Yom
Kippur”. a fost mult mai greu de purtat de Israel. Totuşi armata israeliană a reuşit
să învingă coaliţia siriano-egipteană. Statele Unite şi Uniunea Sovietică au trebuit
să impună atunci o încetare a focului cu scopul de a evita o escaladare a
conflictului.
Războiul din 1973 a avut o nouă consecinţă: el a demonstrat că relaţiile
israeliano-arabe nu pot fi reglate prin conflict. Din ce în ce mai mult SUA se temea
ca lipsa unei soluţii să nu conducă la întărirea poziţiei Uniunii Sovietice în lumea
arabă.
Iniţiativa unei schimbări revine Egiptului post-nasserian susţinut de Statele
Unite şi a condus, în 1979, la un Tratat de pace israeliano-egiptean. În urma
retragerii Egiptului din competiţia armată, ceilalţi duşmani ai Israelului erau
obligaţi acum să cadă la învoială. Centrul de greutate geostrategică al Israelului se
mută spre estul lumii arabe, odată cu crizele libaneze şi războiul Iran-Irak, în
detrimentul Mediteranei Arabe.
Evoluţia situaţiei geopolitice a zonei, urmare şi a tenacităţii populaţiei, a
făcut ca Israelul, înconjurat de vecini ostili, cu armata sa masiv depăşită numeric
de către ale duşmanilor, să devină „un lider mondial în concepţia şi aplicaţiile
tehnologice robotice atât pe timp de pace cât şi de război”.

3. SIRIA
Statul Siria, devenit independent în 1946, nu este decât o parte larg amputată
din provincia Siria a Imperiului otoman. În cadrul unui acord franco-englez, în
timpul Primului Război Mondial, s-a convenit ca această parte a domeniului arab a
Imperiului otoman să revină Franţei. În comparaţie cu planul iniţial, Siria a trebuit
să sufere mai multe dezmembrări: în nord, contraatacul kemalist împotriva forţelor
franceze a împins frontiera spre sud, în lungul graniţelor actuale; în vest, Marea
Britanie a obţinut un mandat asupra Palestinei, ca şi crearea Transiordaniei; în
nord-est, regiunea Mosul, situată la marginile provinciei Siria, a fost schimbată
între Franţa şi Anglia, aceasta din urmă retrocedând Siriei Podişul Golan. Evoluţia
ulterioară a spaţiului geografic aferent provinciei Siria avea să cunoască unele
transformări, în final, urmare a unor neajunsuri de ordin confesional (opoziţia
dintre minorităţile creştine şi a celor musulmane faţă de minoritatea sunită, baza
naţionalismului arab) şi revolte, fiind create două entităţi sub mandatul Societăţii
Naţiunilor: Siria şi Libanul.
După cel de Al Doilea Război Mondial, în anul 1946, Siria devine
independentă. Acest stat multiconfesional, marcat de naţionalismul arab şi de lupta
6
împotriva Israelului a cunoscut o lungă perioadă de instabilitate. Încă de la
independenţa sa, Siria s-a orientat spre un regim laic şi s-a îndreptat spre lumea
arabă având vederi considerate progresiste. Această poziţie a determinat-o să
accepte o scurtă uniune cu Egiptul (Republica Arabă Unită, 1958-1961) şi, să se
sprijine mult timp pe Uniunea Sovietică, ca o contrapondere la axa Washington-
Tel-Aviv.
Geopolitica siriană a rămas constantă până în acest moment: ea este aceea a
unei ţări izolate, care hrăneşte mişcări iredentiste. Opoziţia Siriei se manifestă în
relaţiile cu Turcia dar mai ales faţă de Israel, în special după războiul din 1967,
când acesta ocupă Podişul Golan, recuperarea acestuia devenind obiectiv
primordial al politicii siriene, ca de altfel şi frânarea creării unui stat palestinian
(Siria a considerat dintotdeauna că Palestina, ca şi Libanul, este o creaţie artificială
a Londrei, provenită prin ruperea teritoriului Siriei Mari).
Siria, ca şi majoritatea statelor arabe, a contestat şi contestă şi la această dată
legitimitatea statului Israel, precum şi realitatea palestiniană, pe care a încercat
permanent să o controleze sau să o slăbească sau să o domine. Este raţiunea pentru
care Siria s-a implicat în conflictul libanez, de partea miliţiilor falangiste maronite
în lupta împotriva fedaynilor palestinieni.
Relaţiile siriano-israeliene au rămas blocate, manifestând în decursul
timpului o apropiere de Iran şi Irak.

