Professional Documents
Culture Documents
2
12 Antrenamentul la efort Kinetoterapia în hemiplegie
13 Reeducarea sensibilităţii Kinetoterapia în paraplegie
14 Kinetoprofilaxia Recuperarea kinetică în
neuropatiile periferice
15 Kinetoprofilaxia Test
3
S1. C1. Introducere, definiţii, istoricul dezvoltării ştinţifice.
•Kinetologia sau kinesiologia termen introdus de către Dally în 1857, pentru
a denumi “ştiinţa sau studiul mişcării”. Kl sau Ks este ştiinţa mişcării
organismelor vii şi a structurilor care participă la aceste mişcări.
4
•aspectul practic: corectând mecanismele deficitare, (kinetoterapia).
•Aspectele activităţii fizice de bază care au evoluat de-a lungul dezvoltări
filogenetice sunt: postura, locomoţia, manipularea .
5
•Mişcarea angulară (rotarea) este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel
încât fiecare parte a lui execută o distanţă de deplasare proprie, diferită de a
celorlalte puncte. Mişcarea angulară realizează unghiuri între poziţia iniţială a
segmentului şi cea finală a lui.
•Mişcarea de rotaţie a unui segment al corpului este mişcarea circulară
realizată în jurul propriului ax.
•Mişcările corpului uman şi ale segmentelor lui sunt şi de tip liniar şi
angular cât şi de tip mixt, caz în care se numeşte mişcare planară. Dacă mişcarea
planară se realizează în mai multe planuri se numeşte mişcare generală şi este
tridimensională.
•Forţa este un agent care produce sau tinde să producă o schimbare în starea
de repaus sau mişcare a unui corp. Forţa este un vector caracterizat prin :
mărime, direcţie şi punct de aplicare. O forţă care acţionează asupra unui corp
produce mişcarea sau deformarea lui.
•Relaţia dintre forţă şi mişcare a fost analizată de Newton care a definit
legile mişcării.
•legea inerţiei: orice corp rămâne în starea de repaus sau mişcare liniară
uniformă dacă nu intervine o forţă din afară care să îi schimbe starea. Masa
reprezintă măsura cantitativă a inerţiei
•legea acceleraţiei: schimbarea momentului corpului corpului este
proporţională cu forţa aplicată şi are loc în direcţia în care vectorul forţă
acţionează. Momentul este cantitatea de mişcare a unui corp la un moment dat.
•legea acţiunii şi a reacţiunii: orice acţiune determină o reacţiune egală şi de
sens contrar.
•reacţia solului;
•reacţia articulară;
•forţa musculară;
6
•presiunea intra abdominală;
•rezistenţa fluidă;
•forţa elastică;
•forţa inerţială.
•Evaluarea funcţiei motorii a corpului trebuie să aibă în vedere aceste forţe,
iar programul kinetoterapic trebuie să cuprindă corectarea tuturor forţelor care
sunt deficitare.
•muşchiul
•receptorul senzitiv
•neuronul motor
7
OSUL asigură suportul mecanic şi pârghia oricărui segment care se
mişcă. Este un rezervor de ioni de calciu şi fosfor şi un organ hematopoetic prin
măduva hematogenă găzduită în canalul osos.
Unitatea structurală de bază este OSTEONUL sau sistemul haversian
alcătuit dintr-un canal central în care se află vase de sânge şi filete nervoase şi
care este incojurat de lamele concentrice de matrice mineralizată. Orientarea
sistemelor haversiene este dată de traiectoria principalelor presiuni exercitate
asupra osului.
Osul este un organ dinamic aflat într-o continuă remodelare realizată de
2 procese biologice: de distrugere efectuată de osteoclaste şi de refacere
efectuată de osteoblaste. Intervenţia kinetoterapeutică asupra osului îmbracă
următoarele aspecte:
•profilaxia;
•momentul începerii exerciţiului fizic, respectiv a mersului după o
fractură;
8
•profilaxia degradării cartilaginoase prin mobilizări articulare şi
scăderea încărcării articulare;
•conservarea congruienţei articulare prin antrenarea stabilităţii
musculare pentru a evita uzura cartilaginoasă la nivelul articulaţiilor
instabile.
9
CAPSULA ARTICULARĂ este un ţesut conjunctiv fibros aflat în
continuarea periostului prins ca un manşon de epifizele osoase, periost, dar nu şi
de cartilaj. Capsula delimitează cavitatea virtuală articulară şi toate structurile
aflate în interiorul ei sunt structuri intra-articulare: ligamentul rotund al şoldului,
ligamentele încrucişate ale genunchiului.
10
1. muşchi tonici, în general extensorii, sar o singură articulaţie, sunt
antigravitaţionali, au tendoane late, se contractă lent şi obosesc
greu.
2. muşchii fazici, în general flexorii, sar 2 articulaţii, au tendoane
lungi, se contractă rapid şi obosesc repede.
Muşchiul este un obiectiv central al kinetoterapiei, existând metodologii
pentru fiecare din aceste obiective.
11
•programarea este conversia unei idei într-o schemă de activitate
musculară. Programul cuprinde toţi parametrii necesari: muşchii implicaţi,
mărimea forţei dezvoltate, amplitudinea mişcării, durata ei. Programarea
mişcărilor este realizată de către cortexul motor, cerebel şi ganglionii bazali.
Comanda este transmisă prin căile motorii descendente spre măduvă.
•Abilitatea este nivelul cel mai înalt al controlului motor care ajută
persoana să manipuleze şi să exploreze mediul înconjurător. Abilitatea este
capacitatea de a mişca segmentele în afara posturii sau locomoţiei.
12
1.Receptorii periferici culeg informaţia din mediu.
2. informaţia călătoreşte prin nervul senzitiv spre măduvă.
3. sinapsa dintre nervul senzitiv periferic cu neuronul senzitiv medular.
4. căile senzitive se încrucişează, trecând controlateral.
5. căile senzitive urcă spre talamus.
6. sinapsa în talamus cu traseu spre cortexul senzitiv, cerebel.
7. informaţia ajunge în cortexul senzitiv şi determină semnal pentru
cortexul motor.
8. apare comanda motorie care după încrucişare se îndreaptă spre baza
creierului.
9. căile descendente motorii din măduvă conduc semnalul spre
motoneuronul medular.
10 sinapsa cu motoneuronul medular.
11. de la motoneuron porneşte eferenţa motorie.
12. la nivelul sinapsei neuromotorii semnalul ajunge în muşchi.
Căile motorii
La nivelul sinapsei neuro-musculare ajunge axonul motoneuronului
alpha din coarnele anterioare ale măduvei spinării. Se descriu 2 tipuri de
motoneuroni alpha ai căror axoni au viteze diferite a influxului nervos:
•α1 fazici cu viteză mare de conducere
•α2 tonici
Activitatea musculară este de 2 feluri:
13
motorie voluntară fără o pregătire tonico – posturală a
segmentului care urmează să se mişte şi nici o mişcare
voluntară nu se desfăşoară fără ca schimbările posturale să nu
o . urmeze.
Controlul motor se materializează în 3 procese: controlul muscular,
coordonarea şi echilibrul.
14
3. tehnici de facilitare exteroceptivă prin excitaţia cutanată
(metoda Rood) deasupra muşchiului lezat care întăreşte
stretch – reflexul.
4. activarea imaginativă se referă la concentrarea în gând asupra
activităţii musculare. Pacientul poate fi ajutat prin efectuarea
voluntară a mişcării controlaterale sau prin efectuarea pasivă
a mişcărilor.
5. antrenarea percepţiei contracţiei se referă la conştientizarea
contracţiei cel mai simplu prin opunerea unei rezistenţe la
mişcare.
6. electrostimularea neuromusculară selectivă la nivelul
punctului motor.
15
Cunoaşterea şi inţelegerea modificărilor fiziopatologice care stau la baza
suferinţei unui pacient permit efectuarea unei prescripţii adecvate, motiv pentru
care voi prezenta mecanismele fiziopatologice care pot fi influenţate prin
kinetoterapie.
16
• Leziunile sinoviale apar ca urmare a inflamaţiei care generează:
reacţie lichidiană, hiperplazie a membranei, procese fibroadezive, cicatrici
fibroase, toate jenând mişcarea care poate fi recuperată prin kinetoterapie.
17
suple, elastice într-o articulaţie sunt: atrofia, retractura, distrofia şi
oboseala musculară.
