Dispozitive Electronice şi

Electronică Analogică

1
 PARTEA I

Capitolul I. Noţiuni introductive

1. Mărimi electrice utilizate în sisteme electronice

Într-un sistem electronic, mărimile electrice sunt utilizate pentru codarea şi transmiterea
informaţiei. Uzual, informaţia este codată prin intermediul tensiunii electrice, sau/şi a curentului
electric.

a. Curentul electric: generarea unui curent electric necesită deplasarea de sarcină electrică prin
intermediul unui conductor. Deplasarea sarcinii electrice implică existenţa unei diferenţe de
potenţial electric între 2 puncte A şi B ale conductorului respectiv. Diferenţa de potenţial electric
poate fi generată prin utilizarea unei baterii, ca în Figura 1:

2
 Figura 1. Apariţia unui curent electric printr-un conductor.

Expresia curentului electric, notat uzual cu litera i, este prezentată în relaţia 1.1:

dq
i= 1.1
dt

iar unitatea de măsură a curentului electric este amperul, notat A. Curentul electric are
întotdeauna un sens de deplasare, care este sensul opus al deplasării electronilor prin conductor.

OBS:

1. din relaţia 1.1 se remarcă faptul că dacă, cantitatea de sarcină electrică q este constantă într-o
anumită arie a conductorului, atunci curentul electric i este egal cu 0A (dacă q=const. ⇒
dq/dt=0).

2. sarcina electrică q este constantă într-o anumită arie a conductorului, dacă aceasta nu este
deplasată; sarcina electrică q nu este deplasată într-o anumită arie a conductorului, dacă
conductorul respectiv NU este alimentat de la o baterie ⇒ în absenţa unei baterii, curentul
electric printr-un conductor (şi generalizând, printr-un sistem electronic) este egal cu 0A.

b. Tensiunea electrică: este egală cu diferenţa de potenţial electric dintre 2 puncte (noduri)
diferite ale unui circuit electronic, aşa cum este sugerat în Figura 2:

3
 Figura 2. Tensiunea electrică între punctele A şi B.

Expresia tensiunii electrice, notate uzual cu litera v (sau u), este prezentată în relaţia 1.2:

v AB = VA − VB 1.2

iar unitatea de măsură a curentului electric este voltul, notat V. Tensiunea electrică este notată
cu o săgeată, sensul săgeţii fiind corelat cu ordinea termenilor din relaţia 1.2, adică, tensiunea vAB
are sensul de la nodul A (primul termen al relaţiei 1.2) spre nodul B (al 2lea termen al relaţiei 1.2).

OBS. Tensiunea electrică între două puncte A şi B care au acelaşi potenţial, este egală cu 0V (dacă
vA=vB, atunci conform relaţiei (2) vAB=0V).

2. Tipuri de sisteme electronice

Din punct de vedere a reprezentării în timp a informaţiei (informaţia este codată prin
intermediul tensiunii electrice sau a curentului electric), sistemele electronice se împart în două
mari categorii:

4
Figura 3. Modul de reprezentare a informaţiei (codată prin intermediul tensiunii electrice) în cele 2 tipuri de
sisteme electronice.

A. sisteme electronice analogice: informaţia este reprezentată în timp într-un format continuu,
putând lua o infinitate de valori dintr-un anumit domeniu de valori. De exemplu, într-un sistem
electronic în care informaţia este codată prin intermediul tensiunii electrice, tensiunea electrică
(informaţia) poate lua oricare valoare în intervalul 0÷5V, într-un interval de timp. Exemple de
sisteme electronice analogice: amplificatoare de tensiune, oscilatoare, stabilizatoare de tensiune,
redresoare de tensiune, etc.

B. sisteme electronice digitale: informaţia este reprezentată în timp într-un format discret,
putând lua valori numai dintr-o mulţime finită de valori (uzual, mulţimea de valori are doar 2
elemente), într-un anumit domeniu de valori. De exemplu, într-un sistem electronic în care
informaţia este codată prin intermediul tensiunii electrice, tensiunea electrică (informaţia) poate
lua doar două valori 0V şi 5V (aceste valori definesc biţii cu care lucrează aceste sisteme; bitul 0
este codat printr-o tensiune egală cu 0V, iar bitul 1 este codat printr-o tensiune egală cu 5V), într-
un interval de timp. Exemple de sisteme electronice digitale: microprocesoare, microcontrolere,
procesoare digitale de semnal, etc.

C. sisteme electronice mixte: informaţia este reprezentată în timp atât în format discret, cât şi
în format continuu.

3. Regimurile de funcţionare ale sistemelor electronice

Regimurile în care sistemele electronice, care urmează a fi analizate, vor funcţiona sunt:

A. Regimul de curent continuu: în acest regim, valorile mărimilor electrice ale sistemului
electronic sunt constante în timp. Aşadar, sistemul electronic este caracterizat prin intermediul
tensiunilor continue (o tensiune a cărei valoare NU se modifică în timp) şi a curenţilor continui
(un curent a cărei valoare NU se modifică în timp). Determinarea acestor mărimi electrice este
realizată în cadrul analizei sistemului electronic în regim de curent continuu.

B. Regim variabil (sau regim de curent alternativ): în acest regim, valorile mărimilor electrice
ale sistemului electronic sunt variabile în timp. Aşadar, sistemul electronic este caracterizat prin
intermediul tensiunilor variabile (o tensiune a cărei valoare se modifică în timp) şi a curenţilor
variabili (un curent a cărei valoare se modifică în timp). Mărimile electrice variabile mai poartă
denumirea de semnale. Variaţia acestor mărimi electrice poate fi constantă şi periodică. În acest

5
caz, mărimile electrice sunt caracterizate prin intermediul unei perioade, notată T, respectiv a
unei amplitudini. Perioada T se măsoară în secunde. Un alt parametru care caracterizează
caracterul repetitiv a variaţiei acestor mărimi electrice este frecvenţa, notată cu f. Frecvenţa se
măsoară în hertzi, notat Hz şi se determină cu formula 1.3:

1
f = 1.3
T

În Figura 4 se prezintă parametrii unei tensiuni variabile în timp, în care legea de variaţie este
sinusoidală. Această tensiune se numeşte tensiune sinusoidală şi se exprimă astfel:

v a ( ωt ) = Va ⋅ sin( ωt )

unde a este utilizat pentru notarea (identificarea) tensiunii, Va este amplitudinea tensiunii, ω este

pulsaţia (care se calculează cu relaţia ω = 2 ⋅ π ⋅ f ) , iar t este timpul. Determinarea parametrilor

mărimilor electrice variabile (amplitudine, perioadă, frecvenţă) este realizată în cadrul analizei
sistemului electronic în regim variabil (sau de curent alternativ).

Figura 4. Parametrii unei tensiuni variabile în timp: amplitudine şi perioadă.

În cazul în care variaţia acestor mărimi este foarte mică, (de exemplu, pentru tensiunile
electrice o variaţie foarte mică se încadrează în aproximativ 10 milivolţi), atunci sistemul electronic
funcţionează într-un subregim de funcţionare, numit regim variabil de semnal mic. În acest
regim, elementele de circuit neliniare, caracterizate de ecuaţii de funcţionare neliniare, se pot
liniariza, iar analiza circuitului se simplifică considerabil.

6
 În cazul în care variaţia mărimilor electrice este mare, (de exemplu, pentru tensiunile
electrice o variaţie mare depăşeşte ordinul sutelor de milivolţi), atunci sistemul electronic
funcţionează în alt subregim de funcţionare, numit regim variabil de semnal mare. În acest
regim, elementele de circuit neliniare îşi păstrează caracterul neliniar, iar analiza circuitului este
complicată, fiind bazată pe caracteristicile de funcţionare ale elementelor respective.

4. Notaţii utilizate în reprezentarea mărimilor electrice în sistemele electronice

Mărimi electrice continue: prin convenţie, oricare mărime electrică continuă se notează în
modul următor:

 mărimea electrică se notează cu literă mare;

 indicele care identifică mărimea electrică se notează cu literă mare;
Exemple: VA = tensiune continuă, IA = curent continuu.

Mărimi electrice variabile: oricare mărime electrică variabilă conţine două componente: o
componentă medie (sau componentă continuă), în jurul căreia variază mărimea electrică respectivă
şi o componentă variabilă, care defineşte variaţia mărimii electrice respective.

Componenta medie a unei mărimi electrice variabile reprezintă o mărime electrică continuă
şi în consecinţă se notează conform convenţiei prezentate în cadrul mărimilor electrice continue.

Prin convenţie, componenta variabilă a unei mărimi electrice variabile se notează în modul
următor:

 mărimea electrică se notează cu literă mică;

 indicele care identifică mărimea electrică se notează cu literă mică;
Exemple: va = componenta variabilă a unei tensiuni variabile, ia = componenta variabilă a unui
curent variabil.

Mărimilor electrice variabile caracterizate de o variaţie constantă i se asociază o amplitudine,

pentru a specifica mărimea acestei variaţii. Prin convenţie, amplitudinea unei mărimi electrice
variabile se notează astfel:

 mărimea electrică se notează cu literă mare;

 indicele care identifică amplitudinea se notează cu literă mică;
Exemple: Va = amplitudinea tensiunii variabile notate mai sus va, Ia = amplitudinea curentului
variabil notat mai sus ia.

7
Relaţia dintre componenta variabilă a unei mărimi electrice variabile şi amplitudinea sa, se scrie
în modul următor:

v a ( ωt ) = Va ⋅ sin( ωt ) i a ( ωt ) = I a ⋅ sin( ωt )

în care s-a considerat că atât tensiunea cât şi curentul variază după o lege sinusoidală.

Dacă în mărimea electrică variabilă este reprezentată atât componenta sa medie, cât şi
componenta variabilă, atunci se spune că mărimea electrică respectivă este reprezentată în
componente totale. Prin convenţie, componenta totală unei mărimi electrice variabile se
notează astfel:

 mărimea electrică se notează cu literă mică;

 indicele care identifică mărimea electrică se notează cu literă mare;
Exemple: vA = tensiune exprimată prin componenta totală, iA = curent exprimat prin componenta
totală.

Prin definiţie, componenta totală a unei mărimi electrice variabile este suma dintre
componenta sa medie şi componenta variabilă:

v A ( ωt ) = VA + v a ( ωt ) i A ( ωt ) = I A + i a ( ωt ) 1.4

sau, dacă se consideră că atât tensiunea cât şi curentul variază după o lege sinusoidală, cele două
mărimi electrice exprimate prin intermediul componentelor totale devin:

v A ( ωt ) = VA + Va ⋅ sin( ωt ) i A ( ωt ) = I A + Ia ⋅ sin( ωt )

Pentru exemplificarea modului în care sunt notate mărimile electrice într-un sistem electronic se
consideră o tensiune sinusoidală, a cărei variaţie este prezentată în Figura 5.

8
 Figura 5. Reprezentarea unei tensiuni sinusoidale:

componenta totală = componenta medie + componenta variabilă.

5. Elemente de circuit - sunt elementele care compun un circuit electronic.

I. Surse (generatoare) de energie: se împart în două categorii:

A. Surse de energie independente: valorile mărimilor electrice generate (tensiune sau curent)
NU depind de alte mărimi electrice din circuit.

B. Surse de energie dependente (sau comandate): valorile mărimilor electrice generate

(tensiune sau curent) depind de alte mărimi electrice din circuit.

A. Surse de energie independente (sunt simbolizate prin cerc):

Surse de tensiune ideale: tensiunea generată între borne nu depinde de curentul electric
solicitat sursei de către circuitul la care aceasta este conectată.

Surse de curent ideale: curentul generat la borne nu depinde de tensiunea electrică

solicitată sursei de către circuitul la care aceasta este conectată.

Aceste surse pot fi continue sau variabile.

Surse continue: valoarea mărimii electrice generate nu se modifică în timp: sursă de

tensiune continuă, sursă de curent continuu.

Surse variabile: valoarea mărimii electrice generate se modifică în timp după o lege: sursă
de tensiune variabilă, sursă de curent variabil.

Simbolurile surselor comandate sunt prezentate în Tabelul 1:

9
 Tabelul 1. Simbolurile surselor independente.

E = const.

Sursă de tensiune Exemple:

continuă E=10V
E=5V

I = const.

Sursă de curent Exemple:

continuu I=10mA
I=2mA

e(t) = variabil

Sursă de tensiune Exemple:

variabilă e(t)=1×sin(t) [V] (componenta medie este 0V)
e(t)=5+2×sin(t) [V]
(componenta medie este 5V)

i(t) = variabil

Exemple:
Sursă de curent
i(t)=1×sin(t) [mA]
variabil (componenta medie este 0mA)
i(t)=2+0,5×sin(t) [mA]
(componenta medie este 2mA)

B. Surse de energie dependente (sau comandate - sunt simbolizate prin romb): se clasifică în
patru tipuri, în funcţie de mărimea electrică generată, respectiv mărimea electrică de comandă).

Sursă de tensiune, comandată în tensiune: este caracterizată de ecuaţia de funcţionare 1.5:

v out = AV ⋅ v in 1.5

unde:

mărime electrică generată: tensiunea vout

mărime electrică de comandă: tensiunea vin

parametrul AV se numeşte câştig în tensiune şi este adimensional.

Sursă de tensiune, comandată în curent: este caracterizată de ecuaţia de funcţionare 1.6:

10
 v out = AZ ⋅ i in 1.6

unde:

mărime electrică generată: tensiunea vout

mărime electrică de comandă: curentul iin

parametrul Az se numeşte transrezistenţă şi are unitatea de măsură a rezistenţei: ohm, notat Ω.

Sursă de curent, comandată în curent: este caracterizată de ecuaţia de funcţionare 1.7:

i out = AI ⋅ i in 1.7

unde:

mărime electrică generată: curentul iout

mărime electrică de comandă: curentul iin

parametrul AI se numeşte câştig în curent şi este adimensional.

Sursă de curent, comandată în tensiune: este caracterizată de ecuaţia de funcţionare 1.8:

i out = AY ⋅ v in 1.8

unde:

mărime electrică generată: curentul vout

mărime electrică de comandă: tensiunea vin

parametrul AY se numeşte transconductanţă şi are unitatea de măsură a conductanţei: siemens,

notat S.

Simbolurile surselor comandate sunt prezentate în Tabelul 2:

Tabelul 2. Simbolurile surselor comandate.

11
 Sursă de tensiune, comandată
în tensiune

Sursă de tensiune, comandată

în curent

Sursă de curent, comandată în

curent

Sursă de curent, comandată în

tensiune

II. Elemente de circuit pasive

Acestea sunt:

rezistorul:

12
 condensatorul:

bobina:

Simbolurile şi ecuaţiile de funcţionare ale acestor elemente sunt prezentate în Tabelul 3.

Tabelul 3. Simbolurile şi ecuaţiile de funcţionare ale elementelor pasive de circuit.

v =R ⋅i

Rezistor R – rezistenţa; unitatea de măsură este ohm-ul, notat Ω

v – tensiunea pe rezistenţă
i – curentul prin rezistenţă

13
 dv
i = C⋅
dt

Condensator C – capacitate; unitatea de măsură este farad-ul, notat F

v – tensiunea pe condensator
i – curentul prin condensator
OBS: dacă variaţia în timp a tensiunii pe C este 0V, atunci
curentul prin C este 0A.

di
v = L⋅
dt

Bobina L – inductanţa; unitatea de măsură este henry-ul, notat H

v – tensiunea pe bobină
i – curentul prin bobină
OBS: dacă variaţia în timp a curentului prin L este 0A,
atunci tensiunea pe L este 0V.

III. Elemente de circuit active

Acestea sunt diodele şi tranzistoarele. Funcţionarea lor va fi prezentată în capitolele următoare.

Analiza circuitelor electronice

6. Pasivizarea surselor de energie independente

Prin pasivizare se înţelege anularea efectului generat de către sursa de energie considerată.
Pasivizarea se aplică numai surselor de energie independente.

Pasivizarea surselor independenete de tensiune: o sursă de tensiune generează o cădere de

tensiune E între bornele sale, notate în această discuţie cu A şi B. Deci vAB=E (unde vAB este
tensiune generată între bornele A şi B). Anularea efectului generat de sursa de tensiune se
realizează dacă se impune condiţia vAB=0V. Pentru a îndeplini această cerinţă, este necesar ca
între bornele A şi B ale sursei de tensiunea, aceasta să fie înlocuită cu un nou element de circuit,
care să asigure întotdeauna îndeplinirea condiţiei vAB=0V. Această condiţie este satisfăcută numai
dacă potenţialul electric al bornei A, notat VA, este egal cu potenţialul electric al bornei B, notat VB
(vezi relaţia 2). Elementul de circuit care asigură acelaşi potenţial electric în cele două borne A şi
B este un scurtcircuit – un fir, conectat între cele două puncte A şi B. În concluzie, pasivizarea
unei surse de tensiune conectate între două puncte A şi B ale unui circuit, constă în înlocuirea
acesteia cu un scurtcircuit – un fir, conectat între puncte A şi B (vezi Tabelul 4).

14
Pasivizarea surselor independente de curent: o sursă de curent generează o un curent electric I
în ramura de circuit în care este conectată, considerată în această discuţie ca fiind plasată între 2
noduei notate cu A şi B. Deci iAB=I (unde iAB este curentul generat pe ramura A-B). Anularea
efectului generat de sursa de curent se realizează dacă se impune condiţia iAB=0A. Pentru a
îndeplini această cerinţă, este necesar ca între nodurile A şi B ale ramurii în care este introdusă
sursa de curent, aceasta să fie înlocuită cu un nou element de circuit, care să asigure întotdeauna
îndeplinirea condiţiei iAB=0A. Această condiţie este satisfăcută numai dacă rezistenţa electrică a
ramurii A-B este infinită (vezi relaţia 9). Elementul de circuit care asigură o rezistenţă electrică de
valoare infinită în două noduri A şi B este reprezentat de către un circuit întrerupt – denumit şi
gol, între cele două noduri A şi B. În concluzie, pasivizarea unei surse de curent introduse într-o
ramură plasată între două noduri A şi B ale unui circuit, constă în înlocuirea acesteia cu un circuit
întrerupt – un gol, plasat între nodurile A şi B (vezi Tabelul 4).

Tabelul 4. Pasivizarea surselor independente.

Sursa de tensiune Sursa de tensiune pasivizată

Sursa de curent Sursa de curent pasivizată

7. Structura circuitelor electronice – se discută pe circuitul prezentat în Figura 6.

15
 Figura 6. Structura unui circuit.

Nod de circuit – reprezintă punctul de intersecţie a cel puţin 3 elemente de circuit.

Exemple: 1 (∩ R1, R2, R3), 2 (∩ R4, I, C), 3 (∩ E, R2, R6), 4 (∩ L, C, R6). La intersecţia
elementelor E şi R1, R3 şi R4, I şi R5, R6 şi L nu sunt noduri de circuit, deoarece punctele
acestea nu reprezintă intersecţia a cel puţin 3 elemente, ci numai a 2 elemente de circuit.

Ramură de circuit – reprezintă porţiunea de circuit cuprinsă între 2 noduri succesive.

Exemple: ramura E-R1 (cuprinsă între nodurile succesive 3-1), ramura R3-R4 (cuprinsă între
nodurile succesive 1-2), ramura I-R5 (cuprinsă între nodurile succesive 2-4), ramura L-R6
(cuprinsă între nodurile succesive 4-3), ramura R2 (cuprinsă între nodurile succesive 1-3), ramura
C (cuprinsă între nodurile succesive 2-4).

Buclă de circuit – reprezintă porţiunea de circuit formată dintr-o succesiune de ramuri de circuit,
care se obţine pornind dintr-un nod de circuit şi revenind în acelaşi nod de circuit, fără a se trece
pe bucla formată, de 2 sau mai multe ori prin acelaşi nod de circuit.

Exemple: bucla compusă din ramurile E-R1 şi R2, bucla compusă din ramurile R3-R4, C, L-R6 şi
R2, bucla compusă din ramurile I-R5 şi C, bucla compusă din ramurile E-R1, R3-R4, I-R5 şi L-
R6, bucla compusă din ramurile E-R1, R3-R4, C şi L-R6, etc.

8. Metode de analiză a circuitelor electronice – sunt utilizate pentru analiza circuitelor

electronice

Legea lui Ohm – căderea de tensiune v pe un rezistor R este egală cu produsul dintre rezistenţa
R şi curentul electric i care trece prin rezistorul respectiv:

1.9
v = R ⋅i
16
Exemplu: curentul continuu printr-un rezistor R de valoare R=1kΩ este I=5mA. Cât este
tensiunea pe rezistorul respectiv?

Răspuns: V = R ⋅ I = 1[ kΩ ] ⋅ 5[ mA] = 5[V ]

Teorema lui Kirkhoff 1 (de curenţi) – suma curenţilor electrici care intră şi ies dintr-un nod este
egală cu 0A. În suma respectivă, curenţii care intră în nod se consideră cu semnul “+”, iar curenţii
care ies din circuit se consideră cu semnul ”-”.

Exemplu: Să se aplice TK1 (teorema lui Kirkhoff 1) în nodul 1. Răspuns:

I1+I2=I3

Teorema lui Kirkhoff 2 (de tensiuni) – suma tensiunilor pe ramurile unei bucle de circuit este
egală cu 0V. În suma respectivă există în general 2 tipuri de termeni: termeni care provin de la
sursele de tensiune, respectiv termeni care provin de la căderile de tensiune pe diferite elemente
de circuit pasive (R,L,C) sau pasive (diode, tranzistoare). În suma care reprezintă teorema lui
Kirkhoff 2, semnul termenilor respectivi depinde de sensul de parcurgere al buclei. În Tabelul 5 se
prezintă modul de alegere al semnului, în funcţie de termenul întâlnit în teorema lui Kirkhoff 2 şi
de sensul de parcurgere al buclei de circuit.

Tabelul 5. Modul de alegere a semnului pentru termenii care apar în TK2.

Tip termen Sens parcurgere buclă: Sens parcurgere buclă:

→ ←
Sursa de
tensiune:

+ _
Cădere de
tensiune pe un
rezistor:
+ _
17
 Tensiune între 2
noduri:

+ _

Exemplu: Să se aplice TK2 (teorema lui Kirkhoff 2) pe bucla

din desenul alăturat.

Răspuns: − E1 + I 2 ⋅ ( R 2 + R 3) − I1 ⋅ R1 + E 2 = 0

Exemplu – DIVIZORUL DE TENSIUNE: să se determine tensiunea

pe rezistorul R1 (notată V1), respectiv pe rezistorul R2 (notată V2).
Deoarece tensiunea E se divide pe cele 2 rezistoarel conectate în
serie, circuitul se numeşte divizor de tensiune. Este un circuit
uzual în circuitele electronice, din acest motiv rezultatele obţinute
trebuie reţinute. Rezultatele se pot generaliza pentru cazul mai multor rezistoare conectate în
serie.

Răspuns: se aplică TK2 (teorema lui Kirkhoff 2) pe bucla formată din elementele circuitului:

− E + I ⋅ R1 + I ⋅ R 2 = 0

E
din care rezultă curentul I: I=
R1 + R 2

tensiunea pe R1 se determină prin aplicarea legii lui Ohm pe R1:

V 1 = R1 ⋅ I ⇒

18
 R1
V1 = ⋅E 1.10.a
R1 + R 2

tensiunea pe R2 se determină prin aplicarea legii lui Ohm pe R2:

V 2 = R2 ⋅ I ⇒

R2
V2 = ⋅E 1.10.b
R1 + R 2

Exemplu – DIVIZORUL DE CURENT: să se determine curentul

prin rezistorul R1 (notat I1), respectiv prin rezistorul R2 (notată
I2). Deoarece curentul I se divide pe cele 2 rezistoare conectate în
paralel, circuitul se numeşte divizor de curent. Acest circuit este
un circuit uzual în circuitele electronice, din acest motiv rezultatele
obţinute trebuie reţinute. Rezultatele se pot generaliza pentru cazul mai multor rezistoare
conectate în paralel.

Răspuns: se aplică TK2 (teorema lui Kirkhoff 2) pe bucla formată din rezistoarele circuitului:

I1 ⋅ R1 − I 2 ⋅ R 2 = 0

R2
din care rezultă relaţia între curenţii I1 şi I2: I1 = ⋅I2
R1

curentul prin R1 se determină prin aplicarea TK1 (teorema lui Kirkhoff 1) în nodul A:
I = I1 + I 2

în care se introduce, în locul lui I2, expresia sa în funcţie de I1, dedusă din relaţia între cei 2
curenţi ⇒

R1
I = I1 + ⋅ I1
R2

19
 R2
I1 = ⋅I 1.11.a
R1 + R 2

curentul prin R2 se determină prin introducând în locul lui I1, expresia sa în funcţie de I2,
dedusă din relaţia între cei 2 curenţi ⇒

R2
I= ⋅I2 + I2
R1

R1
I2 = ⋅I 1.11.b
R1 + R 2

9. Teorema superpoziţiei

Se poate aplica numai circuitelor liniare şi furnizează informaţii despre răspunsul acestuia la
aplicarea mai multor surse independente de energie (de tensiune şi/sau curent). Prin răspuns se
înţelege o tensiune sau un curent printr-o anumită ramură a circuitului respectiv.

Teorema stabileşte faptul că răspunsul total al unui circuit liniar la aplicarea mai multor
surse independente de energie (tensiune sau curent) este egal cu suma răspunsurilor parţiale ale
circuitului respectiv la aplicarea succesivă a fiecărei surse independente de energie, în condiţiile în
care restul surselor de energie sunt pasivizate. De exemplu, dacă se aplică circuitului liniar o
sursă de curent I şi una de tensiune E, iar răspunsul este considerat o tensiune între 2 noduri A
şi B, atunci acesta se poate determina cu relaţia:

VAB = VAB _ I + VAB _ E 1.12

unde VAB_I este tensiunea VAB datorată sursei de curent I, calculată pe circuitul echivalent, obţinut
din circuitul iniţial, prin pasivizarea sursei de tensiune E, iar VAB_E este tensiunea VAB datorată
sursei de tensiune E, calculată pe circuitul echivalent, obţinut din circuitul iniţial, prin
pasivizarea sursei de curent I.

20
 Exemplu: să se determine tensiunea VL a circuitului din
figura alăturată.

Răspuns: circuitul este liniar, toate elementele de circuit

care-l compun fiind liniare. În acest caz se poate aplica
teorema suprapunerii efectelor, iar tensiunea VL se poate
calcula cu relaţia:

VL = VL _ I + VL _ E

Cele 2 răspunsuri parţiale, care însumate dau tensiunea VL, se determină pe 2 circuite echivalente
distincte, determinate pornind de la circuitul iniţial, prin pasivizarea succesivă a surselor
independente E, respectiv I.

a. determinarea tensiunii VL_I: se obţine pe baza circuitului

echivalent obţinut prin pasivizarea sursei de tensiune E. Prin
pasivizarea lui E, aceasta se înlocuieşte cu un fir
(scurtcircuit) între borne, iar circuitul iniţial se transformă în
circuitul de calcul din stânga.

Pentru a determina tensiunea VL_I este util să se determine curentul prin rezistenţa R2 şi apoi, cu
ajutorul legii lui Ohm să se determine tensiunea pe aceasta. Curentul prin R2 (notat IL) se
determină observând că rezistenţele R1 şi R2 formează un divizor de curent – I se divide pe
acestea:

R1 R1 ⋅ R 2
din relaţiile 1.11 ⇒ IL = ⋅I ⇒ VL _ I = R 2 ⋅ I L = ⋅I
R1 + R 2 R1 + R 2

b. determinarea tensiunii VL_E: se obţine pe baza circuitului echivalent

obţinut prin pasivizarea sursei de curent I. Prin pasivizarea lui I,
sursa de curent se înlocuieşte cu un circuit întrerupt – un gol şi din
acest motiv, prin R3 curentul devine nul. În consecinţă, ramura cu
R3 nu mai afectează analiza circuitului, curentul prin acesta fiind nul şi astfel, în circuitul
echivalent ramura cu R3 nu se mai desenează, iar circuitul iniţial se transformă în circuitul de
calcul din dreapta.

21
 Tensiunea VL_E se determină observând că rezistenţele R1 şi R2 formează un divizor de
tensiune – E se divide pe acestea:

R2
din relaţiile 1.10 ⇒ VL _ E = ⋅E
R1 + R 2

Tensiunea VL se determină cu relaţia:

R1 ⋅ R 2 R2 1⋅ 3
VL _ I = VL _ I + VL _ E = ⋅I + ⋅E ⇒ VL = [ kΩ] ⋅ 4[ mA] + 3 ⋅ 8[V ] = 9[V ]
R1 + R 2 R1 + R 2 1+ 3 1+ 3

10. Analiza unui circuit electronic în diverse regimuri de funcţionare

În acest paragraf se va prezenta modul în care, un circuit constituit numai din surse de
energie şi elemente de circuit pasive se poate analiza. Analiza respectivă se bazează pe teorema
suprapunerii efectelor şi respectă procedura descrisă în paragraful anterior.

În cazul în care, într-un circuit, există atât surse independente continue cât şi variabile,
aplicând teorema supapunerii efectelor, funcţionarea circuitului trebuie analizată separat, în
regim de curent continuu, respectiv în regim variabil.

În urma analizei în curent continuu, se pot determina numai valorile mărimilor electrice
continue; în cazul semnalelor se pot determina componentele medii.

În urma analizei în regim variabil, se pot determina numai valorile mărimilor electrice
variabile; în cazul semnalelor se pot determina amplitudinile mărimilor electrice variabile.

În cazul semnalelor, la finalul analizei, se vor determina componentele totale, ca sumă între
componentele medii şi componentele variabile.

Trebuie precizat că într-un circuit în care există cele 2 tipuri de surse independente, regimul
de curent continuu este determinat de prezenţa surselor continue, iar regimul variabil este
determinat de prezenţa în circuit a surselor variabile.

Analiza circuitului în cele 2 regimuri se realizează pe baza unor circuite echivalente diferite,
care modelează comportamentul circuitului în cele 2 regimuri amintite. Aceste circuite echivalente
se deduc pe baza unui set de reguli, care vor fi enunţate în continuare.

22
a. Analiza unui circuit pasiv în curent continuu

1. se pasivizează sursele independente variabile:

a. sursele de tensiune variabile se vor înlocui cu un scurtcircuit (fir) între bornele
sursei respective;
b. sursele de curent variabile se vor înlocui cu un circuit deschis (gol) între bornele
sursei respective;
2. condensatoarele se înlocuiesc cu un circuit deschis între terminalele sale ⇒ ramurile care
conţin condensatoare dispar;
3. bobinele se înlocuiesc cu un scurtcircuit între terminalele sale;
4. restul elementelor de circuit se păstrează.
b. Analiza unui circuit pasiv în regim variabil – se va considera că frecvenţa semnalelor
generate de sursele variabile este mai mare decât sute de hertzi.

1. se pasivizează sursele independente continue:

a. sursele de tensiune conrinuă se vor înlocui cu un scurtcircuit (fir) între bornele
sursei respective;
b. sursele de curent continuu se vor înlocui cu un circuit deschis (gol) între bornele
sursei respective;
2. condensatoarele de capacităţi mari se înlocuiesc cu un scurtcircuit între terminalele sale;
3. bobinele de inductanţe mari se înlocuiesc cu un circuit deschis între terminalele sale ⇒
ramurile care conţin bobine dispar;
4. restul elementelor de circuit se păstrează.
OBS:

Exemplu: Se consideră circuitul de mai jos, în care R1=3[kΩ], R2=1[kΩ], RL=1[kΩ], V1=1[V] iar
amplitudinea sursei de tensiune sinusoidală v2(t) este V2=0,2[V]. Să se determine tensiunea totală
pe rezistenţa de sarcină RL şi să se deseneze forma de undă a acestei tensiuni.

23
Raspuns:

a. Sursa de tensiune continuă V1 impune analiza circuitului în regim de curent continuu.

b. Sursa de tensiune sinusiodală v2(t) impune analiza circuitului în regim variabil.

c. Tensiunea totală pe RL se determină ca sumă între componenta medie a acestei tensiuni, care
se determină în urma analizei circuitului în curent continuu şi componenta variabilă, a cărei
amplitudine se determină în urma analizei circuitului în regim variabil.

a. analiza circuitului în curent continuu: se realizează pe circuitul echivalent în curent continuu,

dedus din circuitul iniţial, pe baza regulilor enunţate mai sus (bobina L se înlocuieşte cu un
scurtcircuit între terminale, iar ramura R2, C, v2(t) dispare datorită condensatorului C care se
înlocuieşte cu un circuit deschis). Rezultă circuitul echivalent de mai jos, care reprezintă un
divizor de tensiune pentru tensiunea V1. Aplicând relaţia 1.10.a, particularizată pentru acest caz,
rezultă componenta medie VL a tensiunii pe RL:

RL
VL = ⋅ V1
RL + R1

1[ kΩ]
VL = ⋅ 1[V ] = 0,25[V ]
1[ kΩ] + 3[ kΩ]

b. analiza circuitului în regim variabil: se realizează pe circuitul echivalent în regim variabil, dedus
din circuitul iniţial, pe baza regulilor enunţate mai sus (condensatorul C se înlocuieşte cu un
scurtcircuit între terminale, iar ramura R1, L, V1 dispare datorită bobinei L care se înlocuieşte cu
un circuit deschis). Rezultă circuitul echivalent de mai jos, care reprezintă un divizor de tensiune
pentru tensiunea v2(t). Aplicând relaţia 1.10.a, particularizată pentru acest caz, rezultă
componenta variabilă vl a acestei tensiuni:

24
 RL
v l (t ) = ⋅ v 2 (t )
RL + R2

RL1 RL1
Vl ⋅ sin( t ) = ⋅ V2 ⋅ sin( t ) ⇒ Vl = ⋅ V2
RL1 + R2 RL1 + R2

1[ kΩ]
Vl = ⋅ 0,2[V ] = 0,1[V ]
1[ kΩ] + 1[ kΩ]

c. componenta totală vL a tensiunii pe RL este:

v L (t ) = VL + v l (t ) = VL + Vl ⋅ sin( t ) = 0,25 + 0,1 ⋅ sin( t ) [V ]

iar forma de undă a acestei tensiuni este desenată în figura alăturată:

25
 Capitolul II. Dioda semiconductoare

1. Dioda semiconductoare. Prezentare generală.

Dioda semiconductoare este cel mai simplu dispozitiv semiconductor. În prezent,

pentru construcţia diodei semiconductoare se utilizează MATERIALE
SEMICONDUCTOARE din Siliciu. Sunt întrebuinţate în special în următoarele tipuri de
circuite electronice:
 redresoare de tensiune
 circuite de detecţie a valorii maxime a unei tensiuni
 circuite de exponenţiere sau de logaritmare.

Dioda semiconductoare este un dispozitiv cu două terminale, furnizată de către

producători sub diverse forme, una din cele mai uzuale fiind prezentată în Figura 1.
Cele două terminale ale diodei au “roluri” diferite, motiv pentru care poartă denumiri
diferite şi anume ANOD, respectiv CATOD. Pentru a utiliza corect dioda în circuit,
CATODUL este indicat pe capsula diodei prin intermediul unui INEL desenat, ca în Figura
1.

Figura 1. Dioda semiconductoare.

În circuitele electronice, dioda semiconductoare este simbolizată ca în Figura 2.

Figura 2. Simbolul electronic al diodei semiconductoare.

26
2. Mărimile electrice ale diodei
La nivelul diodei apar 2 mărimi electrice: curentul prin diodă, notat iA, care prin convenţie
are sensul de la anod spre catod, respectiv tensiunea pe diodă, notată vA, care prin
convenţie are referinţa de la anod spre catod – Figura 3.

Figura 3. Mărimile electrice ale diodei semiconductoare.

3. Funcţionarea diodei
Funcţionarea diodei este descrisă prin intermediul unui grafic denumit
CARACTERISTICA DE FUNCŢIONARE. Aceasta furnizează informaţii despre modul în
care curentul prin diodă variază în funcţie de tensiunea care apare între terminalele
acesteia. Dacă pentru curent şi tensiune se impun sensurile de referinţă din Figura 3,
atunci CARACTERISTICA DE FUNCŢIONARE a diodei este cea prezentată în Figura 4.

Figura 4. Caracteristica de funcţionare a diodei semiconductoare.

27
 În cazul în care tensiunea pe diodă este pozitivă, se spune că aceasta funcţionează în
CONDUCŢIE DIRECTĂ. În cazul în care tensiunea pe diodă este negativă, se spune că
aceasta funcţionează în CONDUCŢIE INVERSĂ.

Se observă următoarele aspecte:

în CONDUCŢIE DIRECTĂ: se remarcă o tensiune de prag (notată VD în figură) – pe scurt
prag; dacă valoarea tensiunii pe diodă este sub prag, prin diodă NU trece curent electric
(de fapt este foarte mic şi poate fi aproximat ca fiind zero amperi); dacă valoarea tensiunii
pe diodă atinge pragul, atunci prin diodă trece curent electric – acesta creşte exponenţial
în funcţie de tensiunea pe diodă – se remarcă faptul că tensiunea rămâne la o valoare
apropiată de valoarea VD. Valoarea tensiunii de prag este cuprinsă între 0,5V÷0,7V.
Curentul prin diodă nu trebuie să depăşească o anumită valoare maximă, notată în
cataloagele de diode IF, impusă de puterea maximă pe care o poate disipa dioda fără a se
distruge termic. Limitarea curentului prin diodă la o valoare mai mică decât valoarea IF
este realizată de către circuitul în care este utilizată dioda, de obicei, prin intermediul
unui rezistor.

