Professional Documents
Culture Documents
INTRODUCERE
2
CAPITOLUL I
Scurte repere geopolitice
1. EGIPT
Aflat sub tutelă otomană de secole, Egiptul a fost scos din letargia sa de
expediţia lui Napoleon Bonaparte în 1798, prima manifestare de forţă, după
cruciade, a expansionismului francez în Mediterana şi scânteie modernizatoare,
pentru ansamblul lumii arabe. Influenţa franceză avea să se manifeste în perioada
următoare, Egiptul continuând procesul reformelor interne, de modernizare şi
obţinere a autonomiei, căutând să capete şi o influenţă în zonă, asupra lumii arabe.
Un alt reper major al fondării statului egiptean avea să-l constituie
construirea Canalului Suez, la iniţiativa Franţei lui Napoleon al III-lea, ce avea să
asigure o legătură directă între Mediterana şi statele est asiatice, precum şi
schimbarea situaţiei geopolitice din zonă. Interesele strategice ale Franţei şi
Angliei în zonă şi estul Asiei, rolul şi importanţa Canalului Suez, dar şi asupra
Egiptului, în acest context, avea să ducă la o mare rivalitate între cele două imperii,
finalizată cu preluarea controlului asupra sa de către Anglia, dar şi asupra
Egiptului, în anul 1882.
Influenţa engleză, evoluţia situaţiei politice internaţionale, tendinţa
Imperiului Otoman şi mai târziu a Turciei (1914), au deschis pentru Egipt, stat
central al lumii arabe, un nou ciclu geopolitic, acela al naţionalismului arab şi,
totodată, a pretenţiei de a fi cea mai puternică şi evoluată ţară din cadrul acesteia,
cu vocaţie de conducător şi a cărei unitate trebuie să se realizeze în jurul Egiptului.
După Al Doilea Război Mondial, evoluţia ascendentă a Egiptului, în noul
context internaţional, avea să cunoască o opoziţie crescută faţă de controlul englez
asupra Canalului Suez (naţionalizat de Egipt în anul 1956), dar şi faţă de statul
3
Israel. În acelaşi timp Egiptul, urmare a veleităţilor sale de conducător, a căutat să
se alăture de unele state arabe (Siria şi Yemen) în scopul formării unei uniuni arabe
(Republica Arabă Unită, 1958-1961), proiect eşuat urmare a tendinţelor
dominatoare ale iniţiatorului, dificil de suportat de restul lumii arabe.
Intrarea în opoziţie cu statele occidentale dar şi cu unele state arabe vecine
(Libia şi Sudanul), a împins Egiptul spre zona de influenţă sovietică ce avea să se
menţină până în perioada anilor 70, în special după agresiunea franco-engleză din
1956, dar şi perpetuarea conflictului cu Israelul.
Marea problemă geopolitică a Egiptului va rămâne însă Israelul, ţară cu care
a trebuit să poarte mi multe conflicte militare, ceea ce a dus la slăbirea sa din punct
de vedere economic.
Uniunea Sovietică a considerat penetrarea în Orientul Mijlociu o principală
prioritate a planului său de expansiune politică globală. În consecinţă a sprijinit
treptat guvernele radicale din ţările arabe, astfel opunându-se Israelului.
Egiptul a fost condus până în 28 septembrie 1970, când a murit, de către
Preşedintele Gamal Abdel Nasser. Ia succedat Anwar Sadat, care treptat a răcit
relaţiile cu Uniunea Sovietică, lucru deloc agreat de către aceasta.
Ieşirea de sub influenţa sovietică, apropierea de Statele Unite şi de statul
Israel, a dus la instaurarea păcii prin restituirea de teritorii, şi de o parte şi de alta.