Atrofia musculară de imobilizare apare într-un muşchi cu inervaţia păstrată
dar care a fost pus în imposibilitatea de a funcţiona (ap. gipsat). Deoarece în
această situaţie nu se produc perturbări structurale, refacerea prin kinetoterapie
este promptă şi demonstrează efectele kinetoterapiei.
Retractura musculară reprezintă creşterea rezistenţei musculare la mişcarea
pasivă. Trei termeni corespund mai mult sau mai puţin acestei definiţii:
retractura, contractura şi spasticitatea, reprezântând o stare de tensiune
contractilă a unui muşchi striat în repaus. Spasticitatea este o rezistenţă excesivă
a muşchiului produsă prin leziune a neuronului motor central.
Contractura musculară este definită ca scurtarea muşchiului sau menţinerea
unei tensiuni musculare, dureroasă sau nu, reversibilă sau fixă, paroxistică sau
permanentă. Din punct de vedere clinic se descriu 3 tipuri de contracturi:
18
c. Contractura congenitală este produsă prin mecanisme centrale şi
periferice (artrogripoză).
Retractura musculară este o contractură pe cale de organizare sau deja
ireversibilă caracterizată prin diminuarea sarcomerelor şi dezvoltarea
ţesutului conjunctiv cu elasticitate scăzută. Retracturile musculare vechi,
reale nu beneficiază de kinetoterapie întru cât există riscul ruperii musculare.
Multe cazuri sunt la limita dintre contractură şi retractură şi permit
kinetoterapia pentru obţinerea supleţii mişcării articulare şi capacităţii de
contracţie musculară.
Distrofia musculară este denumirea generică dată unor boli degenerative
ale muşchiului striat, condiţionate genetic, cu evoluţie lent progresivă.
Tulburarea musculară crează grade diferite de insuficienţă musculară, de la
forme simple până la forme care sunt incompatibile cu activitatea musculară,
motiv pentru care exerciţiul fizic trebuie început precoce. Programele
kinetice nu urmăresc creşterea forţei sau a rezistenţei musculare ci
menţinerea lor la valoarea existentă.
Oboseala musculară este o stare fiziopatologică constând în incapacitatea
muşchiului de a se contracta, de a executa un travaliu muscular. Nervul
trimite impulsuri, dar muşchiul este slab prin scăderea rezervelor de substrat
energetic al contracţiei. Oboseala musculară este inversul rezistenţei
musculare. Creşterea rezistenţei musculare duce şi la întârzierea apariţiei
oboselii musculare.
19
Sistemul piramidal are acţiune inhibitorie asupra reflexelor miotatice medulare
prin medierea buclei gamma. Scăparea de sub control a buclei gamma determină
creşterea excitabilităţii motoneuronilor alpha tonici. Exagerarea reflexului
miotatic duce la apariţia spasticităţii. Pentru recuperarea acestor stări de
spasticitate se folosesc tehnici de facilitare neuro-proprioceptive.
Rigiditatea este tot o hipertonie musculară, diferenţiată clinic de spasticitate. La
baza rigidităţii (spasticităţii extrapiramidale) stă tot exagerarea reflexului
miotatic. Recuperarea se face folosind aceleaşi metode şi tehnici ca pentru
spasticitatea piramidală.
Hipotoniile musculare cu mecanism neuro-muscular sunt produse prin
deprimarea reflexului miotatic de către factori locali sau superiori care generează
influxuri inhibitorii spre bucla gamma sau blocări ale căilor facilitatorii spre
motoneuronii alpha tonici. Corectarea hipotoniilor musculare din cursul multor
boli, mai ales neurologice, este posibilă prin tehnici şi metode de lucru kinetice.
Atrofiile de denervare sunt situaţia extremă a hipotoniilor musculare, când
muşchiul este complet privat de influxul nervos trofic prin lezarea neuronului
motor periferic undeva pe traiectul lui. Prin denervare muşchiul pierde din
volum, pierde treptat unităţile contractile şi apare fibroza şi infiltraţia grăsoasă.
20
Sindroamele diskinetice sunt tulburări ale motilităţii voluntare produse de
alterarea mecanismelor de reglare: o contracţie tonică trecătoare a unui grup
muscular implicat de obicei într-un act motor profesional: crampa scriitorului, a
pianistului, etc. Aceste sindroame au la bază reflexe condiţionate patologice,
depinzând de activitatea nervoasă superioară. Sindroamele diskinetice
beneficiază de kinetoterapie.
Tulburările de coordonare a mişcărilor voluntare sunt reprezentate de:
apraxie, ataxie şi discoordonare.
Apraxia este o tulburare la nivelul de organizare a schemelor motorii. Pacientul
ştie şi ar putea face face mişcarea dar nu o poate face când i se solicită, deşi
spontan o realizează. Apraxia beneficiază de tehnici de recuperare kinetice.
Ataxia este o tulburare motoripe de coordonare a direcţiei, intensităţii, preciziei,
vitezei, limitelor unei mişcări voluntare, astfel încât mişcarea este inadecvată
scopului propus. Unele ataxii beneficiază de kinetoterapie.
Discoordonarea este o tulburare polimorfă generată de leziuni ale sistemului
senzitiv, motor sau de reglare a mişcării.
21
imobilizarea
Tehnicile Anakinetice Posturarea
Kinetice reflexe
active voluntar liberă
ă Activo-
pasivă
Actvă cu
Dinamic rezistenţă
e tracţiuni
Sub anestezie
Pură asistată
Autopasivă
Pasive Mecanică
Pasivo-activă
Prin manipulare
A. Tehnici anakinetice.
Kinetologia are 2 aspecte fundamentale şi aparent opuse: kinezia
(mişcarea) şi anakinezia (lipsa mişcării). Repausul este considerat ca o lipsă de
mişcare, antonimul mişcării, dar în realitate în cursul repausului se produce
activitate psiho-senzorială şi neuro-vegetativă. Anakinezia se defineşte prin
suprimarea mişcării articulare şi a contracţiei musculare voluntare.
Tehnicile kinetologice sunt clasificate după acest aspect în: th.
anakinetice şi th kinetice. În grupul th anakinetice sunt incluse imobilizarea şi
posturarea.
22
patologice localizate: artrite, tendinite, arsuri, fiind localizată la segmentul
respectiv, folosind suporturi speciale, eşarfe, etc.
1.2. imobilizarea de contenţie blochează un segment de corp printr-un
sistem de fixare externă: aparat gipsat, atelă, materiale termomaleabile, orteze,
corsete şi se foloseşte în cazul fracturilor, entorselor, artrite specifice, etc.
1.3. imobilizarea de corecţie se realizează cu aceleaşi sisteme ca şi cea
de contenţie cu deosebirea segmentul se aşează într-o postură corijată sau
hipercorijată timp îndelungat şi se apropie de posturare. Se foloseşte în cazul
posturilor defectuoase generate de părţi moi (capsulă, tendon, muşchi), aproape
niciodată a celor generate de os. Există a singură excepţie: copii şi adolescenţii
în creştere cu deviaţii ale coloanei.
Reguli pentru imobilizarea corectă:
23
stânjenească circulaţia sanguină sau troficitatea tegumentară. Posturarea
corectivă, ca şi imobilizarea corectivă, se adresează părţilor moi si doar
la copii în creştere pentru corectarea viciilor osoase. Posturile seriate,
prin folosirea unor orteze amovibile, permit menţinerea câştigului din
deficitul corectat. De obicei noaptea este cel mai potrivit interval pentru
posturi-imobilizări corective sau de menţinere a amplitudinii de mişcare
câştigat în cursul zilei.
2. posturile de facilitare reprezintă o soluţie terapeutică ce se adresează
unui proces fiziologic perturbat de boală. Cele mai cunoscute posturări
facilitatorii sunt:
2.1. posturările de drenaj bronşic;
2.2. posturările antideclive sau proclive pentru favorizarea sau
împiedicarea circulaţiei de întoarcere;
2.3. posturile facilitatorii de drenaj bronşic sau cardiace;
2.4. posturile de drenaj biliar;
24
1. aparatului locomotor:
- menţin amplitudinile normale articulare, troficitatea structurilor
articulare;
- cresc amplitudinea articulară prin asuplizarea structurilor capsulo-
ligamentare, prin întinderea tendo-musculară, a ţesutului cutanatşi
subcutanat, prin ruperea aderenţelor la planurile de alunecare;
- menţin sau chiar cresc excitabilitatea musculară pentru că
excitabilitatea unui muşchi creşte cu gradul de întindere al
muşchiului;
- declanşează reflexul de întindere care declanşează contracţia
musculară.