în CONDUCŢIE INVERSĂ: se remarcă o tensiune specifică denumită tensiune de

străpungere, (notată VBR în figură) a cărui valoare este de ordinul zecilor-sutelor de volţi;
dacă valoarea în modul a tensiunii pe diodă este mai mică decât valoarea VBR, curentul
electric NU trece prin diodă (este foarte mic şi poate fi aproximat ca fiind zero amperi);
dacă valoarea tensiunii pe diodă atinge valoarea VBR, atunci prin diodă curentul electric
creşte necontrolat – acest fenomen se numeşte STRĂPUNGEREA diodei; în acest caz, se
spune că dioda funcţionează în regiunea de străpungere. Străpungerea diodei duce la
distrugerea acesteia!!!. Din acest motiv, este necesar ca circuitul în care este utilizată
dioda să limiteze tensiunea negativă pe aceasta la valoare mai mică în modul decât
valoare VBR.

Din punct de vedere analitic, funcţionarea diodei semiconductoare este descrisă de

ECUAŢIA DE FUNCŢIONARE a diodei semiconductoare. Aceasta furnizează relaţia
matematică dintre curentul prin diodă şi tensiunea de la terminalele sale şi este
reprezentată de relaţia:

28
  v  
i A = I S exp A  − 1 3.1
  VT  

unde IS reprezintă curentul de saturaţie al diodei, care este aproximativ egal cu curentul
ce trece prin diodă în conducţie inversă (10-16÷10-14A), VT reprezintă tensiunea termică,
care depinde direct proporţional de temperatura de lucru (are valoarea de 25mV pentru
T=250C), iar vA şi iA sunt tensiunea, respectiv curentul total (curentul continuu plus
curentul variabil) prin diodă.
OBSERVAŢIA 1: funcţionarea diodei depinde de temperatura la care aceasta lucrează,
(datorită dependenţei curentului iA de tensiunea termică VT). La creşterea temperaturii de
lucru, curentul prin diodă creşte (în special curentul invers prin diodă), iar tensiunea de
prag scade (cu aproximativ 2mV/0C).
OBSERVAŢIA 2: dioda este un element de circuit NELINIAR ⇒ circuitul care o conţine
devine un CIRCUIT NELINIAR.

Exemplul 1: .....

4. Modelarea funcţionării diodei semiconductoare.

Concluzia din exemplul 1 sugerează utilitatea dezvoltării unor modele (circuite)
LINIARE, care să descrie funcţionarea diodei semiconductoare. Aceste modele sunt
dezvoltate pentru regimuri de funcţionare distincte.
A. Modelarea diodei în regim de curent continuu şi variabil de semnal mare.

Figura 5. Aproximarea caracteristicii de funcţionare prin 2 segmente.

Modelul dezvoltat se numeşte modelul LINIAR PE PORŢIUNI al diodei şi se bazează
pe aproximarea CARACTERISTICII DE FUNCŢIONARE a diodei din Figura 4 prin două
segmente de dreaptă, ca în Figura 5.

29
 Acest model se poate aplica numai în cazul în care dioda funcţionează în regim de
curent continuu (curentul, respectiv tensiunea diodei au valori constante în timp) sau în
regim variabil de semnal mare (curentul, respectiv tensiunea diodei au valori care
variază în timp, variaţia fiind mai mare decât o valoare estimativă de 25mV).

Figura 6. Circuitele echivalente ale modelului liniar pe porţiuni.

Modelul neglijează deliberat regiunea de străpungere a diodei, deoarece acest model

nu se utilizează în această regiune.
Modelul are doi parametrii, tensiunea de prag VD şi rezistenţa rD a diodei şi este
caracterizat de circuitul echivalent din Figura 6.a pentru cazul în care dioda funcţionează
în CONDUCŢIE DIRECTĂ, respectiv cel din Figura 6.b, pentru cazul în care dioda
funcţionează în CONDUCŢIE INVERSĂ.

B. Modelarea diodei în regim variabil de semnal mic.

Modelul dezvoltat se poate aplica numai în cazul în care dioda funcţionează în regim
variabil de semnal mic (curentul, respectiv tensiunea diodei au valori care variază în timp,
variaţia tensiunii pe diodă fiind mai mică decât o valoare estimativă de aproximativ
12,5mV).
Dacă variaţia mărimilor electrice ale diodei sunt extrem de mici, comportamentul
diodei se poate considera LINIAR şi se bazează pe aproximarea CARACTERISTICII DE
FUNCŢIONARE a diodei din Figura 4 cu tangenta la aceasta dusă în PUNCTUL STATIC
DE FUNCŢIONARE (de va reveni asupra acestei noţiuni). Tangenta respectivă reprezintă
chiar conductanţa diodei, definită conform relaţiei de mai jos:

IA 1
gd = [ gd ] = Siemens = 3.2
VT Ω

30
unde IA este curentul CONTINUU prin diodă.

Figura 7. Circuitele echivalente ale modelului în regim variabil de semnal mic.

Modelul depinde de frecvenţa la care este utilizată dioda. Pentru frecvenţe mai mici
decât aproximativ 1MHz, modelul este caracterizat de un singur parametru, rd (denumit
rezistenţa de semnal mic a diodei), unde rd se determină ca inversă a conductanţei din
relaţia 3.2:

1
rd = [ rd ] = Ω 3.3
gd

iar circuitul echivalent valabil în acest caz este prezentat în Figura 7.a. pentru cazul în
care dioda funcţionează în CONDUCŢIE DIRECTĂ, respectiv cel din Figura 7.b, pentru
cazul în care dioda funcţionează în CONDUCŢIE INVERSĂ.

Pentru frecvenţe mai mari decât aproximativ 1MHz, funcţionarea diodei este afectată de
anumite fenomene dinamice, de natură capacitivă şi inductivă, care pot fi modelate prin
intermediul unor aşa numite CAPACITĂŢI PARAZITE, reunite în parametrul notat cd.
Circuitul echivalent valabil în acest caz este prezentat în Figura 7.c pentru cazul în care
dioda funcţionează în CONDUCŢIE DIRECTĂ, respectiv cel din Figura 7.d, pentru cazul în
care dioda funcţionează în CONDUCŢIE INVERSĂ.

31
5. Dioda Zener. Prezentare generală
Dioda Zener este furnizată de către producători sub diverse forme, iar în Figura 8
este prezentată una din variante. Terminale se numesc ANOD, respectiv CATOD, acesta
din urmă fiind indicat pe capsula diodei prin intermediul unui INEL desenat.

Figura 8. Dioda Zener.

Este o diodă de construcţie specială, care NU se distruge în cazul în care se

străpunge. Mai mult, este utilizată chiar în REGIUNEA DE STRĂPUNGERE. În circuitele
electronice, dioda ZENER este simbolizată ca în Figura 9.

Figura 9. Simbolul electronic al diodei Zener.

Figura 10. Caracteristica de funcţionare a diodei Zener.

În REGIUNEA DE STRĂPUNGERE, aşa cum este prezentat şi în Figura 10, care

reprezintă caracteristica de funcţionare a diodei Zener, menţine tensiunea de la
terminalele sale CONSTANTĂ, în condiţiile în care prin ea curentul poate avea valori
32
cuprinse într-un domeniu bine stabilit. Din Figura 10 se remarcă faptul că, dacă
valoarea curentului prin diodă este în intervalul [IZMIN, IZMAX], tensiunea între catod şi anod
este aproximativ egală cu tensiunea de străpungere, care pentru această diodă, este
notată VZ.
Un astfel de comportament poate fi util pentru construirea unei aşa numite referinţe
de tensiune.
Cu excepţia comportamentului nedistructiv în regiunea de străpungere, în rest, dioda
Zener se comportă ca o diodă semiconductoare obişnuită.
Caracteristica de funcţionare a diodei Zener se modifică la variaţia temperaturii de
lucru. Parametrul care caracterizează funcţionarea diodei Zener în condiţiile în care
temperatura variază este coeficientul termic al diodei Zener, notat CTVZ. Este de dorit ca
acest parametru să fie cât mai mic. În acest caz, funcţionarea unei astfel de diode devine
independentă de variaţia temperaturii la care aceasta lucrează.

6. Modelarea diodei Zener în regiunea de străpungere

Dioda se poate modela prin intermediul unei surse de tensiune, care generează o
tensiune între borne egală cu valoare VZ – Figura 11. ATENŢIE: borna “+” a sursei
reprezintă catodul diodei, iar borna “-” reprezintă anodul diodei.

Figura 11. Circuitul echivalent al diodei Zener în regiunea de străpungere.

LED-ul – dioda electroluminiscentă

7. Prezentare generală
La fel ca şi dioda, LED-ul permite trecerea curentului doar în conducţie directă, iar
trecerea curentului electric prin LED este semnalizată prin aprinderea acestuia.

33
 Figura 12. LED-ul – sau dioda electroluminiscentă.

LED-ul este furnizat de către producători sub diverse forme, prezentate în Figura 12.
Terminale sale se numesc ANOD, respectiv CATOD, acesta din urmă fiind indicat prin
intermediul terminalului mai lung al LED-ului.
În circuitele electronice, simbolul LED-ului este simbolizată ca în Figura 13.

Figura 13. Simbolul electronic al LED-ului.

Spre deosebire de dioda semiconductoare, LED-ul are o tensiune de prag VLED de

aproximativ 1,6V.

8. Polarizarea diodelor
Aşa cum s-a prezentat anterior, o diodă poate funcţiona în 2 regimuri diferite şi
anume în conducţie directă, respectiv inversă. Prin noţiunea de polarizare a unei diode se
înţelege stabilirea tipului de conducţie în curent continuu. Astfel, dacă dioda funcţionează
în curent continuu în conducţie directă, se spune că aceasta este polarizată direct.
Analog, dacă dioda funcţionează în curent continuu în conducţie inversă, se spune că
aceasta este polarizată invers.
Funcţionarea în curent continuu a unei diode este complet caracterizată de către
valorea curentului continuu care trece prin acesta şi de tensiunea continuă între
terminalele diodei. Perechea de mărimi electrice compusă din curentul continuu prin

34
diodă şi de tensiunea continuă pe diodă se numeşte Punct Static de Funţionare,
prescurtat PSF.
Punctul Static de Funcţionare furnizează întotdeauna informaţii despre regimul în
care funcţionează dioda. Această observaţie este valabilă şi pentru celelalte tipuri de
dispozitive semicnductoare.
Polarizarea diodei este realizată prin intermediul unui circuit special, numit circuit de
polarizare. Circuitul de polarizare conţine întotdeauna o sursă de alimentare (o sursă de
tensiune continuă sau o sursă de curent continuu), care se mai numeşte şi sursă de
polarizare şi o rezistenţă de polarizare care are rolul de a limita curentul prin diodă astfel
încât aceasta să nu se distrugă.

Exemplul 2....

Circuitul din exemplul 2 reprezintă un circuit de polarizare pentru dioda D, iar

mărimile electrice I, respectiv V determinate ca în exemplul 2 constituie PSF-ul diodei D.
În cazul LED-urilor, PSF-ul acestora se determină pe baza procedurii prezentate în
cadrul exemplului 2, în care, în calcule, valoarea VD≅0,6V se înlocuieşte cu VLED≅1,6V

Aplicaţii cu diode

10. Atenuator controlat în tensiune

Schema de bază a atenuatorului este prezentată în Figura 14, iar circuitul funcţionează
corect doar în regim variabil de semnal mic, pentru frecvenţe ale sursei de tensiune
variabile vi(t) cuprinse aproximativ în domeniul 1KHz÷100KHz.

35
 Figura 14. Atenuator de tensiune controlat în tensiune.

Circuitul este format din 2 subcircuite. Primul este divizorul rezistiv, compus din
condensatorul C şi rezistenţele R şi RL, la intrarea căruia se aplică sursa de tensiune
variabilă vi(t), care este tensiunea de intrare a circuitului. Tensiunea de ieşire vo(t) este
preluată de pe rezistenţa RL, numită şi rezistenţă de sarcină pentru atenuator.
Introducerea în circuit a condensatorului, de capacitate mare C (pentru ca circuitul să
funcţioneze este necesar ca C>1µF), deterimnă ca, divizorul de tensiune să funcţioneze
numai în regim variabil (în regim de curent continuu, deoarece condensatorul nu permite
trecerea curentului continuu, prin divizor nu trece curent).
Al 2lea subcircuit este realizat din sursa de tensiune continuă reglabilă VCC,
rezistenţa RA şi dioda D. Sursa VCC şi rezistenţa RA constituie un circuit de polarizare
pentru dioda D. Prin modificarea valorii sursei de polarizare VCC, curentul continuu prin D
se modifică şi în consecinţă, rezistenţa de semnal mic a diodei îşi modifică valoarea
(relaţiile 3.2 şi 3.3). Deoarece dioda D este conectată în paralel cu rezistenţa de sarcină
RL, în regim variabil de semnal mic, când funcţionarea diodei este echivalentă rezistenţa
sa de semnal mic, valoarea rezistenţei echivalenta a conexiunii RL conectată în paralel cu
rezistenţa de semnal mic rd a diodei D, poate fi controlată de valoarea lui VCC. Deoarece, în
cazul divizorului de tensiune, valoarea tensiunii de ieşire vo(t) depinde de această
rezistenţă echivalentă, rezultă în final că valoarea lui vo(t) poate fi controlată prin
intermediul sursei reglabile VCC. Aceste observaţii vor fi demonstrate în continuare, în
cadrul analizei acestui circuit.

36
Deoarece în circuit există atât o sursă de tensiune continuă cât şi una variabilă,
funcţionarea circuitului trebuie analizată atât în regim de curent continuu cât şi în regim
de curent alternativ. În analiza care urmează, se va considera că amplitudinea tensiunii
variabile vi(t) are o valoare mai mică măcar cu 0,6V faţă de valoarea minimă a sursei de
tensiune continuă VCC.

Analiza circuitului în curent continuu

Se realizează pe un circuit echivalent – circuitul echivalent în curent continuu – care
modelează comportamentul atenuatorului în curent continuu. Circuitul echivalent se
obţine ţinând cont că:
 condensatorul de capacitate mare C se înlocuieşte cu un circuit întrerupt ⇒ ramura
care conţine condensarorul C se elimină din circuit, prin aceasta curentul continuu
fiind zero datorită condensatorului ⇒ dispar vi şi R;
 condensatorul de capacitate mare CL se înlocuieşte cu un circuit întrerupt ⇒
ramura care conţine condensarorul CL se elimină din circuit, prin aceasta curentul
continuu fiind zero datorită condensatorului ⇒ dispare RL;
 dioda D fiind polarizată direct (se observă că borna “+” a sursei VCC se aplică pe
anodul diodei, iar borna “-” se aplică pe catodul diodei), aceasta se înlocuieşte cu
circuitul echivalent din Figura 6.a. Pentru simplitatea analizei, se va considera că
rezistenţa dioda de semnal mare rD este zero şi din acest motiv, dioda D se va
înlocui numai cu sursa de tensiune VD, care modelează tensiunea de prag a
acesteia.
În concluzie, după operarea acestor modificări în circuitul iniţial al atenuatorului,
circuitul echivalent al acestuia în regim de curent continuu este cel prezentat în Figura
15.

Figura 15. Circuitul echivalent al atenuatorului în regim de curent continuu.

37
În figura de mai sus, curentul continuu prin dioda D s-a notat cu I. În continuare, este
necesar să se determine expresia acestui curent. În acest scop, se aplică TK2 pe ochiul de
circuit compus din elementele de circuit de mai sus:

R A ⋅ I + VD − VCC = 0 3.4

Rezultă că expresia curentului continuu prin dioda D este:

VCC − VD
I= 3.5
RA

Analiza circuitului în regim variabil de semnal mic

Se realizează pe un alt circuit echivalent – circuitul echivalent în regim variabil de
semnal mic – care modelează comportamentul atenuatorului în acest regim. Circuitul
echivalent se obţine ţinând cont că:
 condensatorul de capacitate mare C se înlocuieşte cu un scurtcircuit (fir);
 dioda D se înlocuieşte cu circuitul echivalent din Figura 7.a, în care reziszenţa de
semnal mic rd se calculează cu formulele 3.2. şi 3.3:

V VT
rd = T = ⋅ RA 3.6
I VCC − VD

În concluzie, după operarea acestor modificări în circuitul iniţial al atenuatorului,

circuitul echivalent al acestuia în regim variabil de semnal mic este cel prezentat în Figura
16.

Figura 16. Circuitul echivalent al atenuatorului în regim de curent continuu.

38
Circuitul din figura de mai sus reprezitnă un divizor de tensiune: tensiunea vi(t) se
divide pe R şi rezistenţa echivalentă rd||RL (rd conectat în paralel cu RL). Rezultă că
tensiunea de ieşire are expresia:

rd ⋅ RL
rd RL rd + RL
v o (t ) = ⋅ v i (t ) = ⋅ v i (t ) 3.7
rd RL + R rd ⋅ RL
+R
rd + RL

Deoarece rezistenţa rd depinde de VCC rezultă că valoarea lui vo(t) depinde de VCC – motiv
pentru care se spune că valoarea lui vo(t) este controlată de valoarea lui VCC.

Deoarece raportul din relaţia de mai sus este subunitar, rezultă că tensiunea de ieşire a
circuitului este mai mică decât tensiunea de intrare. În acest caz, se spune că tensiunea
de intrare este atenuată la ieşire, iar circuitul care realizează acest lucru se numeşte
atenuator.
11. Redresoare monofazate de tensiune
Sunt circuite utilizate în sursele de alimentare ale sistemelor electronice. Circuitul
realizează conversia energiei de curent alternativ în energie de curent continuu. Există 2
tipuri de redresoare monofozate şi anume:
 redresoare monoalternanţă
 redresoare bialternanţă

Redresoare monofazate monoalternanţă

Schema de bază a redresorului este prezentată în Figura 17.a, unde D reprezintă o
diodă semiconductoare specială, denumită diodă redresoare, iar RL este rezistenţa de
sarcină a redresorului. La intrarea redesorului se aplică o tensiune sinusiodală vi(t) de
amplitudine mare (în general între 10V÷20V), a cărei componentă medie este nulă
(variaţia tensiunii de intrare este axată pe zero).

39
 Figura 17. Schema redresorului monofazat monoalternanţă.

Funţionarea redresorului depinde de alternanţa tensiunii sinusoidale de intrare.

Determinarea tensiunii de ieşire vo(t) se va efectua pe 2 circuite echivalente diferite, care
depinde de alternanţa tensiunii de intrare vi(t).
Astfel, în alternanţa pozitivă, când vi(t)>0V, pe baza referinţei adoptate pentru
tensiunea vi(t) în schema redresorului, dioda D este polarizată direct şi poate fi înlocuită
cu modelul prezentat în Figura 6.a. Deoarece amplitudinea tensiunii de intrare este mult
mai mare decât valoarea tensiunii de prag a diodei (VD≅0,6V), valoarea parametrului VD se
poate aproxima ca fiind 0V, fără a se obţine erori mari în analiza care urmează. Totodată,
pentru simplificarea analizei, rezistenţa rD a diodei din modelul prezentat în Figura 6.a se
va considera 0Ω. Prin aceste aproximări, modelul diodei din Figura 6.a se poate reduce la
un simplu fir. În consecinţă, comportamentul redresorului pentru cazul în care vi(t)>0V
(alternanţa pozitivă) poate fi analizat pe baza circuitului echivalent din Figura 18.a.
Aplicând TK2 pe ochiul de circuit din figura respectivă, rezultă că, dacă vi(t)>0V, atunci
tensiunea de ieşire este egală cu tensiunea de intrare.

Figura 18. Circuitele echivalente care modelează comportamentul redresorului în funcţie de semnalul
tensiunii de intrare vi(t).

40
 În alternanţa negativă, când vi(t)<0V, dioda D este polarizată invers şi poate fi
înlocuită cu modelul prezentat în Figura 6.b. În consecinţă, comportamentul redresorului
pentru cazul în care vi(t)<0V (alternanţa negativă) poate fi analizat pe baza circuitului
echivalent din Figura 18.b. Datorită înlocuirii diodei D cu un cicruit deschis, curentul
prin circuit devine zero, iar tensiunea de ieşire, conform legii lui Ohm, devine la rândul
său zero.
Aşadar, comportamentul redresorului monoalternanţă poate fi descris prin
intermediul ecuaţiei de mai jos:

v (t ) daca v i (t ) > 0
v o (t ) =  i 3.8
 0 daca v i (t ) ≤ 0

Pe baza acestei ecuaţii, forma de undă a tensiunii de ieşire a redresorului rezultă conform
celei prezentate în Figura 19.

Figura 19. Formele de undă ale tensiunilor redresorului.

Se observă că variaţia tensiunii de ieşire s-a redus la jumătate din variaţia tensiunii
de intrare. Chiar şi cu această reducere, rezultatul nu este satisfăcător – este de dorit ca
la ieşirea redresorului să se obţină o tensiune de variaţie cât mai redusă, ideal de variaţie
zero, adică o tensiune continuă.
Pentru obţinerea unei variaţii şi mai reduse pentru tensiunea de ieşire a redresorului,
la ieşirea acestuia, în paralel cu RL, se introduce un condensator de capacitate foarte
mare, denumit condensator de filtrare, variantă prezentată în Figura 17.b. Rolul
41
condensatorului este de a limita variaţia tensiunii de ieşire. În Figura 20 se prezintă
variaţia tensiunii de ieşire pentru cazul în care redresorul dispune de un condensator de
filtrare (pentru comparaţie, cu linie mai deschisă la culoare se prezintă şi forma de undă a
tensiunii de ieşire a redresorului fără filtru.

Figura 20. Variaţia tensiunii de ieşire a redresorului cu condensator de filtrare.

Pentru ca efectul de filtrare să fie semnificativ, capacitatea condensatorului trebuie

să satisfacă următoarea condiţie:

1
C > 10 ⋅ 3.9
2 ⋅ π ⋅ f ⋅ RL

unde f reprezintă frecvenţa tensiunii de intrare.

Presupunând că valoarea capacităţii C este infinită, se poate demonstra că tensiunea
care se obţine la ieşirea redresorului devine egală cu valoarea:

Vi
Vo = 3.10
π

unde Vi reprezintă amplitudinea tensiunii aplicate la intrarea redresorului, iar Vo

reprezintă tensiunea continuă care se obţine prin filtrare la ieşirea redresorului şi care
reprezintă de fapt valorea medie a tensiunii de ieşire a redresorului fără filtru (fără
condensator). Din acest motiv, se mai spune că rolul condensatorului de filtrare este de a
“scoate” valoarea medie a tensiunii de ieşire a redresorului fără filtru.
Se poate demonstra că variaţia ∆vo a tensiunii de ieşire depinde de valoarea
capacităţii C conform relaţiei:

π
∆v o = ⋅Vo 3.11
2 ⋅ π ⋅ f ⋅ RL ⋅ C

42
unde Vo are valoarea din expresia 3.10. Aşadar, cu cât capacitatea C a condensatorului de
filtrare este mai mare, cu atât variaţia tensiunii de ieşire este mai redusă.

Redresoare monofazate bialternanţă

Aceste redresoare au performanţe superioare celor precedente. Există 2 variante de
bază ale redresorului bialternanţă: în punte şi cu priză mediană. Din cele 2 variante, cea
mai performantă este cea în punte, din acest motiv numai această variantă va fi
prezentată în continuare.
Scheme redresorului bialternanţă în punte este prezentată în Figura 21.a. Diodele
utilizate sunt diode redresoare. Semnificaţia mărimilor electrice din circuit este aceeaşi ca
şi în cazul redresorului precedent.

Figura 21. Schema redresorului monofazat bialternanţă în punte.

Funţionarea redresorului depinde de alternanţa tensiunii sinusoidale de intrare.

Determinarea tensiunii de ieşire vo(t) se va efectua pe 2 circuite echivalente diferite, care
depinde de alternanţa tensiunii de intrare vi(t).
Astfel, în alternanţa pozitivă, când vi(t)>0V, pe baza referinţei adoptate pentru
tensiunea vi(t) în schema redresorului, diodele D1 şi D2 sunt polarizate direct, iar D3 şi
D4 sunt polarizate invers. Înlocuind diodele cu modelele corespunzătoare conducţiei în
care acestea se află, conform observaţiilor prezentate în cadrul analizei redresorului
precedent, comportamentul redresorului pentru cazul în care vi(t)>0V (alternanţa
pozitivă) poate fi analizat pe baza circuitului echivalent din Figura 22.a. Aplicând TK2 pe
ochiul de circuit din figura respectivă, rezultă că, dacă vi(t)>0V, atunci tensiunea de ieşire
este egală cu tensiunea de intrare.

43
 În alternanţa negativă, când vi(t)<0V, diodele D1 şi D2 sunt polarizate invers, iar D3
şi D4 sunt polarizate direct. Înlocuind diodele cu modelele corespunzătoare conducţiei în
care acestea se află, conform observaţiilor prezentate în cadrul analizei redresorului
precedent, comportamentul redresorului pentru cazul în care vi(t)<0V (alternanţa
pozitivă) poate fi analizat pe baza circuitului echivalent din Figura 22.b. Aplicând TK2 pe
ochiul de circuit din figura respectivă, rezultă că, dacă vi(t)<0V, atunci tensiunea de ieşire
este egală cu tensiunea de intrare inversată.

Figura 22. Circuitele echivalente care modelează comportamentul redresorului în funcţie de semnalul
tensiunii de intrare vi(t).

Aşadar, comportamentul redresorului monoalternanţă poate fi descris prin

intermediul ecuaţiei de mai jos:

 v (t ) daca v i (t ) > 0
v o (t ) =  i 3.12
− v i (t ) daca v i (t ) ≤ 0

Pe baza acestei ecuaţii, forma de undă a tensiunii de ieşire a redresorului rezultă conform
celei prezentate în Figura 23.

44
 Figura 23. Formele de undă ale tensiunilor redresorului.

Pentru obţinerea unei variaţii mai reduse pentru tensiunea de ieşire a redresorului,
la ieşirea acestuia, în paralel cu RL, aşa cum se prezintă în Figura 21.b, se introduce un
condensator de capacitate foarte mare, denumit condensator de filtrare. În Figura 24 se
prezintă variaţia tensiunii de ieşire pentru cazul în care redresorul dispune de un
condensator de filtrare (pentru comparaţie, cu linie mai deschisă la culoare se prezintă şi
forma de undă a tensiunii de ieşire a redresorului fără filtru.

Figura 24. Variaţia tensiunii de ieşire a redresorului cu condensator de filtrare.

Pentru ca efectul de filtrare să fie semnificativ, capacitatea condensatorului trebuie

să satisfacă condiţia 3.9. Presupunând că valoarea capacităţii C este infinită, se poate
demonstra că tensiunea care se obţine la ieşirea redresorului devine egală cu valoarea:

Vi
Vo = 2 ⋅ 3.13
π

45
unde Vi reprezintă amplitudinea tensiunii aplicate la intrarea redresorului, iar Vo
reprezintă tensiunea continuă care se obţine prin filtrare la ieşirea redresorului şi care
reprezintă de fapt valoarea medie a tensiunii de ieşire a redresorului fără filtru (fără
condensator).
Variaţia tensiunii de ieşire depinde de valoarea capacităţii C conform relaţiei 3.11,
unde Vo are valoarea din expresia 3.13. Din relaţia de mai sus se observă că, în
comparaţie cu redresorul precedent, la aceeaşi valoare a capacităţii C a condensatorului
de filtrare, variaţia tensiunii de ieşire se înjumătăţeşte, ceea ce constituie un avantaj
deoarece este preferabil ca valoarea lui C să fie cât mai mică (cu cât condensatorul are
capacitate mai mare cu atât este mai voluminos, iar performanţele sale se reduc).
Pentru ambele variante de redresoare, în cazul introducerii condensatorului de
filtrare, în serie cu dioda D – pentru redresorul monoalternanţă, respectiv între puntea de
diode D1÷D4 şi RL – pentru redresorul bialternanţă, se introduce o rezistenţă de limitare a
cuerntului prin diode, care le protejează pe acestea în cazul în care condensatorul de
filtrare C este descărcat, situaţie în care curentul prin diode ar fi foarte mare, ceea ce ar
putea cauza distrugerea acestora.

12. Stabilizator de tensiune cu diodă Zener.

Rolul stabilizatorului de tensiune este de a menţine tensiunea la ieşirea sa constantă,
în condiţiile în care tensiunea de la intrare, sau curentul prin rezistenţa de sarcină, sau
temperatura de lucru poate varia între anumite limite. Acest circuit este utilizat în sursele
de alimentare ale sistemelor electronice.
Elementul principal, care asigură stabilizarea tensiunii la ieşirea stabilizatorului este
dioda Zener, care, atunci când funcţionează în regiunea de străpungere, menţine
tensiunea între terminalele sale la o valoare constantă şi egală cu tensiunea de
străpungere VZ, pentru un domeniu extins de valori [IZMIN÷IZMAX] pe care curentul prin
diodă le poate avea (vezi Figura 11).

46
 Figura 25. Stabilizator de tensiune cu diodă Zener.

În Figura 25 este prezentată schema celui mai simplu stabilizator de tensiune cu

diodă Zener. Rezistenţa R este rezistenţa de polarizare a diodei Zener. Valoarea acestei
rezistenţe trebuie astfel aleasă încât dioda Zener să se menţină permanent în regiunea de
străpungere, indiferent de valoarea tensiunii de intrare. Dacă rezistenţa de polarizare R
este corect aleasă, atunci tensiunea de ieşire vo, furnizată rezistenţei de sarcină RL, se
menţine la o valoare constantă şi egală cu tensiunea de străpungere a diodei Zener, deşi
tensiunea de intrare variază în interiorul domeniului de valori vi∈[ViMIN÷ViMAX] şi curentul
prin rezistenţa de sarcină variază în interiorul domeniului de valori io∈[IoMIN÷IoMAX]:

v o = VZ [
daca v i ∈ ViMIN ,ViMAX ] si [
i o ∈ IoMIN , IoMAX ] 3.14

Se poate demonstra că, pentru buna funcţionare a stabilizatorului, rezistenţa de

polarizare R trebuie să fie aleasă în domeniul de valori:

V − VZ ViMIN − VZ 
R ∈  iMAX ,  3.15
 IZMAX + IoMIN IZMIN + IoMAX 

unde VZ, IZMIN şi IZMAX sunt parametrii diodei alese (luaţi din catalogul de diode), iar restul
valorilor sunt impuse de cerinţele de proiectare. Pentru îmbunătăţirea performanţelor
stabilizatorului, valoarea lui R se alege cât mai apropiată de valoare maximă a intervalului
de valori de mai sus. În cazul în care, după calcularea limitelor intervalului de valori de
mai sus, se constată că limita inferioară este mai mare decât limita superioară (numeric
este posibil să se ajungă la o asemenea situaţie), atunci trebuie aleasă o altă diodă Zener,
care să aibă un parametru IZMIN mai mic şi un parametru IZMAX mai mare.
În cazul în care rezistenţa R este aleasă după procedura indicată mai sus, formele de
undă ale tensiunilor de intrare, respectiv de ieşire vor fi conform Figurii 26.

47
 Figura 26. Formele de undă pentru tensiunilor de intrare, respectiv de ieşire ale stabilizatorului.

Stabilizatoarele de tensiune sunt utilizate în sursele de alimentare. Tensiunea de la

intrarea stabilizatorului este chiar tensiunea obşinută la ieşirea redresorului (vezi
laboratorul – surse de alimentare).

PARTEA II

Amplificatoare liniare

1. Rolul amplificatorului

În sistemele electronice, informaţiile sunt reprezentate (“codate”) prin intermediul semnalelor

electrice. Aceste informaţii sunt aplicate la intrarea sistemelor electronice, prelucrate de către
acestea, rezultatul fiind furnizat la ieşirea sistemelor respective.

48
 Rolul amplificatorului este de a creşte puterea electrică a semnalului electric, care
reprezintă informaţia de interes. Această creştere se poartă denumirea de AMPLIFICARE.
Semnalul electric care reprezintă informaţia de interes este aplicat la intrarea amplificatorului, iar
creşterea puterii electrice a semnalului respectiv este înregistrată pe “sarcina” amplificatorului,
conectată la ieşirea acestuia. Semnalul obţinut pe sarcina amplificatorului se numeşte semnal
amplificat. În general, sarcina amplificatorului este reprezentată prin intermediul unei impedanţe,
care modelează sistemul electronic conectat la ieşirea amplificatorului respectiv.

Energia necesară creşterii puterii semnalului este furnizată amplificatorului de la o SURSĂ

de ENERGIE, care se mai numeşte sursă de ALIMENTARE, constituită din una sau mai multe
generatoare independente de tensiune sau curent CONTINUU.

În Figura 1 se prezintă bornele şi mărimile specifice ale unui amplificator. Acesta este
reprezentat sub forma unui bloc, structura sa internă fiind discutată în cursurile următoare.

Figura 1. Schema de principiu a unui amplificator.

2. Amplificatoare LINIARE versus amplificatoare NELINIARE

Concomitent cu rolul prezentat mai sus, amplificatorul trebuie să fie capabil să furnizeze
INTEGRAL la bornele de ieşire (pe scurt - ieşire) conţinutul de informaţii preluate la bornele de

49
intrare (pe scurt – intrare). În acest scop, amplificatorul trebuie să fie LINIAR. În acest caz,
semnalul de ieşire este egal cu semnalul de intrare, multiplicat cu o CONSTANTĂ,

semnal _ iesire = K ⋅ semnal _ int rare 5.1

unde constanta K este, în general, supraunitară. Relaţia de mai sus caracterizează funcţionarea
amplificatorului liniar şi sugerează faptul că semnalul de ieşire are aceeaşi FORMĂ DE UNDĂ
cu cea a semnalului de intrare. Dacă acest lucru este adevărat, atunci conţinutul de informaţii
preluate la intrarea amplificatorului este furnizat, într-adevăr, INTEGRAL la ieşire.

Oricare modificare a formei de undă a semnalului la ieşire, în comparaţie cu cel preluat la

intrare, determină modificarea conţinutului informaţiei la ieşirea amplificatorului (pierderea
conţinutului informaţiei, într-o mai mare sau mai mică măsură). În amplificatoare, modificarea
conţinutului informaţiei prelucrate este un neajuns major. Acest fenomen poartă denumirea de
DISTORSIONARE a informaţiei. În cazul în care, forma de undă a semnalului de ieşire este
diferită de forma de undă a semnalului aplicat pe intrarea amplificatorului, se spune că
amplificatorul respectiv introduce distorsiuni (distorsionează), iar semnalul de ieşire este
distorsionat.

Cauzele distorsiunilor sunt diferite dar, în esenţă, majoritatea determină modificarea

caracterului liniar al amplificatorului într-unul neliniar – cu alte cuvine, amplificatorul nu mai
este liniar ci devine AMPLIFICATOR NELINIAR. În acest caz, funcţionarea amplificatorului
(NELINIAR) nu mai este caracterizată de relaţia 5.1, ci de relaţia 5.2,

semnal _ iesire = f ( semnal _ int rare ) 5.2

în care f reprezintă o funcţie neliniară (o funcţie care are un grafic neliniar, de exemplu funcţia
pătratică, exponenţială, logaritmică, etc). În acest caz, forma de undă a semnalului de ieşire
diferă de forma de undă a semnalului de intrare, deci conţinutul informaţiei codate prin
intermediul semnalului electric aplicat la intrarea amplificatorului s-a modificat la ieşirea
acestuia.

Exemplu_1: ...

50
CONCLUZIE: distorsiunile introduse de amplificator MODIFICĂ conţinutul informaţiei prelucrate
de către acesta. Un amplificator NU introduce distorsiuni dacă funcţionează liniar – dacă este
amplificator liniar.

3. Factorul de amplificare şi câştigul amplificatorului LINIAR

OBS: relaţiile de mai jos sunt valabile numai dacă amplificatorul lucrează în regim LINIAR.

Aşa cum s-a precizat, rolul amplificatorului este de a CREŞTE puterea electrică a unui
semnal, aplicat la intrarea acestuia. Această creştere este caracterizată de către FACTORUL DE
AMPLIFICARE ÎN PUTERE, definit prin intermediul relaţiei generale de mai jos:

P
factor amplificare în putere: AP = o 5.3
Pi

unde Pi reprezintă puterea semnalului aplicat la intrarea amplificatorului, iar Po reprezintă

puterea semnalului obşinut la ieşirea amplificatorului. Se remarcă faptul că factorul de
amplificare în putere este adimensional.

O variantă alternativă, des utilizată în evaluarea creşterii puterii semnalului prelucrat,

constă în utilizarea unei scări logaritmice, în care se defineşte CÂŞTIGUL ÎN PUTERE, definit prin
intermediul relaţiei generale de mai jos:

P 
câştig în putere: GP = 10 ⋅ log  o  5.4
 Pi 

şi care se măsoară într-o unitate de măsură denumită DECIBEL – prescurtat dB. În relaţia de
mai sus, log reprezintă logaritmul în baza 10.