7
 CAPITOLUL II
Situaţia geopolitică premergătoare războiului şi cauzele acestuia

1. Situaţia geopolitică a zonei

Lungul conflict dintre evrei şi arabi privind controlul asupra teritoriului

(istoric) Palestina s-a materializat în războaie în anii: 1948, 1956 şi 1967. Opoziţia
arabilor faţă de statul evreu Israel a inclus şi statele vecine arabilor şi, după 1964,
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, un corp politic preocupat de crearea unui
stat pentru arabii palestinieni. În „Războiul de 6 zile” din 1967, Israelul a obţinut
controlul asupra Peninsulei Sinai şi asupra Fâşiei Gaza, stăpânite anterior de Egipt;
asupra Înălţimilor Golan, aparţinând iniţial Siriei; asupra West Bank şi
Ierusalimului estic administrate iniţial de Iordania. Mai târziu, în acelaşi an,
Naţiunile Unite au adoptat o rezoluţie cerând retragerea israelienilor din aceste
teritorii în schimbul recunoaşterii arabe a independenţei Israelului, dar starea de
tensiune a continuat. În 1969, preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser a lansat o
campanie pe Canalul de Suez (un canal artificial între Peninsula Sinai şi teritoriul
egiptean). Conflictul, care nu s-a materializat într-un război propriu-zis, s-a
încheiat în 1970 cu un acord de încetare a focului, propus de Satele Unite.
La începutul anilor '70, succesorul lui Nasser, Anwar al-Sadat, a încercat pe
căi diplomatice să determine retragerea israelienilor, pregătind, în acelaşi timp,
Egiptul (armata) pentru război. În fiecare an, Naţiunile Unite au emis rezoluţii
cerând israelienilor să se retragă, iar Statele Unite au avut parte de critici ale
comunităţii internaţionale vizând sprijinul acordat Israelului. În acest timp,
negocierile au continuat. Naţiunile arabe refuzau să negocieze înainte ca Israelul să
se retragă fără garanţii pentru pace şi securitate, care între timp îşi întărea poziţiile
în teritoriile arabe ocupate.
Nici Statele Unite şi nici Israelul nu credeau că forţele arabe ar putea
provoca puterea militară bine-cunoscută a israelienilor. URSS-ul, care sprijinise
naţiunile arabe în timpul războiului anterior cu Israelul şi aprovizionase Egiptul cu
armament, ştia că Egiptul se pregăteşte de război, dar a subestimat hotărârea lui
Sadat de a folosi o posibilitate armată împotriva Israelului. Mai mult chiar, nici
Washington-ul şi nici Moscova nu erau la curent cu diferenţele adânci în politica
dintre conducătorii egipteni şi sirieni. Deşi scopul pentru ambii conducători era să-
şi recâştige teritoriile de la Israel, Sadat era gata să combine mijloacele armate cu
începerea unui proces diplomatic, în timp ce preşedintele sirian Hafez-al-Assad nu
voia să semneze nici un acord (cu Israelul) care putea să recunoască legalitatea
Israelului. Sadat, spre deosebire de Assad, era de asemenea gata să îndrepte
politica externă cu Egiptul într-o altă direcţie decât cea urmată de URSS,
apropiind-o de cea urmată de Statele Unite. Lăsând presiunea economică acasă,
Sadat credea că Statele Unite şi URSS-ul vor ajuta Egiptul mai mult şi pe o
perioada mai îndelungată.
În ciuda acestor diferenţe, în cele din urmă, nerăbdarea şi frustrările
reciproce la nivelul statutului diplomatic i-au adus pe Sadat şi Assad să plănuiască
8
atacul. Deoarece cei doi conducători arabi se concentrau mai mult pe propriile
interese naţionale, decât pe alte probleme arabo-israeliene, ca de exemplu viitorul
West Bank-ului şi al Ierusalimului sau problema statului Palestinei, ei au omis
Iordania şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, din planul de război.

2. Cauzele conflictului

Conflictului din 1967, încheiat cu rezultate pozitive pentru Israel, nu a dus la

rezolvarea stării conflictuale din zonă, mai ales că eforturile de mediere au eşuat,
iar Rezoluţia 242 a ONU care anunţa restituirea teritoriilor ocupate a rămas literă
moartă.
Aceste premize au făcut ca arabii să dorească reluarea ostilităţilor în vederea
realizării unui obiectiv limitat: acesta nu mai era eliberarea teritoriilor ocupate, ci
internaţionalizarea conflictului, fapt care le-ar fi permis să evite o confruntare
directă, sortită eşecului, cu Israelul.
Războiul din 1967 se încheiase cu unele avantaje de partea Israelului, printre
care amintim:
a) posibilităţi, ca în caz de reluare a acţiunilor militare, operaţiile să
înceapă de pe poziţii situate – mai ales în Sinai – la distanţe
apreciabile de teritoriul propriu;
b) controlul asupra Canalului Suez, ceea ce împiedica redeschiderea sa
şi, deci, provoca mari pierderi materiale Egiptului, în plus obliga
armata egipteană, în cazul declanşării unei acţiuni de mare
amploare, să forţeze acest important obstacol;
c) controlul asupra litoralului de vest al Strâmtorii Tiran, ceea ce
asigura libera navigaţie a navelor israeliene spre portul Eilath,
singura ieşire a Israelului la Marea Roşie;
d) posibilitatea amenajării, în vederea ducerii luptelor de apărare, a
teritoriilor arabe ocupate şi, mai ales, a Sinaiului şi Înălţimilor
Golan;
e) împiedicarea unor organizaţii militare palestiniene de a acţiona pe
platoul Golan împotriva unor zone de la frontiera israeliană;
f) exploatarea zăcămintelor de ţiţei şi mangan şi a altor bogăţii
naturale din Sinai;
g) privarea Iordanului de una dintre cele mai fertile zone din punct de
vedere agrico1.
Dezavantajele de partea israeliană constau în:
a) dispersarea forţelor israeliene pentru apărarea teritoriilor deţinute şi
pentru contracararea mişcărilor de rezistenţă a populaţiei arabe, fapt
care obliga comandamentul israelian să menţină sub arme un număr
mai mare de militari, situaţie cu repercusiuni negative asupra
economiei ţării deficitară din punct de vedere al forţei de muncă;
b) adâncirea la maximum a divergenţelor cu ţările arabe;
c) creşterea numărului de refugiaţi palestinieni şi intensificarea
acţiunilor acestora împotriva Israelului pe cele mai diverse planuri;