25
- diagnostic funcţional corect pe baza bilanţului articular şi a
testării musculare;
- profesionalismul kinetoterapeutului;
- cooperarea pacientului (care trebuie să înţeleagă ce i se
efectuează);
26
1. tracţiunile sunt un grup de tehnici prin care se acţionează asupra
articulaţiei în axul segmentului folosind diverse instalaţii exterioare corpului sau
manualitatea kinetoterapeutului.
1.a. tracţiunile continue se execută prin instalaţii exterioare:
contragreutăţi, arcuri, scripeţi, plan inclinat, broşe transosoase, corsete de fixaţie,
manşoane, ghete. Se aplică în ortopedie pentru realinierea segmentelor osoase
fracturate sau a capetelor osoase deplasate iar în recuperare pentru corectări ale
articulaţiilor blocate şi deviate (în flexie, extensie). Sunt utile în decoaptarea
articulară în cazul contracturilor puternice care pot genera dureri. O tracţiune
continuă reduce durerea şi decontracturează musculatura. Elementele de dozare
a tracţiunii continue sunt forţa (mărimea segmentului, masa musculară care
trebuie învinsă şi pragul de durere) şi durata (zile).
1.b. tracţiunile discontinue se execută atât manual de către
kinetoterapeut cât şi cu ajutorul unor instalaţii asemenea celor continue. Sunt
indicate în cazul articulaţiilor cu redori care nu ating poziţia anatomică, a
articulaţiilor dureroase şi cu o contractură musculară puternică, a articulaţiilor
inflamate, caz în care tracţiunea are şi rolul de imobilizare, a discopatiilor
vertebrale.
1.c. tracţiuni – fixaţii alternante sunt mai mult o variantă a tehnicii de
posturare exteroceptivă sau a ortezelor progresive. Tracţiunea se execută oblic
pe segmentele adiacente articulaţiei tratate. Se folosesc în corecţia devierilor
generate de cicatrici retractile sau redorilor generate de retracturi ale ţesuturilor
moi.
2. mobilizarea forţată sub anestezie este apanajul ortopediei.
3. mobilizarea pasivă asistată este cea mai obişnuită tehnică de
mobilizare pasivă executată de mâinile terapeutului în timp ce pacientul îşi
relaxează voluntar musculatura. Ea respectă toate regulile de aplicare a
mobilizării pasive şi are toate efectele ei. Parametrii de dozare sunt: poziţia
pacientului şi kinetoterapeutului; prizele şi contraprizele; manevrele de
mobilizare; forţa şi ritmul de mobilizare.
27
3.a. poziţia pacientului este importantă pentru confortul şi relaxarea sa
cât şi pentru o abordare cât mai bună a segmentului de tratat.
- din decubit dorsal se mobilizează: umărul (toate mişcările cu excepţia
retropulsiei), cotul (toate mişcările), pumnul – mâna (toate mişcările), şoldul
(toate mişcările cu excepţia extensiei), genunchiul (toate mişcările cu condiţia ca
şoldul să fie liber), glezna – degete (toate mişcările), rahisul (flexia, rotaţii,
înclinări laterale).
- din decubit ventral se mobilizează: umărul (retropulsia), şoldul
(extensia), genunchiul (când şoldul este blocat), glezna (cu genunchiul flectat la
900), rahisul (extensia).
- din şezând se mobilizează: umărul (toate mişcările), cotul (toate
mişcările), pumnul – mâna (toate mişcările), genunchiul (toate mişcările),
rahisul (toate mişcările).
Poziţia kinetoterapeutului se schimbă în funcţie de articulaţie pentru a nu
modifica poziţia pacientului şi a permite un maximum de tehnicitate.
3.b. prizele şi contraprizele reprezintă poziţia mâinii kinetoterapeutului
pe segmentul care va fi mobilizat şi pe segmentul imediat proximal. Priza este
distanţată de articulaţia care va fi mobilizată pentru a crea un braţ de pârghie cât
mai lung, iar contrapriza este cât mai aproape de ea pentru o mai bună fixare.
Priza este şi o tehnică de facilitare neuroproprioceptivă fundamentală.
3.c. manevrele care se execută în cazul mobilizărilor pasive sunt variate.
Elementele de dozare sunt:
- forţa aplicată de kinetoterapeut la nivelul maxim de amplitudine este
dozată în funcţie de doloritate şi de gradul de toleranţă al pacientului;
- ritmul mişcării poate fi pendular, în 2 timpi, sau în 4 timpi cu
menţinerea întinderii la capetele cursei;
- durata unei mişcări este de aprox 1 – 2 sec, iar menţinerea întinderii la
capătul excursiei 10 – 15 sec; şedinţa durează max 10 min şi se poate repeta de 2
– 3 ori/zi. Este bine să fie pregătită regiunea înainte de şedinţa de kinetoterapie
cu aplicaţii de căldură, masaj, electroterapie.
28
4. mobilizarea autopasivă este o metodă bună de aplicat la domiciliul
pacientului după o pregătire prealabilă a acestuia.
Modalităţi de mobilizare autopasivă:
- prin presiunea corpului: în redorile de genunchi se forţează flexia
prin genuflexiune, în piciorul equin se forţează bolta plantară prin
apăsarea greutăţii corpului pe piciorul posterior;
29
Contracţia reflexă poate fi provocată folosind:
a. reflexul de întindere;
b. reacţiile de echilibrare;
c. reflexele de poziţie: reflexul cervical tonic simetric şi asimetric,
reflexul labirintic tonic simetric şi asimetric, reacţiile de redresare
ale capului şi gâtului.
Sunt o sumă de tehnici de lucru pentru suferinţele neurologice care
folosesc aceste reflexe.
30
prescripţia sunt: direcţia de mişcare, amplitudinea, ritmul, forţa, durata, poziţia
în care se execută.
31
Cerinţele efectuării mobilizării active contra rezistenţei
- rezistenţa se aplică pe tot parcursul mişcării active;
- valoarea rezistenţei este mai mică decât forţa musculară care
execută mişcarea;
- rezistenţa trebuie să diminue treptat de la începutul spre sfârşitul
traiectoriei de mişcare pentru că atunci când este complet întins
are forţa maximă iar când este complet scurtat are forţa minimă;
- rezistenţa aplicată nu trebuie să afecteze coordonarea mişcării;
32
Rezistenţa prin materiale maleabile se foloseşte la recuperarea mâinii care
face şi reface diverse fome obţinute din: lut, plastilină, ceară, nisip ud, etc.
Rezistenţa prin apă este cu atât mai mare cu cât suprafaţa care se mişcă este
mai mare şi ritmul de deplasare mai rapid.
Rezistenţa opusă de kinetoterapeut este cea mai valoroasă modalitate de
lucru deoarece realizează o dozare adecvată stării muşchului. În antrenamentul
sportivilor nu se poate folosi pentru toşi muşchii pentru că necesită un
kientoterapeut foarte puternic.
Rezistenţa opusă de pacient (autorezistenţa) este limitată la câteva mişcări
din articulaţii: cot, pumn, mână, genunchi, gleznă. Este necesar un instructaj
anterior al pacientului.
Aceste modalităţi pot fi folosite singure sau asociate câte 2 – 3 la
aceeaşi sesiune.
B.2. T.K.statice
Contracţia musculară care nu realizează deplasarea segmentului este o
contracţie statică. Sunt 2 modalităţi tehnice de realizare a kineziei statice:
contracţia izometrică şi relaxarea musculară.
B.2.a. contracţia izometrică este acel tip de contracţie în care creşte
tensiunea în muşchi şi se menţine constantă lungimea fibrei.
B.2.b. relaxarea musculară este un obiectiv important în kinetologie.
Se poate folosi pentru întreg corpul sau doar pentru anumite segmente.
⇒relaxarea;
⇒corectarea posturii şi aliniamentului corpului;
⇒creşterea mobilităţii articulare;
33
⇒creşterea forţei musculare;
⇒creşterea rezistenţei musculare;
⇒coordonarea, controlul şi echilibrul mişcării;
⇒antrenarea pentru efort;
⇒reeducarea respiratorie;
⇒reeducarea sensibilităţii.