Observând expresia puterii electrice:

P =V ⋅I

51
unde V – tensiunea electrică, I – curentul electric, se constată faptul că, amplificarea puterii
electrice a semnalului prelucrat se poate realiza prin creşterea acestor 2 mărimi electrice. Analog
celor prezentate mai sus, creşterea acestor mărimi electrice poate fi monitorizată prin intermediul
unor parametrii (factor de amplificare, respectiv câştig) similari celor definiţi anterior.

Astfel, se pot defini:

V
FACTORUL DE AMPLIFICARE ÎN TENSIUNE: AV = o 5.5
Vi

I
FACTORUL DE AMPLIFICARE ÎN CURENT: AI = o 5.6
Ii

V
FACTORUL DE AMPLIFICARE TRANSIMPEDANŢĂ: AZ = o 5.7
Ii

I
FACTORUL DE AMPLIFICARE TRANSADMITANŢĂ: AY = o 5.8
Vi

În scară logaritmică, creşterea acestor mărimi electrice este caracterizată prin intermediul
câştigului, măsurat în decibeli. De exemplu, creşterea nivelului tensiunii este caracterizată prin
intermediul CÂŞTIGULUI ÎN TENSIUNE, definit ca în relaţia de mai jos:

V 
câştig în tensiune: GV = 20 ⋅ log  o  5.9
 Vi 

iar creşterea nivelului curentului este caracterizată prin intermediul CÂŞTIGULUI ÎN CURENT,
definit ca în relaţia de mai jos:

I 
câştig în curent: GI = 20 ⋅ log  o  5.10
 Ii 

În relaţiile de mai sus, semnificaţia mărimilor electrice implicate în rapoartele amintite este:

52
 Vi – amplitudinea tensiunii de intrare

Ii – amplitudinea curentului de intrare

Vo – amplitudinea tensiunii de ieşire, determinată în cazul în care bornele de ieşire

sunt lăsate în gol (adică nu sunt conectate)

Io – amplitudinea curentului de ieşire, determinată în cazul în care bornele de

ieşire sunt scurtcircuitate (adică sunt conectate printr-un fir)

4. Răspunsul în frecvenţă al amplificatorului

Informaţia prelucrată de către amplificator este reprezentată prin intermediul unui semnal
electric, caracterizat (printre alţi parametrii) de către frecvenţa de repetiţie, pe scurt – frecvenţa
semnalului.

Valoarea factorului de amplificare, respectiv al câştigului amplificatorului (de oricare tip ar fi

acesta) VARIAZĂ (se modifică) în funcţie de frecvenţa semnalului electric, aplicat la intrarea
amplificatorului.

Graficul care furnizează informaţii despre valoarea factorului de amplificare (câştigului

amplificatorului) în funcţie de frecvenţa semnalului aplicat la INTRAREA amplificatorului
reprezintă răspunsul în frecvenţă al amplificatorului. Acest grafic poartă denumirea de
CARACTERISTICĂ DE FRECVENŢĂ a amplificatorului. Forma specifică a caracteristicii de
frecvenţă a amplificatoarelor este de tipul celei prezentate în Figura 2, în care este exemplificat
modul în care variază factorul de amplificare în tensiune, respectiv câştigul în tensiune. Valorile
numerice prezentate în cele 2 grafice sunt considerate pentru al un amplificator oarecare – aceste
valori diferă de la un amplificator la altul.

Figura 2. Caracteristica de frecvenţă a unui amplificator.

53
Privind caracteristica de frecvenţă a amplificatorului considerat (de exemplu, graficul variaţiei
factorului de amplificare în tensiune – pentru câştigul în tensiune discuţia este similară) se
constată următoarele:

1. dacă frecvenţa semnalului aplicat la intrarea amplificatorului este în jurul valorii 0Hz (zero
hertzi) factorul de amplificare în tensiune este zero. Factorul de amplificare rămâne egal cu
zero pentru oricare valoare a frecvenţei semnalului aplicat la intrarea amplificatorului
cuprinsă între 0HZ şi 100Hz. Dacă frecvenţa semnalului respectiv este mai mare de 100Hz
atunci factorul de amplificare creşte. Această creştere a factorului de amplificare are loc
atât timp cât frecvenţa semnalului aplicat la intrarea amplificatorului este în intervalul
[100Hz, 1KHz]. Atât timp cât factorul de amplificare creşte cu frecvenţa semnalului aplicat
la intrarea amplificatorului, se spune că amplificatorul funcţionează în DOMENIUL
FRECVENŢELOR JOASE. Creşterea factorului de amplificare este determinată de influenţa
tot mai redusă, pe măsură ce frecvenţa semnalului creşte, a condensatoarelor de capacitate
mare (se numesc condensatoare de cuplare) ale amplificatorului.
2. dacă frecvenţa semnalului aplicat la intrarea amplificatorului este mai mare de 1KHz se
constată că factorul de amplificare în tensiune rămâne la o valoare constantă. Pentru
amplificatorul considerat, valoarea acestei constante este 100. Factorul de amplificare în
tensiune rămâne la această valoarea oricare ar fi frecvenţa semnalului respectiv în
domeniul de valori [1KHz, 1MHz]. Atât timp cât factorul de amplificare rămâne la o valoare
constantă, mai mare ca zero, indiferent de valoarea frecvenţei semnalului aplicat la intrarea
amplificatorului, se spune că amplificatorul funcţionează în DOMENIUL FRECVENŢELOR
MEDII. Valoarea factorului de amplificare în tensiune corespunzătoare palierului
corespunzător acestui domeniu de frecvenţe se numeşte valoare ÎN BANDĂ (FACTOR
AMPLIFICARE ÎN BANDĂ). Uzual, aceasta se notează cu A0 (pentru factorul de amplificare
în tensiune se notează AV0). Dacă caracteristica de frecvenţă a amplificatorului este
reprezentată prin intermediul variaţiei câştigului amplificatorului, atunci valoarea acestuia,
care corespunde palierului corespunzător domeniului de frecvenţe medii se numeşte
CÂŞTIG ÎN BANDĂ. Uzual, această valoare se notează cu G0 (pentru câştigul în tensiune se
notează GV0).
3. dacă frecvenţa semnalului aplicat la intrarea amplificatorului este mai mare de 1MHz se
constată că factorul de amplificare în tensiune scade până când revine la zero – pentru
frecvenţe mai mari de 10MHz. Atât timp cât factorul de amplificare scade cu frecvenţa
semnalului aplicat la intrarea amplificatorului, se spune că amplificatorul funcţionează în

54
 DOMENIUL FRECVENŢELOR ÎNALTE. Scăderea factorului de amplificare este determinată
de influenţa capacităţilor parazite ale dispozitivelor semiconductoare.

Aşadar, d.p.d.v a frecvenţei semnalului aplicat la intrarea amplificatorului, amplificatorul

funcţionează în 3 domenii distincte (joase, medii, înalte) caracterizate de comportamente diferite
ale acestuia. În amplificatoare, distincţia (frontiera) între aceste domenii nu este realizată exact ca
în discuţia de mai sus, ci mai degrabă este realizată pe baza a 2 FRECVENŢE CARACTERISTICE,
denumite FRECVENŢA INFERIOARĂ – notată fJ, respectiv FRECVENŢA SUPERIOARĂ – notată
fS, ale amplificatorului.

Aceste frecvenţe se definesc similar, deosebirea între ele fiind că frecvenţa inferioară este
proprie domeniului frecvenţelor joase, iar frecvenţa superioară este proprie domeniului
frecvenţelor înalte.

Aceste frecvenţe se definesc în două moduri echivalente, în funcţie de caracteristica de

frecvenţă adoptată. Astfel, dacă pentru caracteristica de frecvenţă se consideră variaţia factorului
de amplificare, cele 2 frecvenţe caracterisitice ale amplificatorului sunt frecvenţele la care factorul
de amplificare a scăzut de la valoarea din bandă A0 (AV0 pentru factorul de amplificare în tensiune)
la valoarea 0,707×A0.

Dacă pentru caracteristica de frecvenţă se consideră variaţia câştigului amplificatorului, cele

2 frecvenţe caracterisitice ale amplificatorului sunt frecvenţele la care câştigul amplificatorului a
scăzut cu 3dB faţă de valoarea din bandă G0 (GV0 pentru câştigul în tensiune).

Diferenţa dintre cele 2 frecvenţe caracteristice se numeşte BANDA DE FRECVENŢĂ a

amplificatrului şi se notează cu B. Deci, relaţia de calcul a lui B este:

B = fS − fJ 5.11

În Figura 3 se prezintă, pe caracteristicile de frecvenţă ale amplificatorului considerat, cele 2

frecvenţe caracteristice, respectiv banda de frecvenţă.

55
 Figura 3. Frecvenţele caracteristice şi banda de frecvenţă a amplificatorului.

Un fenomen specific amplificatorului este faptul că semnalul rezultat la ieşirea acestuia este
DEFAZAT faţă de semnalul aplicat la intrarea acestuia. Defazajul reprezintă întârzierea între
semnalul de ieşire faţă de semnalul de intrare. Se constată că şi valoarea defazajului unui
amplificator depinde de frecvenţa semnalului aplicat la intrarea amplificatorului. Variaţia
defazajului în funcţie de frecvenţa semnalului de intrare poate fi reprezentată sub forma unui
grafic, numit CARACTERISTICA DE FAZĂ a amplificatorului. În Figura 4 se exemplifică modul în
care poate fi reprezentată caracteristica de fază a unui amplificator.

Figura 4. Caracteristica de fază a unui amplificator.

5. Impedanţa de intrare şi de ieşire ale amplificatorului

Acestea sunt deosebit de importante, de valoarea lor depinzând modul în care se transferă un
semnal între mai multe circuite de amplificare. În cazul în care aceste impedanţe nu sunt
adaptate la valorile impedanţelor de intrare/ieşire ale celorlalte amplificatoare sunt generate
pierderi de semnal la bornele de semnal (bornele de intrare/ieşire) ale amplificatoarelor. Acest
fenomen va fi analizat în detaliu în cadrul capitolului Amplificatoare de semnal mic cu
tranzistoare.

56
IMPEDANŢA DE INTRARE se determină în REGIM LINIAR şi reprezintă raportul dintre tensiunea
de intrare şi curentul de intrare, determinat pentru o anumită frecvenţă a semnalului de intrare.

IMPEDANŢA DE IEŞIRE se determină în REGIM LINIAR şi reprezintă raportul dintre tensiunea de

ieşire şi curentul de ieşire, în condiţiile în care sursele independente din circuit sunt pasivizate,
determinat pentru o anumită frecvenţă a semnalului de intrare.

6. Modelarea amplificatoarelor liniare

În sistemele electronice, la bornele de semnal ale amplificatoarelor sunt conectate

întotdeauna circuite externe. Atunci când se face analiza performanţelor unui amplificator,
circuitele externe sunt modelate (vezi Figura 1) prin intermediul unui generator de semnal,
respectiv a unei sarcini. Aşa cum s-a precizat mai sus, în cazul în care impedanţele de
intrare/ieşire ale amplificatorului nu sunt adaptate la impedanţele de intrare/ieşire ale circuitelor
externe, atunci, la bornele de semnal ale amplificatorului apar PIERDERI DE SEMNAL. Aceste
pierderi de semnal determină SCĂDEREA factorului de amplificare AX (unde X reprezintă V, I, Z
sau Y) a amplificatorului izolat la o nouă valoare notată AXg, care depinde de impedanţa de ieşire a
circuitului extern, aplicat la bornele de intrare ale amplificatorului şi de impedanţa de intrare a
circuitului extern, aplicat la bornele de ieşire ale amplificatorului (pentru Figura 1, valoarea reală
a factorului de amplificare depinde de Zg şi de ZL).

Aşadar, în cazul interconectării mai multor circuite de amplificare, la transferul semnalului

de la un amplificator la altul, o parte din semnal se pierde, puterea electrică a acestuia
reducându-se, ceea ce nu este deloc convenabil.

În cazul amplificatoarelor LINIARE, transferul de semnal la bornele de intrare, respectiv de

ieşire, precum şi estimarea pierderilor de semnal la aceste borne poate fi realizată pe baza unor
modele ale amplificatoarelor, reprezentate prin intermediul unor circuite echivalente liniare,
compuse dintr-o impedanţa de intrare, notată Zi, o impedanţă de ieşire notată Zo şi generator
comandat a cărui mărime electrică generată la borne depinde de factorul de amplificare AX al
amplificatorului izolat.

Aşa cum s-a menţionat, semnalele sunt reprezentate prin intermediul tensiunilor, respectiv a
curenţilor electrici. În funcţie de natura mărimilor electrice de interes de la bornele de ieşire,
respectiv de intrare ale amplificatorului, amplificatoare liniare pot fi considerate ca fiind de patru
tipuri, enumerate în Tabelul 1:

57
 Tabelul 1. Tipuri de amplificatoare liniare.

formula generică
factor de calcul a
Tip tipul mărimii tipul mărimii
amplificare al factorului de
amplificat electrice de electrice de
amplificatorului amplificare al
or IEŞIRE INTRARE
izolat amplificatorului
izolat
amplificato v
tensiune tensiune AV = o
r de AV
vo vi vi
tensiune
amplificato curent curent i
AI AI = o
r de curent io ii ii
amplificato
r tensiune curent v
AZ AZ = o
transimped vo ii ii
anţă
amplificato
r curent tensiune i
AY AY = o
transadmit io vi vi
anţă

Pierderile de semnal se pot ELIMINA (sau măcar reduce) impunând anumite CONDIŢII
LIMITĂ pentru impedanţa de intrare, respectiv impedanţa de ieşire a amplificatorului.

Circuitul echivalent al amplificatorului de tensiune

Este prezentat în Figura 5, în care AV este factorul de amplificare în tensiune al amplificatorului

izolat, când bornele de ieşire sunt lăsate în gol, definit ca în relaţia 5.5.

58
 Figura 5. Modelarea amplificatorului de tensiune real.

Circuitul echivalent al amplificatorului de curent

Este prezentat în Figura 6, în care AI este factorul de amplificare în curent al amplificatorului

izolat, cu bornele de ieşire conectate în scurtcircuit, definit ca în relaţia 5.6.

Figura 6. Modelarea amplificatorului de curent real.

Circuitul echivalent al amplificatorului transimpedanţă

Este prezentat în Figura 7, în care AZ este factorul de amplificare transimpedanţă al

amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire lăsate în gol, definit ca în relaţia 5.7.

Figura 7. Modelarea amplificatorului transimpedanţă real.

Circuitul echivalent al amplificatorului transadmitanţă

Este prezentat în Figura 8, în care AY este factorul de amplificare transadmitanţă a

amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire conectate în scurtcircuit, definit ca în relaţia 5.8.

59
 Figura 8. Modelarea amplificatorului transadmitanţă real.

7. Estimarea pierderilor de semnal la bornele de semnal ale amplificatorului

În continuare, se va descrie procedeul prin care se pot estima aceste pierderi, precum şi soluţiile
care pot fi adoptate pentru eliminarea pierderilor de semnal. Metoda de analiză se bazează pe
următoarele principii:

 circuitul extern aplicat la bornele de intrare ale amplificatorului este modelat prin
intermediul unui generator de semnal. Acesta este modelat prin intermediul unui generator
de tensiune real (compus dintr-un generator de tensiune vg conectat în serie cu o
impedanţă Zg) dacă, la intrarea amplificatorului, mărimea electrică de interes este
tensiunea, respectiv este modelat prin intermediul unui generator de curent real (compus
dintr-un generator de tensiune ig conectat în paralel cu o impedanţă Zg) dacă, la intrarea
amplificatorului, mărimea electrică de interes este curentul.
 amplificatorul se modelează, în funcţie de natura mărimilor electrice de interes de la
ieşirea, respectiv de la intrarea amplificatorului, prin intermediul circuitului echivalent al
tipului de amplificator, ales conform tabelului de mai sus (de exemplu, dacă mărimea
electrică de interes la ieşire este tensiune, iar la intrare este curentul, amplificatorul se
modelează prin intermediul amplificatorului transimpedanţă).
 sarcina se modelează prin intermediul unei impedanţe ZL.

Astfel, se obţine un circuit pe care se pot determina aceste pierderi, iar structura circuitului
depinde de natura mărimilor electrice de interes de la ieşirea, respectiv intrarea amplificatorului,
conform Tabelului 2.

60
 Tabel 2. Structura circuitului de calcul pentru estimarea pierderilor de semnal.

tip AMPLIFICATOR utilizat tip GENERATOR DE

mărime mărime
în circuitul pentru SEMNAL utilizat în
electrică de electrică de
calculul pierderilor de circuitul pentru calculul
IEŞIRE INTRARE
semnal pierderilor de semnal
tensiune tensiune de tensiune de tensiune
curent curent de curent de curent
tensiune curent transimpedanţă de curent
curent tensiune transadmitanţă de tensiune

7.1 Estimarea pierderilor de tensiune la bornele de ieşire şi de intrare: circuitul de calcul este
prezentat în Figura 9.

Estimarea acestora este realizată calculând amplificarea în tensiune AVg a amplificatorului

conectat la circuitele externe, definită pe baza relaţiei generale:

v
AVg = o 5.12
vg

Figura 9. Circuitul de calcul utilizat pentru estimarea pierderilor de tensiune la bornele de ieşire şi de
intrare.

Mai întâi, trebuie precizat că la bornele sursei de tensiune comandate este generată tensiunea de
la ieşirea amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire lăsate în gol, iar valoarea acestei tensiuni
este AV×vi. Apoi, se remarcă faptul că impedanţele Zo şi ZL formează un divizor de tensiune pentru

61
tensiunea AV×vi (de la bornele generatorului comandat), deci, pe baza formulei de calcul specifice
divizorului de tensiune, rezultă:

 ZL 
v 0 =   ⋅ AV ⋅ v i 5.13.a
 Z o + ZL 

În continuare, se remarcă faptul că impedanţele Zg şi Zi formează un divizor de tensiune pentru

tensiunea vg(t), deci, pe baza formulei de calcul specifice divizorului de tensiune rezultă:

 Zi 
vi =   ⋅vg 5.13.b
 Z g + Zi 
 

Introducând rezultatele de mai sus în formula 5.12 se obţine formula de calcul pentru factorul de
amplificare în tensiune a amplificatorului la care sunt conectate circuitele externe:

 Zi   ZL 
AVg = AV ⋅  ⋅  5.13.c
 Z g + Zi   Zo + ZL 
 

În relaţia 5.13.c, raportul din prima paranteză indică pierderea de tensiune la intrarea
amplificatorului, iar raportul din a 2a paranteză indică pierderea de tensiune la ieşirea
amplificatorului. Aceste pierderi de tensiune pot fi diminuate sau chiar eliminate numai dacă
amplificatorul este astfel proiectat încât impedanţa sa de intrare, respectiv de ieşire, să satisfacă
următoarele condiţii:

Z i >> Zg si Zo << ZL 5.14

Prin satisfacerea condiţiilor 5.14 se constată că:

62
 AVg → AV

deci, în aceste condiţii, pierderile de tensiune ar putea fi eliminate. Pentru ca amplificatorul să nu

aibă pierderi de tensiune la bornele de intrare, respectiv de ieşire, indiferent de structura
circuitelor externe modelate prin parametrii Zg şi ZL, din condiţia 5.14 rezultă că un amplificator
trebuie astfel proiectat încât impedanţa de intrare, respectiv de ieşire, să tindă la condiţia ideală:

Z i = ∞ si Z0 = 0 5.15

Estimarea pierderilor de curent la bornele de ieşire şi de intrare: circuitul de calcul este

prezentat în Figura 10. Estimarea acestora este realizată calculând amplificarea în curent AIg a
amplificatorului conectat la circuitele externe (modelate prin generatorul de semnal şi sarcina),
definită pe baza relaţiei generale:

i
AIg = o 5.16
ig

Figura 10. Circuitul de calcul utilizat pentru estimarea pierderilor de curent la bornele de ieşire şi de
intrare.

La bornele sursei de curent comandate este generat curentul de la ieşirea amplificatorului izolat,
cu bornele de ieşire conectate în scurtcircuit, iar valoarea acestui curent este AI×ii. Impedanţele Zo

63
şi ZL formează un divizor de curent pentru curentul AI×ii, deci, pe baza formulei de calcul specifice
divizorului de curent, rezultă:

 Zo 
i0 =   ⋅ AI ⋅ i i 5.17.a
 Zo + ZL 

Impedanţele Zg şi Zi formează un divizor de curent pentru curentul ig, deci, pe baza formulei de
calcul specifice divizorului de curent rezultă:

 Zg 
ii =   ⋅ ig 5.17.b
 Zg + Z i 
 

Introducând rezultatele de mai sus în formula 5.16 se obţine formula de calcul pentru factorul de
amplificare în cuernt a amplificatorului la care sunt conectate circuitele externe:

 Zg   Zo 
AIg = AI ⋅  ⋅  5.17.c
 Zg + Zi   Zo + ZL 
 

În relaţia 5.17.c, raportul din prima paranteză indică pierderea de curent la intrarea
amplificatorului, iar raportul din a 2a paranteză indică pierderea de curent la ieşirea
amplificatorului. Aceste pierderi de curent pot fi diminuate sau chiar eliminate numai dacă
amplificatorul este astfel proiectat încât impedanţa sa de intrare, respectiv de ieşire, să satisfacă
următoarele condiţii:

Z i << Z g si Zo >> ZL 5.18

Prin satisfacerea condiţiilor 5.18 se constată că:

64
 AIg → AI

deci, în aceste condiţii, pierderile de curent ar putea fi eliminate. Pentru ca amplificatorul să NU

aibă pierderi de curent la bornele de intrare, respectiv de ieşire, indiferent de structura circuitelor
externe, din condiţia 5.18 rezultă că un amplificator trebuie astfel proiectat încât impedanţa de
intrare, respectiv de ieşire, să tindă spre condiţia ideală:

Zi = 0 si Z0 = ∞ 5.19

Estimarea pierderilor de tensiune la bornele de ieşire şi de curent la bornele de intrare:

circuitul de calcul este prezentat în Figura 11. Estimarea acestora este realizată calculând
amplificarea transimpedanţă AZg a amplificatorului conectat la circuitele externe (modelate prin
generatorul de semnal şi sarcina), definită pe baza relaţiei generale:

v
AZg = o 5.20
ig

Figura 11. Circuitul de calcul utilizat pentru estimarea pierderilor de tensiune la bornele de ieşire şi de
curent la bornele de intrare.

La bornele sursei de tensiune comandate este generată tensiunea de la ieşirea amplificatorului

izolat, cu bornele de ieşire lăsate în gol, iar valoarea acestei tensiune este AZ×ii. Impedanţele Zo şi
ZL formează un divizor de tensiune pentru tensiunea AZ×ii, deci, pe baza formulei de calcul
specifice divizorului de tensiune, rezultă:

65
  ZL 
v 0 =   ⋅ AZ ⋅ i i 5.21.a
 Zo + ZL 

Impedanţele Zg şi Zi formează un divizor de curent pentru curentul ig, deci, pe baza formulei de
calcul specifice divizorului de curent rezultă:

 Zg 
ii =   ⋅ ig 5.21.b
 Zg + Z i 
 

Introducând rezultatele de mai sus în formula 5.20 se obţine formula de calcul pentru factorul de
amplificare în cuernt a amplificatorului la care sunt conectate circuitele externe:

 Zg   ZL 
AZg = AZ ⋅  ⋅  5.21.c
 Zg + Zi   Zo + ZL 
 

În relaţia 5.21.c, raportul din prima paranteză indică pierderea de curent la intrarea
amplificatorului, iar raportul din a 2a paranteză indică pierderea de tensiune la ieşirea
amplificatorului. Aceste pierderi pot fi diminuate sau chiar eliminate numai dacă amplificatorul
este astfel proiectat încât impedanţa sa de intrare, respectiv de ieşire, să satisfacă următoarele
condiţii:

Z i << Z g si Zo << ZL 5.22

Prin satisfacerea condiţiilor 5.22 se constată că:

AZg → AZ

deci, în aceste condiţii, pierderile de curent la bornele de intrare, respectiv de tensiune la bornele
de ieşire, ar putea fi eliminate. Pentru ca amplificatorul să NU aibă pierderi de curent la bornele
66
de intrare, respectiv de tensiune la bornele de ieşire, indiferent de structura circuitelor externe,
din condiţia 5.22 rezultă că un amplificator trebuie astfel proiectat încât impedanţa de intrare,
respectiv de ieşire, să tindă spre condiţia ideală:

Z i = 0 si Z0 = 0 5.23

Estimarea pierderilor de curent la bornele de ieşire şi de tensiune la bornele de intrare:

circuitul de calcul este prezentat în Figura 12. Estimarea acestora este realizată calculând
amplificarea transadmitanţă AYg a amplificatorului conectat la circuitele externe (modelate prin
generatorul de semnal şi sarcina), definită pe baza relaţiei generale:

i
AYg = o 5.24
vg

Figura 12. Circuitul de calcul utilizat pentru estimarea pierderilor de curent la bornele de ieşire şi de
tensiune la bornele de intrare.

La bornele sursei de curent comandate este generat curentul de la ieşirea amplificatorului izolat,
cu bornele de ieşire conectate în scurtcircuit, iar valoarea acestui curent este AY×vi. Impedanţele
Zo şi ZL formează un divizor de curent pentru curentul AY×vi, deci, pe baza formulei de calcul
specifice divizorului de curent, rezultă:

67
  Zo 
i0 =   ⋅ AY ⋅ v i 5.25.a
 Z o + ZL 

Impedanţele Zg şi Zi formează un divizor de tensiune pentru tensiunea vg, deci, pe baza formulei
de calcul specifice divizorului de tensiune, rezultă:

 Zi 
vi =   ⋅vg 5.25.b
 Z g + Zi 
 

Introducând rezultatele de mai sus în formula 5.24 se obţine formula de calcul pentru factorul de
amplificare transadmitanţă a amplificatorului la care sunt conectate circuitele externe:

 Zi   Zo 
AYg = AY ⋅  ⋅  5.25.c
 Zg + Zi   Zo + ZL 
 

În relaţia 5.25.c, raportul din prima paranteză indică pierderea de tensiune la intrarea
amplificatorului, iar raportul din a 2a paranteză indică pierderea de curent la ieşirea
amplificatorului. Aceste pierderi de curent pot fi diminuate sau chiar eliminate numai dacă
amplificatorul este astfel proiectat încât impedanţa sa de intrare, respectiv de ieşire, satisfac
următoarele condiţii:

Z i >> Zg si Zo >> ZL 5.26

Prin satisfacerea condiţiilor 5.26 se constată că:

AYg → AY

68
deci, în aceste condiţii, pierderile de tensiune la bornele de intrare şi de curent la bornele de ieşire,
ar putea fi eliminate. Pentru ca amplificatorul să NU aibă pierderi de tensiune la bornele de
intrare şi de curent la bornele de ieşire, indiferent de structura circuitelor externe, din condiţia
5.26 rezultă că un amplificator trebuie astfel proiectat încât impedanţa de intrare, respectiv de
ieşire, să tindă spre condiţia ideală:

Zi = ∞ si Z0 = ∞ 5.27

Procesarea semnalelor cu amplificatoare operaţionale

I. Circuite de amplificare cu AO

1. Simbolul AO-ului

Amplicatorul operaţional (prescurtat AO) este un circuit integrat, compus dintr-un set de
tranzistoare. În Figura 1 este prezentată structura internă a unui astfel de amplificator, în care
simbolurile notate cu Q reprezintă tranzistoarele.

69
 Figura 1. Structura internă a amplificatorului operaţional LM741.

Structura prezentată mai sus este încapsulată într-un material special şi livrată utilizatorului
sub forma unui circuit integrat, în capsule de diferite forme, prezentate în Figura 2.

Figura 2. Amplificatoare operaţionale livrate sub diferite capsule.

Din Figura 1 se remarcă faptul că un amplificator operaţional este un circuit cu două borne
de intrare şi o singură bornă de ieşire. Între bornele de intrare şi masa circuitului se aplică
semnalele care urmează a fi prelucrate. Rezultatul prelucrării acestor semnale este furnizat între
borna de ieşire a circuitului şi masa acestuia. Una din intrări se numeşte intrare inversoare,
deoarece între semnalul rezultat la borna de ieşire şi cel aplicat la borna de intrare respectivă,
există un defazaj de 1800. A doua intrare se numeşte intrare neinversoare, deoarece între
70
semnalul rezultat la borna de ieşire şi cel aplicat la borna de intrare respectivă, există un defazaj
de 00.

Pentru ca amplificatorul operaţional să poată prelucra semnalele aplicate pe cele 2 borne de

intrare, este necesar ca acestuia să i se furnizeze energie. Această energie provine de la 2 surse de
alimentare, care furnizează circuitului o tensiune continuă pozitivă, respectiv una negativă
(pentru anumite variante de amplificatoare operaţionale este suficientă şi o singură sursă de
alimentare).

Utilizarea structurii amplificatorului operaţional în analiza sau proiectarea sistemelor

electronice care conţin acest tip de circuite este incomodă. Din acest motiv, în sistemele
electronice, în locul structurii din Figura 1, amplificatorul operaţional este reprezentat prin
intermediul unui simbol, în care sunt scoase în evidenţă cele 5 bornele de interes ale
amplificatorului – bornele de semnal, respectiv cele de aplimentare. Simbolul amplificatorului
operaţional este prezentat în Figura 3.

Figura 3. Simbolul amplificatorului operaţional.

Intrarea notată cu “–” reprezintă intrarea inversoare, iar cea notată cu “+” reprezintă
intrararea neinversoare. Pe aceste intrări se aplică tensiunile de intrare, care sunt notate în mod
uzual cu vi+, respectiv vi-. Diferenţa dintre cele 2 tensiuni de intrare se numeşte tensiune de
intrare diferenţială şi este notată viD. AO-ul are o singură ieşire, de unde se preia tensiunea de
ieşire vo.

71
 Simbolul conţine şi cele două borne de alimentare. Borna pe care se aplică tensiunea
pozitivă se notează cu VCC, iar borna pe care se aplică tensiunea negativă se notează cu VEE.

În figura de mai sus, prin i+ şi i- s-au notat curenţii de pe cele 2 intrări ale AO-ului.

Caracteristica de funcţionare

Rolul AO-ului este de a amplifica în tensiune diferenţa dintre semnalele aplicate pe bornele
de intrare ale acestuia. Relaţia 6.1 exprimă legătura dintre semnalul de ieşire şi cele de intrare.

(
v o = AV _ AO ⋅ v i + − v i − ) 6.1

Parametrul notat AV_AO reprezintă factorul de amplificare al AO-ului şi este de ordinul sutelor
de mii (AV_AO≅100000). Deşi capacitatea de amplificare în tensiune a a AO-ului este foarte mare,
variaţia maximă a valorilor tensiunii de ieşire vo este limitată la valori apropiate de valorile
tensiunilor de alimentare VCC, respectiv VEE. Valorile limită ale tensiunii de ieşire vo se numesc
tensiuni de saturaţie. Deoarece AO-ul este alimentat de la 2 tensiuni de aplimentare diferite,
tensiunile de saturaţie au 2 valori distincte, definite ca în relaţia 6.2:

tensiune _ saturatie _ pozitiva : VSAT + ≅ VCC − 1V

6.2
tensiune _ saturatie _ negativa : VSAT − ≅ VEE − 1V

Funcţionarea AO-ului este caracterizată de către caracteristica sa de transfer, prezentată în

Figura 4, care furnizează o imagine grafică a legăturii dintre tensiunea de ieşire vo şi tensiunea de
intrare diferenţială viD (diferenţa dintre tensiunile de intrare).

72
 Figura 4. Caracteristica de transfer (de funcţionare) a AO-ului.

Din caracteristica de transfer a AO-ului se observă că acesta poate funcţiona în 2 regiuni

distincte şi anume:

 regiunea liniară, în care AO-ul poate amplifica semnalele de intrare fără a genera
distorsiuni la ieşirea sa, funcţionarea fiind caracterizată de relaţia 6.1.
 regiunea de saturaţie, în care AO-ul generează distorsiuni la ieşirea sa, funcţionarea fiind
caracterizată de relaţia 6.3:

V +
v iD ≥ 0
v o =  SAT + 6.3
VSAT v iD < 0

Datorită amplificării în tensiune foarte mari, panta caracteristicii de funcţionare în regiunea

liniară este foarte mare (segmentul de dreaptă din această regiune se confundă practic cu axa
verticală, domeniul de valori ale lui viD în această regiune tinzând la 0). Din acest motiv, datorită
semnalelor parazite care sunt prezente permanent pe bornele de intrare ale AO-ului, tensiunea de
ieşire vo a AO-ului va lua una din cele 2 valori de saturaţie. Datorită acestui fenomen, AO-ul nu
poate amplifica un semnal fără a-l distorsiona (deoarece vo poate lua doar 2 valori: VSAT+, respectiv
VSAT-.

Circuitele de amplificare preiau un semnal la borne de intrare şi furnizează la bornele de

ieşire semnalului respectiv amplificat şi nedistorsionat.

73
 Evitarea introducerii distorsiunilor în forma de undă a semnalului de intrare se poate realiza
prin menţinerea amplificatorului în regiunea de funcţionare liniară. În cazul circuitelor de
amplificare care conţin AO-uri, menţinerea circuitului respectiv în regiunea liniară de funcţionare
poate fi realizată prin introducerea unei reacţii negative. Din acest motiv, toate circuitele de
amplificare care urmează a fi prezentate au o caracteristică comună şi anume o rezistenţă de
reacţie RF, conectată între ieşirea AO-ului şi intrarea sa inversoare. Această rezistenţă introduce o
reacţie negativă în circuitul de amplificare, care determină o extindere a regiunii liniare de
funcţionare a acestuia. Astfel, atât timp cât variaţia maximă a tensiunii de intrare vi a
amplificatorului nu depăşeşte domeniul de valori care corespunde acestui regiunii liniare,
circuitul de amplificare nu va distorsiona forma de undă a tensiunii de intrare.

Pe lângă alte multe avantaje, care cresc performanţele circuitului de amplificare,

introducerea reacţiei negative în circuitul de amplificare are drept rezultat şi posibilitatea obţinerii
unui factor de amplificare în tensiune independent de factorul de amplificare în buclă deschisă al
AO-ului (este vorba de AV_AO). Prin introducerea reacţiei negative, factorul de amplificare în
tensiune al circuitului de amplificare va depinde numai de componentele circuitului, care, aşa
cum se va remarca, sunt constituite dintr-un grup de rezistenţe externe AO-ului. Avantajul acestei
soluţii constă în posibilitatea controlului (= a stabilirii de către proiectant a) valorii factorului de
amplificare în tensiune al circuitului de amplificare, în funcţie de cerinţele de proiectare (se
reaminteşte că valoarea lui AV_AO este impusă la fabricarea AO-ului, proiectantul de circuite
neavând posibilitatea să modifice ulterior această valoare).

Caracteristica de frecvenţă

Amplificarea în tensiune AV_AO se menţine la valori în jurul sutelor de mii numai dacă
frecvenţa tensiunii de intrare viD este foarte mică. Pentru valori mari ale acestei frecvenţe, se
constată că valoarea amplificării în tensiune AV_AO se reduce; la creşterea frecvenţei lui viD de 10
ori se observă o reducere a amplificării în tensiune AV_AO de 10 ori (sau cu 20decibeli). Dependenţa
parametrului AV_AO de frecvenţa lui viD este descrisă grafic prin intermediul caracteristicii de
frecvenţă, prezentată în Figura 5. Pe această figură au fost scoşi în evidenţă 2 parametrii
importanţi ai AO-ului:

• frecvenţa superioară fs_AO = frecvenţa lui viD la care amplificarea în tensiune AV_AO se reduce
de 0.707 (3decibeli) ori faţă de valoarea sa maximă; valoarea tipică a acestei frecvenţe este
de ordinul zecilor de hertzi.
• frecvenţa unitate fB = frecvenţa lui viD la care amplificarea în tensiune AV_AO devine egală cu
unitatea; valoarea tipică a acestei frecvenţe este în jurul valorii 1MHz.

74
 Figura 5. Caracteristica de frecvenţă a AO-ului.

Limitări introduse de AO la frecvenţe mari

Un fenomen specific circuitelor cu AO constă în apariţia unor distorsiuni ale formei de

undă ale tensiunii de ieşire, în cazul în care frecvenţa şi variaţia acesteia este mare. Acest
fapt este datorat limitărilor introduse de AO, care este incapabil să producă variaţii rapide ale
tensiunii de ieşire vo. Parametrul AO-ului care indică nivelul limitărilor în viteza de vaiaţie a
tensiunii de ieşire vo introduse de AO se numeşte slew-rate (SR) şi furnizează informaţii despre
valoarea variaţiei maxime a tensiunii de la ieşirea amplificatorului pe care acesta o poate genera
într-o microsecundă:

∆v 0 V 
SR =  µs 
∆t  

Pe baza parametrului SR se mai defineşte frecvenţa maximă a AO-ului fMAX_AO – frecvenţa

până la care AO-ul poate păstra nedistorsionată o tensiune de o anumită amplitudine. Între cei
doi parametrii există următoarea relaţie:

SR
fMAX = [ MHz] 6.4
6.28 ⋅ ∆v o _ MAX

2. Analiza circuitelor cu amplificatoare operaţionale

75
Datorită caracteristicilor sale, AO-ul poate fi modelat prin intermediul unui amplificator de
tensiune ideal. Din acest motiv, rezistenţa de intrare Ri_AO a AO-ului este infinită, iar reziszenţa de
ieşire Ro_AO a AO-ului este zero:

R i _ AO = ∞ Ro _ AO = 0 6.5

Datorită rezistenţei de intrare de valoare infinită, curenţii de intrare ai AO-ului (i+ şi i- sunt egali
cu zero).