9
 d) sistarea livrărilor de armament de către unele ţări occidentale
printre care Anglia şi Franţa, care nu puteau să ignore faptul că o
sprijinire făţişă a Israelului ar fi deteriorat total raporturile lor cu
lumea arabă, de care Europa occidentală depindea atunci în privinţa
aprovizionării cu petrol în măsură mare, până a se începe
exploatarea ţiţeiului din platoul continental al Mării Nordului iar
Franţa să-şi acopere în proporţie de peste 50% din necesarul de
energie electrică din centrale atomoelectrice;
e) pierderea simpatiei unei părţi a opiniei publice occidentale;
f) dificultăţi diplomatice în relaţiile cu ţări din diverse zone ale
globului.
În privinţa ţărilor arabe se aprecia la timpul respectiv că urmările au fost
grave, constând în:
a) pierderea unor importante teritorii, în special pentru Egipt, cu
consecinţe mari în plan economic;
b) pierderi însemnate în armament şi tehnică de luptă;
c) avarierea şi distrugerea unor importante obiective economice,
politice şi militare.
În special pentru egipteni, urmările războiului au dus la o revizuire totală a
concepţiilor de conducere, pregătire şi înzestrare a armatei.
Perioada premergătoare războiului din 1973 s-a caracterizat prin instabilitate
militară şi politică în relaţiile dintre Israel şi ţările arabe, presa străină a acelui timp
numind-o „nici pace, nici război”.
După ce a murit Gamal Abdel Nasser, preşedinte a devenit Anwar al-Sadat
(Se pare aflat sub influenţă engleză), care şi-a dat seama că Egiptul nu poate
distruge Israelul. El a hotărât că o oarecare victorie psihologică ar fi necesară, mai
înainte de a face vreo mişcare de conciliere în direcţia păcii. De aceea Sadat a decis
să atace peste Canalul Suez, însă fără a încerca să recupereze întreaga Peninsulă
Sinai.

10
 CAPITOLUL III
Desfăşurarea războiului

Războiul arabo-israelian, desfăşurat între 6 şi 24 octombrie 1973, a avut, ca

părţi principale în conflict, de partea arabă, Egiptul şi Siria, în sprijinul cărora au
trimis efective şi tehnică de luptă şi alte state arabe ca Iordania, Marocul, Arabia
Saudită, Kuweitul, Irakul, Sudanul, Tunisia, Algeria, Yemenul de Sud şi
organizaţiile palestiniene.
În cadrul unor întâlniri secrete dintre egipteni şi sirieni din septembrie 1973,
s-a hotărât ca Egiptul şi Siria să execute un atac coordonat asupra naţiunii
israeliene, acesta urmând să aibă loc în luna următoare.
În octombrie 1973, Anwar Sadat, încrezător în potenţialul militar de care
Egiptul dispune, consideră că acesta a atins, cu sprijin sovietic, puterea militară
suficientă pentru a provoca din nou Israelul pe câmpul de luptă. Resursele sale şi
ale aliaţilor din regiune erau mult mai mari decât fuseseră în timpul războiului din
1967: apărarea antiaeriană şi unităţile de aviaţie erau oricând gata de luptă, precum
şi blindatele, artileria şi trupele de infanterie. Avioanele israeliene de vânătoare şi
de bombardament nu mai puteau zbura cu impunitate deasupra solului egiptean.
La începutul lunii octombrie, ca preludiu al conflictului, un număr de
tehnicieni şi specialişti militari sovietici au primit ordin să plece din ţară.
Trupele începeau manevre la graniţa cu Israelul. Acest lucru ar fi trebuit să
avertizeze statul evreu despre iminenţa cvasi-dezastrului, dar israelienii erau mult
prea încrezători, desconsiderând, totodată, puterea militară a Egiptului.
Data ofensivei, fixată pentru 6 octombrie 1973, era la mijlocul lunii postului
Ramadamului, care corespunde cu sărbătoarea religioasă de Yom Kippur,
sărbătoarea evreiască a Iertării (zi de post foarte respectată în Israel, în care toată
activitatea din ţară se opreşte).
Egiptul şi Siria şi-au lansat atacul împotriva Israelului la data stabilită, la
orele 14.00, sub denumirea codificată de „Operaţiunea Scânteia”. Momentul era
avantajos pentru egipteni, care aveau soarele în spate, dar dezavantajos pentru
sirieni, care aveau soarele în faţă, întâmpinând dificultăţi în folosirea tehnicii
militare, în special a aparatelor de ochire.
Arabii au înaintat pe ambele fronturi realizând surprinderea.
Armata egipteană va traversa, deci, canalul, pentru a rămâne instalată cu
orice preţ pe malul răsăritean al acestuia, în timp ce armata siriană va urca pantele
muntelui Hermon.
Atacurile egiptene şi siriene au fost brutale, administrate cu un neaşteptat
profesionalism. Uşurinţa cu care luptaseră în războiul din 1967 îi făcuse pe
israelieni să se îndoiască de calităţile de luptă ale adversarului, o scăpare aproape