Aceste obiective sunt individualizate prin specificul tehnicilor şi
metodelor aplicate pentru realizarea fiecăruia în parte.
Relaxarea
Deşi cuvântul este folosit atât de personalul medical cât şi de marea
majoritate a populaţiei conţinutul lui este incomplet cunoscut şi cu atât mai puţin
aplicat.
În fiziologia musculară reprezintă inversul/opusul stării de activitate a
unui muşchi, respectiv starea de repaus a muşchiului. În neurofiziologie şi
psihologie reprezintă opusul stării de tensiune nervoasă. Relaxarea reprezintă
procesul prin care un sistem care a fost scos din starea de echilibru trece
într-o altă stare de echilibru (care poate fi cea iniţială sau altă stare de
echilibru).
În kinetoterapie este un obiectiv important care se adresează
concomitent stării de tensiune musculară crescută cât şi stării psihice tensionate.
O relaxare musculară bună nu este compatibilă cu anxietatea, tensiunea psihică
dar nici în condiţii de tensiune musculară nu se poate obţine o relaxare psihică.
În kinetologie este nevoie atât de relaxarea generală cât şi de o relaxare parţială a
unui segment de corp, a unui grup muscular, uneori doar a unui muşchi.
Kinetoterapeuţii întroduc tehnici de relaxare segmentară după un grupaj
metodologic obositor, solicitant, prin realizarea mişcărilor de scuturare,
34
balansare, mişcări lente, ample, ritmate de respiraţie. Se mai pot folosi fotolii
sau mese/paturi vibratorii cu un bun impact asupra stării de tensiune musculară.
Masajul se foloseşte pentru efectul relaxant atât în medicina sportivă cât şi în
kinetologie. Aplicaţiile de căldură mai ales în domeniul termoneutralităţii,
aplicaţii terapeutice ale câmpurilor electromagnetice de joasă frecvenţă,
medicaţia sedativă, neuroleptică, miorelaxantă sunt alte metode cunoscute cu
rezultate de relaxare.
Faţă de aceste metode pacientul are o postură pasivă pentru că toate
modalităţile enumerate induc din exterior relaxarea şi pacientul poate deveni
„dependent” de ele pentru a obţine o stare de relaxare.
În opoziţie cu aceste posibilităţi de a obţine relaxarea este relaxarea
intrinsecă prin care subiectul îşi induce activ, participativ, relaxarea. Se
consideră că relaxarea intrinsecă este singura capabilă să asigure inhibiţia
reciprocă psihic – muşchirealizând o adevărată stare de liniştire musculară şi
psihologică.
Sunt 3 mari curente metodologice care realizează relaxarea intrinsecă:
⇒curentul oriental;
⇒curentul fiziologic;
⇒curentul psihologic.
35
Tehnica de lucru: pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă, în
decubit dorsal, într-o încăpere cu temperatură potrivită, fără zgomot, fără lumină
excesivă.
a. prologul respirator: 2-4 min pacientul respiră amplu,
concentrându-se pe dirijarea aerului (inspir pe nas, expir pe gură).
În acest fel se bţine o stare de alcaloză respiratorie care determină
o stare uşor euforică. Nu se aplică la pacientele cu hipocalcemie. I
se sugerează pacientului ca în timpul prologului respirator să se
imagineze: uşor ca un balon care se ridică în aer în timp ce inspiră
şi greu ca plumbul care se afundă în pat în timp ce expiră, simţind
cum patul împinge în sus corpul.
36
strânge puternic orbicularii ochilor, apoi pumnii, apoi se întinde pe
durata unui inspir prelungit. Repetă de 2-3 ori acest exerciţiu.
Tehnica clasică lucrează cu cele trei segmente: MS, MI şi T. Se poate
completa cu ridicarea capului după aceeaşi schemă.
2. În condiţii patologice speciale (dureri articulare, segmente
imobilizate) se foloseşte tehnica Jacobson inversată în care în faza de
contracţie se execută o contracţie izometrică prin care se împinge membrul pe
pat, apoi brusc se opreşte contracţia şi se conştientizează starea de relaxare.
Postura de lucru şi alternanţele sunt aceleaşi ca la tehnica clasică.
3. Relaxarea pendulară se execută din poziţia şezând cu spătarul
scaunului în axilă. Se ridică MS la 900 apoi se lasă să cadă brusc şi să oscileze ca
un pendul. La fel pentru membrul inferior. Există o metodă adresată întregului
corp care se bazează pe aceste mişcări pendulare descrisă/imaginată de Jareau şi
Klotz.
4. gimnastica colectivă relaxantă se referă la executarea unor mişcări
dezordonate ale membrelor şi trnchiului cu scopul de a conştientiza starea de
echilibru muscular şi postura. Pentru copii se folosesc mişcările pasive pentru că
nu se poate conta pe concentrarea copilului.
5. bio-feed-back-ul este o metodă mai modernă prin care se obţine
relaxarea cu expunerea unor concomitenţe funcţionale fiziologice. Se asociază
mişcarea corectă cu un sunet, o imagine. Pacientul însuşi verifică şi impune
relaxarea sau contracţia.
37
ARTICULAŢIA poate genera deficit NMAK prin pierderea stabilităţii şi/sau
a gradului de mobilitate al celor 2 segmente adiacente. Din perspectiva
fiziopatologică aceste perturbări pot fi cauzate de: prezenţa durerii, inflamaţia
ţesuturilor, pierderea integrităţii aparatului capsulo-ligamentar, pierderea
congruenţei suprafeţelor articulare osoase, pierderea funcţiei musculare. Aceste
modificări pot genera: limitarea amplitudinii de mobilitate (redoare sau
ankiloză1 articulară) dificultăţi în menţinerea unei posturi şi/sau aliniamentului
corect corporeal, dificultăţi de mers sau în abilitatea de a executa gesturi.
În literatura de specialitate se mai întâlneşte termenul de flexibilitate
care nu este superpozabil cu mobilitatea. Flexibilitatea se defineşte drept
amplitudinea maximă care poate fi atinsă într-o articulaţie într-un efort de
moment cu ajutorul unui asistent sau al unui echipament exterior.
Flexibilitatea se referă la o anume articulaţie şi o anumită direcţie de mişcare.
Noţiunea contrară flexibilităţii este redoarea, rigiditatea, înţepeneala, adică
stiffness din literatura anglo-saxonă.
Redorile sunt limitări patologice ale mobilităţii articulare. Unele redori pot fi
congenitale şi de la început sunt de domeniul chirurgiei corectoare. Redorile
dobândite fac obiectul de lucru al kinetotrapeutului. Redorile dobândite pot fi
generate de: leziuni tegumentare şi ale ţesutului celular subcutanat (cicatrici
keloide), leziuni ale aponevrozelor, leziuni capsulo-ligamentare, leziuni
sinoviale, leziunile cartilaginoase şi osoase, procesul de retracţie adaptare a
structurilor din jurul unei articulaţii imobilizate timp îndelungat, leziunile
musculotendinoase.
Există însă 2 situaţii normale în care vorbim de stiffness. 1. Tipul cel
mai caracteristic de redoare fiziologică este tixotropia2 adică, acea senzaţie de
1
Anchilozele sunt pierderi definitive ale mişcărilor dintr-o articulaţie
uneori fiind evoluţia unor procese care au determinat redori alteori fiind
rezultatul voit terapeutic. Anchilozele pot fi fibroase când solidarizarea
capetelor articulare se face prin ţesut fibros (PR) sau osoase când
solidarizarea se face prin ţesut osos (SA).
2
Tixotropia arată o stare a materiei care se referă la gradul de
vâscozitate care se fluidifică prin mişcare. Pentru a scoate ketchup-ul din
sticlă trebuie să o agităm.
38
ruginire, greutate în mişcare pe care o avem dimineaţa sau după ce am stat mai
mult timp (ore) în aceeaşi poziţie fixă: în maşină, la birou, la curs...dificultatea
dispare după executarea câtorva mişcări ample pe toate direcţiile. 2.
Decondiţionarea bătrânilor se instalează în timp îndelungat şi care nu este o stare
reversibilă dar asupra căreia intervenim cu grjă, dacă intervenim.