Analiza circuitelor cu AO-uri se desfăşoară parcurgând o serie de etape, stabilte într-o anumită
ordine. Etapele care sunt parcurse în cadrul acestei analize sunt:

1. Se scot în evidenţă toate nodurile de circuit în care sunt conectate intrările AO-urilor.
2. Se exprimă curenţii electrici prin rezistenţele circuitului, pe baza unui număr minim de
necunoscute (notaţii). În acest scop, se va aplicat TK1 in fiecare nod în care sunt conectate
intrările A.O-urilor şi se va ţine cont de relaţia 6.6:

i + = 0 si i− = 0 6.6

3. Se exprimă potenţialul electric în toate nodurile în care sunt conectate cele 2 intrări ale
A.O-urilor. În acest scop, se va ţine cont de faptul că, dacă un AO are reacţie negativă,
tensiunile de pe bornele de intrare sunt egale. Astfel, pentru fiecare nod de circuit în care
sunt conectate aceste intrări, se va ţine cont de relaţia 6.7:

v i+ = v i− 6.7

4. Pentru determinarea relaţiilor de legătură dintre mărimile electrice din circuit (potenţialului
electric în nodurile circuitului, curentul electric prin rezistenţele circuitului) se vor utiliza
relaţii de tipul 6.8, deduse pentru ramuri de tipul celui prezentat în figura de mai jos:
v − vB
i= A 6.8
R

76
3. Amplificator neinversor

Amplificatorul are structura din figura de mai jos. La bornele de intrare se aplică o tensiune
de intrare notată vi, care urmează a fi amplificată. Rezultatul amplificării tensiunii vi este furnizat
la bornele de ieşire, sub forma tensiunii de ieşire vo.

Pentru ca amplificatorul să funcţioneze, este necesar ca la cele 2 borne de alimentare să se

aplice 2 surse de tensiune continuă. Acestea furnizează amplificatorului energia necesară
amplificării tensiunii de intrare.

Elementul care asigură funcţia de amplificare este Amplificatorul Operaţional, dar, aşa cum
s-a precizat mai sus, prin introducerea rezistenţei de reacţie RF în circuit, valoarea factorului de
amplificare în tensiune AV nu mai depinde de Amplificatorul Operaţional. Rezistenţele R şi RF au
rolul de a stabili valoarea factorului de amplificare în tensiune AV a circuitului de amplificare.

Figura 6. Amplificatorul neinversor.

77
OBSERVAŢIE: În toate circuitele cu AO care urmează a fi prezentate în continuare, pentru
simplificarea figurii respective, cele 2 surse de tensiune contiune (de alimentare) nu se vor mai
desena, subînţelegându-se că acestea sunt conectate în circuit (în absenţa lor circuitul respectiv
nu funcţionează); astfel, se vor desena în următoarele figuri doar bornele de semnal (de intrare,
resepctiv de ieşire). Pentru toate circuitele care urmează a fi analizate, vi reprezintă tensiunea care
se aplică la bornele de intarre ale circuitului, iar vo este tensiunea care rezultă la bornele de ieşire
ale circuitului.

În continuare se vor determina parametrii amplificatorului:

 rezistenţa de intrare
 rezistenţa de ieşire
 factorul de amplificare în tensiune

Rezistenţa de intrare: se determină pe un circuit de calcul, obţinut prin aplicarea între bornele de
intrare ale circuitului a unui generator de tensiune variabilă vt, care furnizează în circuit un
curent it; rezistenţa se determină pe baza formulei:

v
Ri = t
it

Figura 7. Circuitul de calcul al rezistenţei de intrare.

78
Deoarece curentul it este chiar curentul de intrare în borna neinversoare a AO-ului, curent care
este zero (i+=0), rezultă că rezistenţa de intrare în amplificator este infinită:

v
Ri = t ⇒ Ri = ∞ 6.9
0

Deoarece amplificatorul are o rezistenţă de intrare infinită, pierderile de tensiune la bornele sale
de intrare sunt nule.

Rezistenţa de ieşire: se determină pe un circuit de calcul, obţinut prin scurtcircuitarea bornelor de

intrare ale amplificatorului (conectarea împreună printr-un fir) şi aplicarea între bornele de ieşire
ale amplificatorului a unui generator de tensiune variabilă vt, care furnizează în circuit un curent
it; rezistenţa de ieşire se determină pe baza formulei:

v
Ri = t cu v i = 0
it

Figura 8. Circuitul de calcul al rezistenţei de ieşire.

Mai întâi, se notează curentul prin RF cu i, apoi se aplică TK1 în nodul de la ieşirea circuitului, de
unde rezultă:

it = io + i

În continuare, se vor determina curenţii io şi i în funcţie de tensiunea vt.

79
Deoarece amplificatorul operaţional are o rezistenţă de ieşire, care este sugerată punctat în
circuitul de calcul şi notată Ro_AO, aplicând legea lui Ohm pe această rezistenţă, se constată că:

v t = i o ⋅ Ro _ AO

Deoarece amplificatorul are reacţie negativă prin RF, rezultă că

v i+ = v i−

Dar, deoarece intrarea neinversoare este conectată la masă, rezultă că

v i+ = 0

Deci, rezultă că

v i− = 0

Aplicând legea lui Ohm pe RF rezultă că:

v − vi − vt − 0 vt
i= t = =
RF RF RF

Introducând expresiile curenţilor io şi i în relaţia de calcul a curentului it de mai sus rezultă că

rezistenţa de ieşire a amplificatorului este:

Ro _ AO ⋅ RF
Ro =
Ro _ AO + RF

Deoarece, pentru valoari uzuale ale lui RF, rezistenţa amplificatorului operaţional este mult mai
mică decât aceasta (Ro_AO este considerată ca fiind zero), relaţia de mai sus se poate simplifica şi
rezistenţa de ieşire a amplificatorului se poate aproxima ca fiind egală cu Ro_AO, adică egală cu
zero:

Ro = 0 6.10

Deoarece amplificatorul are o rezistenţă de ieşire nulă, pierderile de tensiune la bornele sale de
ieşire sunt nule.

80
Factorul de amplificare în tensiune AV a amplificatorului este definită prin relaţia de mai jos.

v
AV = o
vi

În urma calculelor, rezultă că amplificarea în tensiune AV a amplificatorului se poate calcula cu

relaţia de mai jos:

RF
AV = 1 +
R
6.11

Din relaţia de mai sus, se constată că:

1. modulul amplificării în tensiune a circuitului depinde numai de raportul dintre rezistenţele RF

şi R, deci amplificarea în buclă deschisă AV_AO a amplificatorului operaţional nu mai intră în
calcule.

2. semnul “+” din faţa raportului relaţiei de mai sus indică un defazaj de 0 0 între tensiunea de
ieşire vo şi tensiunea de intrare vi.

În continuare, se prezintă modul în care se poate determina factorul de amplificare în tensiune AV.

1. se determină curenţii prin rezistenţele

circuitului: mai întâi se notează cu i curentul
prin R; apoi, deoarece i- este egal cu zero,
fiind curent de intrare în AO, rezultă pe baza
TK1 aplicate în nodul la care este conectată
intrarea inversoare a AO-ului că prin RF
curentul este tot i.

2. deoarece AO-ul are reacţie negativă (prin

RF), tensiunile de intrare de la cele 2 intrări
ale amplificatorului sunt egale:

v i+ = v i−

81
Dar, vi+ este chiar tensiunea de intrare a amplificatorului:

v i+ = v i

Rezultă valoarea lui vi-, care este tensiunea dintre nodul la care sunt conectate rezistenţele R şi RF
şi masa circuitului:

v i− = v i

3. aplicând legea lui Ohm pe cele 2 rezistenţe rezultă:

0 − vi v − vo
i= si i= i
R RF

De unde rezultă:

v R
AV = o = 1 + F
vi R

2. Amplificator inversor

Circuitul are structura din figura de mai jos. Prin intermediul rezistenţei RF amplificatorul are
reacţie negativă.

Figura 9. Amplificatorul inversor.

82
Rezistenţa de intrare: se determină pe circuitul de calcul din Figura de mai jos, obţinut prin
procedura prezentată în cadrul analizei amplificatorului precededent; rezistenţa se determină pe
baza formulei:

vt
Ri =
it

Figura 10. Circuitul de calcul al rezistenţei de intrare.

−
v − vi
Aplicând legea lui Ohm pe rezistenţa R rezultă: i t = t
R

Deoarece amplificatorul are reacţie negativă, datorită lui RF, rezultă: v + = v i−

i

Dar, intrarea neinversoare este conectată la masa circuitului, rezultă: v + = 0

i

Astfel: v i− = 0

Revenind cu acest rezultat în prima relaţie şi apoi utilizând formula generală pentru calculul
rezistenţei de intrare, rezultă că rezistenţa de intrare a amplificatorului se poate determina cu
relaţia:

Ri = R 6.11

Deoarece rezistenţă de intrare este egală cu R, rezultă că, pentru a elimina pierderile de tensiune
la bornele de intrare ale amplificatorului, rezistenţa de intrare trebuie să de valoare fie cât mai

83
mare (concret, mult mai mare decât rezistenţa de ieşire a circuitului care urmează a fi conectat la
bornele de intrare ale amplificatorului). În cazul în care această condiţie nu este satisfăcută, vor
exista pierderi de tensiune la intrarea amplificatorului.

Rezistenţa de ieşire: se determină pe circuitul de calcul din Figura de mai jos, obţinut prin
procedura prezentată în cadrul analizei amplificatorului precededent; rezistenţa se determină pe
baza formulei:

v
Ro = t cu v i = 0
it

Figura 11. Circuitul de calcul al rezistenţei de ieşire.

Printr-un calcul identic cu cel valabil pentru amplificatorul precedent, se deduce că rezistenţa de
ieşire a amplificatorului este:

Ro _ AO ⋅ RF
Ro =
Ro _ AO + RF

pentru ca apoi, pe baze unor considerente similare cu cele de la amplificatorul precedent, să se

constate că rezistenţa de ieşire a amplificatorului se poate aproxima ca fiind egală cu Ro_AO, adică
egală cu zero:

Ro = 0 6.12

84
Deoarece amplificatorul are o rezistenţă de ieşire nulă, pierderile de tensiune la bornele sale de
ieşire sunt nule.

Factorul de amplificare în tensiune AV a amplificatorului este definită prin relaţia de mai jos.

v
AV = o
vi

În urma calculelor, care se pot efectua printr-o procedură similară cu cea prezentată la
amplificatorul precedent, rezultă că amplificarea în tensiune AV a amplificatorului se poate calcula
cu relaţia de mai jos:

R
AV = − F 6.13
R

Din relaţia de mai sus, se constată că:

1. modulul amplificării în tensiune a circuitului depinde numai de raportul dintre rezistenţele RF

şi R, deci amplificarea în buclă deschisă AV_AO a amplificatorului operaţional nu mai intră în
calcule.

2. semnul “-” din faţa raportului relaţiei de mai sus indică un defazaj de 1800 între tensiunea de
ieşire vo şi tensiunea de intrare vi.

3. Amplificator repetor

Circuitul are structura din figura de mai jos. Prin intermediul conexiunii directe (fir) dintre ielşire
şi intrarea inversoare, amplificatorul are reacţie negativă.

85
 Figura 12. Amplificatorul repetor.

se determină pe circuitul de calcul din Figura de mai jos, obţinut prin procedura prezentată în
cadrul analizei amplificatorului precededent; rezistenţa se determină pe baza formulei:

v
Ri = t
it

Figura 13. Circuitul de calcul al rezistenţei de intrare.

Deoarece curentul it este chiar curentul de intrare în borna neinversoare a AO-ului, curent care
este zero, rezultă că rezistenţa de intrare în amplificator este infinită:

v
Ri = t ⇒ Ri = ∞ 6.14
0
86
Deoarece amplificatorul are o rezistenţă de intrare infinită, pierderile de tensiune la bornele sale
de intrare sunt nule.

Rezistenţa de ieşire: se determină pe circuitul de calcul din Figura de mai jos, obţinut prin
procedura prezentată în cadrul analizei amplificatorului precededent; rezistenţa se determină pe
baza formulei:

v
Ro = t cu v i = 0
it

Figura 14. Circuitul de calcul al rezistenţei de ieşire.

Amplificatorul operaţional are o rezistenţă de ieşire, care este desentată punctat în circuitul de
calcul şi notată Ro_AO. Din acest motiv, aplicând legea lui Ohm pe această rezistenţă, se constată
că:

v t = i o ⋅ Ro _ AO

Pe de altă parte, dacă se aplică TK1 în nodul de la ieşirea circuitului rezultă:

i t = i o + i− ⇒ it = io
=0

Introducând rezultatele de mai sus în relaţia de calcul ...., rezultă că rezistenţa de ieşire a
amplificatorului este:

Ro = Ro _ AO

87
Deoarece rezistenţa amplificatorului operaţional este considerată ca fiind zero, rezultă că:

Ro = 0 6.15

Deoarece amplificatorul are o rezistenţă de ieşire nulă, pierderile de tensiune la bornele sale de
ieşire sunt nule.

Deci, pentru acesttip de amplificator, nu există pierderi de tensiune la bornele sale de intrare,
respectiv de ieşire.

Factorul de amplificare în tensiune AV a amplificatorului: este definit prin relaţia de mai jos.

v
AV = o
vi

În urma calculelor, rezultă că amplificarea în tensiune AV a amplificatorului se poate calcula cu

relaţia de mai jos:

AV = 1 6.16

Această relaţie se obţine deoarece, amplificatorul având reacţie negativă, tensiunile de pe cele 2
intrări ale sale sunt egale:

v i+ = v i−

Dar, ţinând cont de conexiunile circuitului se poate observa cu uşurinţă că:

tensiunea de pe intrarea neinversoare este egală cu tensiune de intrare în circuit:

v i+ = v i

tensiunea de pe intrarea inversoare este egală cu tensiune de ieşire din circuit:

v i+ = v o

Combinând cele 3 rezultate, rezultă relaţia de calcul a amplificării în tensiune AV indicată mai sus.

Din relaţia de calcul a parametrului AV prezentată mai sus, se constată că tensiunea de ieşire
este identică cu tensiunea de intrare, motiv pentru care circuitul se numeşte repetor = repetă la

88
ieşire tensiunea aplicată pe intrarea sa. Deoarece rezistenţa de intrare a circuitului este egală cu
rezistenţa de intrare a AO-ului, rezultă că aceasta este foarte mare (infinită). Totodată, deoarece
rezistenţa de ieşire a circuitului este egală cu rezistenţa de ieşire a AO-ului, rezultă că aceasta
este foarte mică (zero). Un astfel de circuit este utilizat ca adaptor de rezistenţe, în scopul
minimizării pierderilor de tensiune generate prin conectarea mai multor amplificatoare care au
impedanţele (rezistenţele) neadaptate. Pentru minimizarea acestor pierderi, aceste circuite nu se
conectează direct ci prin intermediul unui amplificator repetor, ca în Figura 15 (în cursul
Amplificatoare de semnal mic cu tranzistoare bipolare, se va reveni cu detalii despre modul de
utilizare al repetorului). În absenţa repetorului, prin conectarea directă a celor 2 circuite,
tensiunea de ieşire vo ar rezulta mai mică (datorită pierderilor de tensiune la bornele circuitelor)
decât în cazul introducerii repetorului.

Figura 15. Modul de utilizarea al repetorului.

4. Amplificator sumator

Circuitul are structura din figura de mai jos. Circuitul are n intrări şi o singură ieşire. Prin
intermediul rezistenţei RF amplificatorul are reacţie negativă.

89
 Figura 16. Amplificatorul sumator.

Pentru acest tip de circuit, se poate arăta printr-un procedeu similar cu cel indicat la
amplificatorul inversor că fiecare intrare are rezistenţa de intrare egală cu rezistenţa la care este
conectată intrarea respectivă (R1,...,Rn), iar rezistenţa de ieşire este 0. din acest motiv, concluziile
referitoare la pierderilor de tensiune la bornele amplificatorului, enunţate pentru amplificatorul
inversor, sunt valabile şi în acest caz.

În urma calculelor, rezultă că tensiunea de ieşire vo se poate calcula în funcţie de tensiunile de

intrare vi1,...vin, cu relaţia de mai jos:

 RF RF 
v o = −
 R ⋅ v i 1 + ... + R ⋅ v in 
 6.17
 1 n 

Din relaţia de mai sus, se constată că:

1. circuitul generează la ieşire suma ponderată a celor n intrări; coeficienţii de ponderare sunt
controlaţi prin intermendiul rapoartelor unor rezistenţe.

2. semnul “-” din faţa relaţiei de mai sus indică faptul că la ieşire rezultă suma tensiunilor de
intrare inversată.

90
 În continuare, se prezintă modul în care
se poate determina relaţia de mai sus.

1. se determină curenţii prin rezistenţele

circuitului: mai întâi se notează cu i1,
…, in curenţii prin rezistenţele R1,…, Rn;
apoi, deoarece i- este egal cu zero, fiind
curent de intrare în AO, rezultă pe baza
TK1 aplicate în nodul la care este
conectată intrarea inversoare a AO-ului
că prin RF curentul este:

i f = i1 + ... + i n

2. deoarece AO-ul are reacţie negativă (prin RF), tensiunile de intrare de la cele 2 intrări ale
amplificatorului sunt egale:

v i+ = v i−

Dar, deoarece intrarea neinversoare este conectată la masă (masa are potenţialul 0V):

v i+ = 0

Rezultă valoarea lui vi-, care este tensiunea dintre nodul la care sunt conectate rezistenţele R1,…
Rn şi RF şi masa circuitului:

v i− = 0

3. aplicând legea lui Ohm pe toate rezistenţele rezultă:

v − v i− v − v i− v − − vo
i1 = i 1 si ... i n = in si if = i
R1 Rn RF

în care, ţinând cont de valoarea nulă a lui vi-, se obţine:

v −0 v −0 0 − vo
i1 = i 1 si ... i n = in si if =
R1 Rn RF

Înlocuind expresiile de mai sus în relaţia dintre curenţii prin rezistenţele circuitului, rezultă:
91
 R R 
v o = − F ⋅ v i1 + ... + F ⋅ v in 
 R1 Rn 

II. Amplificatoare diferenţiale şi în punte cu AO. Circuite pentru

liniarizarea caracteristicilor traductoarelor.

III. Comparatoare cu AO

Introducere

Toate circuitele de amplificare care urmează a fi prezentate au prin intermediul rezistenţei de

reacţie RF, o reacţie negativă.

Circuitele de amplificare care urmează a fi prezentate sunt utilizate în special în sistemele de

măsură, achiziţie de date sau control.

Întotdeauna, în sistemele electronice există o mare varietate de surse care generează diverse
semnale aleatoare, care nu poartă nici o informaţie – aceste semnale se numesc semnale parazite
sau zgomote (denumirea de zgomot sugerează tocmai faptul că acest tip de semnale nu codează
nici un tip de informaţie). În general, variaţia maximă a acestor zgomote este redusă, aproximativ
de ordinul milivolţilor. Aceste zgomote se suprapun peste informaţia utilă, care trebuie
prelucrată şi în consecinţă, un sistem electronic incapabil să separe, în informaţia prelucrată,
informaţia utilă de zgomot, poate genera şi erori. Aceste erori devin critice în momentul în care
semnalul care reprezintă informaţia utilă are o variaţie comparabilă ca mărime cu variaţia
zgomotului.

Un exemplu de semnal a cărui variaţie este extrem de redusă, chiar mai mică decât cea a
zgomotului, este semnalul EKG, care furnizează informaţii despre bătăile inimii. În acest caz,
variaţia semnalului este de aproximativ 1mV, iar zgomotul este mult mai mare.

Amplificatoarele prezentate în cursul precedent nu sunt capabile să discearnă care este semnalul
util şi care este zgomotul din semnalul preluat la intrarea amplificatorului respectiv. Din acest
92
motiv, sunt necesare alte tipuri de amplificatoare şi anume amplificatoare diferenţiale, respectiv
amplificatoare în punte.

1. Amplificatorul diferenţial

Amplificatorul diferenţial, prin caracteristicile sale, poate măsura precum şi amplifica semnalele
de variaţie redusă peste care sunt suprapuse zgomote.

Figura 1. Structura amplificatorul diferenţial.

Circuitul are structura din Figura 1 şi poate fi utilizat în două moduri:

 în mod diferenţial
 în mod comun

Figura 2. Utilizarea amplificatorului diferenţial în mod diferenţial.

93
În mod diferenţial, pe cele 2 intrări ale circuitului se aplică tensiunile de intrare vi1 şi vi2 (vezi
Figura 2), iar rezultatul prelucrării acestor tensiuni este furnizat la ieşire sub forma tensiunii de
ieşire vo. Diferenţa dintre cele 2 tensiuni de intrare vi1-vi2 se notează cu viD şi se numeşte tensiune
de intrare diferenţială, iar raportul dintre tensiunea de ieşire vo şi tensiunea de intrare
diferenţială viD se numeşte factor de amplificare în tensiune diferenţial şi se notează cu AVD:

vo v
AVD = = o 7.1
v i1 − v i 2 v iD

În urma calculelor (ţinând cont de faptul că RX=R şi RY=RF, rezultă că tensiunea de ieşire vo se
poate calcula în funcţie de tensiunile de intrare vi1 şi vi2, cu relaţia de mai jos:

RF
vo = ⋅ (v i 2 − v i 1 ) 7.2
R

Din relaţia de mai sus, se constată că factorul de amplificare în tensiune diferenţial este:

RF
AVD = 7.3
R

iar circuitul generează la ieşire o tensiune direct proporţională cu tensiunea de intrare

diferenţială.

În continuare, se prezintă modul în care se poate determina relaţia de mai sus.

1. se determină curenţii prin rezistenţele

circuitului: mai întâi se notează cu i1 curentul
prin R şi cu i2 curentul prin RX; apoi, se ţine
cont de faptul că i- şi i+ sunt egali cu zero, fiind
curenţi de intrare în AO; rezultă pe baza TK1
aplicate în nodul la care este conectată intrarea

94
inversoare, respectiv neinversoare a AO-ului că prin RF curentul este tot i1, respectiv prin RY
curentul este tot i2:

2. deoarece AO-ul are reacţie negativă (prin RF), tensiunile de intrare de la cele 2 intrări ale
amplificatorului sunt egale:

v i+ = v i− 7.4

unde vi- este tensiunea din nodul la care este conectată intrarea inversoare a AO-ului, până la
masă, iar vi+ este tensiunea din nodul la care este conectată intrarea neinversoare a AO-ului,
până la masă.

3. aplicând legea lui Ohm pe toate rezistenţele rezultă:

v − vi − v − − vo
i1 = i 1 si i1 = i
R RF

v − vi + v + −0
i2 = i 2 si i2 = i
RX RY

Ţînând cont în relaţiile de mai sus de egalitatea 7.4, rezultă că vo se poate calcula în funcţie de vi1
şi vi2 cu relaţia:

R  R   RY  
v o = −  F ⋅ v i 1 −  1 + F  ⋅   ⋅ v i 2 
R  R   R X + RY  

RF
Dar, deoarece RX=R şi RY=RF, rezultă: vo = ⋅ (vi 2 − vi 1 )
R

În mod comun, cele 2 intrări ale circuitului sunt conectate împreună astfel încât circuitul are o
singură intrare, iar la aceasta se alică tensiunea de intrare, numită în acest caz tensiune de
intrare de mod comun, notată viC (vezi Figura 4).

95
 Figura 4. Utilizarea amplificatorului diferenţial în mod comun.

Raportul dintre tensiunea de ieşire vo şi tensiunea de intrare de mod comun viC se numeşte factor
de amplificare în tensiune în mod comun şi se notează cu AVC:

vo
AVC = 7.5
v iC

Valoarea lui AVC se poate determina pe baza relaţiei de calcul 7.2, observând că în acest mod de
funcţionare, de fapt pe cele 2 intrări ale amplificatorului diferenţial se aplică o tensiune comună
viC, deci, tensiunea de ieşire vo se poate calcula din relaţia 7.2 particularizată pentru condiţia:

v i 1 = v i 2 = v iC 7.6

Rezultă că, în cazul în care se aplică pe cele 2 intrări o tensiune comună, valoarea tensiunii de
ieşire este zero, iar

AVC = 0 7.7

CONCLUZIE: amplificatorul diferenţial amplifică doar semnalele de mod diferenţial în timp ce pe

semnalele de mod comun le REJECTEAZĂ (le elimină = nu le lasă să ajungă la ieşirea sa). Nu
oricare amplificator cu 2 intrări este diferenţial.

96
2. Rejectarea zgomotelor în amplificatoarele diferenţiale

Pentru a înţelege modul în care sunt rejectate zgomotele într-un amplificator diferenţial se va face
o analiză comparativă între cazul unui amplificator convenţional (se consideră că are o singură
intrare) şi cazul amplificatorului diferenţial.

Figura 5. Rejectarea zgomotelor în amplificatoarele convenţionale.

Primul caz este ilustrat în Figura 5.a. La alimentarea amplificatorului, acesta devine conectat prin
priza cu împământare la pământ. La intrarea sa se conectează un generator de tensiune care
generează o tensiune electrică vi – acesta este semnalul util, numai acesta ar trebui amplificat. Ca
şi amplificatorul, la alimentarea generatorului de tensiune, acesta devine conectat prin priza cu
împământare la pământ. Există diverse surse care generează zgomot, efectul net al acestor surse
fiind modelat în Figura 5.a prin intermediul unei surse de zgomot notate vZ – acesta, fiind un
semnal parazit, care nu codează nici o informaţie, nu trebuie amplificat.

Din punctul de vedere al MASEI AMPLIFICATORULUI, sursa de zgomot este conectată în serie cu
generatorul de semnal vi, la intrarea amplificatorului – Figura 5.b. În consecinţă, tensiunea de la
ieşirea amplificatorului (nu este figurată în Figura 5.b) va fi:

v o = AV ⋅ ( v i + v Z ) 7.8

şi după cum se remarcă, conţine şi tensiunea de zgomot amplificată.

97
 Figura 6. Rejectarea zgomotelor în amplificatoarele diferenţiale.

Al doilea caz, cel al utilizării amplificatorului diferenţial, este ilustrat în Figura 6.a. La alimentarea
amplificatorului diferenţial, acesta devine conectat prin priza cu împământare la pământ. Pentru a
fi eliminate zgomotele, generatorul de tensiune care generează tensiunea electrică vi trebuie
conectat între intrările amplificatorului; astfel, tensiunea de intrare vi devine tensiune de intrare
diferenţială (vezi Figura 2).

Ca şi amplificatorul, la alimentarea generatorului de tensiune, acesta devine conectat prin priza

cu împământare la pământ.

Cu generatorul astfel conectat, se constată că, din punctul de vedere al MASEI

AMPLIFICATORULUI, sursa de zgomot este conectată cu generatorul de semnal vi ca în Figura
6.b. În continuare, se va determina expresia de calcul a tensiunii de ieşire vo a amplificatorului.
Pentru aceasta se va aplica teorema suprapunerii efectelor, deoarece discuţia de faţă are loc,
presupunând că amplificatorul diferenţial lucrează liniar.

Figura 7. Aplicarea teoremei suprapunerii efectelor pentru Figura 6.b.

98
Astfel, prin pasivizarea lui vZ, se poate determina valoarea notată voi a tensiunii de ieşire vo în
funcţie de vi. Deoarece, în acest caz (Figura 7.a), vi=viD, din 7.1 rezultă că:

v oi = AVD ⋅ v iD = AVD ⋅ v i 7.9

Prin pasivizarea lui vi, se poate determina valoarea notată voZ a tensiunii de ieşire vo în funcţie de
vZ. În acest caz se remarcă faptul că tensiunea de zgomot este o tensiune de mod comun
pentru amplificatorul diferenţial (Figura 7.b), vZ=viC. Din 7.5 rezultă că:

v oZ = AVC ⋅ v iC = AVC ⋅ v Z = 0 7.10

Conform teoremei suprapunerii efectelor,

v o = v oi + v oZ 7.11

Deci, ţinând cont de rezultatele de mai sus,

v o = AVD ⋅ v i 7.12

de unde se observă că tensiunea de ieşire vo nu conţine tensiunea de zgomot.

OBSERVAŢIE: amplificatorul diferenţial are 2 dezavantaje majore:

1. rezistenţa de intrare a celor 2 intrări este egală cu R (se poate arăta prin procedeul prezentat în
cursul precedent); dacă această rezistenţă este mică, atunci vor exista pierderi de tensiune la
intrările amplificatorului.

2. în cazul unor aplicaţii care necesită modificarea factorului de amplificare în tensiune, realizarea
acestei operaţiuni este dificilă; modificarea acestui parametru presupune modificarea lui RF sau a
lui R, dar, deoarece rejectarea semnalelor de mod comun are loc numai dacă RX=R şi RY=RF,
rezultă că rezistenţele RX şi RY ar trebui să “urmărească” valorile lui R, respectiv RF – lucru dificil
de realizat în circuitele practice.
99
3. Amplificatorul de instrumentaţie

Este unul din cele mai utile, precise şi versatile amplificatoare, utilizat în principal în sistemele de
achiziţie de date. Structura amplificatorului de instrumentaţie este prezentată în Figura 8.

Se observă că amplificatorul de instrumentaţie are pe cele 2 intrări 2 repetoare de tensiune. Aşa

cum s-a precizat în cursul precedent, rezistenţa de intrare a repetoarelor de tensiune este infinită,
deci şi amplificatorul de instrumentaţie are rezistenţe de intrare infinite (foarte mari), motiv pentru
care nu vor exista pierderi de tensiune la intrările acestui amplificator. Totodată, se observă că
ieşirile celor 2 repetoare de tensiune sunt conectate la intrările unui amplificator diferenţial. Din
acest motiv, toate avantajele specifice amplificatorului diferenţial sunt moştenite şi de către
amplificatorul de instrumentaţie. Deci, amplificatorul de instrumentaţie amplifică numai
semnalele de mod diferenţial, realizând rejecţia semnalelor de mod comun (considerate, aşa cum
s-a exemplificat în dicuţia de mai sus, ca fiind semnale parazite = zgomote). În plus, aşa cum se va
deduce din expresia factorului de amplificare în tensiune, valoarea acestuia poate fi modificată
foarte uşor, prin intermediul unui potenţiometru (potenţiometrul = o rezistenţă a cărei valoare
poate fi reglată de către utilizator prin intermediul unui al 3lea terminal, denumit cursor).

Figura 8. Amplificatorul de instrumentaţie.

100
 Aşa cum sunt aplicate cele 2 tensiuni de intrare în Figura 8, amplificatorul funcţionează în
mod diferenţial. Se poate demonstra foarte uşor că, tensiunea de ieşire a amplificatorului depinde
de tensiunile de intrare conform relaţiei

 R 
v o =  1 + 2 ⋅  ⋅ (v i 1 − v i 2 ) 7.13
 R A 

de unde, factorul de amplificare în tensiune este

R
AV = AVD = 1 + 2 ⋅ 7.14
RA

Doarece RA este potenţiometru, rezultă că valoarea factorului de amplificare în tensiune se poate

regla foarte uşor.

La fel ca şi pentru amplificatorul diferenţial, în cazul în care amplificatorul de instrumentaţie

funcţionează în mod comun, tensiunea de ieşire vo devine egală cu zero.

În continuare, se prezintă determinarea factorului de amplificare în tensiune.

101
 Figura 9. Circuitul de calcul al amplificatorului de instrumentaţie.

În primul rând, deoarece al 3lea AO este utilizat în configuraţie de amplificator diferenţial, pentru
exprimarea expresiei tensiunii de ieşire vo se poate utiliza relaţia 7.2, în care se fac înlocuirile RF→
R, vi2→vo2 şi vi1→vo1, deoarece tensiunile vo1 şi vo2 sunt tensiunile de intrare în acest amplificator.
Deci,

R
vo = ⋅ (v o 2 − v o 1 ) 7.15
R

În continuare, se vor exprima tensiunile vo1 şi vo2 în funcţie de tensiunile de intrare vi1 şi vi2.

1. se notează cu i1 curentul prin rezistenţa R care aparţine lui AO1. Apoi se aplică TK1 în nodul la
care este conectată intrarea inversoare a lui AO1. Deoarece curentul notat i1- este curentul prin
intrarea inversoare a lui AO1, acesta este zero, deci curentul prin potenţiometrul RA rezultă că
este tot i. Apoi, se aplică TK1 în nodul la care este conectată intrarea inversoare a lui AO2.
Deoarece curentul notat i2- este curentul prin intrarea inversoare a lui AO2, acesta este zero, deci
curentul prin rezistenţa R a lui AO2 rezultă că este tot i.

102
2. AO1 are reacţie negativă, datorită rezistenţei R conectate între ieşirea şi intrarea sa inversoare.
Rezultă că tensiunile de pe cele 2 intrări ale sale, notate vi1- şi vi1+ sunt egale:

v i 1+ = v i 1 −

Dar, deoarece pe intrarea neinversoare este aplicată tensiunea de intrare a amplificatorului,

notată vi1, rezultă că v i+1 = v i 1 . Astfel, în final se ajunge la relaţia v i 1− = v i 1 .

AO2 are reacţie negativă, datorită rezistenţei R conectate între ieşirea şi intrarea sa inversoare.
Rezultă că tensiunile de pe cele 2 intrări ale sale, notate vi2- şi vi2+ sunt egale:

v i 2+ = v i 2−

Dar, deoarece pe intrarea neinversoare este aplicată tensiunea de intrare a amplificatorului,

notată vi2, rezultă că v i+2 = v i 2 . Astfel, în final se ajunge la relaţia vi 2− = vi 2 .

3. se aplică legea lui Ohm pe rezistenţele R conectate între ieşirea şi intrarea inversoare a
amplificatoarelor AO1 şi AO2 şi pe RA şi se ţine cont de rezultatele de la punctele 1 şi 2:

v − v i 1− v o1 − v i 1 v − − vi 2− vi1 − vi 2 v − − v o2 v i 2 − v o2
i = o1 = si i = i1 = si i = i2 =
R R RA RA R R

De unde rezultă:

 R  R  R  R
v o1 =  1 +  ⋅ v i 1 − ⋅ vi2 si v o 2 =  1 +  ⋅ v i 2 − ⋅ vi1
 RA  RA  RA  RA

aceste rezultate se vor înlocui în expresia 7.15, iar expresia lui vo va rezulta:

 R  R  R  R
v o = 1 ⋅ ( v o 2 − v o1 ) =  1 +  ⋅ v i 2 − ⋅ v i 1 −  1 +  ⋅ v i 1 + ⋅vi 2
 RA  RA  RA  RA
 R 
v o =  1 + 2 ⋅  ⋅ (v i 1 − v i 2 )
 R A 

4. Amplificatoare în punte cu amplificatoare operaţionale

103
Acest tip de amplificatoare este utilizat pentru, măsurarea/determinarea valorii mărimii electrice
generate la ieşirea unui traductor, care, în acest caz reprezintă un dispozitiv care realizează
conversia variaţiei unei mărimi fizice a mediului ambiant într-o variaţie ∆R a unei rezistenţe. De
exemplu, termistorul este un traductor a cărui rezistenţă variază cînd temperatura de lucru
variază. De asemenea, o celulă fotoconductivă reprezintă un traductor a cărei rezistenţă variază în
funcţie de intensitatea luminoasă.

Figura 10. Amplificatorul în punte.

Structura amplificatorului în punte este prezentată în Figura 10. În circuitul din Figura 10,
traductorul este reprezentat prin intermediul unei rezistenţe nominale RNOM sumată cu variaţia
acesteia ∆RNOM, unde RNOM reprezintă valoarea nominală a rezistenţei traductorului (valoarea
acestei rezistenţe în absenţa mărimii fizice monitorizate), iar ∆RNOM reprezintă variaţia rezistenţei
nominale RNOM, cauzată de variaţia mărimii fizice monitorizate.

Structura de bază a amplificatorului în punte este reprezentată în Figura 10. Primul

amplificator operaţional, notat AO1, formează, împreună divizorul rezistiv compus din rezistenţele
RREF1, RREF2 şi potenţiometrul RREF, o referinţă de tensiune. Referinţa de tensiune reprezintă o
sursă de tensiune (în acest caz continuă, dar poate fi şi variabilă) şi este necesară pentru

104
funcţionarea punţii amplificatorului. Puntea amplificatorului este compusă din rezistenţa
traductorului, precum şi rezistenţele R1 şi potenţiometru RNOM.