11
fatală. Ambele ofensive, egipteană şi siriană, din Sinai şi Golan au avut iniţial
succes, punându-i pe apărătorii israelieni într-o poziţie foarte periculoasă.
Având mulţi civili înarmaţi în sinagogi, radioul care emitea, iar oamenii
aflându-se într-o stare relaxată, Israelul a fost surprins cu garda în jos de atacurile
coordonate. Sursele de informaţie israelite nu au ţinut seama de probabilitatea unui
atac arab, iar armata israeliană nu era pregătită pentru un război. Armatele lui
Sadat au traversat rapid Canalul de Suez. Astfel, Egiptul spărgea rândul de
fortificaţii israeliene aflate de-a lungul malului estic al Canalului, numit linia Bar-
Lev, pe care israelienii îl credeau impenetrabil. Egiptul a întărit regiunea pentru a-
şi apăra poziţia. Conştient de puterea limitată a armatei sale în privinţa modului de
atac, Sadat nu a ordonat o înaintare spre terenul deţinut de Israel în Sinai.
Dimpotrivă, armatele sale au luat o mică parte din ţinutul aflat pe întreaga lungime
a malului estic al Canalului.
Între timp, forţele siriene avansau în teritoriul Înălţimilor Golan.
În timpul primei săptămâni de război, şi Siria şi Egiptul ar fi făcut multe
ravagii armatei israeliene, ar fi putut lua multe teritorii şi ar fi putut provoca
distrugeri grave centrelor civile israeliene. Cu toate acestea, ambele armate nu au
putut obţine un avantaj al câştigurilor anterioare, asupra lipsei de pregătire
israeliană şi asupra primelor pierderi ale acestora. Sistemul de comunicare
neregulat şi lipsit de acurateţe dintre Moscova şi aceste capitale arabe, a inhibat
succesele armate arabe.
Pe la mijlocul lunii octombrie, Israelul şi-a mobilizat trupele în grabă şi,
după ce a supravieţuit câtorva înfrângeri, a lansat, în următoarele două săptămâni,
o serie de contraatacuri pe ambele fronturi. În ciuda unor grave pierderi iniţiale,
israelienii au preluat iniţiativa: au recucerit terenul pe care Siria îl capturase şi au
trecut prin forţă dincolo de graniţele Siriei, făcându-şi curând drum prin artileria
Damascului şi distrugând majoritatea blindatelor siriene. Între timp Israelul a
lansat a contraofensiva împotriva Egiptului. Generalul Sharon trecând peste
ordinele primite, ordonă traversarea Canalului de Suez, debarcarea pe malul
apusean al canalului, înaintarea în teritoriul Egiptului şi încercuirea forţelor
Armatei a III-a a acestuia. Statele arabe sunt din nou înfrânte.
Până la sfârşitul războiului, forţele israeliene au înaintat în teritoriile arabe
până la 100 km distanţă faţă da capitala egipteană, Cairo, şi 40 km de Damasc,
capitala Siriei. Cu toate acestea, Israelul n-a considerat necesar din punct de vedere
politic să ocupe cele două capitale arabe.
În aer, Israelul a pierdut multe dintre cele mai bune avioane, când a încercat
să penetreze spaţiul aerian egiptean. Sistemele de apărare antiaeriană egiptene şi
servanţii lor arabi vădeau o mare eficienţă, în primele stadii ale războiului
împiedicându-i pe israelieni să-şi susţină forţele terestre în măsura necesară.
În susţinerea părţilor aflate în conflict, au luat fiinţă două poduri aeriene
enorme, al SUA către Israel şi al URSS către ţările arabe.
Dată fiind situaţia critică în care erau statele arabe, s-a ajuns, în cele din
urmă, la un acord de încetare a focului, cu ajutorul Statelor Unite şi Uniunii
Sovietice, iar războiul s-a sfârşit în 24 octombrie 1973. Acest lucru a fost realizat
pentru a se evita o escaladare a conflictului, mai ales că Uniunea Sovietică avea
într-o stare avansată de pregătire câteva divizii aeropurtate, gata să intervină în
12
zona de conflict dacă evenimentele ar fi degenerat, existând informaţii că Israelul
intenţiona să trimită trupele sale de blindate până în capitala Egiptului şi cea a
Siriei. Pentru a aplana situaţia creată şi evita pătrunderea trupelor sovietice în zonă,
Statele Unite şi-au folosit bunele oficii pentru a-i influenţa pe israelieni să accepte
un armistiţiu. Acelaşi lucru l-a făcut şi Uniunea Sovietică cu statele arabe aflate
sub influenţa sa.
Deşi, la începerea conflictului, asupra efectivelor şi înzestrării cu armament
şi tehnică de luptă a principalilor actori implicaţi în război s-a păstrat secretul, la
timpul respectiv, în buletinele Institutului de Studii Strategice din Londra, au fost
publicate unele estimări privitor la acestea.
EGIPTUL:
a) efective – 850 000 oameni (300 000 armata activă şi 550 000 în rezervă),
ce făceau parte din:
- forţele terestre – 3 armate (cca. 250 000 militari activi şi 450 000 de
rezervă), incluzând în total, aproximativ, 30 mari unităţi şi alte unităţi independente
sau speciale, 3 divizii de tancuri, 4 divizii mecanizate, 5 divizii de infanterie, 2
brigăzi blindate, 2 brigăzi aeromobile, cca. 15 brigăzi de artilerie, batalioane de
comando, unităţi de transmisiuni, geniu, chimice etc., existând posibilitate ca prin
mobilizare să mai fie constituite 25-30 mari unităţi de arme diferite; la aceste
efective mai puteau fi adăugaţi 120 000 de oameni din Garda naţională;
- forţele aeriene militare – 23 000 militari activi şi 35 000 de rezervişti –
erau organizate în cca. 20 escadrile de vânătoare-bombardament, 2-3 escadrile
bombardament, 5-6 escadrile de transport, existând posibilitate organizării a
aproximativ încă 30-40 de escadroane diverse prin mobilizarea rezervei;
- forţele maritime militare – 17 000 de militari activi şi 25 000 de rezervişti.
b) înzestrare:
- forţele terestre – aproximativ 1 200 tancuri, 800-900 transportoare
blindate, 200 de autotunuri, 1 400-1 600 tunuri de diverse calibre, cca. 500-600
rampe de lansare pentru rachete antiaeriene, rachete antiaeriene individuale,
precum şi rachete antitanc;
- forţele aeriene militare – cca. 700 de avioane de luptă, 200 de elicoptere şi
cca. 200 de avioane de transport;
- forţele maritime militare – cca. 150 de nave, din care 20 de distrugătoare,
15 submarine, 20-25 vedete purtătoare de rachete, 40 de vedete-torpiloare,
10 vedete vânătoare de submarine, precum şi escortoare, dragoare, nave de desant
şi nave auxiliare.
SIRIA:
a) efective – 140 000 de militari activi şi 220 000 rezervişti, plus alte forţe de
teritoriu care înglobau 150000 de oameni:
- forţele terestre – 120 000 de oameni, incluşi în cca. 20 de mari unităţi şi un
număr de unităţi independente şi auxiliare, din care o divizie de tancuri, 3 brigăzi
de tancuri, 3 divizii mecanizate, 6-8 brigăzi mecanizate, 5-6 divizii de infanterie,
6-8 regimente de artilerie, batalioane de comando, de transmisiuni, geniu, chimice
etc.; prin mobilizarea rezerviştilor se mai puteau constitui 10-12 mari unităţi
diferite;