Prin acordul de la Camp David între Egipt şi Israel, mediat de SUA, s-a încheiat un
tratat de pace israelo-egiptean, în 1979. Acest moment a marcat şi ruptura cu
arabismul şi majoritatea statelor arabe, Egiptul devenind, cu timpul, un pilon de
bază în lupta pentru instaurarea păcii în partea europeană a Mării Mediterane,
constituind o ţară cheie a dispozitivului american în Orientul Mijlociu.
2. ISRAEL
Statul Israel este rezultatul unor factori istorici care s-au asociat, atât în
Europa, cât şi în Orientul Apropiat.
Un prim factor îl constituie apariţia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, unei
mişcări sioniste, care considera că poporul evreu trebuia să creeze o vatră
teritorială, pe cât posibil în Palestina, locul de obârşie al etnogenezei evreieşti şi al
expresiei sale confesionale, iudaismul. În raport cu iudaismul clasic, sionismul
constituie o ruptură în măsura în care definirea iudaităţii pe care o propune nu mai
este exclusiv confesională, dar că aspiră la crearea unui stat-naţiune evreiesc,
inspirat din modelul occidental de stat-naţiune. Sionismul opune tradiţiei
diasporice şi confesionale o concepţie etatistă şi teritorializată.
La începutul secolului al XX-lea, populaţia evreiască mondială este
împrăştiată între imperiile german, austriac, rus, principalele ţări ale Europei
Occidentale – Franţa, Germania, Austro-Ungaria – ca şi ţările din Lumea nouă.
Minoritatea evreiască – 25 000 de persoane în 1880 –, care s-a menţinut în
Palestina otomană, sa întărit prin primele valuri de imigraţie venite din Rusia şi din
Europa de Est.
Un al doilea factor semnificativ al marşului sionismului spre un stat-naţiune
este sosirea englezilor în Orientul Mijlociu. Acestora li s-a atribuit o zonă sub
mandat în Palestina otomană, separată din acest moment de provincia Siria şi mai
4
ales amputată, în detrimentul organizaţiilor sioniste, de teritoriile de pe malul estic
al Iordanului, de care Londra se va servi pentru a forma Transiordania.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, Palestina a rămas sub
autoritate britanică.
Sosirea constantă a emigranţilor evrei fugind de ascensiunea nazismului şi a
antisemitismului din Europa Centrală şi de Est, asociată cu crisparea populaţiei
arabe, care nu accepta politica de acaparare treptată de terenuri pe care o practicau
în Palestina organizaţiile sioniste, a contribuit la creşterea tensiunilor dintre cei trei
actori, englezii, palestinienii şi evreii.
Mişcarea sionistă s-a văzut întărită în anul 1917 prin Declaraţia Balfour
privind crearea unui stat evreu în Orientul Mijlociu. Aceasta avea drept obiectiv
satisfacerea pretenţiilor comunităţii evreieşti americane, reticentă la o intrare în
război a Statelor Unite alături de Rusia (din cauza pogromurilor) şi de Franţa (din
cauza Afacerii Dreyfus).
În perioada premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale, populaţia
arabă din Palestina engleză s-a ridicat (revolta din 1936-1939) împotriva
pătrunderii neîncetate a populaţiei evreieşti fugind de totalitarismul din Europa.
Un al treilea factor a preistoriei israeliene a fost determinat de sfârşitul celui
De Al Doilea Război Mondial.
Pe fondul dezvăluirilor privind exterminarea evreilor din Europa de către
nazişti şi a creşterii dificultăţilor autorităţilor engleze de a se menţine în Palestina,
sub dubla presiune a sionismului activ şi a naţionalismului arab, în 1947 Marea
Britanie a decis să se retragă, lăsând ONU să procedeze la o împărţire a teritoriului
palestinian.
Planul de împărţire a teritoriilor amintite elaborat de ONU prevede două
state, unul arab, aproape omogen din punct de vedere etnic (750 000 de arabi şi 10
000 de evrei), altul evreiesc din punct de vedere politic, în fapt bietnic (500 000 de
evrei şi 400 000 de arabi). Nici evreii, nici palestinienii n-au acceptat planul de
împărţire. În 1948, Ben Gurion a Proclamat Statul Israel.