Revenind la referinţa de tensiune, aceasta trebuie să genereze la bornele sale de ieşire o

tensiune VREF, a cărei valoare să nu depindă de circuitul extern, conectat la bornele sursei
respective. Pentru satisfacerea acestei condiţii, este necesar ca sursa de tensiune să fie
caracterizată de o rezistenţă de ieşire foarte mică (în acest caz, mai mică decât RNOM a
traductorului), ideal de valoare zero. Din acest motiv, amplificatorul operaţional AO1 este conectat
în conexiune de repetor de tensiune. Rezistenţa de ieşire a referinţei de tensiune este chiar
rezistenţa de ieşire a repetorului de tensiune, care, aşa cum s-a arătat în cursul precedent, are
valoare zero. Totodată, datorită faptului că rezistenţa de intrare a repetorului de tensiune este
infinită, valoarea tensiunii generate la bornele de ieşire ale sursei depinde numai de valorile
elementelor RREF1, RREF2 şi poziţia cursorului RREF.

Se poate demonstra că valoarea tensiunii generate la bornele de ieşire ale sursei de tensiune
VREF poate fi reglată în domeniul de valori:

 RREF + RREF 1 RREF + RREF 2 

VREF ∈ − ⋅ VEE ÷ ⋅ VCC  7.16.a
 RREF + RREF 1 + RREF 2 RREF + RREF 1 + RREF 2 

Pentru amplificatorul în punte, se poate demonstra că tensiunea de la ieşirea acestuia vo este

direct proporţională cu variaţia ∆RNOM a rezistenţei traductorului:

VREF
vo = − ⋅ ∆RNOM 7.16.b
RNOM + R

de unde rezultă că acest circuit măsoară, prin intermediul variaţiei ∆RNOM, variaţia mărimii fizice
monitorizate. În cazul în care rezistenţa traductorului se află exact la valoarea nominală RNOM, se
spune că sistemul de măsură = amplificatorul se află într-o stare de echilibru. În acest caz, ∆RNOM
este zero, iar tensiunea de ieşire vo a amplificatorului are valoarea zero. Amplificatorul sesizează şi
măsoară ieşirea sistemului de măsură din această stare de echilibru, deoarece numai în acest caz
∆RNOM este diferită de zero.

105
Modul de utilizare a acestui circuit implică realizarea unui reglaj pentru calibrare, înainte de
oricare operaţiune de măsurare şi anume, care presupune operaţiile:

1. plasarea traductorului în mediul în care se urmăreşte monitorizarea unei mărimi electrice.

2. ajustarea poziţiei cursorului potenţiometrului RNOM până când valoarea tensiunii de ieşire vo
este zero.
În continuare, se prezintă modul în care ecuaţia 7.16 de funcţionare a amplificatorului este
dedusă. Pentru simplificarea analizei, în circuitul de calcul, referinţa de tensiune este înlocuită
între bornele sale de ieşire cu o sursă de tensiune continuă de valoare VREF.

Figura 11. Circuitul de calcul al amplificatorului în punte.

1. Se stabilesc curenţii prin rezistenţele circuitului. Mai întâi se notează cu i1 curentul pin
rezistenţa R la care este conectată intrarea inversoare a AO-ului. Aplicând TK1 în nodul la care
este conectată intrarea inversoare, ţinând cont de faptul că valoarea curentului i- prin intrarea
inversoare este zero, rezultă că prin traductor curentul este tot i1. Apoi, se notează cu i2 curentul
pin rezistenţa R la care este conectată intrarea neinversoare a AO-ului. Aplicând TK1 în nodul la
care este conectată intrarea neinversoare, ţinând cont de faptul că valoarea curentului i+ prin
intrarea neinversoare este zero, rezultă că prin potenţiometrul RNOM curentul este tot i2.

2. deoarece AO-ul are reacţie negativă (prin traductor), tensiunile de intrare de la cele 2 intrări ale
amplificatorului sunt egale:

v i+ = v i− 7.17

106
3. se aplică legea lui Ohm pe toate rezistenţele circuitului, ţinând cont de curenţii stabiliţi mai
sus:

VREF − v i − vi − − vo
i1 = si i1 = 7.18.a
R RNOM + ∆RNOM

V − vi + v + −0 vi +
i 2 = REF si i2 = i = 7.18.b
R RNOM RNOM

Dacă se ţine cont de relaţia 7.17, rezultă:

RNOM RNOM
VREF − ⋅ VREF ⋅ VREF − v o
R + RNOM R + RNOM 7.19.a
=
R RNOM + ∆RNOM

VREF
De unde rezultă: vo = − ⋅ ∆RNOM
RNOM + R

Figura 12. Amplificatorul în punte – varianta cu traductor conectat la masa circuitului.

Revenind la amplificatorul în punte, în unele aplicaţii este necesar ca traductorul să fie conectat la
masa circuitului. În acest caz, rezultă varianta de amplificator în puncte din Figura 12, unde
sursa de tensiune continuă VREF se poate construi ca în Figura 10.

107
 În multe aplicaţii, pentru prelucrarea mai simplă a informaţiilor, sunt utilizate circuite de
liniarizare. În continuare sunt prezentate 2 din cele mai des utilizate circuite de liniarizare.

Circuite de liniarizare

Două din cele mai des utilizate circuite de liniarizare sunt circuitele de logaritmare, respectiv de
exponenţiere. În principal, rolul acestora este de a liniariza anumite caracteristici de funcţionare
ale traductoarelor. De exemplu, există traductoare la care mărimea electrică generată la ieşirile
sale depinde de mărimea fizică monitorizată, după o lege exponenţială, respectiv logaritmică.
Deoarece aceste funcţii sunt două funcţii matematice inverse, rezultatul compunerii lor va fi o
funcţie liniară.

Circuitul de logaritmare

Structura sa este prezentată în Figura 13. Pentru acest tip de circuit, se poate demonstra că
tensiunea de ieşire depinde de tensiunea de intrare după relaţia:

 vi 
v o = −VT ⋅ ln  7.21.a
 R ⋅ IS 

Pentru ca circuitul să funcţioneze, este necesar ca dioda D să fie polarizată direct. Această
condiţie este satisfăcută numai dacă tensiunea de ieşire vo este negativă, deoarece anodul diodei
D se află la potenţialul masei, adică 0V. Tensiunea vo este negativă numai dacă logaritmul din
relaţia 7.21.a este pozitiv, ceea ce implică satisfacerea următoarei condiţii = condiţia de
funcţionare a circuitului:

v i >R ⋅IS 7.21.b

108
 Figura 13. Circuitul de logaritmare.

În continuare, se prezintă modul în care se poate deduce relaţia 7.21.a.

Figura 14. Circuitul de calcul al circuitului de logaritmare.

1. Se stabileşte curentul prin dioda D. Mai întâi se notează cu i curentul prin rezistenţa R.
Aplicând TK1 în nodul la care este conectată intrarea inversoare, ţinând cont de faptul că valoarea
curentului i- prin intrarea inversoare este zero, rezultă că prin D curentul este tot i.

2. deoarece AO-ul are reacţie negativă (prin D), tensiunile de intrare de la cele 2 intrări ale
amplificatorului sunt egale:

v i+ = v i− 7.22

109
Dar, deoarece intrarea neinversoare este conectată la masa circuitului, rezultă că v i+ = 0 , de unde

v i− = 0 .

3. se aplică legea lui Ohm pe R, ţinând cont de relaţia mai sus:

v − vi − vi − 0 vi
i= i = = 7.23.a
R R R

Aplicând TK2 pe bucla de circuit formată din masa, dioda, tensiunea de ieşire, masă, rezultă:

v A + vo = 0 7.23.b

unde vA este tensiune pe dioda D. Pe baza ecuaţiei de funcţionare a diodei semiconductoare,

ţinând cont de mărimile electrice ale diodei D, rezultă că:

v 
i = IS ⋅ exp A  7.23.c
 VT 

Apoi, pe baza expresiei 7.23.a, rezultă:

v   v 
v i = R ⋅ IS ⋅ exp A  ⇒ v A = VT ⋅ ln i  7.23.d
 VT   R ⋅ IS 

Relaţie în care, înlocuind relaţia 7.23.b, rezultă:

 v 
v o = −VT ⋅ ln i 
 R ⋅ IS 

Circuitul de exponenţiere

110
Structura sa este prezentată în Figura 15. Pentru acest tip de circuit, se poate demonstra că
tensiunea de ieşire depinde de tensiunea de intrare după relaţia:

v 
v o = −R ⋅ I S ⋅ exp i  7.24.a
 VT 

Pentru ca circuitul să funcţioneze, este necesar ca dioda D să fie polarizată direct. Această
condiţie este satisfăcută numai dacă tensiunea de intrare vi este pozitivă, deoarece catodul diodei
D se află la potenţialul masei, adică 0V. Deci, condiţia de funcţionare a circuitului este:

vi > 0 7.24.b

Figura 15. Circuitul de exponenţiere.

În continuare, se prezintă modul în care se poate deduce relaţia 7.24.a.

1. Se stabileşte curentul prin R. Mai întâi se notează cu i curentul prin D. Aplicând TK1 în nodul
la care este conectată intrarea inversoare, ţinând cont de faptul că valoarea curentului i- prin
intrarea inversoare este zero, rezultă că prin R curentul este tot i.

2. deoarece AO-ul are reacţie negativă (prin R), tensiunile de intrare de la cele 2 intrări ale
amplificatorului sunt egale:

111
 v i+ = v i− 7.25

Dar, deoarece intrarea neinversoare este conectată la masa circuitului, rezultă că v i+ = 0 , de unde

v i− = 0 .

3. se aplică legea lui Ohm pe R, ţinând cont de relaţia mai sus:

vi − − vo 0 − vo v
i= = =− o 7.26.a
R R R

Aplicând TK2 pe bucla de circuit formată din tensiunea de intrare, dioda şi tensiunea de pe
intrarea inversoare vi-, rezultă:

− vi + v A + vi − = 0 7.26.b

unde vA este tensiune pe dioda D. Deoarece v i− = 0 rezultă v i = v A .

Pe baza ecuaţiei de funcţionare a diodei semiconductoare, ţinând cont de mărimile electrice ale
diodei D, rezultă că:

v 
i = IS ⋅ exp A  7.26.c
 VT 

v  v 
Apoi, pe baza expresiei 7.26.a, rezultă: v o = −R ⋅ IS ⋅ exp A  ⇒ v o = −R ⋅ IS ⋅ exp i 
 VT   VT 

112
 Figura 16. Circuitul de calcul al circuitului de exponenţiere.

III. Comparatoare de tensiune cu AO.

În general, comparatorul de tensiune are 2 intrări. Pe una din acestea se aplică un semnal
reprezentat prin intermediul unei tensiuni, care codează informaţia, iar pe a 2a intrare se aplică o
referinţă de tensiune – o sursă de tensiune constantă. Comparatorul de tensiune compară
valoarea semnalului cu cea a referinţei de tensiune şi furnizează la ieşirea sa rezultatul
comparaţiei, informând care din mărimile electrice comparate este mai mare.

Comparatorul de tensiune se poate construi fie cu amplificatoare operaţionale, fie cu circuite

integrate speciale, denumite comparatoare. În continuare se vor prezenta cele mai uzuale versiuni
de comparatoare de tensiune.

1. Comparator simplu de tensiune cu AO.

AO-ul are o amplificare în tensiune (definită ca raportul vo/viD) foarte mare, de ordinul
sutelor de mii, unde viD reprezintă diferenţa tensiunilor aplicate pe cele două intrări, iar vo este
tensiunea de ieşire. Deoarece amplificarea în tensiune este foarte mare, de îndată ce tensiunea viD
este diferită de 0, ieşirea se stabileşte, în funcţie de semnul tensiunii viD, la o valoare constantă,
numită tensiune de saturaţie pozitivă, respectiv negativă, aşa cum este sugerat şi în Figura 17,
care reprezintă caracteristica de transfer (de funcţionare) a AO-ului, unde VCC şi VEE reprezintă
tensiunea de alimentare pozitivă, respectiv negativă a AO-ului.

113
 Figura 17. Caracteristica de transfer (de funcţionare) a AO-ului.

Schema comparatorului de tensiune simplu este redată în Figura 18. Pe intrarea inversoare
se aplică o referinţă de tensiune care impune o tensiune de prag, notată VP, iar pe intrarea
neinversoare se aplică tensiunea de intrare vi. Pentru amplificatorul operaţional din figură,
tensiunea de intrare diferenţială viD este definită de relaţia:

v iD = v i − VP 8.1

Ţinând cont de caracteristica de transfer din Figura 17 şi de relaţia 8.1, comportamentul

circuitului este caracterizat de următoarea ecuaţie:

V v i ≥ VP
v 0 =  SAT + 8.2
VSAT − v i < VP

din care se observă că circuitul este capabil să sesizeze depăşirea tensiunii de prag VP prin
modificarea tensiunii de ieşire din valoarea VSAT- în valoarea VSAT+.

114
 Figura 18. Comparator de tensiune cu AO.

Pentru ca acest comparator să funcţioneze corect este necesar ca acesta să fie capabil să-şi
modifice tensiunea de ieşire vo din valoarea VSAT+ în valoarea VSAT-, respectiv invers, foarte rapid.
Din acest motiv, în cazul comparatoarelor de tensiune, se pot utiliza amplificatoare operaţionale
care au parametrul SR (Slew-Rate) de valoare mare. În cazul în care aplicaţia necesită schimbări
ale valorii tensiunii vo foarte rapide, atunci, în locul amplifiatoarelor operaţionale se utilzează
circuite integrate specializate denumite comparatoare (LM311 este un astfel de comparator), care
au un parametru SR de valoare foarte mare şi în plus, tensiunea de ieşire vo ia valori compatibile
cu valorile tensiunilor corespunzătoare nivelelor logice specifice sistemelor electronice digitale,
ceea ce facilitează conectarea acestor comparatoare la sistemele electronice digitale.

2. Efectul semnalelor parazite în comparatoare.

În cazul în care peste tensiunea de intrare vi se suprapune un semnal parazit, când vi are o
valoare apropiată de tensiunea de prag VP, pot apare tranziţii false ale tensiunii vo, între valorile
VSAT+ şi VSAT-.

De exemplu, dacă vi<VP dar are o valoare foarte apropiată de VP, în mod corect v0=VSAT- (vezi
Figura 19.a). Dar, datorită semnalului parazit, tensiunea totală care apare pe intrarea
neinversoare, care are valoarea vi+Vparazit, poate manifesta o succesiune rapidă de depăşiri/scăderi
faţă de valoarea VP, ceea ce generează tranziţiile false amintite (vezi Figura 19.b).

115
 Figura 19.

a. Cazul ideal: vi nu este afectat de semnale parazite;

b. Cazul real: peste vi se suprapune un semnal parazit => tranziţii false ale lui vo.

Pentru evitarea tranziţiilor false se introduce un nou tip de comparator – comparatorul cu

histerezis – Figura 20.a.

3. Comparatorul cu histerezis

Se realizează prin introducerea unei reacţii pozitive la nivelul amplificatorului operaţional,

care determină creşterea amplificării în tensiune. Din acest motiv, funcţionarea circuitului cu AO
cu reacţie pozitivă este caracterizată de o caracteristică de transfer similară cu cea din Figura 17,
dar în care tranziţia între cele 2 tensiuni de saturaţie este şi mai abruptă. Din acest motiv,
tensiunea de ieşire a amplificatorului poate avea ca şi în cazul absenţei reacţiei, doar 2 valori
distincte: VSAT+ şi VSAT-.

116
 Figura 20. Comparatorul cu histerezis: a - schema de bază; b - caracteristica de transfer.

Figura 21. Eliminarea tranziţiilor false în tensiunea vo, la comparatorul cu histerezis.

În cazul comparatorului cu histerezis din Figura 20.a, reacţia pozitivă este introdusă de
rezistenţa RF. Funcţionarea comparatorului este caracterizată de ecuaţiile 8.2, în care valoarea lui
VP nu mai este fixă ci ia 2 valori distincte, care depind de starea în care se află iniţial
comparatorul:

a. dacă iniţial vi<VP, atunci vo=VSAT+; în continuare, dacă vi creşte, la un moment dat valoarea
sa devine egală cu valoarea curentă a lui VP care este notată VPMAX şi are expresia:

117
 R
VPMAX = ⋅ VSAT + 8.3.a
R + RF

În continuare, de îndată ce vi>VPMAX, comparatorul îşi schimbă starea din VSAT+ în VSAT-. În
acest moment, valoarea tensiunii de prag VP se modifică la o valoare care depinde de VSAT-
(relaţia 8.3.b).

b. dacă iniţial vi>VP, atunci vo=VSAT-; în continuare, dacă vi scade, la un moment dat valoarea
sa devine egală cu valoarea curentă a lui VP, care este notată VPMIN, definită prin relaţia:

R
VPMIN = ⋅ VSAT − 8.3.b
R + RF

În continuare, de îndată ce vi<VPMIN, comparatorul îşi schimbă starea din VSAT- în VSAT+. În acest
moment, valoarea tensiunii de prag VP se modifică la o valoare care depinde de VSAT+ (relaţia
8.3.a).

Rezumând cele discutate mai sus, caracteristica de transfer a comparatorului cu histerezis

este cea prezentată în Figura 20.b, în care diferenţa dintre VPMAX şi VPMIN se numeşte tensiune de
histerezis şi se notează VH.

VH = VPMAX − VPMIN 8.3.c

Posibilitatea de modificare a valorii tensiunii de prag VP la care comparatorul îşi schimbă starea,
elimină tranziţiile false specifice primului tip de comparator şi astfel semnalele parazite nu mai
influenţează funcţionarea comparatorului, aşa cum se prezintă în Figura 21.

118
 PARTEA III

Tranzistoare

1. Prezentare generală
Tranzistoarele sunt dispozitive semiconductore, construite în general din
MATERIALE SEMICONDUCTOARE din Siliciu, întrebuinţate în general în diverse tipuri
de circuite electronice, care au drept drept principal scop prelucrarea sau generarea unor
informaţii, atât de tip analogic cât şi digital. Două din cele mai importante clase de
circuite electronice analogice în care tranzistoarele sunt utilizate sunt:
 amplificatoare de semnal
 generatoare de semnal (oscilatoare)

Tranzistorul bipolar

Tranzistorul bipolar este un dispozitiv cu trei terminale, furnizat de către

producători sub diverse forme (capsule), iar în Figura 1 sunt prezentate două variante.
Cele trei terminale ale tranzistorului bipolar au “roluri” diferite, motiv pentru care
poartă denumiri diferite şi anume EMITOR, BAZĂ, respectiv COLECTOR. Cele trei
terminale ale tranzistorului bipolar sunt dispuse pe capsulă în ordinea specificată mai
sus. La tranzistoarele utilizate în aplicaţiile studiate în cadrul lucrărilor de laborator,
emitorul este indicat ca în Figura 2.

119
 Figura 1. Tranzistoare bipolare.

Figura 2. Emitorul tranzistoarelor bipolare.

În funcţie de structură, există două tipuri de tranzistoare bipolare:

 NPN
 PNP
În circuitele electronice, tranzistoarele bipolare sunt simbolizate ca în Figura 3.

120
 Figura 3. Simbolul electronic al tranzistoarelor bipolare.

2. Mărimile electrice ale tranzistorului bipolar

La nivelul tranzistorului apar 6 mărimi electrice:
 3 curenţi – curenţii prin cele 3 terminale:
o iE – curentul de emitor
o iB – curentul de bază
o iC – curentul de colector
 3 tensiuni – tensiunile între terminalele tranzistoarelor:
o vBE – tensiunea bază-emitor
o vBC – tensiunea bază-colector
o vCE – tensiunea colector-emitor
Sensul curenţilor acelaşi cu sensul săgeţii care indică în simbolul electronic
EMITORUL. Referinţele tensiunilor depind de tipul tranzistorului bipolar. Astfel, sensul
curenţilor, respectiv referinţele tensiunilor sunt prezentate în Figura 4.

Figura 4. Mărimile electrice ale tranzistoarelor bipolare.

Între mărimile electrice ale tranzistorului bipolar există următoarele relaţii generale:
 relaţia între curenţii prin terminalele tranzistorului:

121
 i E = i B + iC 9.1

 relaţia între tensiunile dintre terminalele tranzistorului:

v BE = v BC + v CE NPN
9.2
v EB = v CB + v EC PNP

 relaţia între curentul de colector şi tensiunea bază emitor:

v 
i C ≅ I S ⋅ exp BE  9.3
 VT 

unde IS este un curent de saturaţie de valoare foarte redusă (ordinul nanoamperilor sau
mai redus), iar VT este tensiunea termică.
Relaţia 4.3 descrie de fapt capacitatea unui tranzistor bipolar de a genera curenţi de
colector de valori mari, în condiţiile unei creşteri foarte reduse a tensiunii dintre BAZĂ şi
EMITOR. Un astfel de comportament poate fi exploatat eficient în construirea circuitelor
de amplificare a semnalelor (se va reveni în cadrul amplificatoarelor asupra acestui
aspect).

3. Funcţionarea tranzistorului bipolar.

Tranzistorul bipolar poate funcţiona în patru moduri distincte, denumite regiuni de
funcţionare, stabilite de semnul tensiunilor BAZĂ-EMITOR, respectiv BAZĂ-COLECTOR.
Astfel, pentru un tranzistor bipolar de tip NPN, cele patru regiuni de funcţionare sunt:
 REGIUNEA ACTIVĂ NORMALĂ (RAN):
o condiţia de funcţionare: vBE > 0V şi vBC < 0V
o în această regiune tranzistorul bipolar poate fi utilizat pentru prelucrarea
analogică a semnalelor (informaţiilor), fiind singura regiune de funcţionare în
care tranzistorul bipolar poate AMPLIFICA LINIAR semnale (se va reveni
asupra acestui amănunt, care stă la baza construirii amplificatoarelor cu
tranzistoare bipolare);
 REGIUNEA DE SATURAŢIE:
o condiţia de funcţionare: vBE > 0V şi vBC > 0V
o în această regiune de funcţionare vCE < 0,1V
122
 o este o regiune de funcţionare în care tranzistorul bipolar poate fi utilizat
pentru prelucrarea digitală a semnalelor sau pentru generarea semnale
digitale (biţi);
 REGIUNEA DE BLOCARE:
o condiţia de funcţionare: vBE < 0V şi vBC < 0V
o în această regiune de funcţionare toţi curenţii sunt zero
o este o regiune de funcţionare în care tranzistorul bipolar poate fi utilizat
pentru prelucrarea digitală a semnalelor sau pentru generarea semnale
digitale (biţi);
 REGIUNEA ACTIVĂ INVERSĂ:
o condiţia de funcţionare: vBE < 0V şi vBC > 0V
o în această regiune de funcţionare, tranzistorul poate fi utilizat pentru
prelucrarea analogică a semnalelor (informaţiilor), dar, datorită amplificării
foarte slabe a semnalelor, se evită utilizarea tranzistorului în această regiune;

4. Modelarea funcţionării tranzistorului bipolar.

Din relaţia 4.3 se constată că tranzistorul bipolar este un ELEMENT DE CIRCUIT
NELINIAR. Analiza circuitelor care conţin elemente de circuit neliniare este dificilă. Din
acest motiv, întotdeauna este util ca, pentru aceste elemente de circuit neliniare, să se
dezvolte MODELE LINIARE, valabile în anumite condiţii precis specificate. La fel se pune
problema şi în cazul tranzistoarelor bipolare.

A. Modelarea funcţionării tranzistorului bipolar în RAN.

În circuitele electronice analogice, tranzistorul bipolar este utilizat cu precădere în
această regiune, motiv pentru care modelarea funcţionării sale în RAN este extrem de
utilă.
Modelarea funcţionării tranzistorului bipolar în RAN se bazează pe următoarea relaţie
între curentul de colector şi cel din bază:

iC ≅ β ⋅ i B 9.4.a

123
unde β este unul din cei mai importanţi parametrii ai tranzistorului bipolar, reprezentând
factorul (coeficientul) de amplificare în curent al tranzistorului. Parametrul β este o
constantă adimensională, valoarea sa variind între anumite limite, chiar pentru aceeaşi
familie de tranzistoare bipolare, fiind de ordinul sutelor pentru tranzistoare de tip NPN,
respectiv de ordinul zecilor, pentru tranzistoare de tip PNP.
Din relaţia 9.4.a se poate deduce că tranzistorul bipolar generează în colector un curent iC
a cărui valoare depinde de curentul de bază iB. Acest comportament poate fi modelat prin
intermediul unui generator de curent comandat în curent.

Din relaţiile 9.3 şi 9.4.a rezultă că iB depinde exponenţial de tensiunea vBE, în mod
asemănător cu modul în care depinde curentul printr-o diodă de tensiunea pe aceasta.
Din acest motiv, între BAZĂ şi EMITOR, un tranzistor bipolar se comportă ca o diodă
semiconductoare şi în consecinţă poate fi modelat prin intermediul modelelor diodei.
Astfel, în primă fază, circuitul echivalent care modelează comportamentul tranzistorului
bipolar în RAN este prezentat în Figura 5.a, iar circuitul echivalent LINIAR, care poate fi
utilizat în analiza circuitelor care conţin tranzistoare bipolare funcţionând în RAN este cel
prezentat în Figura 5.b.

Figura 5. Circuitul echivalent care modelează comportamentul tranzistorului bipolar în RAN.

În circuitul echivalent 5.b valoarea VD este de aproximativ 0,7V. Aşadar, dacă tranzisotrul
bipolar funcţionează în RAN devine valabilă relaţia:

v BE ≅ 0 ,7V 9.4.b

Relaţiile 9.4.a şi 9.4.b caracterizează funcţionarea trenzistorului bipolar în RAN.

124
În circuitele echivalente de mai sus, toate mărimile electrice sunt reprezentate în
componente totale. Din acest motiv, modelul de mai sus este valabil atât în regim
staţionar, cât şi în regim variabil de semnal mare.

Revenind la relaţia 9.4.a, aceasta sugerează faptul că, un tranzistor bipolar care
funcţionează în RAN:
 amplifică puternic în curent (iB este crescut de sute de ori şi furnizat ca iC)
 amplificarea este liniară (între iC şi iB este o relaţie liniară).
Aceste caracteristici generează elementele fundamentale necesare construirii unui
circuit capabil să amplifice semnale. Asupra acestui aspect, se va reveni în capitoulul care
tratează circuitele de amplificare cu tranzistoare.

B. Modelarea funcţionării tranzistorului bipolar în variabil de semnal mic.

Modelul dezvoltat se poate aplica numai în cazul în care tranzistorul bipolar
funcţionează în regim variabil de semnal mic (mărimile electrice ale tranzistorului sunt
variabile în timp, iar variaţia tensiunii BAZĂ-EMITOR este mai mică decât o valoare
estimativă de aproximativ 12,5mV). În aceste condiţii, comportamentul tranzistorului
bipolar poate fi considerat ca fiind LINIAR şi în consecinţă poate fi modelat prin
intermediul unui circuit LINIAR.
Deoarece tranzistorul bipolar se comportă asemănător unei diode între BAZĂ şi
EMITOR, acesta se modelează între cele 2 terminale conform cu cele prezentate în cadrul
modelării diodei semiconductoare în regim variabil de semnal mic. Aşadar, între cele 2
terminale, un tranzistor bipolar se modelează prin intermediul unei rezistenţe dinamice,
notate rπ .
Următorul indiciu în cadrul modelului dezvoltat este furnizat de către relaţia 4.3.
Deoarece se remarcă faptul că iC variază în funcţie de vBE, este util să se determine modul
în care se “derulează” această variaţie. Informaţii în acest sens se pot determina calculând
derivata curentului iC în funcţie de tensiunea vBE pentru cazul în care valoarea curentului
de COLECTOR este menţinută la o valoare constantă IC. Valoarea derivatei respective se
notează cu gm şi se numeşte PANTA tranzistorului bipolar:

di C I
gm = gm = C [ g m ] = Siemens = Amper 9.5
dv BE i = I VT Volt
C C

125
unde IC este curentul CONTINUU prin COLECTORUL tranzistorului.
Rezistenţa rπ se calculează conform unei relaţii similare relaţiei 3.3 (cursul 3), în care se
ţine cont de relaţia 9.4, aplicată pentru cazul curenţilor CONTINUI IB şi IC:

V β
rπ = T rπ = [ rπ ] = Ω 9.6
IB gm

unde VT este tensiunea termică, iar IB este curentul CONTINUU prin BAZA tranzistorului.

Modelul depinde de frecvenţa la care este utilizat tranzistorul bipolar. Pentru frecvenţe
mai mici decât aproximativ 1MHz (domeniul frecvenţelor joase şi medii), modelul este
caracterizat de circuitul echivalent prezentat în Figura 6. În acest circuit, mărimile
electrice Ib, Ie şi Ic reprezintă amplitudinile curenţilor de bază, emitor, respectiv colector,
iar Vbe reprezintă amplitudinea tensiunii bază-emitor.

Figura 6. Circuitul echivalent ale modelului în regim variabil de semnal mic, pentru frecvenţe joase şi medii.

Pentru frecvenţe mai mari decât aproximativ 1MHz (domeniul frecvenţelor înalte),
funcţionarea tranzistorului este afectată de anumite fenomene dinamice, de natură
capacitivă, care pot fi modelate prin intermediul unor CAPACITĂŢI PARAZITE, reunite în
parametrii notaţi cπ , respectiv cµ . Circuitul echivalent valabil în acest caz este prezentat în
Figura 7.

126
 Figura 7. Circuitul echivalent ale modelului în regim variabil de semnal mic, pentru frecvenţe înalte.

Valorile capacităţilor parazite sunt furnizate în cataloagele de tranzistoare bipolare.

Tranzistorul MOS

1. Prezentare generală
Tranzistorul MOS (Metal Oxide Semiconductor) este un dispozitiv cu trei terminale,
furnizat de către producători sub diverse forme (capsule), ca în Figura 1.
Cele trei terminale ale tranzistorului MOS se numesc DRENĂ, GRILĂ, respectiv
SURSĂ. Cele trei terminale ale tranzistorului MOS sunt dispuse pe capsulă în modul
indicat în Figura 2.

Figura 1. Tranzistorul MOS.

127
 În funcţie de structură, există două categorii de tranzistoare MOS:
 ca canal indus
 cu canal iniţial
în plus, în funcţie de structura canalului, aceste tranzistoare MOS sunt de 2 tipuri şi
anume:
 cu canal de tip N
 cu canal de tip P
Diferenţele de funcţionare între tranzistoarele MOS cu canal indus, respectiv cu canal
iniţial sunt minore, din acest motiv, în continuare se vor prezenta numai tranzistoarele
MOS cu canal indus, fiind remarcate numai diferenţele între cele 2 clase de tranzistoare.

În circuitele electronice, tranzistoarele MOS sunt simbolizate ca în Figura 3.

Figura 3. Simbolul electronic al tranzistoarelor MOS.

2. Mărimile electrice ale tranzistorului bipolar

La nivelul tranzistorului MOS apar 4 mărimi electrice:
 1 curent – curentul care este generat între DRENĂ şi SURSĂ:
o iD – curentul de drenă
 3 tensiuni – tensiunile între terminalele tranzistoarelor:
128
 o vGS – tensiunea grilă-sursă
o vGD – tensiunea grilă-drenă
o vDS – tensiunea drenă-sursă
Sensul curentului de drenă este de la drenă şi sursă. Referinţele tensiunilor depind
de tipul canalului tranzistorului MOS. Astfel, sensul curentului, respectiv referinţele
tensiunilor sunt prezentate în Figura 4.

Figura 4. Mărimile electrice ale tranzistoarelor MOS. Curentul iG=0 intotdeauna.

3. Funcţionarea tranzistorului MOS.

Relaţiile dintre mărimile electrice ale tranzistorului MOS depind de regimul de
funcţionare al acestuia.
Tranzistorul MOS poate funcţiona în 3 moduri distincte - regiuni de funcţionare,
stabilite de relaţia dintre tensiunile tranzistorului. Regiunile de funcţionare ale
tranzistorului MOS sunt:
 REGIUNEA DE BLOCARE:
o condiţia de funcţionare: vGS < VTH (canal N)
unde VTH reprezintă un parametru al tranzistorului MOS denumit tensiune de
prag; valoarea acestei tensiuni este:
pozitivă pentru tranzistorul MOS cu canal indus de tip N, negativă pentru
tranzistorul MOS cu canal indus de tip P; negativă pentru tranzistorul MOS cu
canal iniţial de tip N,
pozitivă pentru un tranzistor MOS cu canal iniţial de tip P;
o în această regiune, funcţionarea tranzistorului MOS este descrisă de ecuaţia
de funcţionare:
iD = 0 9.7

129
 o în această regiune, comportamentul tranzistorului MOS poate fi exploatat
pentru prelucrarea sau generarea semnalelor digitale.

 REGIUNEA LINIARĂ:
o condiţia de funcţionare: vGS > VTH şi vDS < vGS - VTH
o în această regiune, funcţionarea tranzistorului MOS este descrisă de ecuaţia
de funcţionare:
 v 
i D = 2 ⋅ k ⋅  v GS − VTH − DS  ⋅ v DS 9.8
 2 

mA
unde k este un parametru al tranzistorului care se măsoară în
V2
(miliamperi împărţit la volţi la pătrat).
o în această regiune, tranzistorul MOS se comportă ca o rezistenţă a cărei
valoare poate fi controlată de o tensiune – tensiunea grilă-sursă.
 REGIUNEA DE SATURAŢIE:
o condiţia de funcţionare: vGS > VTH şi vDS > vGS - VTH
o în această regiune, funcţionarea tranzistorului MOS este descrisă de ecuaţia
de funcţionare:

i D = k ⋅ ( v GS − VTH ) 2 9.9

o în această regiune tranzistorul MOS poate fi utilizat pentru prelucrarea

analogică a semnalelor, fiind singura regiune de funcţionare în care
tranzistorul NOS poate AMPLIFICA LINIAR semnale;

4. Modelarea funcţionării tranzistorului MOS.

Din relaţia 4.3 se constată că tranzistorul bipolar este un ELEMENT DE CIRCUIT
NELINIAR. Analiza circuitelor care conţin elemente de circuit neliniare este dificilă. Din
acest motiv, întotdeauna este util ca, pentru aceste elemente de circuit neliniare, să se
dezvolte MODELE LINIARE, valabile în anumite condiţii precis specificate. La fel se pune
problema şi în cazul tranzistoarelor bipolare.

Modelarea funcţionării tranzistorului MOS în variabil de semnal mic.

130
 Deoarece tranzistorul MOS poate amplifica liniar numai în regiunea de saturaţie, este
util să se dezvolte un model, care să descrie comportamentul tranzistorului în această
regiune de funcţionare.
Modelul dezvoltat în continuare se poate aplica numai în cazul în care tranzistorul
MOS funcţionează în regim variabil de semnal mic (mărimile electrice ale tranzistorului
sunt variabile în timp, iar variaţia tensiunii GRILĂ-SURSĂ este mai mică decât o valoare
estimativă de aproximativ 12,5mV). În aceste condiţii, comportamentul tranzistorului
MOS poate fi considerat ca fiind LINIAR şi în consecinţă poate fi modelat prin intermediul
unui circuit LINIAR.
Din relaţia 9.9 se remarcă faptul că, un tranzistor MOS care funcţionează în regiunea
de saturaţie, iD variază în funcţie de vGS. Modul în care are loc această variaţie se poate
determina calculând derivata curentului iD în funcţie de tensiunea vGS pentru cazul în
care valoarea curentului de DRENĂ este menţinută la o valoare constantă ID. Valoarea
derivatei respective se notează cu gm şi se numeşte PANTA tranzistorului MOS:

di D
gm = g m = 2 k ⋅ ID [ g m ] = Siemens = Amper 9.10
dv GS i = I Volt
D D

unde ID este curentul CONTINUU prin DRENA tranzistorului.

Modelul depinde de frecvenţa la care este utilizat tranzistorul MOS. Pentru frecvenţe mai
mici decât aproximativ 1MHz (domeniul frecvenţelor joase şi medii), modelul este
caracterizat de circuitul echivalent prezentat în Figura 5. În acest circuit, mărimile
electrice Ig, Is şi Id reprezintă amplitudinile curenţilor de grilă, sursă, respectiv drenă, iar
Vgs reprezintă amplitudinea tensiunii grilă-sursă.

131
Figura 5. Circuitul echivalent ale modelului în regim variabil de semnal mic, pentru frecvenţe joase şi medii.

Pentru frecvenţe mai mari decât aproximativ 1MHz (domeniul frecvenţelor înalte),
funcţionarea tranzistorului MOS este afectată de anumite fenomene dinamice, de natură
capacitivă, care pot fi modelate prin intermediul unor CAPACITĂŢI PARAZITE, reunite în
parametrii notaţi cgs, respectiv cds. Circuitul echivalent valabil în acest caz este prezentat
în Figura 6.

Figura 6. Circuitul echivalent ale modelului în regim variabil de semnal mic, pentru frecvenţe înalte.

Circuite de polarizare pentru tranzistoare

1. Rolul circuitelor de polarizare

132
 Rolul primordial al circuitelor de polarizare este de a stabili regimul de funcţionare
al tranzistorului. Dacă tranzistoarele sunt utilizate în AMPLIFICATOARE, atunci, circuitul
de polarizare trebuie să asigure funcţionarea tranzistorului în:
 Regiunea Activă Normală – în cazul tranzistorului bipolar
 Regiunea de Saturaţie – în cazul tranzistorului MOS.

Se reaminteşte că numai în aceste regiuni de funcţionare, tranzistoarele respective pot amplifica

liniar semnalele (mărimile variabile în timp).