13
 - forţele aeriene militare – cca. 10 000 de oameni, plus 8 000 aflaţi în
rezervă, erau organizate din 6-8 escadrile de vânătoare-interceptare, 7 escadrile de
vânătoare-bombardament, 5-6 escadrile de transport şi legătură;
- forţele maritime militare – 2 000 de militari activi şi 3 000 de rezervă.
b) înzestrare:
- forţele terestre – aproximativ 900 tancuri, 600 transportoare blindate, 100-
300 de autotunuri, 1 000 de tunuri, peste 150 rampe de lansare a rachetelor
antiaeriene, precum şi rachete antitanc;
- forţele aeriene militare – 250 avioane de luptă, 100 avioane de transport,
50-70 elicoptere;
- forţele maritime militare – 10 vedete purtătoare de rachete, 15 vedete
torpiloare, nave de patru1are, dragoare.
ISRAELUL:
a) efective – 120 000 de militari în armata activă şi o rezervă (mobilizabilă
în 10-15 ore) de 280 000 de oameni; mai puteau fi chemaţi sub arme, după într-un
timp mai îndelungat, aproximativ 600 000 de oameni (bărbaţi şi femei); aceste
efective erau repartizate astfel:
- forţele terestre – aproximativ 100 000 de militari activi şi 250 000 de
rezervişti, organizaţi în aproximativ 40 de brigăzi (doar o treime erau încadrate
sută la sută), din care 6 brigăzi blindate, 8-10 brigăzi aeropurtate, 9 brigăzi de
infanterie, 3 brigăzi independente de artilerie, 50-60 de baterii de rachete
antiaeriene; la aceste efective se mai adăugau cele din unităţile teritoriale, dispuse
mai ales în zona de frontieră;
- forţele aeriene militare – 11 000 militari activi şi 20 000 de rezervişti,
organizaţi în 5-6 escadrile de vânătoare-interceptare, 10 escadrile de vânătoare
bombardament, o aripă de elicoptere, formaţiuni de cercetare, transport, rachete
antiaeriene; caracteristica principală era pregătirea a 2-3 piloţi pentru fiecare aparat
de zbor;
- forţele maritime militare – 5 000 de militari activi şi 5 000 de rezervişti.
b) înzestrare:
- forţele terestre – 1 600 tancuri şi alte maşini blindate, peste 1 500 de
tunuri;
- forţele aeriene militare – 500 de avioane de luptă şi cea. 70 de elicoptere;
- forţele maritime militare – 15 vedete purtătoare de rachete tip „Gabriel”,
23 vedete torpiloare, 10 vedete vânătoare de submarine, nave de patrulare, de
desant subunităţi de scafandri destinaţi acţiunilor de diversiune şi sabotaj1.