Refuzul arab de a recunoaşte statul evreiesc a dus la mai multe conflicte
arabo-israeliene, care în timp, urmare a exodului masiv al populaţiei arabe
(palestinieni) spre statele arabe vecine, a dus la diminuarea ponderii acesteia şi
creşterea numărului populaţiei evreieşti în zonă, în special prin instalarea celor
veniţi din Europa sau din lumea arabă. Totodată, urmare a sprijinului occidental,
Israelul îşi consolidează influenţa în zonă, devine o mare putere militară zonală
care va contribui în mod semnificativ la modificarea profilului geopolitic al
Orientului Mijlociu.
Cunoscând o dezvoltare economică şi militară continuă, având sprijin
puternic pe toate planurile din partea Statelor Unite, Israelul devine un puternic
avanpost al intereselor americane în Orientul Apropiat, în contrast cu statele lumii
arabe care rămân sub influenţa Uniunii Sovietice.
În timp Israelul devine membru al ONU (în anul 1949), este angrenat în mai
multe războaie cu ţările arabe din vecinătate (Egipt, Siria, Liban) cu reconfigurarea
teritorială şi în plan politic: ocuparea Peninsulei Sinai, fâşiei Gaza, malului vestic
al Iordanului, vechiului Ierusalim şi a Înălţimilor Golan. Sub auspiciile ONU şi ale
5
unor state occidentale, cu timpul au fost reglementate relaţiile cu Egiptul (rol
important avându-l şi România), Iordania şi Liban.
Urmare a războiului din anul 1967 (cunoscut sub numele de „războiul de
Şase Zile”) armata israeliană a ocupat Peninsula Sinai, malul estic al Canalului
Suez, Podişul Golan sirian, Cisiordania şi Ierusalimul se Est, adică o zonă
strategică de mai bine de 95 000 de km2, locuită de o populaţie arabă ce va fi
cunoscută sub denumirea de „Teritoriile ocupate”. Acest lucru nu a putut fi tolerat
în timp de statele lumii arabe, urmarea fiind declanşarea unui nou conflict, în anul
1973.
Războiul din 1973, al patrulea război arabo-israelian, zis şi „de Yom
Kippur”. a fost mult mai greu de purtat de Israel. Totuşi armata israeliană a reuşit
să învingă coaliţia siriano-egipteană. Statele Unite şi Uniunea Sovietică au trebuit
să impună atunci o încetare a focului cu scopul de a evita o escaladare a
conflictului.
Războiul din 1973 a avut o nouă consecinţă: el a demonstrat că relaţiile
israeliano-arabe nu pot fi reglate prin conflict. Din ce în ce mai mult SUA se temea
ca lipsa unei soluţii să nu conducă la întărirea poziţiei Uniunii Sovietice în lumea
arabă.
Iniţiativa unei schimbări revine Egiptului post-nasserian susţinut de Statele
Unite şi a condus, în 1979, la un Tratat de pace israeliano-egiptean. În urma
retragerii Egiptului din competiţia armată, ceilalţi duşmani ai Israelului erau
obligaţi acum să cadă la învoială. Centrul de greutate geostrategică al Israelului se
mută spre estul lumii arabe, odată cu crizele libaneze şi războiul Iran-Irak, în
detrimentul Mediteranei Arabe.
Evoluţia situaţiei geopolitice a zonei, urmare şi a tenacităţii populaţiei, a
făcut ca Israelul, înconjurat de vecini ostili, cu armata sa masiv depăşită numeric
de către ale duşmanilor, să devină „un lider mondial în concepţia şi aplicaţiile
tehnologice robotice atât pe timp de pace cât şi de război”.