Pentru refacerea mobilităţii articulare afectată prin suferinţa ţesuturilor
moi folosim stretchingul (întinderea) pentru întinderea atât a structurilor
conjunctive cât şi musculare sau inhibiţia activă numai pentru muşchi.
Dacă amplitudinea de mişcare este perturbată de afectarea articulară
folosim mobilizări şi manipulări.
Stretchingul reprezintă orice manevră care alungeşte ţesutul moale
patologic scurtat şi care are ca rezultat creşterea amplitudinii de mobilitate
articulară.
Dacă se aplică unui muşchi scurtat, alungirea realizează ruperea
punţilor transversale dintre miobibrilele de actină şi miozină, restabilind
lungimea normală a muşchiului. Există mai multe tipuri de întindere musculară:
39
Întinderea ţesutului necontractil este posibilă nu numai pentru fibrele
elastice conjunctive ci şi pentru cele de colagen şi reticulină. Efectul tracţiunii
asupra fibrei conjunctive depinde de: mărimea forţei aplicate, de viteza şi durata
tracţiunii şi de structura fibrei. Întinderea ţesutului conjunctiv se face folosind
stretchingul pasiv de lungă durată (zeci de minute sau chiar ore) folosind
intensităţi mici şi medii ale forţei aplicate. Se folosesc scripeţi cu contragreutăţi,
atele dinamice sau seriate.
Inhibiţia activă se aplică structurilor contractile (musculare). Constă
în inducerea relaxării reflexe musculare prin tehnici de facilitare
neuroproprioceptive. Se folosesc 3 tehnici: contracţie-relaxare, contracţie-
relaxare-contracţie şi contracţia agonistului.
Mobilizările, mai exact mobilizarea articulaţiei periferice (MAP) şi
manipulările fac parte din terapia manuală
•Forţa musculară;
•Valoarea circulaţiei sanguine în muşchi;
•Calitatea/integritatea metabolismului celular;
•Factori neuro-psihici: motivaţie, excitaţia/inhibiţia corticală, echilibrul neuro-
endocrin şi vegetativ.
Rezistenţa musculară se testează prin durata pe care muşchiul menţine o
contracţie contra unei greutăţi/rezistenţe egală cu un anume procent din valoarea
maximă sau prin numărul de repetiţiiale unei mişcări. Ex: pentru o greutate mai
mică sau egală cu 15% din RM contracţia poate fi menţinută aproape timp
nelimitat, la o greutate egală sau mică cu 50% din RM contracţia poate fi
40
menţinută 1 min iar la o valoare a forţei de 1 RM contracţia poate fi menţinută
doar 6 sec. Uzual, testarea se face în intervalul 15-40% din RM şi se
cronometrează timpul cât este menţinută contracţia sau câte execuţii ale unei
mişcări se pot face la încărcarea respectivă şi la un ritm al metronomului
precizat. Pe durata testării se observă că un număr de execuţii (la început
exerciţiului) se efectuază cu anume uşurinţă. La un moment dat se constată că
execuţiile se fac cu dificultate: transpiraţie, schimbarea mimicii. Această etapă se
numeşte faza/etapa de oboseală compensată. După un număr de execuţii nici
efortul voliţional nu mai poate menţine ritmul sau amplitudinea mişcării. Este
etapa de oboseală decompensată. Deci, oboseala musculară este starea opusă
rezistenţei musculare.
Termenul de rezistenţă musculară are mai multe accepţiuni:
•Rezistenţa locală se referă la una sau mai multe grupe musculare de a realiza
un lucru mecanic;
41
•exerciţiul maximal scurt, exerciţiul maximal cu repetiţii, tehnica Watkins – De
Lorme exerciţii rezistive regresive, exerciţii cu 10 repetiţii minime pentru
contracţia dinamică;.
Principiul metodologic pentru creşterea rezistenţei este creşterea duratei
exerciţiului astfel încât să se lucreze durate mai lungi la intensităţi mai mici ale
efortului. Toate tehnicile descrise la exerciţiile active cu rezistenţă pot fi folosite.
De asemenea, pot fi folosite terapia ocupaţională şi sportul terapeutic.
imobilizarea
Posturarea
Anakinetice
Tehnicile
Contracţia izometrică
kinetologice Relaxarea musculară
Statice
reflexe
Kinetice
voluntar liberă
active
Activo-
ă
pasivă
Activă cu
Dinamice rezistenţă
tracţiuni
Sub anestezie
Pură asistată
Autopasivă
Pasive Mecanică
Pasivo-activă
Prin manipulare
42
Mobilitatea controlată reprezintă capacitatea de executa coordonat o
mişcare într-o postură cu încărcare corporeală, respectiv cu extremitatea distală
fixată: mobilizarea genunchiului sau şoldului cu piciorul pe sol, mobilizarea
cotului cu mâna fixată de un perete, poziţia stând pe mâini, patrupedia. Această
etapă a mobilităţii controlate este obligatoriu de parcurs în cadrul unui program
de recuperare. Prin parcurgerea ei se pregăteşte etapa a patra a recuperării
abilităţii care înseamnă efectuarea mişcărilor (inclusiv locomoţia) în afara unei
posturi, deci cu extremitatea distală liberă, manipularea cu extremităţile în timp
ce trunchiul este menţinut drept.
O mişcare coordonată se desfăşoară sub forma unui lanţ articulat care
este deservit de un lanţ kinetic muscular din care fac parte numai acei muşchi
care execută mişcarea dată. În acest context autorii francezi descriu 2 tipuri de
lanţuri kinetice:
•lanţul kinetic închis în care extremitatea distală este fixată iar mişcările se
desfăşoară în articulaţiile proximale. Această noţiune corespunde mobilităţii
controlate, termen folosit de şcoala americană;
43
Coordonarea reprezintă combinarea activităţii unui număr de muşchi
în cadrul unei scheme de mişcare continuă, lină, normală, executată în condiţii
normale. O mişcare coordonată presupune controlul mişcării şi intervenţia
echilibrului. O activitate coordonată este automată, nepercepută conştient dar
care poate fi îndeplnită şi conştient.
Controlul unei mişcări coordonate este monitorizat prin feed-back al
propriocepţiei şi al centrilor subcorticali. În cazurile de afectare a propriocepţiei
sau a centrilor subcorticali intervine controlul vizual al mişcării şi intervenţia
centrilor corticali dar coordonarea mişcării nu este la fel de fină ca atunci când
feed-back-ul proprioceptiv este intact.
Coordonarea mişcării este un proces de maturare neurologică, se
dezvoltă pe măsură ce copilul creşte şi se obţine prin foarte multe repetări.
Coordonarea se poate antrena până la performanţe greu de imaginat: ex. cântatul
la pian. Dezvoltarea coordonării înseamnă o creştere a preiciziei mişării,
economie energetică maximă prin scoaterea din activitate a oricărui muşchi
inutil de activat, inhibiţia oricărei iradieri inutile în cortex.
Dezvoltarea coordonării determină apariţia deprinderilor motorii care
au la bază engramele motorii, mişcarea voluntară astfel produsă fiind o selectare,
modificare şi combinare a engramelor fixate în centrii cortcali. Pierderea prin
boală sau ştergerea prin nerepetare obligă la refacerea controlului mişcării. Deci,
refacerea neuro-mio-artro-kinetică nu înseamnă numai recuperarea amplitudinii
de mişcare, a forţei şi rezistenţei musculare ci şi recuperara controlului,
coordonării mişcării şi a echilibrului.
Reguli de antrenare a controlului motor
•exerciţiile trebuie repetate de mai multe ori pe zi şi de fiecare dată ele trebuie
să fie exacte;
44
•pentru a întări percepţia senzorială corectă a unei engrame corecte se vor folosi
toate mijloacele posibile: explicaţii verbale adecvate nivelului intelectual şi de
instrucţie al pacientului, imaginiale mişcării corecte, înregistrări cinematice ale
mişcării, desene, etc;
•coordonarea însăşi este obositoare, deci lucrând la valori ale forţei de 10% din
RM apare oboseala.
Desăvârşirea controlului motor prin antrenarea schemelor de mişcare
în lant kinematic eschis şi închis pentru realizarea mobilităţii controlate şi a
abilităţii se fac în cadrul unor tehnici de lucru globale.