1
Datele de mai sus corespund autorului Vasile Iosipescu, Războaie locale şi panoplia zeului Marte,
Ed.Militară, Bucureşti, 1985.
14
 CAPITOLUL IV
Situaţia post-conflict

Starea precară în care se aflau armatele arabe au grăbit încheierea războiului.

A încurajat, de asemenea, intervenţia imediată a Statelor Unite, care au furnizat
arme Israelului în timpul războiului, şi Uniunii Sovietice, care au aprovizionat
forţele arabe. Ameninţarea Israelului de a nimici forţele Armatei a III-a a Egiptului
l-a convins pe secretarul de stat al Statelor Unite, Henry Kissinger să viziteze
Moscova pentru a negocia un acord de încetare a focului cu comandantul sovietic
Leonid Brejnev. Pe 23 octombrie, Naţiunile Unite au aprobat rezoluţia, ceea ce
ducea la negocieri între israelieni şi arabi.
Conflictul a dus, totuşi, la o tensiune crescândă între SUA şi URSS: întrucât
trupele nu respectau rezoluţia ONU de încetare a focului, la un moment dat se pare
că sovieticii ar fi intenţionat să intervină direct în desfăşurarea operaţiilor. SUA a
ripostat la 25 octombrie cu o alarmă nucleară de nivel III. După o oarecare acalmie
– Israelul se retrăsese cu câţiva kilometri – s-a ajuns, în cele din urmă, la încetarea
focului
Pentru soluţionarea conflictului SUA, dornică să scadă influenţa sovietică în
zonă, a dat dovadă de flexibilitate în timp ce Uniunea Sovietică a acţionat în
concordanţă cu propria sa concepţie privind interesul naţional. Aceasta a sprijinit şi
încurajat demersurile arabe în vederea declanşării războiului, nu a informat Statele
Unite în legătură cu iminenţa conflictului şi a solicitat tuturor statelor arabe să
participe la război, violând acordurile încheiate anterior. Uniunea Sovietică s-a
opus soluţionării conflictului cât timp arabii câştigau şi a îndemnat la imediata
încheiere a ostilităţilor când aceştia pierdeau. A ameninţat şi s-a pregătit pentru o
intervenţie militară directă atunci când s-a pus problema sistării ostilităţilor. Nu
spiritul destinderii a împiedicat o confruntare militară directă între SUA şi URSS,
ci vigilenţa forţelor strategice americane într-un moment critic, crucial al
conflictului. Cea ce a menţinut pacea între SUA şi URSS a fost ameninţarea cu
forţe militară şi reacţia la această ameninţare.
Şi Israelul şi Egiptul au încălcat termenii de încetare a focului, iar Israelul şi-
a continuat încercuirea Armatei a III-a egiptene. Brejnev, văzând într-o pierdere a
victorie Egiptului o posibilă destabilizare a guvernului lui Sadat, a sugerat în
discuţiile cu preşedintele Statelor Unite, Richard Nixon, că o continuare a
acţiunilor armate ale Israelului ar determina un răspuns sovietic, incluzând
intervenţia în favoarea salvării Armatei a III-a. Ca răspuns, Kissniger a cerut şi a
primit totodată permisiunea lui Nixon de a pune trupele americane în alertă
nucleară. Şi sovieticii şi americanii s-au retras aproape imediat dintr-o confruntare
ce ar fi putut avea consecinţe de inimaginat. Încetarea focului a avut loc pe 25
octombrie.
15
 Dorinţa Israelului de a i se returna prizonierii de război, coroborat cu situaţia
precară a Armatei a III-a a Egiptului au grăbit discuţiile la nivel militar între Israel
şi Egipt. Aceste tratative au avut loc la kilometrul 101 pe drumul Cairo-Suez, de la
data de 28 octombrie până pe la sfârşitul lunii noiembrie. H. Kissinger, dorind o
participare mai mare a americanilor, a angajat o Conferinţă de pace a Orientului
Mijlociu, având Statele Unite şi Uniunea Sovietică drept co-preşedinţi, pentru a
continua negocierile. Deşi a participat şi Iordanul, Siria a renunţat să participe, iar
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei nu a fost invitată. După 2 zile de negocieri
publice, conferinţa a fost suspendată şi nu a mai reuşit să se reunească.
În următorii 2 ani, H. Kissinger a folosit o tehnică de negociere numită
„politica suveicii”, zburând înspre şi dinspre capitalele arabe şi Israel, şi
comportându-se ca un mediator. Această tehnică a dus la primul acord de
dezarmare egipteano-israelian, cerând retragerea Israelului dincolo de Canalul de
Suez şi instaurarea, în ianuarie 1974, a unei forţe de menţinere a păcii în zona