3. SIRIA
Statul Siria, devenit independent în 1946, nu este decât o parte larg amputată
din provincia Siria a Imperiului otoman. În cadrul unui acord franco-englez, în
timpul Primului Război Mondial, s-a convenit ca această parte a domeniului arab a
Imperiului otoman să revină Franţei. În comparaţie cu planul iniţial, Siria a trebuit
să sufere mai multe dezmembrări: în nord, contraatacul kemalist împotriva forţelor
franceze a împins frontiera spre sud, în lungul graniţelor actuale; în vest, Marea
Britanie a obţinut un mandat asupra Palestinei, ca şi crearea Transiordaniei; în
nord-est, regiunea Mosul, situată la marginile provinciei Siria, a fost schimbată
între Franţa şi Anglia, aceasta din urmă retrocedând Siriei Podişul Golan. Evoluţia
ulterioară a spaţiului geografic aferent provinciei Siria avea să cunoască unele
transformări, în final, urmare a unor neajunsuri de ordin confesional (opoziţia
dintre minorităţile creştine şi a celor musulmane faţă de minoritatea sunită, baza
naţionalismului arab) şi revolte, fiind create două entităţi sub mandatul Societăţii
Naţiunilor: Siria şi Libanul.
După cel de Al Doilea Război Mondial, în anul 1946, Siria devine
independentă. Acest stat multiconfesional, marcat de naţionalismul arab şi de lupta
6
împotriva Israelului a cunoscut o lungă perioadă de instabilitate. Încă de la
independenţa sa, Siria s-a orientat spre un regim laic şi s-a îndreptat spre lumea
arabă având vederi considerate progresiste. Această poziţie a determinat-o să
accepte o scurtă uniune cu Egiptul (Republica Arabă Unită, 1958-1961) şi, să se
sprijine mult timp pe Uniunea Sovietică, ca o contrapondere la axa Washington-
Tel-Aviv.
Geopolitica siriană a rămas constantă până în acest moment: ea este aceea a
unei ţări izolate, care hrăneşte mişcări iredentiste. Opoziţia Siriei se manifestă în
relaţiile cu Turcia dar mai ales faţă de Israel, în special după războiul din 1967,
când acesta ocupă Podişul Golan, recuperarea acestuia devenind obiectiv
primordial al politicii siriene, ca de altfel şi frânarea creării unui stat palestinian
(Siria a considerat dintotdeauna că Palestina, ca şi Libanul, este o creaţie artificială
a Londrei, provenită prin ruperea teritoriului Siriei Mari).
Siria, ca şi majoritatea statelor arabe, a contestat şi contestă şi la această dată
legitimitatea statului Israel, precum şi realitatea palestiniană, pe care a încercat
permanent să o controleze sau să o slăbească sau să o domine. Este raţiunea pentru
care Siria s-a implicat în conflictul libanez, de partea miliţiilor falangiste maronite
în lupta împotriva fedaynilor palestinieni.
Relaţiile siriano-israeliene au rămas blocate, manifestând în decursul
timpului o apropiere de Iran şi Irak.
7
CAPITOLUL II
Situaţia geopolitică premergătoare războiului şi cauzele acestuia
2. Cauzele conflictului
9
d) sistarea livrărilor de armament de către unele ţări occidentale
printre care Anglia şi Franţa, care nu puteau să ignore faptul că o
sprijinire făţişă a Israelului ar fi deteriorat total raporturile lor cu
lumea arabă, de care Europa occidentală depindea atunci în privinţa
aprovizionării cu petrol în măsură mare, până a se începe
exploatarea ţiţeiului din platoul continental al Mării Nordului iar
Franţa să-şi acopere în proporţie de peste 50% din necesarul de
energie electrică din centrale atomoelectrice;
e) pierderea simpatiei unei părţi a opiniei publice occidentale;
f) dificultăţi diplomatice în relaţiile cu ţări din diverse zone ale
globului.