45
conserva linia gravitaţională a corpului în poligonul de susţinere (îndepărtarea
bratului de corp când se ridică o greutate); b. folosirea reflexului de stabilizare
când se caută un punct exterior fix pentru a mări forţa motorie (prinderea de bara
scării când urcăm greutate mare). Se pot realiza prin dezechilibrări ale
trunchiului efectuate pe o masă de kinetoterapie, pe planşete cu suport
semicilindric, pe planşete cu rotile.
•Terapia ocupaţională necesită cel mai înalt grad de coordonare, dar orientează
coordonarea pe o suită de gesturi binecunoscute şi fixate în engrame înainte de
apariţia suferinţei şi permite antrenarea directă fără scheme teoretice a
gestualităţii cotidiene uneori chiar pe cea profesională. Se foloseşte pentru
abilitate, în scheme în lanţ închis, pentru recuperarea prehensiunii.
46
1. Posturarea respiratorie cuprinde 2 categorii de posturi: a. posturi relaxante
şi facilitatorii ale respiraţiei şi b. posturi de drenaj bronşic.
1.a. posturi relaxante şi facilitatorii ale respiraţiei. O postură corectă pentru o
respiraţie de calitate presupune o poziţie relaxată a întregului corp: cap, bazin,
membre, alinierea şi echilibrul toracelui, poziţie care nu provoacă dissinergii
musculare. Mulţi muşchi accesori ai respiraţiei sunt şi muşchi ai posturii, astfel
că alterarea posturii poate duce la tulburarea ventilaţiei. O postură corectă pentru
o respiratie de calitate nu este acelaşi lucru cu o postură facilitatorie a unui
bolnav.
Postura corectă respiratorie pentru o persoană sănătoasă aflată în ortostatism:
capul drept cu privirea orizontală, braţele pe lângă corp, trunchiul şi coloana în
ax, abdomenul retras la nivelul trunchiului şi bazinului, membrele inferioare
extinse.
Pentru un pacient dispneic postura adoptată este:
•În decubit dorsal: cu capul patului ridicat la 450 sau cu mai multe perne
aşezate în trepte şi cu o pernă mică sub cap ce nu cuprinde şi umerii, braţele în
abducţie la 300 – 400 şoldurile şi genunchii uşor flectate cu o pernă sub ele,
•În poziţia şezând cu antebraţele sprijinite pe genunchi sau cu o pernă în
braţe deasupra unei mese, fără a sprijini spatele de spătarul scaunului. Această
postură aplecat înainte scade tensiunea în muşchii abdominali, creşte mobilitatea
diafragmului şi măreşte ventilaţia bazelor pulmonare.
1.b. posturile de drenaj bronşic reprezintă cea mai simplă şi eficientă
modalitate de drenare a secreţiilor bronşice. În principiu trebuie ca zona ce
conţine secreţii să fie orientată cu declivitatea spre trahee în aşa fel încât
gravitaţia să favorizeze eliminarea secreţiilor. Deci, poziţionarea se face în
47
funcţie de segmentul afectat. Există însă şi poziţii de drenaj pentru întregul
plămân; Trendelenburg cu trunchiul fixat cu o chingă şi cu patul înclinat la 60 –
700
48
muşchilor cu inserţie pe scapulă. Tehnica de lucru constă în contrarea inspirului
de către kinetoterapeut.
2.3. reeducarea respiraţiei diafragmatice constă în antrenarea respiraţiei
abdominale pentru că diafragmul nu poate fi controlat voluntar. Relaxarea
peretelui abdominal determină scăderea presiunii abdominale care va facilita
coborârea diafragmului, deci, inspirul. Invers, contractarea musculaturii
abdominale creşte presiunea şi ridică diafragmul facilitând expirul. Aceste
mişcări ale peretelui abdominal se conştientizează prin folosirea
contragreutăţilor: săculeţi cu nisip, mâna kinetoterapeutului aplicate pe
abdomen. În etapa următoare se conştientizează mişcările toracelui prin
contrarea mişcărilor lui de către cealaltă mână a kinetoterapeutului, iar în etapa a
treia se conştientizează mişcarea combinată abdominotoracică.
2.4. controlul şi coordonarea respiraţiei constă în conştientizarea unei scheme
ventilatorii adecvate deficitului funcţional. O ventilaţie dirijată are mai multe
componente: ritmul respirator, controlul volumului curent, raportul dintre timpii
respiratori, controlul fluxului de aer, controlul respiraţiei în mişcare şi la efort.
Controlul respiraţiei trebuie început precoce atunci când pacientul poate suporta
schimbări ale stereotipului respirator.
3. gimnastica de corectare. Tulburarea kineticii respiratorii apare independent
de bolile respiratorii. După unii autori până la 70% dintre subiecţii sănătoşi
respiră prost. Pentru o respiraţie normală sunt necesare o structură normală a
structurii mobilizate (trunchi, abdomen) şi forţe mobilizante normale (muşchi).
Astfel, exerciţiile de corectare includ: corijarea curburilor patologice ale gâtului
şi a poziţiei capului, corijarea poziţiei umerilor şi scapulei, corectarea curburilor
toracale şi lombare, corectarea poziţiei şi mobilităţii bazinului,
49
generale de sănătate. Ea nu se adresează numai sistemului neuro-mio-artro-
kinetic ci şi funcţiei cardio-vasculare, respiratorii, metabolice.
50
Dezantrenarea este decondiţionarea apărută prin oprirea exerciţiului
aerobic după ajungerea la un anumit nivel de performanţă.
Răspunsul metabolic celular local. Pentru producerea energiei
necesare contracţiei musculare crescute din timpul antrenamentului este esenţial
oxigenul. Creşterea consumului local de oxigen este asigurată prin creşterea
aportului sanguin şi prin creşterea extracţiei din sânge.
Răspunsul cardio-vascular constă în: vasoconstricţie generalizată,
tahicardie, tensiune arterială crescută, contractilitate miocardică crescută. Aceste
efecte sunt generate de simpaticotonia apărută ca urmare a urmare a activării
intense a nervilor micşti ce conţin fibre simpatice, odată cu activarea căilor
motorii şi senzitive. Toate aceste efecte sunt legate de nevoia crescută de oxigen
de la nivelul musculaturii active. Vasoconstricţia permite redistribuirea sângelui
din teritoriul splanhnic şi musculatura neactivată spre musculatura activată unde
se produce vasodilaţaţie şi scăderea rezistenţei periferice prin creşterea locală a
metaboliţilor. Tahicardia şi creşterea forţei de contracţie a miocardului asigură
creşterea debitului cardiac.
Răspunsul respirator constă în creşterea ventilaţiei pulmonare pentru
asigurarea necesarului de oxigen. Adaptarea ventilaţiei la efort este foarte
importantă întru cât falimentul ventilator este cel care limitaeză primul
intensitatea efortului.
51
Corespunzător creşte şi densitatea capilarelor din muşchi modificare ce asigură
un aport crescut de oxigen necesar metabolismului celular de susţinere a
efortului. Adaptativ creşte cantitatea de mioglobină din muşchi pentru a asigura
transportul oxigenului din sânge la mitocondria fibrei musculare fapt regăsit şi în
reapus.
În cursul efortului scade consumul glicogenului muscular ca sursă de
energie pe seama activării oxidării grăsimilor care devin sursa de energie.
Glicogenul va fi consumat în eforturi intense sau de scurtă durată.
Adaptările cardio-vasculare. Ca urmare a antrenamentului aerobic
ritmul cardiac de repaus scade, fără limitarea debitului cardiac, căci volum-
bătaia este crescută, scade presiunea arterială de reapus prin diminuarea
rezistenţei vasculare periferice apărută ca urmare a vasodilataţiei din zona
musculară care determină creşterea volumului sanguin circulant şi valorile
hemoglobinei.
În cursul efortului, creşterea debitului cardiac se face pe seama
creşterii volumului de sânge ejectat şi mai puţin prin creşterea frecvenţei
cardiace. Rezistenţa periferică şi pulmonară fiind mai scăzute, creşterea presiunii
arteriale este mai redusă decât la un neantrenat. Astfel, travaliul cardiac este mai
redus şi consumul de oxigen miocardic este mai redus.
Adaptările respiratorii. Prin efectuarea antrenamentului aerobic se
obţine creşterea volumelor pulmonare, scăderea travaliului respirator,
ameliorarea raportului ventilaţie/perfuzie şi a difuziunii alveolo-capilare, efecte
care se regăsesc şi în repaus.
