Un portmoneu plin de dorinţe

Sunt mereu supărat. Mereu supărat pentru că îmi doresc. Doresc ceva, căci de când
mă ştiu am dorit şi, tocmi acum, când am destui ani de când deschis ochii, nu îmi pot
schimba tabieturile cu care m-am născut.
Am o mansardă undeva, deasupra norilor; văd luminile oraşului, colorate mai sunt
oameni buni, şi, când le văd, observ că la mine culoarea este galbenă şi, în fiecare seară,
observ culoarea mansardei mele iar a doua zi uit. Şi aşa, de la capăt, o duc zi de zi.
Mai am o somieră pe care au dormit, îmi spunea cel care mi-a vândut-o pe câţiva
bănuţi, Napoleon, Wellington, Washington, ba chiar şi un faraon. Eu am cumpărat-o, nu
că l-am crezut că de unde somiere pliante pe vremea ăstora, ci pentru că mi-am dorit să
mă închipui, pe rând, un faraon pierdut printre piramide, un Napoleon explorând
America, Wellington gonind după Napoleon ca să-l prindă şi să-l închidă sub acuzaţia că
i-a călcat coloniile fără paşaport, Washington alergând după Wellington ca să-i dea
independenţa statelor lui americane. Chestia este amuzantă. Mă trezesc strigând „Te-am
prins!” sau „Ce pământ încântător! Bun tocmai pentru grenadierii mei şi pentru bunul
meu băiat”. Cum nu sunt romantic, mă trezesc de-a binelea calculând, în procente, cam
cât aş scoate dacă aş avea o fermă largă cât Minnesota. Operaţie dificilă că am doar patru
clase şi alea făcute din trei în trei luni şi alea exact în vacanţă. Mi-am dorit, am avut.
Mai am trei borcane mari cât un coş de adunat gunoaiele a zece cartiere, pe care
mi le-am dorit, de la fabrica de medicamente. Imi dorisem să am, în ele, trei flori
deosebite sau trei specii de peşti exotici. Am trei flori deosebite. Un cactus dat de vecina
mea care mă crede casă de caritate sau cum naiba s-o numi, cactus care vorba aia: „nu
bea, nu mănâncă, bani nu-mi ia”, deci să stea naibii în colţul lui, în căldarea aia. Mai am
două flori plastifiate, metalizate şi aşa mai departe, că din cauza acestui „şi aşa mai
departe” eu le-am spus florile gunoaielor din camera mea. Încă nu put şi asta e bine. Am
vrut flori, am vut flori. E drept că, din când în când, mă trezesc cu un gust de penicilină în
gură, chit că nu am gustat aşa ceva, dar este un medicament şi cu asta basta.
Mi-am dorit un dulap şi am cumpărat un dulap. L-am luat pe sub mână cum se iau
toate celea în zilele mele. Că nu am văzut încă pe cineva care să ceară ceva şi să capete.
De exemplu, n-am văzut pe cineva, încă, să se ducă la farmacie şi să ceară droguri şi,
acela care trebuie să-i dea, să-i pună pachetul în mână, sub nasul tuturor şi nu pe din dos,
după ce respectivul ia dat toţi banii pe care îi avea că, vorb aia: „nu de la el dă”, ci de la
cineva de la care i-a şterpelit. Principalul rămâne însă dulapul. Eu l-am luat şi am plătit pe
acesta mâncarea pe o săptămână dar dorinţa se plăteşte oricât ca să o îndeplineşti şi asta e
lege în casa mea. Uneori deschid uşile şi îmi închipui că, în fiecare raft, s-ar afla lenjerie
pe care, dacă ar vedea-o, Monte Cristo s-ar zgâria pe ochi, chit că eu nu l-aş lăsa s-o facă
deoarece e favoritul meu, lenjerie albă, strălucitoare, de aur. Când întind mâna ca să-mi
iau cămaşa de mătase cu fire de aur, mă trezesc pişcat de nemiloasele chiriaşe ale
dulapului, ploşniţele.