În privinţa ţărilor arabe se aprecia la timpul respectiv că urmările au fost
grave, constând în:
a) pierderea unor importante teritorii, în special pentru Egipt, cu
consecinţe mari în plan economic;
b) pierderi însemnate în armament şi tehnică de luptă;
c) avarierea şi distrugerea unor importante obiective economice,
politice şi militare.
În special pentru egipteni, urmările războiului au dus la o revizuire totală a
concepţiilor de conducere, pregătire şi înzestrare a armatei.
Perioada premergătoare războiului din 1973 s-a caracterizat prin instabilitate
militară şi politică în relaţiile dintre Israel şi ţările arabe, presa străină a acelui timp
numind-o „nici pace, nici război”.
După ce a murit Gamal Abdel Nasser, preşedinte a devenit Anwar al-Sadat
(Se pare aflat sub influenţă engleză), care şi-a dat seama că Egiptul nu poate
distruge Israelul. El a hotărât că o oarecare victorie psihologică ar fi necesară, mai
înainte de a face vreo mişcare de conciliere în direcţia păcii. De aceea Sadat a decis
să atace peste Canalul Suez, însă fără a încerca să recupereze întreaga Peninsulă
Sinai.
10
CAPITOLUL III
Desfăşurarea războiului
11
fatală. Ambele ofensive, egipteană şi siriană, din Sinai şi Golan au avut iniţial
succes, punându-i pe apărătorii israelieni într-o poziţie foarte periculoasă.
Având mulţi civili înarmaţi în sinagogi, radioul care emitea, iar oamenii
aflându-se într-o stare relaxată, Israelul a fost surprins cu garda în jos de atacurile
coordonate. Sursele de informaţie israelite nu au ţinut seama de probabilitatea unui
atac arab, iar armata israeliană nu era pregătită pentru un război. Armatele lui
Sadat au traversat rapid Canalul de Suez. Astfel, Egiptul spărgea rândul de
fortificaţii israeliene aflate de-a lungul malului estic al Canalului, numit linia Bar-
Lev, pe care israelienii îl credeau impenetrabil. Egiptul a întărit regiunea pentru a-
şi apăra poziţia. Conştient de puterea limitată a armatei sale în privinţa modului de
atac, Sadat nu a ordonat o înaintare spre terenul deţinut de Israel în Sinai.
Dimpotrivă, armatele sale au luat o mică parte din ţinutul aflat pe întreaga lungime
a malului estic al Canalului.
Între timp, forţele siriene avansau în teritoriul Înălţimilor Golan.
În timpul primei săptămâni de război, şi Siria şi Egiptul ar fi făcut multe
ravagii armatei israeliene, ar fi putut lua multe teritorii şi ar fi putut provoca
distrugeri grave centrelor civile israeliene. Cu toate acestea, ambele armate nu au
putut obţine un avantaj al câştigurilor anterioare, asupra lipsei de pregătire
israeliană şi asupra primelor pierderi ale acestora. Sistemul de comunicare
neregulat şi lipsit de acurateţe dintre Moscova şi aceste capitale arabe, a inhibat
succesele armate arabe.
Pe la mijlocul lunii octombrie, Israelul şi-a mobilizat trupele în grabă şi,
după ce a supravieţuit câtorva înfrângeri, a lansat, în următoarele două săptămâni,
o serie de contraatacuri pe ambele fronturi. În ciuda unor grave pierderi iniţiale,
israelienii au preluat iniţiativa: au recucerit terenul pe care Siria îl capturase şi au
trecut prin forţă dincolo de graniţele Siriei, făcându-şi curând drum prin artileria
Damascului şi distrugând majoritatea blindatelor siriene. Între timp Israelul a
lansat a contraofensiva împotriva Egiptului. Generalul Sharon trecând peste
ordinele primite, ordonă traversarea Canalului de Suez, debarcarea pe malul
apusean al canalului, înaintarea în teritoriul Egiptului şi încercuirea forţelor
Armatei a III-a a acestuia. Statele arabe sunt din nou înfrânte.