Polarizarea tranzistoarelor este realizată de la o sursă de tensiune CONTINUĂ sau de curent

CONTINUU, numită sursă de alimentare, în general prin intermediul unor rezistenţe numite
rezistenţe de polarizare. Prin polarizare, la nivelul tranzistorului se stabilesc mărimi electrice
CONTINUE (curenţii de terminal, respectiv tensiunile între terminale).

O pereche de mărimi electrice CONTINUE, compusă dintr-un curent de terminal şi o

tensiune între 2 terminale formează PUNCTUL STATIC de FUNCŢIONARE al tranzistorului
respectiv (pe scurt PSF-ul tranzistorului).

Un rol secundar (dar nu mai puţin important) al circuitului de polarizare este de a menţine
PSF-ul tranzistorului la o valoare constantă, la variaţiile condiţiilor de lucru (temperatura,
variaţia parametrilor circuitului, a sursei de alimentare, etc).

PSF-ul tranzistorului furnizează informaţii despre regiunea în care funcţionează tranzistorul

respectiv în regim staţionar.

2. Circuite de polarizare elementare pentru tranzistoare bipolare

Există 3 variante de circuite elementare de polarizare pentru tranzistoare bipolare. Rolul

acestora este de a asigura funcţionarea tranzistorului în regim staţionar în Regiunea Activă
Normală şi totodată de a menţine un PSF STABIL la variaţiile condiţiilor de lucru (de a menţine
mărimile electrice ale PSF-ului tranzistorului bipolar la valori constante, la variaţiile condiţiilor de
lucru).

Pentru tranzistoarele bipolare, perechea de mărimi electrice care defineşte PSF-ul este:

 curentul continuu din colector IC

 tensiunea continuă colector-emitor VCE

133
 Unul din parametrii cei mai importanţi ai tranzistoarelor bipolare este factorul de amplificare
în curent, notat β. Acest parametru prezintă două caracteristici importante:

 variază puternic cu temperatura (creşte la creşterea temperaturii de lucru).

 prezintă fenomenul de dispersie tehnologică: valoarea lui β pentru un anume tip de
tranzistor nu este fixă, ci aparţine unui anumit domeniu de valori [β MIN, β MAX], specificat
în catalog.
Datorită acestor caracteristici, parametrul β poate constinui o sursă importantă de variaţie
a PSF-ului tranzistorului bipolar. Din acest motiv, ciruitele de polarizare ale
tranzistoarelor bipolare trebuie să fie astfel concepute încât să asigure independenţa
PSF-ului de parametru β.

Circuitele elementare de polarizare sunt prezentate în continuare. Se consideră cazul

tranzistoarelor bipolare de tip NPN. Pentru tranzistoarele de tip PNP, structura circuitelor de
polarizare este aceeaşi, dar bornele sursei de alimentare se inversează.

Pentru circuitele care urmează a fi prezentate se determină valoarea PSF-ului şi se discută

dependenţa acestuia de β - factorul de amplificare în curent al tranzistorului.

A. Circuit de polarizare elementar

Structura circuitului este prezentată în Figura 1. Sursa de tensiune continuă notată VCC asigură
polarizarea tranzistorului Q prin intermediul rezistenţelor de polarizare RB şi RC. Este important
de subliniat faptul că, pentru ca tranzistorul să poată funcţiona în RAN, bornele lui VCC trebuie să
fie dispuse ca în figură. Numai în acest caz, condiţia care asigură funcţionarea tranzistorului
bipolar în RAN (vBE > 0V şi vBC < 0V – vezi cursul 04, paragraful 3) poate fi satisfăcută.

134
 Figura 1. Circuit elementar de polarizare cu rezistenţă în bază.

PSF-ul are valorile:

V − VBE
IC = β ⋅ CC 10.1.a
RB

VCE = VCC − IC ⋅ RC 10.1.b

Tranzistorul bipolar funcţionează în RAN dacă este satisfăcută condiţia:

0,5V < VCE < VCC − 1V 10.2

CONCLUZIE: Se observă că IC (şi implicit PSF-ul tranzistorului) depinde direct proporţional de

parametrul β. Deci acest circuit NU asigură independenţa PSF-ului de parametru β şi din acest
motiv PSF-ul tranzistorului nu este stabil ⇒ performanţa
circuitului de polarizare este redusă.

o Calculul PSF-ului tranzistorului:

Calcul IC: Se scrie TK2 pe bucla de circuit (ochiul de circuit) care
conţine RB, VBE, VCC:

RB ⋅I B +VBE − VCC = 0 *
135
Presupunem că Q funcţionează în RAN ⇒ este valabilă relaţia 4.4.a din cursul 04, aplicată pentru mărimi

I
electrice CONTINUE: IC = β ⋅ I B ⇒ I B = C ** ⇒ (din * şi **)
β

V − VBE
IC = β ⋅ CC
RB

Totodată, dacă tranzistorul Q funcţionează în RAN atunci tensiunea continuă bază-emitor este cunoscută

(relaţia 4.4.b din cursul 04, aplicată pentru mărimi electrice continue): VBE = 0 ,7V . Aşadar, ştiind valorile
lui VCC, RB şi β (acest parametru este luat din catalogul de tranzistoare), se poate determina valoarea lui IC.

Calcul VCE: Se scrie TK2 pe bucla de circuit (ochiul de circuit) care conţine RC, VCE, VCC: ⇒

RC ⋅I C +VCE − VCC = 0 ⇒ VCE = VCC − RC ⋅I C

Cunoscând şi valoarea rezistenţei RC se poate determina valoarea tensiunii VCE.

B. Circuit de polarizare cu rezistenţă în emitor

Structura circuitului este prezentată în Figura 2. Faţă de circuitul precedent, s-a introdus încă o
rezistenţă RE, între emitor şi masa circuitului. Rolul elementelor care compun circuitul de
polarizare este acelaşi ca şi în circuitul precedent. În plus, prezenţa rezistenţei RE în circuit
asigură o mai mare stabilitate a PFS-ului circuitului.

136
 Figura 2. Circuit elementar de polarizare cu rezistenţă în emitor.

PSF-ul are valorile:

β ⋅ (VCC − VBE )
IC = 10.3.a
β ⋅ RE + RB

VCE = VCC − IC ⋅ ( RC + RE ) 10.3.b

în care, presupunând că tranzistorul Q funcţionează în RAN, tensiunea VBE = 0 ,7V . Tranzistorul

bipolar funcţionează în RAN dacă este satisfăcută condiţia 10.2.

CONCLUZIE: Se observă din formula de calcul a lui IC că β se regăseşte atât la numărător cât şi la
numitor. Din acest motiv, există o cale de a asigura independenţa lui IC (şi implicit PSF-ul
tranzistorului) de parametrul β. Astfel, dacă se asigură condiţia:

β ⋅ RE >> RB 10.4

atunci în relaţia 10.3.a parametrul β se poate simplifica, iar formula de calcul a lui IC devine:

V − VBE
IC ≅ CC 10.3.c
RE

caz în care PSF-ul tranzistorului nu mai depinde de

parametrul β. Dar, pentru acest tip de circuit, relaţia 10.4
nu poate fi asigurată simultan cu condiţia 10.2. Din acest
motiv, acest circuit nu asigură decât într-o masură medie
independenţa PSF-ului de parametrul β ⇒ performanţa
circuitului de polarizare este medie.

137
 o Calculul PSF-ului tranzistorului
Calcul IC:

Se aplica TK2 pe bucla RB, VBE, RE, VCC:

RB ⋅ IB + VBE + RE ⋅ IE − VCC = 0

IC
Dar: IB = si IE = IC
β

β ⋅ (VCC − VBE )
Rezulta: IC =
β ⋅ RE + RB

Calcul VCE: se aplica TK2 pe bucla RC, VCE, RE, VCC

RC ⋅ IC + VCE + RE ⋅ IE − VCC = 0

si se tine cont ca IE = IC

Rezulta: VCE = VCC − IC ⋅ ( RC + RE )

C. Circuit de polarizare cu divizor rezistiv în bază

Structura circuitului este prezentată în Figura 3. Faţă de circuitul precedent, s-a introdus încă o
rezistenţă RB1, între bază şi masa circuitului. Rolul elementelor care compun circuitul de
polarizare este acelaşi ca şi în circuitul precedent.

138
 Figura 3. Circuit elementar de polarizare cu divizor rezistiv în bază.

PSF-ul are valorile:

β ⋅ (VBB − VBE )
IC = 10.5.a
β ⋅ RE + RB

VCE = VCC − IC ⋅ ( RC + RE ) 10.5.b

unde:

R B1
VBB = ⋅ VCC 10.5.c
R B1 + R B 2

R B1 ⋅ R B 2
RB = 10.5.d
R B1 + R B 2

Presupunând că tranzistorul Q funcţionează în RAN, tensiunea VBE = 0 ,7V . Tranzistorul bipolar

funcţionează în RAN dacă este satisfăcută condiţia 10.2.

CONCLUZIE: La fel ca şi pentru circuitul precedent, independenţa lui IC (şi implicit PSF-ul
tranzistorului) de parametrul β poate fi asigurată prin respectarea condiţiei 10.4. Spre deosebire
de circuitul precedent, pentru acesta relaţia 10.4 poate fi asigurată simultan cu condiţia 10.2 şi
din acest motiv, acest circuit asigură independenţa PSF-ului de parametrul β ⇒ performanţa
circuitului de polarizare este superioară celorlalte.
139
 o Calculul PSF-ului tranzistorului:

Calcul IC:

Se aplica TK2 pe bucla RB, VBE, RE, VBB:

RB ⋅ IB + VBE + RE ⋅ IE − VBB = 0

IC
Dar: IB = si IE = IC
β

β ⋅ (VBB − VBE )
Rezulta: IC =
β ⋅ RE + RB

Calcul VCE: se aplica TK2 pe bucla RC, VCE, RE, VCC

RC ⋅ IC + VCE + RE ⋅ IE − VCC = 0

si se tine cont ca IE = IC

Rezulta: VCE = VCC − IC ⋅ ( RC + RE )

În cazurile prezentate mai sus, s-a considerat că tranzistoarele bipolare sunt de tip NPN. Pentru
cele de tip PNP, circuitele de polarizare au aceeaşi structură, dar bornele sursei de alimentare VCC
sunt inversate faţă de cazul tranzistorului NPN – adică, borna “-” se leagă la RC şi RB, iar borna
“+” reprezintă masa circuitului. În cazul tranzistoarelor PNP, acestea funcţionează în RAN dacă
este satisfăcută relaţia:

140
 0,5V < VEC < VCC − 1V

3. Circuite de polarizare pentru tranzistoarele MOS

Circuitelele de polarizare ale tranzistoarelor MOS au rolul de a impune funcţionarea

tranzistoarelor MOS, în regim staţionar, în regiunea de saturaţie (singura în care tranzistorul
MOS poate amplifica liniar semnalele – vezi cursul 04). Din acest motiv, tensiunile electrice
CONTINUE, stabilite între terminalele tranzistorului MOS prin polarizarea sa, trebuie să satisfacă
următoarele condiţii:

VGS > VTH 10.6.a

VDS > VGS − VTH 10.6.b

Dacă aceste condiţii nu sunt satisfăcte atunci tranzistorul MOS nu funcţionează în regiunea de
saturaţie.

Pentru tranzistoarele MOS, perechea de mărimi electrice care defineşte PSF-ul este:

 curentul continuu din drenă ID

 tensiunea continuă drenă-sursă VDS

În continuare se va discuta cazul tranzistoarelor MOS cu canal de tip n.

141
 Figura 4. Circuit elementar de polarizare cu divizor rezistiv în grilă.

Pentru tranzistoarele MOS cu canal indus (prezentate în cursul 04) circuitele elementare de
polarizare au aceeaşi structură ca cele utilizate pentru tranzistoarele bipolare (Figurile 1, 2, 3).
Dar, deoarece pentru primele 2 variante de circuite, îndeplinirea condiţiei 10.6.b este mai dificilă,
pentru polarizarea tranzistoarelor MOS este preferat circuitul de polarizare cu divizor rezistiv în
grilă, prezentat în Figura 4. Modul în care se determină PSF-ul tranzistorului MOS este
următorul:

Se determina valoarea tensiunii VG aplicind TK2 pe bucla RG2, RG1 si VDD si apoi aplicind legea
lui Ohm pe RG1:

RG2 ⋅ I + RG1 ⋅ I − VGG = 0

142
VG = RG1⋅ I

Rezulta:

RG1
VG = ⋅ VDD (1)
RG1 + RG 2

Determinarea lui ID:

Presupunem ca tranzistorul MOS lucreaza in regiunea de saturatie; in acest caz, MOS-ul

functioneaza dupa ecuatia:

i D = k ⋅ ( v GS − VTH ) 2 (2)

Aplicind TK2 pe bucla RG1, VGS, RS rezulta:

VGS + RS ⋅ ID − VG = 0 (3) unde VG are valoarea din ecuatia (1). Ecuatiile (2) si (3) formeza un
sistem de ecuatii in necunoscutele VGS si ID. Din cele 2 necunoscute, mai intii se va determina
necunoscuta VGS. Din cele 2 solutii posibile se va alege solutia care satisface conditia:

VGS > VTH

Unde VTH este tensiunea de prag a tranzistorului; daca nici una din solutiile pentru VGS nu
satisface aceasta conditie, atunci tranzistorul functioneaza in regiunea de blocare si in acest caz
ID=0.

Dupa determinarea tensiunii VGS, curentul ID se va calcula din relatia (2).

Calcul VDS: se aplica TK2 pe bucla RD, VDS, RS, VDD

RD ⋅ ID + VDS + RS ⋅ ID − VDD = 0

Rezulta: VDS = VDD − I D ⋅ ( R D + RS )

Verificare presupunere initiala:

s-a presupus ca tranzistorul functioneaza in regiunea de saturatie. La final, aceasta presupunere

trebuie verificata. Tranzistorul MOS functioneaza in regiunea de saturatie daca, valorile
tensiunilor VGS si VDS calculate ca mai sus satisfac conditia:

143
VDS > VGS − VTH

Pentru tranzistoarele MOS cu canal iniţial, este utilizat şi un circuit de polarizare special, denumit
circuit cu autopolarizare a grilei. Acest circuit de polarizare este mai simplu şi poate fi utilizat
numai în cazul tranzistoarelor MOS cu canal iniţial, deoarece utilizarea acestuia se bazeaza pe
faptul că tranzistoarele MOS cu canal iniţial au tensiunea de prag VTH de semn contrar tensiunii
de prag a tranzistoarelor MOS cu canal indus (de exemplu, pentru tranzistoarele cu canal de tip
N, cele care au canal indus au valoarea VTH>0V, iar cele care au canal initial, au valoarea VTH<0V).
Structura circuitului cu autopolarizare a grilei este prezentat în Figura 5.

Figura 5. Circuit cu autopolarizare a grilei – valabil numai pentru tranzistoarele MOS cu canal iniţial.

Calculul PSF-ului: tema pentru acasa.

144
În cazurile prezentate mai sus, s-a considerat că tranzistoarele MOS au canal de tip N. Pentru cele
cu canal de tip P, circuitele de polarizare au aceeaşi structură, dar bornele sursei de alimentare
VDD sunt inversate faţă de cazul tranzistorului MOS cu canal N – adică, borna “-” se leagă la RD şi
RG2, iar borna “+” reprezintă masa circuitului.

5. Funcţionarea în regiunea liniară a amplificatoarelor cu tranzistoare

În cursul 05, s-a scos în evidenţă faptul că, pentru ca informaţia prelucrată să nu fie
modificată de către amplificator, acesta trebuie să fie un AMPLIFICATOR LINIAR. În cazul în care
amplificatorul este construit din tranzistoare, deoarece tranzistoarele sunt elemente de circuit
NELINIARE, rezultă că amplificatorul este neliniar. Din acest motiv, acesta introduce
DISTORSIUNI, care determină la ieşirea sa modificări ale formei de undă a semnalului aplicat la
intrarea sa, ceea ce de fapt determină modificarea conţinutului informaţiei prelucrate.

Astfel, este necesar ca un amplificator să nu introducă distosiuni. În acest scop, dacă s-

ar determina anumite condiţii restrictive, care să genereze o funcţionare liniară a tranzistoarelor,
amplificatorul ar putea să devină la rândul său un amplificator liniar, caz în care conţinutul
informaţiilor prelucrate ar rezulta intact la ieşirea amplificatorului. Din fericire, aceste condiţii
restrictive există şi sunt determinate prin impunerea funcţionării tranzistoarelor şi implicit a
amplificatorului, în REGIM VARIABIL DE SEMNAL MIC. În acest regim, funcţionarea
tranzistoarelor este liniară, fiind descrisă prin intermediul circuitelor echivalente de semnal mic
145
ale acestora, prezentate în cursul 09. Deoarece, în regim variabil de semnal mic, funcţionarea
tranzistoare este liniară, amplificatoarele devin liniare, iar semnalul de ieşire nu mai este
distorsionat.

Aşadar, prima condiţie ce trebuie asigurată pentru ca un amplificator să fie liniar, este ca
acesta să funcţioneze în regim variabil de semnal mic. Acest regim este asigurat prin limitarea
valorilor amplitudinilor tensiunilor BAZĂ-EMITOR (pentru tranzistor bipolar), respectiv a valorilor
amplitudinilor tensiunilor GRILĂ-SURSĂ (pentru tranzistor MOS) la valori mai mici decât jumătate
din valoarea tensiunii termice VT:

V V
condiţia de semnal mic: Vbe < T ≅ 13mV Vgs < T ≅ 13mV 10.8
2 2

Deşi satisfacerea condiţiei de semnal mic este necesară pentru evitarea introducerii distorsiunilor
de către amplificator, aceasta nu este şi suficientă. În plus faţă de această condiţie, trebuie ca
tranzistoarele să fie capabile să amplifice liniar semnalele. Tranzistoarele pot funcţiona în mai
multe regiuni de funcţionare, dar, acestea sunt capabile să amplifice liniar semnalele, numai
dacă vor funcţiona în:

 Regiunea Activă Normală – tranzistorul bipolar

 Regiunea de Saturaţie – tranzistorul MOS
Circuitul care impune într-un amplificator regimul în care funcţionează un tranzistor este chiar
CIRCUITUL DE POLARIZARE. De aici rezultă rolul foarte important al acestui circuit.

CONCLUZIE: Un amplificator NU introduce distorsiuni dacă:

1. Tranzistoarele funcţionează în:

a. Regiunea Activă Normală – tranzistorul bipolar
b. Regiunea de Saturaţie – tranzistorul MOS
2. Amplificatorul lucrează în regim variabil de semnal mic.

Aşadar, într-un amplificator, mai întâi se va asigura, prin intermediul circuitului de

polarizare, că tranzistoarele funcţionează în regiunile care permit amplificarea liniară a semnalelor
şi apoi se va asigura că amplificatorul funcţionează în regim variabil de semnal mic.

146
6. Natura mărimilor electrice ale unui amplificator

În urma polarizării tranzistoarelor, prin acestea iau naştere mărimi electrice continue.
Determinarea valorilor acestora este realizată pe baza metodologiei de calcul prezentate în
paragraful Circuite de polarizare pentru tranzistoare. Apoi, prin aplicarea la intrarea
amplificatorului a unui semnal, prin circuitul de amplificare şi implicit la nivelul tranzistoarelor
iau naştere mărimi electrice variabile. Este important de reţinut faptul că, aceste mărimi
electrice variabile vor varia în jurul unor valori medii care sunt egale cu valorile stabilite de
circuitul de polarizare. De exemplu, în Figura 6 este reprezentată tensiunea bază-emitor a unui
tranzistor bipolar, utilizat într-un amplificator. În această figură, tensiunea notată VBE reprezintă o
tensiune CONTINUĂ, valoarea sa fiind determină de către circuitul de polarizare. Ne reamintim
faptul că, la un tranzistor bipolar care funcţionează în RAN, valoarea acestei tensiuni este de
aproximativ 0,7V. Pe de altă parte, se remarcă faptul că, peste această valoare, se suprapune o
tensiune variabilă vbe(t), care rezultă în urma aplicării semnalului la intrarea amplificatorului.
Această tensiune variabilă este caracterizată de către o anumită amplitudine, notată Vbe, iar
valoarea acestei amplitudini trebuie să fie mai mică decât aproximativ 13mV pentru ca
amplificatorul să funcţioneze în regim variabil de semnal mic. Nu în ultimul rând, tensiunea bază
emitor care include (însumează) atât componenta continuă VBE cât şi cea variabilă vbe(t) este cea
notată vBE(t), care se numeşte componentă totală, sau mărime totală a tensiunii bază emitor
(aceste noţiuni sunt prezentate în cursul 02).

Figura 6. Natura diferită a mărimilor electrice într-un amplificator.

147
 Din discuţia de mai sus, trebuie să se reţină faptul că, într-un amplificator există mărimi
electrice de natură diferită şi anume:

 mărimi electrice continue (VBE – în Figura 6), impuse de circuitele de polarizare.

 mărimi electrice variabile (vbe(t) – în Figura 6), generate prin aplicarea la intrarea
amplificatorului a unui semnal = mărime electrică variabilă în timp.

7. Analiza amplificatoarelor

Determinarea mărimilor electrice ale unui amplificator necesită analize în regimuri de funcţionare
diferite.

Determinarea mărimilor electrice CONTINUE

Pentru calcularea mărimilor electrice CONTINUE este necesară determinarea circuitului de

polarizare. Acesta se determină prin analiza amplificatorului în REGIM DE CURENT
CONTINUU. Pornind de la această informaţie, obţinerea circuitului de polarizare al
amplificatorului este realizată astfel: în circuitul iniţial se fac următoarele 2 modificări:

1. se elimină (nu se mai desenează) RAMURILE care conţin condensatoare

2. se pasivizează sursele INDEPENDENTE şi VARIABILE (adică, sursele de tensiune se
înlocuiesc cu un fir – scurtcircuit aplicat între cele 2 bornele ale sursei, iar sursele de
curent se elimină = nu se mai desenează).

Obţinerea circuitelor de polarizare permit în continuare determinarea Punctelor Statice de

Funcţionare ale tranzistoarelor, care furnizează informaţii despre regiunea în care acestea
funcţionează.

Determinarea mărimilor electrice VARIABILE de semnal mic

Pentru determinarea mărimilor electrice VARIABILE şi implicit calcularea AMPLITUDINILOR

acestora, este necesară determinarea circuitului echivalent în regim variabil de semnal mic al
amplificatorului. Acesta se determină prin analiza amplificatorului în REGIM VARIBIL DE
SEMNAL MIC. Pornind de la această informaţie, obţinerea circuitului echivalent în regim
variabil de semnal mic al amplificatorului este realizată astfel: în circuitul iniţial se fac
următoarele 3 modificări:

148
 1. condensatoarele de capacităţi mari (mai mari decât aproximativ 1µF) se înlocuiesc cu un
fir aplicat între armături
2. se pasivizează sursele INDEPENDENTE şi CONTINUE (adică, sursele de tensiune se
înlocuiesc cu un fir – scurtcircuit aplicat între cele 2 bornele ale sursei, iar sursele de
curent se elimină = nu se mai desenează).
3. tranzistoarele se înlocuiesc cu circuitele echivalente de semnal mic, prezentate în
cursurile 3 şi 4, alese în funcţie de domeniul de frecvenţe în care interesează
comportamentul amplificatorului.

Obţinerea circuitelor echivalente de semnal mic permit în continuare determinarea

parametrilor de semnal mic ai amplificatoarelor: factor de amplificare, câştig, impedanţe de
intrare, respectiv de ieşire, frecvenţe caracteristice, etc.

Exemplul 1:

a. Să se determine PSF-ul tranzistorului pentru cazul în care VCC=10V, RB=1MΩ, RE=1kΩ, iar β
=100. să se verifice dacă tranzistorul funcţionează în RAN. b. Să se recalculeze PSF-ul
tranzistorului pentru cazul în care, în urma variaţiei temperaturii la care lucrează circuitul,
valoarea lui β s-a modificat la valoarea β=200. Să se verifice dacă tranzistorul funcţionează în
RAN.

Amplificatoare de semnal mic cu tranzistoare bipolare – partea 1

Există trei configuraţii elementare, denumite ETAJE DE AMPLIFICARE. Circuitele de

amplificare complexe sunt compuse din aceste etaje de amplificare, de aceea, se impune studiul
acestor configuraţii de bază. Denumirea celor trei configuraţii elementare este:

 etaj de amplificare în conexiunea EMITOR COMUN

 etaj de amplificare în conexiunea COLECTOR COMUN
 etaj de amplificare în conexiunea BAZĂ COMUNĂ
149
 Denumirea acestor etaje este sugerată de denumirea terminalului tranzistorului, comun în
regim variabil semnalului aplicat la intrarea amplificatorului şi sarcinii acestuia.

În discuţia care urmează, analiza etajelor de amplificare se va realiza numai în DOMENIUL

FRECVENŢELOR MEDII. În acest caz, funcţionarea tranzistoarelor nu este influenţată nici de
prezenţa condensatoarelor de cuplare, respectiv de decuplare din circuit (acestea influenţează
comportamentul amplificatorului în domeniul frecvenţelor joase), nici de prezenţa capacităţilor
parazite ale tranzistoarelor (acestea influenţează comportamentul amplificatorului în domeniul
frecvenţelor înalte).

Pentru toate etajele de amplificare analizate se vor determina următoarele:

1. ecuaţiile care definesc Punctul Static de Funcţionare al tranzistorului

2. rezistenţa de intrare în circuit Ri
3. rezistenţa de ieşire din circuit Ro
4. factorul de amplificare în tensiune al amplificatorului şi modificarea acestuia la conectarea la
bornele de semnale ale amplificatorului a unor circuite externe
5. factorul de amplificare în curent al amplificatorului şi modificarea acestuia la conectarea la
bornele de semnale ale amplificatorului a unor circuite externe

Etaj de amplificare în conexiunea Emitor Comun

1. Schema de bază

Schema uzuală a amplificatorului este prezentată în Figura 1.

150
 Figura 1. Etaj de amplificare elementar în conexiunea Emitor Comun.

Mărimile electrice din Figura 1 au următoarele semnificaţii:

semnale de intrare:

 vi(t) reprezintă tensiunea de intrare în amplificator;

 ii(t) reprezintă curentul de intrare în amplificator;
semnale de ieşire:

 vo(t) reprezintă tensiunea de ieşire din amplificator;

 io(t) reprezintă curentul de ieşire din amplificator.
Semnalele de intrare provin de la un circuit sau generator de semnal, care urmează a fi aplicat la
bornele de intrare ale amplificatorului. Aceste semnale sunt semnalele de amplificat.

Semnalele de ieşire urmează a fi furnizate pe o sarcină, care poate fi sau o simplă rezistenţă, sau
un circuit electronic. Semnalele de ieşire reprezintă rezultatul prelucrării de către amplificator a
semnalelor de intrare şi sunt semnale amplificate. Sarcina pe care sunt furnizate urmează a fi
conectată la bornele de ieşire ale amplificatorului.

Pentru acest tip de amplificator, semnalul de intrare se aplică în baza tranzistorului, iar ieşirea se
ia din colectorul tranzistorului.

Semnalele amintite sunt utilizate pentru reprezentarea informaţiei care urmează a fi prelucrată
(prelucrată = amplificată) de către amplificator. Întotdeauna, pentru ca circuitul să fie capabil să
151
prelucreze informaţia respectivă, este necesar să dispună de o sursă de energie. Pentru
amplificator, sursa de energie este sursa de alimentare (care este o sursă de tensiune CONTINUĂ,
sau o sursă de curent CONTINUU), care urmează să fie conectată la bornele de alimentare ale
amplificatorului.

În Figura 1, cu Ri, respectiv Ro s-au notat rezistenţa de intrare, respectiv de ieşire ale
amplificatorului, iar săgeţile care însoţesc aceste rezistenţe indică punctul de calcul, respectiv
sensul în care sunt calculate aceste rezistenţe.

Rolul componentelor amplificatorului este:

 tranzistorul Q = amplifică semnalele de intrare

 rezistenţele RB, RE, RC = stabilesc PSF-ul tranzistorului Q.
 condensatorul CE = conectează în regim variabil emitorul tranzistorului la masa
amplificatorului, în scopul creşterii amplificării în tensiune.

Amplificatoarele sunt conectate la diverse circuite externe prin intermediul bornelor de semnal (de
intrare şi de ieşire). În general, conectarea ciruitelor este realizată prin intermediul unor
condensatoare de capacitate mare (>1µF) numite condensatoare de cuplare (de cuplaj). Rolul
condensatoarelor de cuplare se va indica în cadrul analizei în regim de curent continuu a
amplificatorului.

2. Modelarea circuitelor externe, conectate la amplificator

În mod uzual, pentru simplificare analizei sistemelor electronice compuse din mai multe etaje
interconectare, circuitele externe conectate la amplificator se modelează în modul următor:

circuitul de INTRARE, conectat la bornele de intrare ale amplificatorului, care furnizează

acestuia semnalul care urmează a fi amplificat, este modelat prin intermediul unui circuit
echivalent denumit generic “GENERATOR SEMNAL”, compus dintr-un generator de tensiune sau
de curent şi o rezistenţă echivalentă, valorile acestor componente fiind deduse pe baza teoremei
generatorului echivalent de tensiune, respectiv a generatorului echivalent de curent, în funcţie de
mărimea electrică ce urmează a fi amplificată de către amplificator (se va reveni în momentul
analizei în regim variabil de semnal mic asupra acestui amănunt).

152
circuitul de IEŞIRE, conectat la bornele de ieşire ale amplificatorului, căruia i se furnizează
semnalul amplificat, este modelat prin intermediul unei rezistenţe echivalente denumite
REZISTENŢĂ DE SARCINĂ, notate uzual cu RL. Această rezistenţă poate reprezenta rezistenţa de
intrare a unui alt etaj, conectat la bornele de ieşire ale etajului de amplificare analizat.

În Figura 2 se prezintă modul în care este conectat etajul de amplificare la circuitele externe.

Figura 2. Conectarea amplificatorului la circuitele externe.

În continuare se va analiza funcţionarea amplificatorului în regim de curent continuu, respectiv în

regim variabil de semnal mic.

3. Analiza funcţionării amplificatorului în regim de curent continuu.

Scop: determinarea circuitului de polarizare şi calcularea PSF-ului tranzistorului.

Determinarea circuitului de polarizare este realizată prin modificarea circuitului prezentat în

Figura 2, conform următoarelor 2 reguli (prezentate în cursul 10):

3. se elimină (nu se mai desenează) RAMURILE care conţin condensatoare

153
 4. se pasivizează sursele INDEPENDENTE şi VARIABILE (adică, sursele de tensiune se înlocuiesc cu
un fir – scurtcircuit aplicat între cele 2 bornele ale sursei, iar sursele de curent se elimină = nu se
mai desenează).

După aplicarea acestor modificări, rezultă circuitul de polarizare din Figura 3.

Figura 3. Circuitul de polarizare.

Se remarcă faptul că generatorul de semnal şi sarcina amplificatorului sunt eliminate din circuitul
rezultat. Acest fapt este datorat condensatoarelor CB şi CL şi ESTE NECESAR pentru evitarea
modificării PSF-ului tranzistorului Q în momentul conectării circuitelor externe amplificatorului
(această modificare este cauzată de către mărimile electrice continue ale circuitelor externe). Este
obligatoriu ca valoarea PSF-ului tranzistorului Q să nu depindă de circuitele externe
amplificatorului, deoarece, în caz contrar există riscul ca tranzistorul amplificatorului să nu mai
funcţioneze în RAN după conectarea circuitelor externe la amplificator. Pentru a evita această
situaţie, PSF-ul tranzistorului trebuie să depindă numai de circuitul său de polarizare, pentru că
astfel, prin proiectarea corectă a acestuia, se asigură funcţionarea corectă a tranzistorului (în
RAN), indiferent de structura circuitelor externe.

Valoarea capacităţii condensatoarelor CB şi CL este mai mare de 1µF, uzual de aleg

condensatoare de capacitate mai mare de 10µF.

154
Circuitul de polarizare rezultat în Figura 3 este chiar circuitul de polarizare cu rezistenţă în
emitor, prezentat în cursul Circuite de Polarizare. Din acest motiv, PSF-ul tranzistorului este
descris de următoarele relaţii (preluate din cursul respectiv):

β ⋅ (VCC − VBE )
IC = 11.1.a
β ⋅ RE + R B

VCE = VCC − IC ⋅ ( RC + RE ) 11.1.b

În mod corect, circuitul de polarizare se deduce pornind de la circuitul din Figura 2. Acest
procedeu este necesar pentru a scoate în evidenţă dacă circuitele externe conectate la amplificator
influenţează sau nu polarizarea tranzistorului. În cazul în care circuitele externe sunt conectate la
amplificator prin intermediul unor condensatoare de cuplare (aşa cum este cazul în amplificatorul
analizat), circuitele respective nu influenţează polarizarea tranzistorului şi din acest motiv, acelaşi
circuit de polarizare s-ar obţine şi dacă s-ar porni de la circuitul din Figura 1. Trebuie reţinut însă
că, dacă cuplarea circuitelor externe la amplificator nu este realizată prin intermediul
condensatoarelor de cuplare, atunci circuitul de polarizare se obţine numai dacă se porneşte de la
schema în care circuitele externe sunt conectate la amplificator – deci se porneşte de la Figura 2.

OBSERVAŢIE: În calcule, rezistenţele se transformă în kΩ, iar curentul IC se va exprima în mA.

Se reaminteşte faptul că tranzistorul bipolar funcţionează în RAN dacă este satisfăcută condiţia:

0,5V < VCE < VCC − 1V 11.2

OBSERVAŢIE: în locul circuitului de polarizare ales în acest exemplu, se poate utiliza oricare alt
circuit de polarizare (cele prezentate deja sau altele), cu condiţia ca acesta să asigure un PSF care
satisface condiţia 11.2

155
4. Analiza funcţionării amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Scop: calcularea parametrilor de semnal mic ai amplificatorului.

Determinarea circuitului echivalent în regim variabil de semnal mic al amplificatorului este

realizată prin modificarea circuitului prezentat în Figura 1, conform următoarelor 3 reguli
(prezentate în cursul 05):

4. condensatoarele de capacităţi mari (mai mari decât aproximativ 1µF) se înlocuiesc cu un fir aplicat
între armături
5. se pasivizează sursele INDEPENDENTE şi CONTINUE (adică, sursele de tensiune se înlocuiesc cu
un fir – scurtcircuit aplicat între cele 2 bornele ale sursei, iar sursele de curent se elimină = nu se
mai desenează).
6. tranzistorul se înlocuieşte cu circuitul echivalent de semnal mic, valabil pentru domeniul de
frecvenţe medii.

După aplicarea acestor modificări, rezultă circuitul echivalent din Figura 4. Se remarcă dispariţia
rezistenţei RE din emitorul tranzistorului. Acest fapt este datorat înlocuirii condensatorului CE,
care în mod uzual are o capacitate de valoare mai mare de 100µF cu un fir, conform indicaţiilor de
mai sus. Acest fir scurtcircuitează rezistenţa RE (vine conectat în paralel cu aceasta) şi în
consecinţă RE nu mai are nici un rol în circuit (curentul nu mai trece prin aceasta, ci trece în
totalitate prin scurtcircuitul generat de CE) şi din acest motiv RE este eliminată din circuit. Se
constată astfel că în regim variabil emitorul tranzistorului devine conectat (cuplat) la masa
circuitului. În circuitul echivalent din Figura 4, parametrii de semnal mic ai tranzistorului se
determină cu relaţiile (prezentate în cursul 10):

g m = 40 ⋅ IC unde [ g m ] = mA 11.3
V

β
rπ = unde [ rπ ] = kΩ 11.4
gm

În relaţia 11.3, curentul IC este curentul din PSF al tranzistorului bipolar. Rezultă că valorile
parametrilor de semnal mic ai tranzistorului bipolar depind de PSF-ul acestuia, de unde rezultă în
continuare că parametrii de semnal mic ai amplificatorului (cei care urmează a fi calculaţi) depind
de modul în care este polarizat tranzistorul bipolar. De aici, rezultă o dată în plus importanţa
polarizării tranzistorului bipolar.

156
 Pentru curenţi IC în domeniul de valori care corespunde funcţionării tranzistorului bipolar în
RAN, panta tranzistorului gm este de ordinul zecilor-sutelor de mS (milisiemensi), iar rezistenţa rπ
este de ordinul sutelor de ohmi-kiloohmi.