Canalului. În mai 1974, Siria şi Israelul, cu ajutorul lui H. Kissinger au încheiat un
acord de dezarmare prin care Israelul returna Siriei teritoriul capturat în războiul
din 1973, împreună cu oraşul Al-Qunaytrah din regiunea Golan. Au stabilit de
asemenea o zonă a Naţiunilor Unite între forţele israelite şi cele siriene în Golan.
Un al doilea acord egipteano-israelian a fost încheiat în septembrie 1975.
După lungi negocieri, mediate de SUA, între Israel şi Egipt a fost încheiat un
tratat de pace (26 martie 1979), semnat la Camp David între Anwar Al-Sadat şi
Menahem Begin
Ameninţarea cu un nou eşec l-a convins pe Anwar al-Sadat să facă un pas
decisiv. Acesta dorea cu orice preţ pacea, pentru a oferi Egiptului posibilitatea de a
ieşi din starea de mizerie a subdezvoltării. Tulburările produse la Cairo, în ianuarie
1977, din cauza foametei, sunau ca o ameninţare: se impunea o revizuire a
echilibrului intern al ţării. Conştient de superioritatea americană în regiune, Anwar
Al-Sadat operase o schimbare spectaculoasă a aliaţilor, apropiindu-se mai mult de
Statele Unite şi îndepărtându-se de Uniunea Sovietică.
Jucând cartea americană, el credea că va părăsi logica Războiului Rece şi va
ajunge la un acord sub egida celei mai mari puteri mondiale. Pentru aceasta,
trebuia să înfrângă cel mai puternic dintre tabu-uri, cel al unui dialog direct cu
Israelul. Acest lucru avea să se materializeze printr-o vizita a sa la Ierusalim, în
noiembrie 1977 (prilej cu care a rostit şi un cuvânt în faţa Knesset-ului,
parlamentul israelian). Acest gest al său a suscitat în întreaga lume o speranţă
uriaşă. După decenii de lupă, pacea era pe cale să triumfe. În procesul de apropiere
dintre Israel şi Egipt, un rol de mediere a jucat şi România, preşedintele Nicolae
Ceauşescu fiind cel care a aranjat şi întâlnirea secretă la nivel înalt dintre cele două
părţi.
Divergenţele ivite între Egipt şi unele state ale lumii arabe rămase sub
influenţa sovietică, precum şi intransigenţa lui Menahem Begin l-au obligat pe
Sadat să semneze o pace separată, mult prea puţin faţă de speranţele sale.
Acordurile de la Camp David cuprindeau două documente diferite. Primul,
care consfinţea o pace în toată regula, prevedea modalităţile retragerii israeliene
din Sinai şi parţiala sa demilitarizare. Al doilea prevedea începerea unor negocieri
care să ofere Cisiordaniei şi făşiei Gaza un statut autonom pentru o perioadă de
16
tranziţie de cinci ani, după care ar fi fost elaborat un statut definitiv. Acest al doilea
acord a dat naştere, curând, unei serii de nemulţumiri: populaţia palestiniană din
aceste teritorii de fapt nici măcar nu fusese consultată.
Manifestaţii de ostilitate au însoţit în teritoriile ocupate etapele reapropierii
dintre Israel şi Egipt. Lumea arabă, lăsându-se influenţată de un curent al fermităţii
(Siria, Liban şi OEP – Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) au condamnat,
curând după aceea, Egiptul care a şi fost exclus din Liga arabă. Izolarea în care se
afla Sadat a făcut jocul celor care, în Israel, susţineau necesitatea anexării
teritoriilor. Camp Devis devenise, din nou, o ocazie ratată, dar acordurile
respective au constituit, în orice caz, un precedent ale cărui efecte vor dăinui mult
timp în conştiinţe.
Războiul s-a dovedit, în final, a fi inutil. Din cauza rivalităţi lor dintre Est şi
Vest, conferinţa de pace bătea, de fapt, pasul pe loc. SUA urmărea să conducă
procesul de pace fără a se ajunge la un acord total: era epoca „paşilor mici” a lui
Henry Kssinger. Secretarul de stat al lui Nixon a obţinut câteva succese parţiale
printr-o dezangajare pe câmpul de luptă, dar miezul problemei a fost ocolit. În mod
special, OEP, care fusese, totuşi, admisă la tribuna Naţiunilor Unite, a fost pe
neaşteptate scoasă din joc.
În anul 1987 Egiptul avea să fie reprimit în Liga arabă, aceasta deoarece prin
excluderea sa se deschisese lupta pentru succesiune între unele state ale lumii
arabe, printre care Siria, Arabia Saudită şi Irakul erau principalele pretendente, dar
fiecare având mari probleme interne. Zona avea să cunoască curând mari
transformări în plan geostrategic: centrul conflictelor di Orientul Mijlociu nu va
mai fi Israelul, ci petrolul şi integralismul islamic.