Până la sfârşitul războiului, forţele israeliene au înaintat în teritoriile arabe
până la 100 km distanţă faţă da capitala egipteană, Cairo, şi 40 km de Damasc,
capitala Siriei. Cu toate acestea, Israelul n-a considerat necesar din punct de vedere
politic să ocupe cele două capitale arabe.
În aer, Israelul a pierdut multe dintre cele mai bune avioane, când a încercat
să penetreze spaţiul aerian egiptean. Sistemele de apărare antiaeriană egiptene şi
servanţii lor arabi vădeau o mare eficienţă, în primele stadii ale războiului
împiedicându-i pe israelieni să-şi susţină forţele terestre în măsura necesară.
În susţinerea părţilor aflate în conflict, au luat fiinţă două poduri aeriene
enorme, al SUA către Israel şi al URSS către ţările arabe.
Dată fiind situaţia critică în care erau statele arabe, s-a ajuns, în cele din
urmă, la un acord de încetare a focului, cu ajutorul Statelor Unite şi Uniunii
Sovietice, iar războiul s-a sfârşit în 24 octombrie 1973. Acest lucru a fost realizat
pentru a se evita o escaladare a conflictului, mai ales că Uniunea Sovietică avea
într-o stare avansată de pregătire câteva divizii aeropurtate, gata să intervină în
12
zona de conflict dacă evenimentele ar fi degenerat, existând informaţii că Israelul
intenţiona să trimită trupele sale de blindate până în capitala Egiptului şi cea a
Siriei. Pentru a aplana situaţia creată şi evita pătrunderea trupelor sovietice în zonă,
Statele Unite şi-au folosit bunele oficii pentru a-i influenţa pe israelieni să accepte
un armistiţiu. Acelaşi lucru l-a făcut şi Uniunea Sovietică cu statele arabe aflate
sub influenţa sa.
Deşi, la începerea conflictului, asupra efectivelor şi înzestrării cu armament
şi tehnică de luptă a principalilor actori implicaţi în război s-a păstrat secretul, la
timpul respectiv, în buletinele Institutului de Studii Strategice din Londra, au fost
publicate unele estimări privitor la acestea.
EGIPTUL:
a) efective – 850 000 oameni (300 000 armata activă şi 550 000 în rezervă),
ce făceau parte din:
- forţele terestre – 3 armate (cca. 250 000 militari activi şi 450 000 de
rezervă), incluzând în total, aproximativ, 30 mari unităţi şi alte unităţi independente
sau speciale, 3 divizii de tancuri, 4 divizii mecanizate, 5 divizii de infanterie, 2
brigăzi blindate, 2 brigăzi aeromobile, cca. 15 brigăzi de artilerie, batalioane de
comando, unităţi de transmisiuni, geniu, chimice etc., existând posibilitate ca prin
mobilizare să mai fie constituite 25-30 mari unităţi de arme diferite; la aceste
efective mai puteau fi adăugaţi 120 000 de oameni din Garda naţională;
- forţele aeriene militare – 23 000 militari activi şi 35 000 de rezervişti –
erau organizate în cca. 20 escadrile de vânătoare-bombardament, 2-3 escadrile
bombardament, 5-6 escadrile de transport, existând posibilitate organizării a
aproximativ încă 30-40 de escadroane diverse prin mobilizarea rezervei;
- forţele maritime militare – 17 000 de militari activi şi 25 000 de rezervişti.
b) înzestrare:
- forţele terestre – aproximativ 1 200 tancuri, 800-900 transportoare
blindate, 200 de autotunuri, 1 400-1 600 tunuri de diverse calibre, cca. 500-600
rampe de lansare pentru rachete antiaeriene, rachete antiaeriene individuale,
precum şi rachete antitanc;
- forţele aeriene militare – cca. 700 de avioane de luptă, 200 de elicoptere şi
cca. 200 de avioane de transport;
- forţele maritime militare – cca. 150 de nave, din care 20 de distrugătoare,
15 submarine, 20-25 vedete purtătoare de rachete, 40 de vedete-torpiloare,
10 vedete vânătoare de submarine, precum şi escortoare, dragoare, nave de desant
şi nave auxiliare.