Figura 4. Circuitul echivalent al amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Calculul rezistenţei Ri de intrare a amplificatorului

Rezistenţa de intrare Ri este rezistenţa măsurată (calculată) între bornele de intrare ale
amplificatorului, aşa cum este sugerat şi în Figura 1 prin săgeata care însoţeşte rezistenţa
respectivă. Rezistenţa se determină pe baza unui nou circuit de calcul, determinat prin aplicarea
unui generator de tensiune sinusiodală de amplitudine notată Vt, care furnizează în circuit un
curent sinusoidal de amplitudine notată It. Pe circuitul astfel rezultat, rezistenţa Ri se determină
cu relaţia:

V
Ri = t 11.5
It

După parcurgerea indicaţiilor de mai sus, circuitul de calcul a lui Ri arată astfel:

157
 Figura 5. Circuitul de calcul al rezistenţei Ri.

Procedura de calcul a unui raport dintre două mărimi necunoscute constă în exprimarea acestora
în funcţie de o mărime comună necunoscută – aceasta va fi amplitudinea Vbe, care la final se va
simplifica. Aşadar:

Vt în funcţie de Vbe se determină aplicând TK2 pe bucla compusă din sursa Vt şi rezistenţa rπ :

− Vt + Vbe = 0 ⇒ Vt = Vbe 11.6.a

It în funcţie de Vbe se determină aplicând relaţia de calcul pentru curentul Ib, observând mai întâi
că rezistenţele RB şi rπ formează un divizor de curent pentru curentul It şi apoi aplicând legea lui
Ohm pentru rezistenţa rπ :

RB V RB ⋅ rπ
Ib = ⋅ It = 0 I b = be ⇒ It = ⋅ Vbe 11.6.b
RB + rπ rπ RB + rπ

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia 11.5, se determină rezistenţa de intrare a

amplificatorului:

R B ⋅ rπ
Ri = 11.6.c
R B + rπ

Pentru a asigura funcţionarea tranzistorului bipolar în RAN se poate demonstra foarte uşor că
este necesar ca cele 2 rezistenţe implicate în calculul lui Ri să satisfacă următoarea condiţie:

158
 RB >> rπ 11.7

Ţinând cont de această informaţie, se ajunge uşor la următoarea relaţie care va constitui relaţia
finală de calcul pentru Ri:

R i ≅ rπ 11.8

Deoarece pentru curenţi IC în domeniul de valori care corespunde funcţionării tranzistorului

bipolar în RAN, rezistenţa rπ este de ordinul sutelor de ohmi-kiloohmi, rezultă că rezistenţa de
intrare în amplificator este de valoare destul de mică pentru un transfer de tensiune, respectiv
destul de mare pentru un transfer de curent şi din aceste motiv este de aşteptat să existe pierderi
de semnal la intrarea amplificatorului.

Calculul rezistenţei Ro de ieşire a amplificatorului

Rezistenţa de ieşire Ro este rezistenţa măsurată (calculată) între bornele de ieşire ale
amplificatorului (privind spre acesta, aşa cum este sugerat şi în Figura 1 prin săgeata care
însoţeşte rezistenţa respectivă), în condiţiile în care bornele de intrare ale amplificatorului se
scurtcircuitează. Rezistenţa se determină pe baza unui nou circuit de calcul, determinat prin
aplicarea unui generator de tensiune sinusiodală de amplitudine notată Vt, care furnizează în
circuit un curent sinusoidal de amplitudine notată It. Pe circuitul astfel rezultat, rezistenţa Ro se
determină cu relaţia:

V
Ro = t 11.9
It

După parcurgerea indicaţiilor de mai sus, circuitul de calcul a lui Ro arată astfel:

159
 Figura 6. Circuitul de calcul al rezistenţei Ro.

Se remarcă faptul că, datorită scurtcircuitării bornelor de intrare, amplitudinea Vbe este egală cu
zero, curentul generat de generatorul comandat devine la rândul său zero (curentul are valoarea
gm×Vbe), deci circuitul de calcul al rezistenţei Ro devine cel din Figura 6.b. Aplicând TK2 pe bucla
compusă din RC şi Vt rezultă:

− Vt + RC ⋅ I t = 0 11.10.a

De unde rezultă formula de calcul a rezistenţei de ieşire a amplificatorului:

R o = RC 11.10.b

Pentru menţinerea funcţionării tranzistorului bipolar în RAN, rezistenţa RC se alege de ordinul

kiloohmilor, de unde rezultă că rezistenţa de ieşire are o valoare medie, care generează pierderi de
semnal la ieşirea amplificatorului, indiferent dacă acesta este o tensiune sau un curent.

Amplificarea în tensiune

Capacitatea de a amplifica în tensiune a amplificatorului este descrisă de factorul de amplificare

în tensiune, determinat pentru cazul în care amplificatorul este izolat de alte circuite externe
(circuitele externe nu sunt conectate la amplificator), iar bornele sale de ieşire sunt menţinute în
gol (nu sunt conectate). În acest caz, curentul de ieşire io al amplificatorului este nul. Prin

160
definiţie, factorul de amplificare în tensiune a amplificatorului izolat (cu bornele de ieşire în gol) se
determină pe baza formulei

V
AV = o 11.12
Vi

calculată pe circuitul din Figura 4, în care se ţine cont de condiţia i0=0. Pentru o mai mare
claritate, acesta s-a redesenat în Figura 7 (notaţia RB||rπ ) reprezintă rezistenţa echivalentă a
rezistenţelor RB şi rπ , conectate în paralel). În formula de mai sus, Vo este AMPLITUDINEA
tensiunii de ieşire a amplificatorului bornele de ieşire în gol, iar Vi este AMPLITUDINEA tensiunii
de la bornele de intrare ale amplificatorului. Raportul 11.12 se determină prin procedura amintită
anterior (ambele mărimi din raport se exprimă în funcţie de amplitudinea Vbe).

Figura 7. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în tensiune pentru amplificatorul izolat, cu
bornele de ieşire în gol.

Vo se determină în funcţie de Vbe aplicând legea lui Ohm pe rezistenţa RC. În condiţiile în care
curentul io este egal cu zero, curentul care trece prin rezistenţa RC este chiar cel generat de
generatorul de curent comandat şi are valoarea gm×Vbe. Totodată, se remarcă faptul că acest
curent are sens invers prin rezistenţa RC, faţă de referinţa considerată pentru tensiunea Vo.
Rezultă:

Vo = −g m ⋅ Vbe ⋅ RC 11.13.a

161
Vi se determină în funcţie de Vbe observând că acestea sunt egale (în figura alăturată:

Vi = Vbe 11.13.b

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 11.12, valoarea factorului de amplificare în
tensiune a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în gol se poate calcula cu relaţia:

AV = −g m ⋅ RC 11.13.c

Semnul “-”din faţa relaţiei 11.13.c indică un defazaj de 1800 între tensiunea de ieşire vo(t) şi cea de
intrare vi(t), iar modulul expresiei indică de câte ori rezultă mai mare amplitudinea Vo a tensiunii
de ieşire faţă de amplitudinea Vi a tensiunii de intrare în amplificator. Datorită faptului că panta
gm a tranzistorului este de ordinul zecilor-sutelor de milisiemensi, iar RC este de ordinul
kiloohmilor, rezultă că modulul factorului de amplificare în tensiune a amplificatorului în gol este
mare, de ordinul sutelor. Deci, la acest tip de amplificator, în condiţii ideale, când amplificatorul
este izolat de alte circuite externe, amplitudinea tensiunii de ieşire poate rezulta de câteva sute de
ori mai mare decât amplitudinea tensiunii de intrare:

V0 ≈ 100 ⋅ Vi

Revenind la relaţia 11.13.c, se remarcă faptul că modulul amplificării în tensiune depinde de

panta gm a tranzistorului. Deci, pentru o amplificare în tensiune mare, panta gm a tranzistorului
trebuie să fie mare. Ţinând cont de faptul că panta gm a tranzistorului depinde de curentul IC din
PSF-ul tranzistorului, modulul factorului de amplificare în tensiune depinde la rândul său de
curentul IC din PSF-ul tranzistorului:

AV = 40 ⋅ I C ⋅ RC 11.13.d

de unde se trage concluzia că factorul de amplificare în tensiune depinde de circuitul de polarizare

al tranzistorului.

162
Amplificarea în curent

Capacitatea de a amplifica în curent a amplificatorului este descrisă de factorul de amplificare în

curent, determinat determinat pentru cazul în care amplificatorul este izolat de alte circuite
externe, iar bornele sale de ieşire sunt scurtcircuitate (legate printr-un fir). În acest caz, tensiunea
de ieşire vo al amplificatorului este zero. Prin definiţie, factorul de amplificare în curent a
amplificatorului izolat (cu bornele de ieşire în scurtcircuit) se determină pe baza formulei

I
AI = o 11.14
Ii

calculată pe circuitul din Figura 4, în care se ţine cont de condiţia v0=0. Pentru o mai mare
claritate, acesta s-a redesenat în Figura 8. În formula de mai sus, Io este AMPLITUDINEA
curentului de ieşire a amplificatorului cu bornele de ieşire în scurtcircuit, iar Ii este
AMPLITUDINEA curentului la bornele de intrare ale amplificatorului. Raportul 11.14 se determină
prin procedura amintită anterior (ambele mărimi din raport se exprimă în funcţie de amplitudinea
Vbe).

Figura 8. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în curent pentru amplificatorul izolat, cu bornele
de ieşire în scurtcircuit.

Io se determină în funcţie de Vbe observând că rezistenţa RC este scurtcircuitată. Fiind

scurtcircuitată, tensiunea pe aceasta este zero şi conform Legii lui Ohm, prin RC curentul va fi
zero. În aceste condiţii, pe baza TK1, rezultă că:

163
 I o = g m ⋅ Vbe 11.15.a

Ii se determină în funcţie de Vbe observând că rezistenţele RB şi rπ compun un divizor de curent

pentru curentul de intrare în amplificator Ii. Aplicând rezultatul specific divizorului de curent, şi
apoi aplicând legea lui Ohm pentru rezistenţa rπ , rezultă:

RB V R +r  Vbe
Ib = ⋅ Ii I b = be ⇒ I i =  B π  ⋅ 11.15.b
RB + rπ rπ  RB  rπ

În condiţiile în care tranzistorul Q este polarizat în RAN, rezistenţa RB este mult mai mare decât
rezistenţa rπ , ceea ce determină neglijarea lui rπ în suma de la numărătorul din paranteză, în
relaţia de mai sus. Deci, Ii în funcţie de Vbe devine:

V
I i = be 11.15.c
rπ

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 11.14, valoarea factorului de amplificare în
curent a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în scurtcircuit se poate calcula cu relaţia:

AI = g m ⋅ rπ = β 11.15.d

În relaţia de mai sus s-a ţinut cont de faptul că rπ ×gm=β (β este factorul de amplificare în curent al
tranzistorului). După cum se observă, amplificarea în curent a amplificatorului izolat, cu bornele
de ieşire conectate în scurtcircuit este egală cu amplificarea în curent a tranzistorului bipolar,
care este de ordinul sutelor. Deci, la acest tip de amplificator, amplitudinea curentului de ieşire a
amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire scurtcircuitate, poate rezulta de câteva sute de ori mai
mare decât amplitudinea curentului de intrare în amplificator:

I 0 ≈ 100 ⋅ I i

Prin conectarea unor circuite externe la bornele de semnal ale amplificatorului, capacitatea de
amplificare în curent a amplificatorului se reduce (datorită pierderilor de semnal la intrare şi la
ieşire).

164
Revenind la relaţiile obţinute până în acest moment, se constată faptul că acest tip de amplificator
amplifică atât în tensiune cât şi în curent. Din acest motiv, se constată că acest tip de amplificator
amplifică suficient de bine şi în putere.

5. Pierderile de semnal la bornele amplificatorului

În sistemele electronice reale, la bornele de semnal ale amplificatorului sunt conectate alte circuite
externe. Datorită neadaptării valorii rezistenţei de intrare a amplificatorului la rezistenţa de ieşire
a circuitului extern, aplicat la bornele de intrare ale amplificatorului, vor exista pierderi de semnal
(de tensiune sau de curent) la intrarea amplificatorului. Analog, datorită neadaptării valorii
rezistenţei de ieşire a amplificatorului la rezistenţa de intrare a circuitului extern, aplicat la
bornele de intrare ale amplificatorului, vor exista peirderi de semnal (de tensiune sau de curent) la
ieşirea amplificatorului.

Aceste pierderi de semnal pot fi scoase în evidenţă înlocuind amplificatorul cu modelele

amplificatoarelor liniare reale, iar generatorul de semnal cu circuitele echivalente determinate prin
aplicarea teoremei generatorului echivalent de tensiune sau de curent.

Evaluarea pierderilor de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului

Dacă nu ar exista pierderi de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului, tensiunea

variabilă vg ar trebui să fie furnizată sarcinii RL amplificată de AV ori, unde valoarea lui AV este cea
din relaţia 11.13.c (luată în modul).

ideal : Vo = AV ⋅ Vg

Dar, datorită pierderilor de tensiune, tensiunea care ajunge pe sarcină este amplificată de mai
puţine ori:

real : Vo = AVg ⋅ Vg

unde AVg reprezintă factorul de amplificare în tensiune a amplificatorului la care sunt conectate
circuitele externe, iar

AVg < AV

165
Valoarea factorului de amplificare în tensiune AVg a amplificatorului furnizează o imagine clară
asupra pierderilor de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului. Acesta se poate calcula
conform procedurii indicate în cursul 05, paragraful 07. Din acest motiv, parametrul AVg se poate
determina cu ajutorul relaţiei 5.13.c, din cursul 05, particularizată pentru cazul analizei
amplificatorului în domeniul frecvenţelor medii (când impedanţele se transformă în rezistenţe).
Ţinând cont de rezultatele obţinute în cadrul analizei amplificatorului în conexiunea Emitor
Comun, relaţia 5.13.c devine:

 rπ   RL 
AVg = AV ⋅  ⋅  11.17.c
 Rg + rπ   RC + RL 
 

Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia originală a lui Zi cu rezultatul din relaţia 11.8
şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 11.10.b.

Pentru diminuarea pierderilor de tensiune la intrarea, respectiv la ieşirea amplificatorului,

amplificatorul trebuie astfel proiectat încât rezistenţa de intrare şi rezistenţa de ieşire a acestuia
să satisfacă următoarele condiţii:

rπ >> R g si RC << R L 11.18

Numai în acest caz, AVg → AV

Deci, în aceste condiţii, pierderile de tensiune la bornele de semnale ale amplificatorului ar putea
fi eliminate. Dar aceste condiţii nu pot fi îndeplinite cu uşurinţă întotdeauna, deoarece o valoare
mare pentru rπ necesită un curent continuu în colector IC de valoare mică, ceea ce “împinge”
funcţionarea tranzistorului către regiunea de blocare (îl scoate din RAN), iar o valoare mică pentru
RC scade amplificarea în tensiune a amplificatorului.

Evaluarea pierderilor de curent la bornele de semnal ale amplificatorului

166
Dacă nu ar exista pierderi de curent la bornele de semnal ale amplificatorului, curentul variabil ig
ar trebui să fie furnizat sarcinii RL amplificată de AI ori, unde valoarea lui AI este cea din relaţia
11.15.d (luată în modul).

ideal : I o = AI ⋅ I g

Dar, datorită pierderilor de curent, curentul care ajunge pe sarcină este amplificat de mai puţine
ori:

real : I o = AIg ⋅ I g

unde AIg reprezintă factorul de amplificare în curent a amplificatorului la care sunt conectate
circuitele externe, iar

AIg < AI

Valoarea factorului de amplificare în curent AIg a amplificatorului furnizează o imagine clară

asupra pierderilor de curent la bornele de semnal ale amplificatorului. Acesta se poate calcula
conform procedurii indicate în cursul 05, paragraful 07. Din acest motiv, parametrul AIg se poate
determina cu ajutorul relaţiei 5.17.c, din cursul 05, particularizată pentru cazul analizei
amplificatorului în domeniul frecvenţelor medii (când impedanţele se transformă în rezistenţe).
Ţinând cont de rezultatele obţinute în cadrul analizei amplificatorului în conexiunea Emitor
Comun, relaţia 5.17.c devine:

 Rg   RC 
AIg = AI ⋅  ⋅  11.20.c
 Rg + rπ   RC + RL 
 

Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia originală a lui Zi cu rezultatul din relaţia 11.8
şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 11.10.b.

Pentru diminuarea pierderilor de curent la intrarea, respectiv la ieşirea amplificatorului,

amplificatorul trebuie astfel proiectat încât rezistenţa de intrare şi rezistenţa de ieşire a acestuia
să satisfacă următoarele condiţii:

rπ << Rg si RC >> RL 11.21

167
Numai în acest caz, AIg → AI

Deci în aceste condiţii pierderile de curent ar fi eliminate. Dar aceste condiţii nu pot fi îndeplinite
cu uşurinţă întotdeauna deoarece o valoare mică pentru rπ necesită un curent continuu în
colector IC de valoare mare, ceea ce “împinge” funcţionarea tranzistorului către regiunea de
saturaţie (îl scoate din RAN), iar o valoare mare pentru RC, corelat cu un curent IC mare, generează
o cădere de tensiune continuă mare pe RC, ceea ce determină scăderea tensiunii continue colector-
emitor VCE, ceea ce “duce” şi mai mult tranzistorul către regiunea de saturaţie.

Etaj de amplificare în conexiunea Emitor Comun – varianta modificată

1. Schema de bază

Structura sa, prezentată în Figura 11, este similară cu cea studiată în paragraful precedent, cu
deosebirea că în schema electronică nu se mai introduce condensatorul CE. În continuare, se va
studia modul în care eliminarea lui CE duce la modificarea valorii rezistenţei de intrare şi a
factorului de amplificare în tensiune. PSF-ul tranzistorului nu se modifică întru-cât circuitul de
polarizare rămâne acelaşi.

168
 Figura 11. Etaj de amplificare în conexiunea Emitor Comun – varianta modificată.

2. Analiza funcţionării amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Circuitul echivalent în regim variabil de semnal mic al amplificatorului este prezentat în Figura
12.

Figura 12. Circuitul echivalent în regim variabil de semnal mic al amplificatorului.

169
Calculul rezistenţei Ri de intrare a amplificatorului

Rezistenţa de intrare Ri este rezistenţa măsurată (calculată) între bornele de intrare ale
amplificatorului, aşa cum este sugerat şi în Figura 11 prin săgeata care însoţeşte rezistenţa
respectivă. Rezistenţa se determină pe baza unui nou circuit de calcul, determinat prin aplicarea
unui generator de tensiune sinusiodală de amplitudine notată Vt, care furnizează în circuit un
curent sinusoidal de amplitudine notată It. Pe circuitul astfel rezultat, rezistenţa Ri se determină
cu relaţia:

V
Ri = t 11.32
It

Figura 13. Circuitul de calcul al rezistenţei Ri.

Pentru calcul se aplică procedura obişnuită: ambele mărimi implicate în raport se determină în
funcţie de amplitudinea Vbe. Aşadar:

Vt în funcţie de Vbe se determină aplicând TK2 pe bucla compusă din sursa Vt rezistenţa rπ şi
rezistenţa RE, determinând în prealabil curentul prin RE în funcţie de Vbe. Deci:

 
Vbe   Vbe V
TK 1 : I e = I b + I c ⇒ Ie = + g m ⋅ Vbe =  1 + g m ⋅ rπ ⋅ ⇒ I e = ( 1 + β ) ⋅ be
rπ       rπ rπ
 β 

11.33.a

170
  r + ( 1 + β ) ⋅ RE 
TK 2 : − Vt + Vbe + RE ⋅ I e = 0 ⇒ Vt =  π  ⋅ Vbe 11.33.b
 rπ 

It în funcţie de Vbe se determină aplicând TK1, legea lui Ohm pentru rπ şi RB şi la final relaţia
11.33.b:

V V V  r + ( 1 + β ) ⋅ RE   R + r + ( 1 + β ) ⋅ RE 
TK 1 : I t = be + t = be +  π  ⋅ Vbe ⇒ It =  B π  ⋅ Vbe
rπ RB rπ  rπ ⋅ RB   rπ ⋅ R B 

11.33.c

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia 11.32, se determină reizistenţa de intrare a

amplificatorului:

RB ⋅ [ rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE ]
Ri = 11.33.c
RB + rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE

Dacă tranzistorul este polarizat în RAN atunci rezistenţa rπ este suficient de mică în comparaţie cu
celelalte rezistenţe din formula de calcul, iar rezistenţa de intrare a amplificatorului se poate
determina cu formula de calcul:

RB ⋅ [ ( 1 + β ) ⋅ RE ]
Ri = 11.33.d
RB + ( 1 + β ) ⋅ RE

De data aceasta, valoarea rezistenţei de intrare în amplificator este mult mai mare decât în cazul
amplificatorului precedent, de ordinul zecilor de kiloohmi, motiv pentru care este de aşteptat ca
pierderile de tensiune la intrarea amplificatorului să se reducă substanţial. Pierderile de curent la
intrare vor creşte însă.

Amplificarea în tensiune

Capacitatea de a amplifica în tensiune a unui amplificator este descrisă de factorul de amplificare

în tensiune, determinat pentru cazul în care amplificatorul este izolat de alte circuite externe
(circuitele externe nu sunt conectate la amplificator), iar bornele sale de ieşire sunt menţinute în
gol (nu sunt conectate). În acest caz, curentul de ieşire io al amplificatorului este nul. Prin

171
definiţie, factorul de amplificare în tensiune a amplificatorului izolat (cu bornele de ieşire în gol) se
determină pe baza formulei

V
AV = o 11.34
Vi

calculată pe circuitul din Figura 12, în care se ţine cont de condiţia i0=0. Pentru o mai mare
claritate, acesta s-a redesenat în Figura 14. Raportul 11.34 se determină prin procedura amintită
anterior (ambele mărimi din raport se exprimă în funcţie de amplitudinea Vbe).

Figura 14. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în tensiune al amplificatorului izolat, cu
bornele de ieşire în gol.

Vo se determină în funcţie de Vbe aplicând legea lui Ohm pe rezistenţa RC. Curentul care trece prin
rezistenţa RC este cel generat de generatorul de curent comandat şi are valoarea gm×Vbe. Totodată,
se remarcă faptul că acest curent are sensul invers prin rezistenţa RC, faţă de referinţa
considerată pentru tensiunea Vo. Rezultă:

Vo = −g m ⋅Vbe ⋅ RC 11.35.a

Vi se determină în funcţie de Vbe aplicând TK2 pe bucla compusă din elementele vi, rπ şi RE,
observând că prin rezistenţa Re trece un curent notat Ie, a cărui expresie este dedusă în relalaţia
11.33.a. Deci:

172
 r + ( 1 + β ) ⋅ RE
− Vi + Vbe + RE ⋅ I e = 0 ⇒ Vi = π ⋅Vbe 11.35.b
rπ

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 11.34, valoarea factorului de amplificare în
tensiune a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în gol, se poate calcula cu relaţia:

RC β ⋅ RC
AV = −g m ⋅ rπ ⋅ ⇒ AV = −
    rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE 11.35.c
β

Dar, dacă tranzistorul este polarizat în RAN atunci rezistenţa rπ este suficient de mică în
comparaţie cu termenul (1+β)×RE, încât se poate neglija în numitorul relaţiei de mai sus. În plus,
parametrul β (amplificarea în curent a tranzistorului) este de ordinul sutelor. Din aceste motive,
relaţia de mai sus se poate simplifica, astfel încât factorul de amplificare în tensiune a
amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în gol, se poate calcula cu relaţia:

R
AV = − C 11.35.d
RE

Ca şi la amplificatorul precedent, tensiunea de ieşire vo este defazată faţă de tensiunea de intrare

vi cu 1800. De data aceasta însă, modulul amplificării în tensiune este mult mai mic, fiind
controlat de raportul dintre rezistenţele din colector şi emitor. Aceste rezistenţe fac parte din
circuitul de polarizare al tranzistorului bipolar şi pentru polarizarea acestuia în RAN este necesar
ca raportul celor 2 rezistenţe să fie sub 10 (chiar sub 5 de multe ori). În concluzie se observă că în
absenţa condensatorului CE din emitor, amplificarea în tensiune scade substanţial.

3. Pierderile de tensiune la bornele amplificatorului

Se repetă procedura de la amplificatorul precedent şi rezultă că factorul de amplificare în tensiune

al amplificatorului la care sunt conectate circuitele externe se poate determina cu formula:

173
   RB ⋅ [ ( 1 + β ) ⋅ RE ]  
   
  RB + ( 1 + β ) ⋅ RE    RL 
AVg = AV ⋅   ⋅   11.36.a
R +  R B ⋅ [ ( 1 + β ) ⋅ R E ]    RC + RL 
 
 RB + ( 1 + β ) ⋅ RE  
 g 


Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia originală a lui Zi cu rezultatul din relaţia
11.33.c şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 11.10.b.

Rezistenţa Rg este în general mult mai mică decât rezistenţa de intrare în amplificator Ri, din acest
motiv raportul din prima paranteză, care indică pierderile de tensiune la intrările amplificatorului,
tinde la 1. Rezultă că factorul de amplificare în tensiune al amplificatorului la care sunt conectate
circuitele externe se poate determina cu formula:

 RL 
AVg = AV ⋅   11.36.b
 RC + RL 

Se observă că şi acest amplificator prezintă pierderi de tensiune la ieşire, care pot fi eliminate dacă
RC se alege (dacă este posibil) astfel încât să satisfacă condiţia:

RC << RL

CONCLUZIE. Într-un etaj de amplificare elementar în conexiunea Emitor Comun, eliminare

acondesatorului CE duce la reducerea puternică a pierderilor de tensiune la intrare. Preţul plătit
pentru îndeplinirea acestui scop constă în diminuarea substanţială a factorului de amplificare în
tensiune.

Amplificatoare de semnal mic cu tranzistoare bipolare – partea 2

174
Toate mărimile electrice specifice amplificatoarelor care urmează a fi analizate au aceeaşi
semnificaţie ca în cazul etajului de amplificare în conexiunea Emitor Comun. Obiectivele vizate în
cadrul analizelor care urmează şi metodologiile utilizate pe parcursul acestora sunt identice cu
cele prezentate în cazul etajului de amplificare în conexiunea Emitor Comun.

Etaj de amplificare în conexiunea Colector Comun

1. Schema de bază

Schema uzuală a amplificatorului este prezentată în Figura 1.

Figura 1. Etaj de amplificare elementar în conexiunea Colector Comun.

Semnalul de intrare se aplică în baza tranzistorului, iar ieşirea se ia din emitorul tranzistorului.
Se remarcă faţă de etajul de amplificare precedent că rezistenţa RC a fost înlocuită cu un
scurtcircuit (putem considera RC=0 în acest caz).

În Figura 2 se prezintă modul în care este conectat etajul de amplificare la circuitele externe.

175
 Figura 2. Conectarea amplificatorului la circuitele externe.

În continuare se va analiza funcţionarea amplificatorului în regim de curent continuu, respectiv în

regim variabil de semnal mic.

2. Analiza funcţionării amplificatorului în regim de curent continuu.

Scop: determinarea circuitului de polarizare şi calcularea PSF-ului tranzistorului.

Determinarea circuitului de polarizare este realizată prin procedeul indicat în cazul etajului de
amplificare în conexiunea Emitor Comun. Circuitul de polarizare este prezentat în Figura 3. se
remarcă faptul că este acelaşi circuit de polarizare ca şi cel al etajului de amplificare în
conexiunea Emitor Comun, cu deosebirea că RC este înlocuită de un scurtcircuit, deci, pentru
determinarea PSF-ului tranzistorului se pot aplica relaţiile de calcul 11.1.a şi 11.1.b, în care se
consideră că RC=0. În rest, afirmaţiile făcute în cazul etajului de amplificare în conexiunea Emitor
Comun sunt valabile şi aici.

176
 Figura 3. Circuitul de polarizare.

β ⋅ (VCC − VBE )
IC = 12.1.a
β ⋅ R E + RB

VCE = VCC − IC ⋅ RE 12.1.b

OBSERVAŢIE: în locul circuitului de polarizare ales în acest exemplu, se pot utiliza şi alte circuite
de polarizare, cu condiţia însă că oricare ar fi acesta, este obligatoriu ca, colectorul tranzistorului
să fie conectat direct, prin intermediul unui fir la borna sursei de alimentare (nu printr-o
rezistenţă).

3. Analiza funcţionării amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Scop: calcularea parametrilor de semnal mic ai amplificatorului.

Analiza este realizată prin procedeul indicat în cazul etajului de amplificare în conexiunea Emitor
Comun. Astfel, circuitul echivalent al amplificatorului în regim variabil de semmnal mic este cel
prezentat în Figura 4.

177
 Figura 4. Circuitul echivalent al amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Calculul rezistenţei Ri de intrare a amplificatorului

Rezistenţa de intrare Ri are aceeaşi semnificaţie şi se determină printr-un procedeu identic cu cel
prezentat în cazul etajului de amplificare în conexiunea Emitor Comun. Astfel, circuitul de calcul
al rezistenţei de intrare este cel prezentat în Figura 5, iar rezistenţa Ri se determină cu relaţia:

V
Ri = t 12.2
It

calculată pe acest circuit.

178
 Figura 5. Circuitul de calcul al rezistenţei Ri.

Mai întâi se determină Vt în funcţie de Vbe prin aplicarea TK2 pe bucla compusă din sursa Vt,
rezistenţa rπ şi RE, unde Ie se exprimă în prealabil în funcţie de Vbe, aplicând TK1 şi legea lui Ohm
pentru rπ :

V   r + ( 1 + β ) ⋅ RE 
− Vt + Vbe + ⋅I e RE = 0 ⇒ − Vt + Vbe +  be + g m ⋅ Vbe  ⋅ RE = 0 ⇒ Vt =  π  ⋅ Vbe
 rπ   rπ 
12.3.a

It în funcţie de Vbe se determină aplicând TK1, legea lui Ohm pentru rπ şi RB şi la final relaţia
12.3.a:

V V V  r + ( 1 + β ) ⋅ RE   R + r + ( 1 + β ) ⋅ RE 
TK 1 : I t = be + t = be +  π  ⋅ Vbe ⇒ It =  B π  ⋅ Vbe
rπ RB rπ  rπ ⋅ RB   rπ ⋅ RB 

12.3.b

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia 12.2, se determină reizistenţa de intrare a

amplificatorului:

RB ⋅ [ rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE ]
Ri = 12.3.c
RB + rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE

179
Dacă tranzistorul este polarizat în RAN, atunci rezistenţa rπ este suficient de mică în comparaţie
cu celelalte rezistenţe din formula de calcul, iar rezistenţa de intrare a amplificatorului se poate
determina cu formula de calcul:

RB ⋅ [ ( 1 + β ) ⋅ RE ]
Ri = 12.3.d
RB + ( 1 + β ) ⋅ RE

Valoarea rezistenţei de intrare în amplificator este mare, de ordinul zecilor de kiloohmi, motiv
pentru care este de aşteptat ca pierderile de tensiune la intrarea amplificatorului să se reducă
substanţial.

Calculul rezistenţei Ro de ieşire a amplificatorului

Rezistenţa de ieşire Ro are aceeaşi semnificaţie şi se determină printr-un procedeu identic cu cel
prezentat în cazul etajului de amplificare în conexiunea Emitor Comun. Astfel, circuitul de calcul
al rezistenţei de ieşire este cel prezentat în Figura 6, iar rezistenţa R0 se determină cu relaţia:

V
Ro = t 12.4
It

calculată pe acest circuit.

Figura 6. Circuitul de calcul al rezistenţei Ro.

180
Mai întâi se determină Vt în funcţie de Vbe, prin aplicarea TK2 pe bucla compusă din sursa Vt şi
rezistenţa rπ :

− Vt − Vbe = 0 ⇒ Vt = −Vbe 12.5.a

It în funcţie de Vbe se determină aplicând TK1, legea lui Ohm pentru rπ şi RE şi la final relaţia
12.5.a:

Vt V  V  R + r + ( 1 + β ) ⋅ RE 
TK 1 : I t = −I e + = −  be + gm ⋅Vbe  − be ⇒ It = − E π  ⋅Vbe
RE  rπ  RE  rπ ⋅ RE 

12.5.b

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia 12.4, se determină reizistenţa de ieşire a

amplificatorului:

rπ ⋅ RE
Ro = 12.5.c
RE + rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE

Dacă tranzistorul Q funcţionează în RAN, atunci rezistenţa rπ rezultă de valori mult mai mici decât
termenul (1+β)×RE (β este factorul de amplificare în curent al tranzistorului şi este de ordinul
sutelor), iar rezistenţa de ieşire a amplificatorului se poate calcula după relaţia aproximativă:

rπ
Ro = 12.5.d
1+ β

Rezistenţa de ieşire a acestui amplificator este foarte mică, de ordinul zecilor de ohmi, ceea ce
înseamnă că pierderile de tensiune la bornele de ieşire ale acestui amplifucator vor fi foarte mici
(neglijabile).

181
OBSERVAŢIE: s-a constatat că pentru acest amplificator rezistenţa de intrare este foarte mare,
iar cea de ieşire foarte mică, ceea ce indică faptul că acest amplificator se apropie de modelul unui
amplificator de tensiune ideal.

Amplificarea în tensiune

Se va determina factorul de amplificare în tensiune, determinat pentru cazul în care amplificatorul

este izolat de alte circuite externe (circuitele externe nu sunt conectate la amplificator), iar bornele
sale de ieşire sunt menţinute în gol (nu sunt conectate, ceea ce este echivalent cu condiţia io=0).
Prin definiţie, factorul de amplificare în tensiune a amplificatorului izolat (cu bornele de ieşire în
gol) se determină pe baza formulei

V
AV = o 12.6
Vi

calculată pe circuitul din Figura 4, în care se ţine cont de condiţia i0=0. Pentru o mai mare
claritate, acesta s-a redesenat în Figura 7.

Figura 7. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în tensiune pentru amplificatorul izolat, cu
bornele de ieşire în gol.

Vo se determină în funcţie de Vbe aplicând legea lui Ohm pe rezistenţa RE. În condiţiile în care
curentul io este egal cu zero, curentul care trece prin rezistenţa RE este chiar Ie. Rezultă:

182
 V   ( 1 + β ) ⋅ RE 
Vo =  be + g m ⋅ Vbe  ⋅ RE ⇒ Vo =   ⋅ Vbe 12.7.a
 rπ   rπ 

Vi se determină în funcţie de Vbe aplicând TK2 pe bucla compusă din Vi, Vbe şi RE şi folosin
rezultatul 12.7.a:

 r + ( 1 + β ) ⋅ RE 
Vi = Vbe + Vo ⇒ Vi =  π  ⋅ Vbe 12.7.b
 rπ 

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 12.6, valoarea factorului de amplificare în
tensiune a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în gol se poate calcula cu relaţia:

AV =
( 1 + β ) ⋅ RE
12.7.c
rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE

Dacă tranzistorul Q funcţionează în RAN, atunci rezistenţa rπ rezultă de valori mult mai mici decât
termenul (1+β)×RE, iar valoarea factorului de amplificare în tensiune a amplificatorului izolat, cu
bornele de ieşire în gol, se poate determina cu relaţia aproximativă:

AV = 1 12.7.d

Semnul “’+” din faţa relaţiei 12.7.d indică un defazaj de 00 între tensiunea de ieşire vo(t) şi cea de
intrare vi(t), iar modulul expresiei indică faptul că amplitudinea Vo a tensiunii de ieşire este egală
cu amplitudinea Vi a tensiunii de intrare în amplificator. Ţinând cont şi de faptul că defazajul
dintre vo(t) şi vi(t) este 00, rezultă că semnalele vo(t) şi vi(t) sunt identice. Din acest motiv, etajul
de amplificare în conexiunea Colector Comun se mai numeşte şi “Repetor pe Emitor” (adică
tensiunea de intrare vi este copiată=repetată în emitor). Aşadar, acest amplificator nu amplifică
tensiunea.

Rolul amplificatorului: se pune întrebarea la ce este bun un circuit care nu amplifică tensiunea.
Acest amplificator este des utilizat pentru adaptarea impedanţelor (rezistenţelor) a 2 circuite
diferite, pentru anularea pierderilor de tensiune la bornele acestora (se va reveni cu un exemplu
care să ilustreze rolul amplificatorului în conexiunea colectro comun).

183
Amplificarea în curent

Capacitatea de a amplifica în curent a amplificatorului este descrisă de factorul de amplificare în

curent, determinat determinat pentru cazul în care amplificatorul este izolat de alte circuite
externe, iar bornele sale de ieşire sunt scurtcircuitate (legate printr-un fir). În acest caz, tensiunea
de ieşire vo al amplificatorului este zero. Prin definiţie, factorul de amplificare în curent a
amplificatorului izolat (cu bornele de ieşire în scurtcircuit) se determină pe baza formulei

I
AI = o 12.8
Ii

calculată pe circuitul din Figura 4, în care se ţine cont de condiţia v0=0. Pentru o mai mare
claritate, acesta s-a redesenat în Figura 8.

Figura 8. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în curent pentru amplificatorul izolat, cu bornele
de ieşire în scurtcircuit.