În cursul efortului fizic aceste adaptări capătă o valoare deosebită căci
funcţia respiratorie este prima solicitată să facă faţă efortului fizic şi datorită lor
eficienţa ventilaţiei pulmonare este sporită.
Modificări sanguine. În ceea ce priveşte cantitatea de hemoglobină
din sânge sunt controverse, deşi ea pare să crească. Modificările profilului
lipidic circulant este însă modificat semnificativ prin scăderea colesterolului, a
trigliceridelor şi a lipoproteinelor cu densitate joasă şi creşterea lipoproeinelor
52
cu densitate înaltă. Este însă necesar ca antrenamentul să aibă o intensitate peste
medie şi să se asocieze cu o dietă sănătoasă, adecvată.
3
Tehnicile sunt cărămizile cu care construim edificiul kinetic, alfabetul
terapiei prin mişcare. Imobilizarea, mişcarea pasivă, izometria sunt
tehnici.
53
•respectarea repausului proporţional cu intensitatea contracţiei musculare.
Principiul progresivităţii este important pentru a realiza permanenta
corelaţie a structurilor cu capacitatea funcţională şi mai ales cu creşterea ei în
decursul programului de recuperare.
Progresivitatea în exerciţiile pentru tonifierea musculară se
realizează prin mai multe modalităţi.
54
ridicarea unui membru inferior apoi a ambelor membre inferioare
solicită în plus musculatura paravertebrală lombară.
55
•Diminuarea treptată a poligonului de susţinere: picioare îndepărtate,
apoi apropiate, ridicarea pe vârfuri, apoi pe un singur picior,
56
acordă un rol important posturii, respectiv poziţia adoptată de pacient sau pe
care o recomandăm în anumite scopuri.
Decubitul lateral şi rostogolirea este o postură importantă pentru
marii deficienţi motori căci oferă o bază mare de susţinere, îi pregăteşte pentru
activităţi uzuale sau poziţii mai avansate. Centrul de greutate este jos situat,
articulaţiile nu sunt încărcate şi permite rotaţii de trunchi, mobilizări ale
membrelor în scheme de facilitare şi pune în valoare unele reflexe tonice
favorabile recuperării. Poziţia şezând se foloseşte pentru antrenarea funcţiilor
vitale (respiratie, circulaţie) şi ameliorarea activităţilor uzuale. Din această
postură se pot executa mişcări de cap, trunchi, membre. Stabilitatea posturii
poate fi crescută prin fixarea picioarelor pe sol sau a palmelor pe masă.
Decubitul ventral cu sprijin pe coate oferă o mare suprafaţă de sprijin si
situarea joasă a centrului de greutate. Gravitaţia acţionează asupra capului,
gâtului şi umerilor solicitând unele reflexe de postură. Patrupedia prezintă o
suprafaţă de sprijin mare dar centrul de greutate ridicat şi are o stabilitate relativ
bună. Sunt solicitate reflexele de echilibru şi permite lucrul la nivelul coloanei
care este descărcată. Poziţia în genunchi cere un bun control al echilibrului şi
toată greutatea corpului este susţinută de tendonul patelar. Ortostatismul este
poziţia cu cea mai mică bază de susţinere şi centrul de greutate cel mai su situat
fiind cea mai instabilă poziţie.
57
motiv pentru care se numesc tehnici fundamentale. În afară de acestea sunt şi
tehnici speciale care necesită cooperarea pacientului în realizarea mişcărilor
voluntare
A. Tehnici FNP fundamentale
Prizele mâinilor. Contactul mâinii kinetoterapeutului cu masele
musculare, tendoane, enteze care intră într-o schemă de mişcare au menirea să
faciliteze realizarea contracţiei musculare. Priza trebuie să fie fermă,
nedureroasă şi să nu jeneze amplitudinea completă de mişcare. Ex: presiunea
mâinii kinetoterapeutului pe biceps creşte forţa de amenţine o greutate pe
antebraş, în timp ce aceeaşi presiune pe tricepsul brahial scade această forşă.
Comenzile şi comunicarea reprezintă relaţia senzorială dintre
kinetoterapeut şi pacient. Comenzile trebuie să fie ferme, puternice când se
urmăreşte o acţiune intensă şi blânde atunci când mişcarea produce durere.
Textul trebuie să fie scurt şi clar: ţine, trage, împinge, relaxează. Controlul vizual
poate înlocui controlul proprioceptiv motiv pentru care pacientul este învăţat să
urmărească cu privirea dirijarea mişcării.
Întinderea. Forţa de contracţie musculară este direct proporţională cu
lungimea muşchiului şi suprafaţa de secţiune a acestuia motiv pentru care
întinderea muşchiului este o modalitate de a facilita contracţia lui. În Kabat
poziţionarea se face la nivelul întinderii maxime a muşchiului iar componenta de
rotaţie sporeşte întinderea. Kinetoterapeutul realizează întinderea prin tracţiune
asupra muşchiului şi în acelaşi moment pacientul începe mişcarea.
Tracţiunea şi compresiunea favorizează mişcarea, respectiv
stabilitatea ei. Comanda pentru realizarea tracţiunii este împinge, iar pentru
compresiune, trage.
Rezistenţa maximală. (Termenul de maximal se referă la starea
actuală a pacientului). Mişcarea se execută contra unei rezistenţe care permite
realizarea mişcării lent şi nesacadat, fără poticneli. Rezistenţa maximală
determină iradierea impulsului de la muşchii puternici spre grupele slabe într-o
schemă de mişcare.
58
Secvenţialitatea normală a acţiunii musculare se referă la realizarea
deprinderilor motrice obişnuite în activitatea umană, respectiv desfăşurarea
mişcărilor dinspre distal spre proximal. Orice mişcare începe cu poziţionarea
segmentului printr-o mişcare de rotaţie. Apoi urmează mişcarea în segmentul
distal şi apoi în cel proximal. Dacă mişcarea de rotaţie nu se poate efectua nici
celelalte mişcări nu se pot realiza. Antrenarea controlului motor începe cu
componenta proximală şi abia după aceea se trece la antrenarea celei distale.
Întărirea. Grupele musculare principale ale unei scheme Kabat îşi
facilitează mutual forţa pentru a realiza o mişcare. Creşterea forţei musculare se
poate obţine prin:
•iradierea influxului de la musculatura puternică la cea slabă; în
general componenta proximală este mai puternică decât cea distală; pe
o schemă Kabat se aplică o contrarezistenţă progresivă mişcărilor
componentelor puternice, permiţând mişcarea în segmentul cu
musculatura slabă;
59
B. Tehnici FNP speciale cu caracter general.
60
Iniţierea mişcării Iniţierea ritmică
Mişcarea activă de
relaxare opunere
Contracţii repetate
Creşterea amplitudinii Iniţierea ritmică
Pentru mobilitate Relaxare-opunere
Relaxare-contracţie
Stabilizarea ritmică
Rotaţia ritmică
Întărirea musculaturii Inversarea lentă cu
posturale descărcate opunere
Izometria alternantă
distale fixate)
Inversarea lentă
Inversarea lentă cu opunere
Contracţii repetate
Pentru abilitate Secvenţialitatea pentru întărire
(segmentele distale Inversarea agonistică
Progresie cu rezistenţă
libere ) Secvenţialitatea normală
61
III. ELEMENTE FACILITATORII SAU INHIBITORII sunt acele manevre
care declanşează stimuli senzitivi care cresc sau scad răspunsul motor.
În funcţie de receptorii de unde pornesc semnalele senzitive se descriu:
•Elemente facilitatorii proprioceptive: întinderea, rezistenţa aplicată
mişcării, vibraţia, telescoparea, rostogolirea ritmică, etc.
•Elemente facilitatorii exteroceptive: atingerea uşoară, periajul, temperatura,
tapotarea.
•Elemente combinate, proprio- şi exteroceptive: contactele manuale,
presiunea pe tendoanele lungi.
•Elemente facilitatorii telereceptive: văzul, mirosul, auzul.
•Elemente facilitatorii interoceptive: stimularea glomusului carotidian scade
tonusul muscular.