SIRIA:
a) efective – 140 000 de militari activi şi 220 000 rezervişti, plus alte forţe de
teritoriu care înglobau 150000 de oameni:
- forţele terestre – 120 000 de oameni, incluşi în cca. 20 de mari unităţi şi un
număr de unităţi independente şi auxiliare, din care o divizie de tancuri, 3 brigăzi
de tancuri, 3 divizii mecanizate, 6-8 brigăzi mecanizate, 5-6 divizii de infanterie,
6-8 regimente de artilerie, batalioane de comando, de transmisiuni, geniu, chimice
etc.; prin mobilizarea rezerviştilor se mai puteau constitui 10-12 mari unităţi
diferite;
13
- forţele aeriene militare – cca. 10 000 de oameni, plus 8 000 aflaţi în
rezervă, erau organizate din 6-8 escadrile de vânătoare-interceptare, 7 escadrile de
vânătoare-bombardament, 5-6 escadrile de transport şi legătură;
- forţele maritime militare – 2 000 de militari activi şi 3 000 de rezervă.
b) înzestrare:
- forţele terestre – aproximativ 900 tancuri, 600 transportoare blindate, 100-
300 de autotunuri, 1 000 de tunuri, peste 150 rampe de lansare a rachetelor
antiaeriene, precum şi rachete antitanc;
- forţele aeriene militare – 250 avioane de luptă, 100 avioane de transport,
50-70 elicoptere;
- forţele maritime militare – 10 vedete purtătoare de rachete, 15 vedete
torpiloare, nave de patru1are, dragoare.
ISRAELUL:
a) efective – 120 000 de militari în armata activă şi o rezervă (mobilizabilă
în 10-15 ore) de 280 000 de oameni; mai puteau fi chemaţi sub arme, după într-un
timp mai îndelungat, aproximativ 600 000 de oameni (bărbaţi şi femei); aceste
efective erau repartizate astfel:
- forţele terestre – aproximativ 100 000 de militari activi şi 250 000 de
rezervişti, organizaţi în aproximativ 40 de brigăzi (doar o treime erau încadrate
sută la sută), din care 6 brigăzi blindate, 8-10 brigăzi aeropurtate, 9 brigăzi de
infanterie, 3 brigăzi independente de artilerie, 50-60 de baterii de rachete
antiaeriene; la aceste efective se mai adăugau cele din unităţile teritoriale, dispuse
mai ales în zona de frontieră;
- forţele aeriene militare – 11 000 militari activi şi 20 000 de rezervişti,
organizaţi în 5-6 escadrile de vânătoare-interceptare, 10 escadrile de vânătoare
bombardament, o aripă de elicoptere, formaţiuni de cercetare, transport, rachete
antiaeriene; caracteristica principală era pregătirea a 2-3 piloţi pentru fiecare aparat
de zbor;
- forţele maritime militare – 5 000 de militari activi şi 5 000 de rezervişti.
b) înzestrare:
- forţele terestre – 1 600 tancuri şi alte maşini blindate, peste 1 500 de
tunuri;
- forţele aeriene militare – 500 de avioane de luptă şi cea. 70 de elicoptere;
- forţele maritime militare – 15 vedete purtătoare de rachete tip „Gabriel”,
23 vedete torpiloare, 10 vedete vânătoare de submarine, nave de patrulare, de
desant subunităţi de scafandri destinaţi acţiunilor de diversiune şi sabotaj1.
1
Datele de mai sus corespund autorului Vasile Iosipescu, Războaie locale şi panoplia zeului Marte,
Ed.Militară, Bucureşti, 1985.
14
CAPITOLUL IV
Situaţia post-conflict
17
CONCLUZII
19