E bine că mă trezesc altfel, într-o zi, aş putea să-mi închipui că sub ferestra mea
este o piscină şi că e cald afară şi eu aş vrea să fac baie. Şi ajung astfel la nea` Johnny, ăla
care cotrobăie cadavrele să găsească aur, dacă nu l-a pierdut cineva. Da` eu ştiu că prostul
acela încă nu s-a născut, nici măcaar ca celulă din pleolitic. Deci închid uşile dulapului
sechestrând astfel nemiloasele şi niţel numeroasele chiriaşe şi, în clipa următoare, îmi
doresc ceva.
Mi-am dorit dulap, am dulap, mi-am dorit flori şi vaze şi somieră, le am. Deci îmi
doresc mereu şi, mereu, am.
Momentan îmi doresc o masă şi pe ea ce mânca naşul la nunta fiică-si. Nu-mi
trebuie fierăraiele de sub masă că-mi scot ochii şi am ochi frumoşi, o ştiu de la mama.
Îmi doresc bunătăţile alea şi o să le am. Vorba aia: „minte s-o găsi şi s-o prindă cineva”
deşi eu ştiu că şi-a pierdut-o deja şi eu o am. Şi ştiu şi cine şi-a pierdut-o. Tata. Păcat de
bătrân. Îşi dorise să cunoască moartea. Şi-a văzut-o. L-a luat la întrebări asfaltul, nu
maşina, că maşină la etajul 25 nu am văzut încă. Poate în curând o să fie ca OZN-urile.
Acum vreau bunătăţi şi o să găsesc. Sunt sigur. Imi lărgesc de pe acum gaura de la
curea şi scot cămaşa din pantaloni ca să pot face, după masă, burtă de milionar. Am casă
deci trebuie şi masă. Uşă de la casă n-am că de furat n-are ce să-mi fure. Eventual
portmoneul dar sunt sigur că nu l-ar vrea nimeni căci n-are leţcaie ăn el şi, başca, îi plin
de dorinţe. Şi-s aşa de multe de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap. Da` nici acolo nu sunt sigur
că scapi.
Când ai deschis portmoneul şi ai luat o dorinţă trebuie să o ai căci cel ce nu are
dorinţa, care-i un fel de sac nu prea plin, înseamnă că eşti ratat; că degeaba te-a făcut
maică-ta pe lume, că nu eşti om, eşti zdreanţă.
Eu am avut atâtea dorinţe şi pe toate le-am avut pline şi încă frumuşel de pline.
Da` mă întreb, oameni buni, dacă într-o bună zi m-o pune Năpârcea să deschid
portmoneul şi să scot de-acolo o dorinţă nouă şi strălucitoare a` naibii, dorinţa de a avea
şi de a da cu ambele mâini, ca popa la împărtăşanie, tot ce au ăia care au catarame de aur
şi burţi strălucind de grăsime, de bunătăţi? Dacă, într-o zi, mi-aş dori ca portmoneul meu
cu dorinţe să fie plin şi eu să fiu un om cu O şi M mare, mare, mai mare decât un afiş cu
o dezbrăcată MM, zâmbind profesinal?
Sunt un om care îmi doresc mereu câte ceva. De când mă ştiu am un portmoneu cu
dorinţe şi un cap ce bagă combustibil când e îndeplinită dorinţa.
Da` vă întreb şi eu pe voi, oameni buni, ce-o să fie când o să vreau să fiu mai
presus decât sunt acum, decât voi?
Ziceţi sărut mânuţele că n-am deschis portmoneul decât pentru a lua o dorinţă, de a
mânca bunătăţile.
Deocamdată atât şi să zic sărut mâinile eu că m-aţi ascultat. Odată şi odată n-am să
vă uit.

17 Februarie 1985