Intinderea rapidă
Tracţiunea
Atingerea uşoară
răspuns fazic localizat Semnal vizual
Comanda verbala
Accelerarea angulară sau liniară
tranzitorie
Atingerea uşoară
Răspuns fazic generalizat
Miros nociv
Semnal vizual
Comanda verbala
Răspuns tonic localizat Vibraţie
Telescopare
Periaj
Atingere susţinută
Întinderea musculaturii intrinseci
Semnal vizual
Comanda verbala
Răspuns tonic generalizat Acceleraţia liniară susţinută
Capul sub nivelul trunchiului
62
Vibraţia antagonistului
Întinderea prelungită
Presiunea pe tendoane
Stimul termal
Scăderea localizată a tonusului Atingere uşoară
Semnal vizual
Comanda verbala
Scăderea generalizată a tonusului Balansare sau rostogolire ritmică
Stimul termal
Tapotatr paravertebrală
Capul sub nivelul trunchiului
Semnal vizual
Comanda verbala
Metode kinetologice
63
facilitator. Marea majoritate a mişcărilor se fac în diagonală şi spirală, iar
orientarea muşchilor, a inserţiilor ca şi a ligamentelor are aceeaşi orientare:
diagonală şi spirală. Pentru fiecare segment al corpului există 2 diagonale de
mişcare, fiecare având câte 2 scheme antagoniste pe flexie şi pe extensie.
Fiecare schemă conţine 3 componente: flexie sau extensie, abducţie sau
adducţie, rotaţie externă sau internă.
Fiecare schemă se bazează pe o componentă musculară principală formată
dintr-un număr de muşchi înrudiţi prin aliniamentul lor faţă de schelet şi care
realizează în principal mişcările din acea schemă.
Fiecare schemă conţine şi o componentă musculară secundară. Aceşti
muşchi îşi exercită acţiunea pe două scheme în secvenţa lor comună. Marele
fesier participă la schema: extensie – adducţie – rotaţie externă a şoldului dar şi
la acţiunea de extensie – abducţie - rotaţie internă datorită traiectului pe care
fibrele le are. Un muşchi izolat are acţiune în toate cele 3 componente,
principala componentă fiind aceea care realizează întinderea musculară cea mai
mare. Psoas-iliacul este principalul muşchi în schema flexie – adducţie – rotaţie
externă a coapsei. Cea mai mare întindere a muşchiului o dă extensia, urmează
abducţia şi apoi rotaţia. Deci, muşchiul are drept componentă principală flexia,
apoi adducţia şi apoi rotaţia externă. Orice deficienţă apărută la oricare din
muşchii schemei compromite forţa şi coordonarea mişcării.
Muşchii principali ai unei scheme alcătuiesc un lanţ care acţionează cel mai
bine în cadrul acelei scheme de la lungimea completă la scurtarea maximă.
Poziţia iniţială de întindere se referă la toate segmentele prinse în schemă şi
se ajustează de la pivoţii proximali la cei distali.
Poziţionarea începe cu componentele de flexie sau extensie. Dacă schema
are componenta de flexie segmentul se va aşeza în extensie maximă, pentru
componenta de abducţie se poziţionează în adducţie iar pentru rotaţia internă se
poziţionează în rotaţie externă.
În cadrul schemei de mişcare acţiunea începe de la pivotul distal la cel
proximal.
64
Direcţia deplasării în diagonală este direcţia optimă produsă de contracţia
optimă şi se numeşte brazda schemei. Când o schemă este începută prima care
intră în joc este rotaţia care asigură caracteristica de spirală a mişcării. Schema
agonistă este atunci când mişcarea se face spre scurtarea lor. Schema antagonistă
are sensul de mişcare invers respectiv îndepărtarea capetelor de inserţie.
Schemele de facilitare Kabath sunt utilizate:
•Pasiv de către kinetoterapeut, determinându-se astfel limitele
amplitudinii de mişcare;
•Activ prin mişcare liberă, fără rezistenţă şi fără ghidaj;
Kinetoprofilaxia
Pentru implicaţiile pe care exerciţiul fizic le are asupra sănătăţii omului
şi asupra funcţiilor organismului, kinetologia este o metodă de bază în
prevenirea şi tratarea bolilor. Beneficiază de efectele kinetologiei:
65
•unele boli ale aparatului locomotor: afecţiuni reumatismale
cronice, tulburări de postură şi aliniament ale corpului, deficite
congenitale, sechele ale sistemului NMAK;
•unele boli ale aparatului cardio-vascular: ateromatoza, tulburări
circulatorii;
•unele boli de nutriţie şi metabolism: diabetul şi obezitatea;
•unele boli ale aparatului respirator: astmul bronşic;
•unele boli neurologice şi psihiatrice.
Kinetoprofilaxia primară se poate aplica tuturor subiecţilor, indiferent de
vârstă. Programele se adaptează în funcţie de vârstă, de starea de sănătate, de
obiectivele urmărite.
Pentru adulţi programele profilactice urmăresc:
•menţinerea supleţii articulare;
•menţinerea forţei şi rezistenţei musculare;
•menţinerea unei bune coordonări şi abilităţi a mişcărilor;
•menţinerea unei posturi şi aliniament corect al corpului;
•menţinerea capacităţii de efort.
Pentru copii cel mai important obiectiv este dezvoltarea fizică
armonioasă.
Există şi situaţii când kinetoprofilaxia are obiective specifice, când
există riscul apariţiei unor suferinţe datorate condiţiilor de muncă: suferinţe
lombare la cei care fac eforturi fizice, suferinţe cervico-dorsale la cei care
lucrează la birou, calculator.
Declinul funcţional al sistemului NMAK începe devreme, de la 20 de
ani: discurile intervertebrale sunt printre primele care suferă tulburări de nutriţie.
Activitatea cotidiană solicită foarte puţin din potenţialul de mişcare, de
amplitudine articulară, de forţă musculară, de elasticitate a ţesutului conjunctiv,
astfel că treptat se pierde din acest potenţial. Există a diferenţă între pierderile
anatomo-funcţionale cauzate de înaintarea în vârstă şi cele cauzate de lipsa de
antrenament.
66
Înainte de începerea unui program kinetic profilactic este necesară o
evaluare a stării sistemului NMAK, folosind sistemul Hettinger sau Richter.
Prin sistemul Hettinger se testează mobilitatea articulară, echilibrul, şi
forţa musculară. Pe o scală de la 10 la 1 se testează mobilitatea articulară şi
echilibrul punând pacientul să efectueze flexia trunchiului până la atingerea
podelei cu palmele (10 puncte). Pe o scală de la 5 la 1 se testează ducerea
halucelui la nas din poziţie şezând pe podea, sau prinderea degetelor de la o
mână cu cealaltă la spate sau din sprijin unipodal să se ridice un prosop de pe
podea cu celălalt picior. Testarea forţei musculare se face din decubit dorsal
ridicând concomitent trunchiul cu membrele superioare întinse şi membrele
inferioare pe sol rămânând doar şezutul şi cronometrând timpul cât se menţine
poziţia (peste 45 de secunde = 10 puncte, sub 5 secunde = 1 punct) sau din
decubit ventral extensia trunchiului cu palmele pe fese, sau câte flotări poate
efectua. Punctajul maxim obţinut la o testare Hettinger este 100 dar peste 65 de
puncte este un punctaj bun.
Testarea capacităţii d efort se face prin aprecierea răspunsului cardio-
respirator prin probe de scurtă sau lungă durată. Clasic, proba Ruffier se face
prin urcarea pe o treaptă de 30 ori/minut, timp de 3 minute. Proba Ruffier-
Dickson constă în efectuarea a 30 de genuflexiuni în 45 de sec şi calcularea
indicelui Ruffier după formula:
P+P1+P2-200/10 unde:
P= pulsul de repaus;
P1= pulsul la sfârşitul efortului;
P2= pulsul la 1 minut de la sfârşitul efortului. Un indice de la 0 la 5 este
excelent iar unul între 15 – 20 este slab.
Sistemul Richter apreciază capacitatea motorie şi de efort a unor
subiecţi neantrenaţi folosind o baterie de 5 teste cu exerciţii: din decubit dorsal,
din poziţia pentru flotări, din ortostatism, etc.
67
Un program complet de kinetoprofilaxie cuprinde exerciţii care vizează
îndeplinirea celor 5 obiective amintite anterior şi se poate efectua la domiciliu în
10 – 15 minute.
Sunt descrise şi folosite mai multe programe: programul Hettinger de 10
minute, programul de 11 minute al forţelor aeriene canadiene, şi
altele.Gimnastica aerobică este un program de kinetoprofilaxie de lungă durată,
45 de minute minimum
68