17
 CONCLUZII

Deşi războiul nu a pretins concesii teritoriale, a avut multe efecte la un nivel

mult mai înalt şi complex al conflictului arabo-israelian. În timp ce pierderile arabe
erau pe departe mai mari decât cele ale israelienilor, ambele parţi au pretins
victoria. Forţele arabe dovediseră că pot lansa cu succes un atac coordonat. Cu
câştigurile iniţiale, ei au zdruncinat din temelii mitul invincibilităţii israelienilor
care dura din războiul din 1967. Între timp, în ciuda unor pierderi semnificative,
Israelul s-a regrupat cu succes în câteva zile, încercuind forţele arabe, dincolo de
graniţele din 1967.
În timp ce războiul nu a afectat relaţiile de alianţă dintre Siria şi Uniunea
Sovietică şi a opus mai mult Siria şi Statele Unite, Israelul, a iniţiat totuşi
schimbări drastice în relaţiile externe ale Egiptului. Noua relaţie pe care H.
Kissinger începuse s-o lege cu Sadat a redus influenţa sovieticilor asupra Egiptului
şi a adus ţara mai aproape de Statele Unite. Fiecare acord încheiat cu succes,
genera încredere între Israel şi Egipt. Fiecare dintre aceste realizări stabilea o
fundaţie la tratatul de pace dintre Egipt şi Israel din 1973. Cu toate acestea, relaţiile
îmbunătăţite ale Egiptului cu Statele Unite şi cu Israelul au dus la separarea şi
izolarea sa de afacerile inter-arabe din anii '80. Între timp, succesul diplomatic al
Statelor Unite în perioada de după război le-au preferat ca mediator, confident şi
girant diplomatic al arabilor şi israelienilor, de asemenea, în viitoarele negocieri.
Războiul din 1973 a mai marcat şi prima întrebuinţare cu succes a petrolului
ca armă politică în conflictul arabo-israelian. Din octombrie 1973 până în
noiembrie 1974, ţările arabe producătoare de petrol către naţiunile occidentale
prietene şi Israel, au trecut la creşteri ale preţurilor la petrol. Acest lucru a avut, în
special, un efect negativ asupra economiei Statelor Unite.
În final, războiul a produs probleme interne şi în Israel. Lipsa de pregătire
militară a israelienilor a pus problema competenţei conducătorilor. Rezultatele
investigărilor care au urmat au fost extrem de critice privind armata, ducând la
demisia primului ministru Golda Meir şi a ministrului apărării Mosshe Dayan.
Atât israelienii cât şi arabii au suferit pierderi mari, israelienii înregistrând
foarte multe pierderi în personal, mai ales pentru aviaţie, neavând piloţi pentru
înlocuirea celor pierduţi în luptă. Conflictul a marcat, totodată, o schimbare de
atitudine a Israelului faţă de armatele celor două state arabe aflate în conflict, care
au arătat că au o bună capacitate de luptă, sunt bine instruite, conduse şi stimulate,
numai ezitarea unor comandanţi şi a factorilor politici făcând ca Israelul să nu
ajungă într-o stare foarte dificilă, de pierdere a războiului. Totodată în urma
conflictului au fost refăcute graniţele şi teritoriile cucerite de Israel în războiul din
1967. După încetarea focului, ONU a trimis în zonă trupe de menţinere a păcii în
regiunile Golan şi Sinai.
18
 BIBLIOGRAFIE

1. Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicţionar de geopolitică. State

concepte, autori, Ed. Corint, Bucureşti, 2003, pg.l05-l08, 172-177,297-
300.
2. Francois Massoulie, Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. BIC ALL,
Bucureşti, 2003,pag.113-115.
3. Claude Klein, Israel, statul evreilor, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2003,
pag.65-105.
4. Joseph S. Nye, Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Ed. ANTET,
2005, pag. 167-168.
5. Henry Kissinger, Diplomaţia, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2003, pag.248,
469, 667.
6. Paul Johnson, O istorie a evreilor, Ed. HASEFER, Bucureşti, 2005,
pag.4l8-421.
7. Hans J. Morgenthau, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta
pentru pace, Ed. POLIROM, Bucureşti, 2007, pag.68-70, 385, 389, 638-
639.
8. Gen. Oleg Sarin, col. Lev Dvoretski, Război contra speciei umane, Ed.
ANTET, 1997, pag.152-l80.
9. Alvin şi Hedi Toffler, „Război şi antirăzboi”, ANTET XX PRESS, 1995.
10.Vasile Iosipescu, Războaie locale şi panoplia zeului Marte, Ed.Militară,
Bucureşti, 1985.
11.http://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Yom_Kippur

19