Io se determină în funcţie de Vbe observând că rezistenţa RE este scurtcircuitată. Fiind

scurtcircuitată, tensiunea pe aceasta este zero şi conform Legii lui Ohm, prin RE curentul va fi
zero. În aceste condiţii, rezultă că:

V  1+ β 
Io = −Ie = − be + g m ⋅ Vbe  = −  ⋅ Vbe 12.9.a
 rπ   rπ 

184
Ii în funcţie de Vbe se determină prin procedeul indicat în cazul calculului curentului It de la
determinarea rezistenţei de intrare a amplificatorului, din acest motiv relaţia lui Ii în funcţie de Vbe
este identică cu relaţia 12.3.b:

 R + r + ( 1 + β ) ⋅ RE 
Ii =  B π  ⋅ Vbe 12.9.b
 rπ ⋅ RB 

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia 12.8, se determină factorul de amplificare în curent al
amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire scurtcircuitate:


AI = − 
( 1 + β ) ⋅ RB 
 12.9.c
 RB + rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE 

care, ţinând cont de faptul că rπ are o valoare mult mai mică decât celelalte rezistenţe de la
numitorul raportului, se poate neglija, iar AI se poate calcula cu relaţia:

 ( 1 + β ) ⋅ RB 
AI = −   12.9.d
 RB + ( 1 + β ) ⋅ RE 

3. Pierderile de semnal la bornele amplificatorului

Evaluarea pierderilor de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului

Valoarea factorului de amplificare în tensiune AVg a amplificatorului furnizează o imagine clară

asupra pierderilor de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului. Acesta se poate calcula
conform procedurii indicate în cursul 05, paragraful 07. Din acest motiv, parametrul AVg se poate
determina cu ajutorul relaţiei 5.13.c, din cursul 05, particularizată pentru cazul analizei
amplificatorului în domeniul frecvenţelor medii (când impedanţele se transformă în rezistenţe).
Ţinând cont de rezultatele obţinute în cadrul analizei amplificatorului în conexiunea Emitor
Comun, relaţia 5.13.c devine:

  R B ⋅ [ ( 1 + β ) ⋅ RE ]    
     
  RB + ( 1 + β ) ⋅ RE    RL 
AVg = AV ⋅  ⋅ r 12.11.a
 R g +  RB ⋅ [ ( 1 + β ) ⋅ RE ]    π + R L 

 RB + ( 1 + β ) ⋅ RE    ( 1 + β )
  
 

185
Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia originală a lui Zi cu rezultatul din relaţia
12.3.d şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 12.5.d.

Rapoartele din paranteze indică pierderile de tensiune la bornele amplificatorului. La acest

amplificator, rezistenţa Ri are o valoare foarte mare, din acest motiv se poate îndeplini cu uşurinţă
condiţia:

 R ⋅ [ ( 1 + β ) ⋅ RE ] 
Ri =  B  >> Rg 12.12.a
R
 B + ( 1 + β ) ⋅ R E

Totodată, la acest amplificator rezistenţa Ro are o valoare foarte mică, din acest motiv se poate
îndeplini cu uşurinţă condiţia:

rπ
Ro = << RL 12.12.b
(1 + β )

În concluzie, prin satisfacerea cu uşurinţă a condiţiilor 12.12, acest etaj de amplificare este
capabil să elimine pierderile tensiune indiferent de circuitele externe, conectate la bornele sale
(mai precis spus, pentru majoritatea cazurilor).

În continuare se exemplifică printr-un exemplu modul în care acest etaj de amplificare poate fi
utilizat pentru eliminarea pierderilor de tensiune.

Exemplu: se consideră în primul caz, 2 amplificatoare de tensiune conectate direct, caracterizate de

parametrii de semnal mic din figura. Să se estimeze pierderile de tensiune. Se consideră un al doilea caz, în
care, cele 2 amplificatoare sunt conectate prin intermediul unui “repetor pe emitor”. Să se estimeze
pierderile de tensiune.

Caz 1:

186
Caz 2:

187
Pierderile de curent la bornele amplificatorului

Valoarea factorului de amplificare în curent AIg a amplificatorului furnizează o imagine clară

asupra pierderilor de curent la bornele de semnal ale amplificatorului. Acesta se poate calcula
conform procedurii indicate în cursul 05, paragraful 07. Din acest motiv, parametrul AIg se poate
determina cu ajutorul relaţiei 5.17.c, din cursul 05, particularizată pentru cazul analizei
amplificatorului în domeniul frecvenţelor medii (când impedanţele se transformă în rezistenţe).
Ţinând cont de rezultatele obţinute în cadrul analizei amplificatorului în conexiunea Emitor
Comun, relaţia 5.17.c devine:

   rπ 
   
 Rg   (1 + β ) 
AIg = AI ⋅  ⋅ r 12.26

 Rg + BR ⋅ [ ( 1 + β ) ⋅ R ]
E  π + R

 
 RB + ( 1 + β ) ⋅ RE    ( 1 + β )
   L
 

Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia originală a lui Zi cu rezultatul din relaţia
12.3.d şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 12.5.d.

Rapoartele din paranteză reprezintă pierderile de curent de la bornele de intrare, respectiv de

ieşire, şi pot fi reduse dacă amplificatorul este astfel proiectat încât şi fie satisfăcute condiţiile:

RB ⋅ [ ( 1 + β ) ⋅ RE ] rπ
<< Rg si >> RL 12.24
RB + ( 1 + β ) ⋅ RE (1 + β )

Prima din cele 2 condiţii este extrem de greu de obţinut, datorită valorii foarte mari a raportului
din condiţie, motiv pentru care pierderile de curent la bornele de intrare ale amplificatorului vor fi
foarte mari. Cea de a 2a condiţie poate fi satisfăcută doar în cazurile când sarcina RL are valori
foarte mici. În caz contrar, vor exista pierderi de curent şi la bornele de ieşire ale amplificatorului.

Etaj de amplificare în conexiunea Bază Comună

188
1. Schema de bază

Schema uzuală a amplificatorului este prezentată în Figura 11.

Figura 11. Etaj de amplificare elementar în conexiunea Bază Comună.

Semnalul de intrare se aplică în emitorul tranzistorului, iar ieşirea se ia din colectorul

tranzistorului. De asemenea, se remarcă prezenţa condensatorului CB conectat între baza
tranzistorului şi masa amplificatorului. Rolul acestui condensator este de a conecta în regim
variabil baza tranzistorului la masa amplificatorului.

Modul în care se realizează analiza acestui amplificator este identic amplificatoarelor anterioare.
Din acest motiv, în cele ce urmează se vor prezenta doar circuitele de calcul, respectiv rezultatele
obţinute.

În Figura 2 se prezintă modul în care este conectat etajul de amplificare la circuitele externe.

189
 Figura 12. Conectarea amplificatorului la circuitele externe.

2. Analiza funcţionării amplificatorului în regim de curent continuu.

Scop: determinarea circuitului de polarizare şi calcularea PSF-ului tranzistorului.

Circuitul de polarizare este prezentat în Figura 3. Se remarcă faptul că este de tipul cu rezistenţă
în emitor, deci PSF-ului tranzistorului este caracterizat de relaţiile:

Figura 13. Circuitul de polarizare.

190
 β ⋅ (VCC − VBE )
IC = 12.13.a
β ⋅ R E + RB

VCE = VCC − IC ⋅ ( RC + RE ) 12.13.b

OBSERVAŢIE: în locul circuitului de polarizare ales în acest exemplu, se pot utiliza oricare din
celelalte circuite de polarizare.

3. Analiza funcţionării amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Scop: calcularea parametrilor de semnal mic ai amplificatorului.

Circuitul echivalent al amplificatorului în regim variabil de semmnal mic este cel prezentat în
Figura 14.

Figura 14. Circuitul echivalent al amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Calculul rezistenţei Ri de intrare a amplificatorului

Circuitul de calcul al rezistenţei de intrare este cel prezentat în Figura 15, iar rezistenţa Ri se
determină cu relaţia:

V
Ri = t 12.14
It

191
calculată pe acest circuit. În urma calculelor, se constată că rezistenţa de intrare în amplificator
are valoarea din relaţia 12.15.a.

Figura 15. Circuitul de calcul al rezistenţei Ri.

rπ ⋅ RE
Ri = 12.15.a
rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE

Dacă tranzistorul este polarizat în RAN, atunci rezistenţa rπ este suficient de mică în comparaţie
cu termenul (1+β)×RE, iar rezistenţa de intrare a amplificatorului se poate determina cu formula
de calcul:

rπ
Ri = 12.15.b
1+ β

Valoarea rezistenţei de intrare în amplificator este foarte mică, de ordinul zecilor de ohmi, motiv
pentru care este de aşteptat ca pierderile de tensiune la intrarea amplificatorului să fie mari, în
schimb pierderile de curent să fie foarte mici.

Calculul rezistenţei Ro de ieşire a amplificatorului

192
Circuitul de calcul al rezistenţei de ieşire este cel prezentat în Figura 16, iar rezistenţa R0 se
determină cu relaţia:

V
Ro = t 12.16
It

calculată pe acest circuit. Se costată că, deoarece, pentru acest calcul, bornele de intrare ale
amplificatorului sunt scurtcircuitate, Vbe=0 ⇒ gm×Vbe=0, iar circuitul de calcul se reduce la
varianta din dreapta.

Figura 16. Circuitul de calcul al rezistenţei Ro.

În urma calculelor, se constată că rezistenţa de intrare în amplificator are valoarea din relaţia de
mai jos:

Ro = RC 12.17

Rezistenţa de ieşire a acestui amplificator este medie, de ordinul kiloohmilor, ceea ce înseamnă că
există pierderi, atât de tensiune cât şi de curent la bornele de ieşire ale acestui amplificator.

Amplificarea în tensiune

193
Factorul de amplificare în tensiune, determinat pentru cazul în care amplificatorul este izolat de
alte circuite externe (circuitele externe nu sunt conectate la amplificator), iar bornele sale de ieşire
sunt menţinute în gol (nu sunt conectate, ceea ce este echivalent cu condiţia io=0) se determină pe
baza formulei

V
AV = o 12.18
Vi

determinată pe circuitul din Figura 17 (care este Figura 14, redesenată pentru o mai mare
claritate).

Figura 17. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în tensiune pentru amplificatorul izolat, cu
bornele de ieşire în gol.

Valoarea factorului de amplificare în tensiune a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în gol

se poate calcula cu relaţia:

AV = g m ⋅ RC 12.19

Din relaţia de mai sus se observă că modulul amplificării în tensiune a amplificatorului izolat este
egal cu modulul modulul amplificării în tensiune a amplificatorului în conexiunea Emitor Comun.
Dar, deoarece rezultatul 12.19 este pozitiv, rezultă că defazajul dintre tensiunea de ieşire vo şi cea
de intrare vi este 00.

194
Amplificarea în curent

Factorul de amplificare în curent, determinat pentru cazul în care amplificatorul este izolat de alte
circuite externe, iar bornele sale de ieşire sunt scurtcircuitate (legate printr-un fir) se determină pe
baza formulei

I
AI = o 12.20
Ii

calculată pe circuitul din Figura 18, care este Figura 14, în care se ţine cont de condiţia v0=0).

Figura 18. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în curent pentru amplificatorul izolat, cu
bornele de ieşire în scurtcircuit.

Dacă se ţine cont de faptul că prin RC nu trece curent, tensiunea pe aceasta fiind zero datorită
faptului că este scurtcircuitată, factorul de amplificare în curent al amplificatorului izolat, cu
bornele de ieşire scurtcircuitate se calculează cu formula:

 β ⋅ RE 
AI = −   12.21.a
 rπ + ( 1 + β ) ⋅ RE 

care, ţinând cont de faptul că factorul de amplificare în curent al tranzistorului β este de ordinul
sutelor şi că rπ are o valoare mult mai mică decât celelalte rezistenţe de la numitorul raportului, se
poate neglija, iar AI se poate calcula cu relaţia:

195
 AI = −1 12.21.b

Din relaţia de mai sus se deduce că acest amplificator nu amplifică în curent.

4. Pierderile de semnal la bornele amplificatorului.

Pierderile de tensiune la bornele amplificatorului

Se scot în evidenţă calculând factorul de amplificare în tensiune AVg al amplificatorului la care

sunt conectate circuitele externe, în funcţie de factorul de amplificare în tensiune AV al
amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire lăsate în gol. Procedura de calcul a fost prezentată în
cadrul analizei amplificatoarelor anterioare. Pentru acest amplificator, factorul de amplificare în
tensiune a amplificatorului la care sunt conectate circuitele externe este:

 rπ 
 
AVg = AV ⋅ 
1+ β  ⋅  RL  12.23
 rπ   RC + RL 
 Rg + 1 + β 
 

Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia 5.13.c a lui Zi cu rezultatul din relaţia 12.15.a
şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 12.17.

Rapoartele din paranteză reprezintă pierderile de tensiune de la bornele de intrare, respectiv de

ieşire, şi pot fi reduse dacă amplificatorul este astfel proiectat încât şi fie satisfăcute condiţiile:

rπ
>> Rg si RC << RL 12.24
1+ β

Prima din cele 2 condiţii este extrem de greu de obţinut, datorită valorii foarte reduse a raportului
rπ /(1+β), motiv pentru care pierderile de tensiune la bornele de intrare ale amplificatorului vor fi
mari. Cea de a 2a condiţie poate fi satisfăcute doar în cazurile când sarcina RL are valori foarte
mari. În caz contrar, vor exista pierderi de tensiune şi la ieşire.

196
Pierderile de curent la bornele amplificatorului

Se scot în evidenţă calculând factorul de amplificare în curent AIg al amplificatorului la care sunt
conectate circuitele externe, în funcţie de factorul de amplificare în curent AI al amplificatorului
izolat, cu bornele de ieşire scurtcircuitate. Procedura de calcul a fost prezentată în cadrul analizei
amplificatoarelor anterioare. Pentru acest amplificator, factorul de amplificare în curent a
amplificatorului la care sunt conectate circuitele externe este:

 
 
AIg = AI ⋅ 
Rg  ⋅  RC  12.26
 rπ   RC + RL 
 Rg + 
 1+ β 

Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia 5.17.c a lui Zi cu rezultatul din relaţia 12.15.a
şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 12.17.

Rapoartele din paranteză reprezintă pierderile de curent de la bornele de intrare, respectiv de

ieşire, şi pot fi reduse dacă amplificatorul este astfel proiectat încât şi fie satisfăcute condiţiile:

rπ
<< Rg si RC >> RL 12.24
1+ β

Prima din cele 2 condiţii este extrem foarte uşor de obţinut, datorită valorii foarte reduse a
raportului rπ /(1+β), motiv pentru care pierderile de curent la bornele de intrare ale
amplificatorului vor fi extrem de mici. Cea de a 2a condiţie poate fi satisfăcute doar în cazurile
când sarcina RL are valori foarte mici. În caz contrar, vor exista pierderi de curent la bornele de
ieşire ale amplificatorului.

Amplificatoare de semnal mic cu tranzistoare MOS – partea 1

197
 Există trei configuraţii elementare, denumite ETAJE DE AMPLIFICARE. Circuitele de
amplificare complexe sunt compuse din aceste etaje de amplificare, de aceea, se impune studiul
acestor configuraţii de bază. Denumirea celor trei configuraţii elementare este:

 etaj de amplificare în conexiunea SURSĂ COMUNĂ

 etaj de amplificare în conexiunea DRENĂ COMUNĂ
 etaj de amplificare în conexiunea GRILĂ COMUNĂ

În discuţia care urmează, analiza etajelor de amplificare se va realiza numai în DOMENIUL

FRECVENŢELOR MEDII.

Pentru toate etajele de amplificare analizate se vor determina următoarele:

6. ecuaţiile care definesc Punctul Static de Funcţionare al tranzistorului

7. rezistenţa de intrare în circuit Ri
8. rezistenţa de ieşire din circuit Ro
9. factorul de amplificare în tensiune al amplificatorului şi modificarea acestuia la conectarea la
bornele de semnale ale amplificatorului a unor circuite externe
10.factorul de amplificare în curent al amplificatorului şi modificarea acestuia la conectarea la
bornele de semnale ale amplificatorului a unor circuite externe

Etaj de amplificare în conexiunea Sursă Comună

1. Schema de bază

Schema uzuală a amplificatorului este prezentată în Figura 1.

198
 Figura 1. Etaj de amplificare elementar în conexiunea Sursă Comună.

Pentru acest tip de amplificator, semnalul de intrare se aplică în grila tranzistorului, iar ieşirea se
ia din drena tranzistorului.

Rolul componentelor amplificatorului este similar cu rolul componentelor amplificatorului cu

tranzistor bipolar în conexiunea Emitor Comun.

În Figura 2 se prezintă modul în care este conectat etajul de amplificare la circuitele externe.

199
 Figura 2. Conectarea amplificatorului la circuitele externe.

În continuare se va analiza funcţionarea amplificatorului în regim de curent continuu, respectiv în

regim variabil de semnal mic.

2. Analiza funcţionării amplificatorului în regim de curent continuu.

Scop: determinarea circuitului de polarizare şi calcularea PSF-ului tranzistorului.

Determinarea circuitului de polarizare este realizată prin modificarea circuitului prezentat în

Figura 2, conform celor 2 reguli prezentate în cursul 10. După aplicarea acestor modificări, rezultă
circuitul de polarizare din Figura 3.

200
 Figura 3. Circuitul de polarizare.

Circuitul de polarizare rezultat în Figura 3 este chiar circuitul de polarizare cu divizor rezistiv în
grilă, prezentat în cursul Circuite de Polarizare pentru tranzistoare. Din acest motiv, PSF-ul
tranzistorului este descris de următoarele relaţii (preluate din cursul respectiv):

ID = .......... .. 13.1.a

VDS = VDD − ID ⋅ ( RD + RS ) 13.1.b

unde:

RG1
VGG = ⋅ VDD 13.1.c
RG1 + RG 2

RG1 ⋅ RG 2
RG = 13.1.d
RG1 + RG 2

Se reaminteşte faptul că, pentru ca tranzistorul MOS să funcţioneze în regiunea de saturaţie –

singura în care acesta poate amplifica liniar semnalele, valorile tensiunilor VGS şi VDS calculate în
PSF trebuie să satisfacă condiţiile:

VGS > VTH si VDS > VGS − VTH 13.2

OBSERVAŢIE: în locul circuitului de polarizare ales în acest exemplu, se poate utiliza oricare alt
circuit de polarizare, cu condiţia ca acesta să asigure un PSF care satisface condiţia 13.2.

3. Analiza funcţionării amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Scop: calcularea parametrilor de semnal mic ai amplificatorului.

201
Determinarea circuitului echivalent în regim variabil de semnal mic al amplificatorului este
realizată prin modificarea circuitului prezentat în Figura 1, conform celor 3 reguli prezentate în
cursul 10. După aplicarea acestor modificări, rezultă circuitul echivalent din Figura 4. În circuitul
echivalent din Figura 4, panta gm a tranzistorului MOS se determină cu relaţia (prezentată în
cursul 10):

g m = 2 ⋅ k ⋅ ID unde [ g m ] = mA 13.3
V

În relaţia 13.3, curentul ID (exprimat în mA) este curentul din PSF al tranzistorului MOS. Rezultă
că panta tranzistorului MOS, care, în general, este de ordinul zecilor de mS (milisiemensi),
depinde de PSF-ul acestuia, de unde rezultă în continuare că parametrii de semnal mic ai
amplificatorului (cei care urmează a fi calculaţi) depind de modul în care este polarizat
tranzistorul MOS.

Figura 4. Circuitul echivalent al amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Calculul rezistenţei Ri de intrare a amplificatorului

Rezistenţa de intrare Ri se calculează pe un circuit de calcul determinat conform procedeului

descris la amplificatorul cu tranzistor bipolar în conexiunea Emitor Comun. După parcurgerea
indicaţiilor respective, circuitul de calcul a lui Ri arată ca în Figura 5, în care RG reprezintă
rezistenţa echivalentă a lui RG1 conectată în paralel cu RG2. Rezistenţa Ri se determină cu relaţia:

202
 V
Ri = t 13.4
It

Figura 5. Circuitul de calcul al rezistenţei Ri.

Relaţia dintre Vt şi It se poate determina aplicând TK2 pe bucla Vt şi RG. Astfel:

− Vt + It ⋅ RG = 0 13.5.a

Rezultă că rezistenţa de intrare a amplificatorului este:

RG1 ⋅ RG 2
Ri = RG unde RG = 13.5.b
RG1 + RG 2

Pentru polarizarea corectă a tranzistorului, rezistenţa echivalentă RG se alege de ordinul zecilor de

kiloohmi, de unde rezultă că rezistenţa de intrare în amplificator este de valoare mare. Astfel,
pierderile de tensiune la intrare vor fi neglijabile, iar de curent mari.

Calculul rezistenţei Ro de ieşire a amplificatorului

Rezistenţa de ieşire Ro se determină pe baza circuitului de calcul din Figura 6, cu relaţia:

203
 V
Ro = t 13.6
It

Figura 6. Circuitul de calcul al rezistenţei Ro.

Se remarcă faptul că, datorită scurtcircuitării bornelor de intrare, amplitudinea Vgs este egală cu
zero, curentul generat de generatorul comandat devine la rândul său zero (curentul are valoarea
gm×Vgs), deci circuitul de calcul al rezistenţei Ro devine cel din Figura 6.b. Aplicând TK2 pe bucla
compusă din RD şi Vt rezultă:

− Vt + RD ⋅ It = 0 13.7.a

De unde rezultă formula de calcul a rezistenţei de ieşire a amplificatorului:

Ro = RD 13.7.b

Rzistenţa RD se alege de ordinul kiloohmilor, de unde rezultă că rezistenţa de ieşire are o valoare
medie, care generează pierderi de semnal la ieşirea amplificatorului, indiferent dacă acesta este o
tensiune sau un curent.

Amplificarea în tensiune

Capacitatea de a amplifica în tensiune a amplificatorului este descrisă de factorul de amplificare

în tensiune, determinat pentru cazul în care amplificatorul este izolat de alte circuite externe

204
(circuitele externe nu sunt conectate la amplificator), iar bornele sale de ieşire sunt menţinute în
gol (io=0). Prin definiţie, factorul de amplificare în tensiune a amplificatorului izolat (cu bornele de
ieşire în gol) se determină pe baza formulei

V
AV = o 13.8
Vi

calculată pe circuitul din Figura 7.

Figura 7. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în tensiune pentru amplificatorul izolat, cu
bornele de ieşire în gol.

Vo se determină în funcţie de Vgs aplicând legea lui Ohm pe rezistenţa RD. În condiţiile în care
curentul io este egal cu zero, curentul care trece prin rezistenţa RD este chiar cel generat de
generatorul de curent comandat şi are valoarea gm×Vgs. Totodată, se remarcă faptul că acest
curent are sens invers prin rezistenţa RD, faţă de referinţa considerată pentru tensiunea Vo.
Rezultă:

Vo = −g m ⋅ Vgs ⋅ RD 13.9.a

Vi se determină în funcţie de Vgs observând că acestea sunt egale:

Vi = Vgs 13.9.b

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 13.8, valoarea factorului de amplificare în
tensiune a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în gol se poate calcula cu relaţia:
205
 AV = −g m ⋅ RD 13.9.c

Semnul “-”din faţa relaţiei 13.9.c indică un defazaj de 1800 între tensiunea de ieşire vo şi cea de
intrare vi. Datorită faptului că panta gm a tranzistorului este de ordinul zecilor de milisiemensi, iar
RD este de ordinul kiloohmilor, rezultă că modulul factorului de amplificare în tensiune a
amplificatorului în gol este mare, de ordinul zecilor sau sutelor. În comparaţie cu amplificatorul
cu tranzistor bipolar în conexiunea Emitor Comun, valoarea modulului factorului de amplificare
în tensiune AV este mai mică. Deci amplificatorul cu tranzistor MOS amplifică mai slab în
tensiune, dar pierderile de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului sunt mai mici,
datorită rezistenţei de intrare mai mari.

Revenind la relaţia 13.9.c, se remarcă faptul că modulul amplificării în tensiune depinde de panta
gm a tranzistorului. Deci, pentru o amplificare în tensiune mare, panta gm a tranzistorului trebuie
să fie mare. Ţinând cont de faptul că panta gm a tranzistorului depinde de curentul ID din PSF-ul
tranzistorului, modulul factorului de amplificare în tensiune depinde la rândul său de curentul ID
din PSF-ul tranzistorului:

AV = 2 ⋅ k ⋅ ID ⋅ RD 13.9.d

de unde se trage concluzia că factorul de amplificare în tensiune depinde de circuitul de polarizare

al tranzistorului.

Amplificarea în curent

Capacitatea de a amplifica în curent a amplificatorului este descrisă de factorul de amplificare în

curent, determinat determinat pentru cazul în care amplificatorul este izolat de alte circuite
externe, iar bornele sale de ieşire sunt scurtcircuitate (vo=0). Prin definiţie, factorul de amplificare
în curent a amplificatorului izolat (cu bornele de ieşire în scurtcircuit) se determină pe baza
formulei

206
 I
AI = o 13.10
Ii

calculată pe circuitul din Figura 8.

Figura 8. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în curent pentru amplificatorul izolat, cu bornele
de ieşire în scurtcircuit.

Io se determină în funcţie de Vgs observând că rezistenţa RD este scurtcircuitată. Fiind

scurtcircuitată, tensiunea pe aceasta este zero şi conform Legii lui Ohm, prin RD curentul va fi
zero. În aceste condiţii, pe baza TK1, rezultă că:

Io = g m ⋅ Vgs 13.11.a

Ii se determină în funcţie de Vgs aplicând legea lui Ohm pe rezistenţa echivalentă RG:

Vgs
Ii = 13.11.b
RG

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 13.10, valoarea factorului de amplificare în
curent a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în scurtcircuit se poate calcula cu relaţia:

AI = g m ⋅ RG 13.11.c

207
Din relaţia de mai sus, se remarcă faptul că factorul de amplificare în curent depinde de rezistenţa
echivalentă din grila MOS-ului.

Revenind la relaţiile obţinute până în acest moment, se constată faptul că acest tip de amplificator
amplifică atât în tensiune cât şi în curent. Din acest motiv, se constată că acest tip de amplificator
amplifică bine şi în putere.

5. Pierderile de semnal la bornele amplificatorului

Evaluarea pierderilor de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului

Valoarea factorului de amplificare în tensiune AVg a amplificatorului furnizează o imagine clară

asupra pierderilor de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului. Acesta se poate calcula
conform procedurii indicate în cursul 05, paragraful 07. Din acest motiv, parametrul AVg se poate
determina cu ajutorul relaţiei 5.13.c, din cursul 05, particularizată pentru cazul analizei
amplificatorului în domeniul frecvenţelor medii (când impedanţele se transformă în rezistenţe).
Ţinând cont de rezultatele obţinute în cadrul analizei amplificatorului în conexiunea Sursă
Comună, relaţia 5.13.c devine:

 RG   RL 
AVg = AV ⋅  ⋅  13.12.c
 Rg + RG   RD + RL 
 

Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia originală a lui Zi cu rezultatul din relaţia
13.5.b şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 13.7.b.

Pentru diminuarea pierderilor de tensiune la intrarea, respectiv la ieşirea amplificatorului,

amplificatorul trebuie astfel proiectat încât rezistenţa de intrare şi rezistenţa de ieşire a acestuia
să satisfacă următoarele condiţii:

RG >> Rg si RD << RL 13.12

Numai în acest caz, AVg → AV

208
Deci, în aceste condiţii, pierderile de tensiune la bornele de semnale ale amplificatorului ar putea
fi eliminate. Prima condiţie, care se referă la rezistenţa de intrare, poate fi satisfăcută uşor,
datorită valorii mari a rezistenţei echivalente RG. A doua condiţie, care se referă la rezistenţa de
ieşire, poate fi sarisfăcută doar pentru rezistenţe de sarcină de valori mic, pentru că o valoare
mică pentru RD scade amplificarea în tensiune a amplificatorului.

Evaluarea pierderilor de curent la bornele de semnal ale amplificatorului

Valoarea factorului de amplificare în curent AIg a amplificatorului furnizează o imagine clară

asupra pierderilor de curent la bornele de semnal ale amplificatorului. Acesta se poate calcula
conform procedurii indicate în cursul 05, paragraful 07. Din acest motiv, parametrul AIg se poate
determina cu ajutorul relaţiei 5.17.c, din cursul 05, particularizată pentru cazul analizei
amplificatorului în domeniul frecvenţelor medii (când impedanţele se transformă în rezistenţe).
Ţinând cont de rezultatele obţinute în cadrul analizei amplificatorului în conexiunea Sursă
Comună, relaţia 5.17.c devine:

 Rg   RD 
AIg = AI ⋅  ⋅  13.13
 Rg + RG   RD + RL 
 

Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia originală a lui Zi cu rezultatul din relaţia
13.5.b şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 13.7.b.

Pentru diminuarea pierderilor de curent la intrarea, respectiv la ieşirea amplificatorului,

amplificatorul trebuie astfel proiectat încât rezistenţa de intrare şi rezistenţa de ieşire a acestuia
să satisfacă următoarele condiţii:

RG << Rg si RD >> RL 13.14

Numai în acest caz, AIg → AI

209
Deci în aceste condiţii pierderile de curent ar fi eliminate. Ambele condiţii sunt greu de îndeplinit
(în special prima), rezultă că amplificatorul va avea pierderi de curent mari la bornele de semnal.

Etaj de amplificare în conexiunea Sursă Comună – varianta modificată

1. Schema de bază

Structura sa, prezentată în Figura 9, este similară cu cea studiată în paragraful precedent, cu
deosebirea că în schema electronică nu se mai introduce condensatorul CS. În continuare, se va
studia modul în care eliminarea lui CS duce la modificarea factorului de amplificare în tensiune.
Rezistenţele de intrare şi de ieşire nu se modifică. De asemenea, PSF-ul tranzistorului nu se
modifică întru-cât circuitul de polarizare rămâne acelaşi.

Figura 9. Etaj de amplificare în conexiunea Sursă Comună – varianta modificată.

2. Analiza funcţionării amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Circuitul echivalent în regim variabil de semnal mic al amplificatorului este prezentat în Figura
10.

210
 Figura 10. Circuitul echivalent în regim variabil de semnal mic al amplificatorului.

Amplificarea în tensiune

Factorul de amplificare în tensiune al amplificatorul izolat cu bornele de ieşire lăsate în gol (i0=0)
se determină pe baza formulei

V
AV = o 13.15
Vi

calculată pe circuitul din Figura 11, care este circuitul din Figura 10, în care s-a ţinut cont de
condiţia i0=0.

Figura 11. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în tensiune al amplificatorului izolat, cu
bornele de ieşire în gol.

211
Vo se determină în funcţie de Vgs aplicând legea lui Ohm pe rezistenţa RD. Curentul care trece prin
rezistenţa RD este cel generat de generatorul de curent comandat şi are valoarea gm×Vgs. Totodată,
se remarcă faptul că acest curent are sensul invers prin rezistenţa RD, faţă de referinţa
considerată pentru tensiunea Vo. Rezultă:

Vo = −g m ⋅ Vgs ⋅ RD 13.16.a

Vi se determină în funcţie de Vgs aplicând TK2 pe bucla compusă din elementele vi, Vgs şi RS,
observând că prin rezistenţa RS trece curentul de valoare gm×Vgs generat de generatorul de curent
comandat. Deci:

− Vi + Vgs + g m ⋅ Vgs ⋅ RS = 0 ⇒ Vi = [ ( 1 + g m ) ⋅ RS ] ⋅ Vgs 13.16.b

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 13.15, valoarea factorului de amplificare în
tensiune a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în gol, se poate calcula cu relaţia:

g m ⋅ RD
AV = − 13.16.c
( 1 + g m ) ⋅ RS

Deoarece panta gm a tranzistorului este mult mai mare decât unitatea, relaţia de mai sus se poate
simplifica, astfel încât factorul de amplificare în tensiune a amplificatorului izolat, cu bornele de
ieşire în gol, se poate calcula cu relaţia:

R
AV = − D 13.16.d
RS

Tensiunea de ieşire vo este defazată faţă de tensiunea de intrare vi cu 1800, iar modulul
amplificării în tensiune este mult mai mic decât cel al amplificatorului precedent, în mod uzual
mai mic decât 10 deoarece, cât trebuie să fie raportul rezistenţelor din drenă şi sursă, pentru ca
tranzistorul MOS să fie polarizat în regiunea de saturaţie.

3. Pierderile de tensiune la bornele amplificatorului

212
Deoarece rezistenţele de intrare, respectiv de ieşire ale amplificatorului nu se modifică faţă de
varianta precedentă, pierderile de tensiune la bornele amplificatorului rămân aceleaşi ca cele
existente la primul amplificator.

Amplificatoare de semnal mic cu tranzistoare MOS – partea 2

Etaj de amplificare în conexiunea Drenă Comună

1. Schema de bază

Schema uzuală a amplificatorului este prezentată în Figura 1.

Figura 1. Etaj de amplificare elementar în conexiunea Drenă Comună.

213
 Figura 2. Conectarea amplificatorului la circuitele externe.

Pentru acest tip de amplificator, semnalul de intrare se aplică în grila tranzistorului, iar
ieşirea se ia din sursa tranzistorului.

În Figura 2 se prezintă modul în care este conectat etajul de amplificare la circuitele externe.

În continuare se va analiza funcţionarea amplificatorului în regim de curent continuu,

respectiv în regim variabil de semnal mic.

2. Analiza funcţionării amplificatorului în regim de curent continuu.

Scop: determinarea circuitului de polarizare şi calcularea PSF-ului tranzistorului.

Determinarea circuitului de polarizare este realizată prin modificarea circuitului prezentat în

Figura 2, conform celor 2 reguli prezentate în cursul 10. După aplicarea acestor modificări, rezultă
circuitul de polarizare din Figura 3.

214
 Figura 3. Circuitul de polarizare.

Circuitul de polarizare rezultat în Figura 3 este circuitul de polarizare cu divizor rezistiv în grilă
pentru care RD este înlocuită cu un fir, prezentat în cursul Circuite de Polarizare pentru
tranzistoare. Din acest motiv, PSF-ul tranzistorului este descris de următoarele relaţii (preluate
din cursul respectiv, adaptate pentru RD=0):

ID = .......... .. 14.1.a

VDS = VDD − ID ⋅ RS 14.1.b

unde:

RG1
VGG = ⋅ VDD 14.1.c
RG1 + RG 2

RG1 ⋅ RG 2
RG = 14.1.d
RG1 + RG 2

Se reaminteşte faptul că, pentru ca tranzistorul MOS să funcţioneze în regiunea de saturaţie –

singura în care acesta poate amplifica liniar semnalele, valorile tensiunilor VGS şi VDS calculate în
PSF trebuie să satisfacă condiţiile:

VGS > VTH si VDS > VGS − VTH 14.2

215
OBSERVAŢIE: în locul circuitului de polarizare ales în acest exemplu, se poate utiliza oricare alt
circuit de polarizare, cu condiţia ca acesta să asigure un PSF care satisface condiţia 14.2.

3. Analiza funcţionării amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Scop: calcularea parametrilor de semnal mic ai amplificatorului.

Determinarea circuitului echivalent în regim variabil de semnal mic al amplificatorului este

realizată prin modificarea circuitului prezentat în Figura 1, conform celor 3 reguli prezentate în
cursul 10. După aplicarea acestor modificări, rezultă circuitul echivalent din Figura 4. În circuitul
echivalent din Figura 4, panta gm a tranzistorului MOS se determină cu relaţia (prezentată în
cursul 10):

g m = 2 ⋅ k ⋅ ID unde [ g m ] = mA 14.3
V

În relaţia 14.3, curentul ID (exprimat în mA) este curentul din PSF al tranzistorului MOS.

În Figura 4, rezistenţa RG reprezintă rezistenţa echivalentă a lui RG1 conectat în paralel cu RG2.

Figura 4. Circuitul echivalent al amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Calculul rezistenţei Ri de intrare a amplificatorului

216
Rezistenţa de intrare Ri are aceeaşi valoare cu cea a amplificatorului în Sursă Comună deoarece,
la intrare, circuitul din Figura 4 este identic cu circuitul echivalent al amplificatorului în Sursă
Comună. Deci, rezistenţa de intrare a amplificatorului este:

RG 1 ⋅ RG 2
Ri = RG unde RG = 14.4
RG1 + RG 2

Pentru polarizarea corectă a tranzistorului, rezistenţa echivalentă RG se alege de ordinul zecilor de

kiloohmi, de unde rezultă că rezistenţa de intrare în amplificator este de valoare mare. Astfel,
pierderile de tensiune la intrare vor fi neglijabile, iar de curent mari.

Calculul rezistenţei Ro de ieşire a amplificatorului

Rezistenţa de ieşire Ro se determină pe baza circuitului de calcul din Figura 5, cu relaţia:

V
Ro = t 14.5
It

Figura 5. Circuitul de calcul al rezistenţei Ro.

Tensiunea Vt în funcţie de Vgs se determină aplicând TK2 pe bucla compusă din Vt Vgs şi
scurtcircuitul de la bornele de intrare:

217
 − Vt − Vgs = 0 ⇒ Vt = −Vgs 14.6.a

Curentul It în funcţie de Vgs se determină aplicând TK1, unde curentul prin RS se exprimă prin
Legea lui Ohm, în care se ţine cont şi de relaţia 14.6.a:

Vt  1 
It + g m ⋅ Vgs = ⇒ It = − g m +  ⋅ Vgs 14.6.b
RS  RS 

Înlocuind rezultatele de mai sus în formula de calcul 14.5, rezultă că rezistenţa de ieşire a
amplificatorului se determină cu relaţia:

1
Ro =
1 14.6.c
gm +
RS

Deoarece valoarea numitorului este mare pentru valori uzuale ale rezistenţelor amplificatorului,
rezultă că rezistenţa de ieşire are o valoare mică, de ordinul zecilor-sutelor de ohmi.

Amplificarea în tensiune

Capacitatea de a amplifica în tensiune a amplificatorului este descrisă de factorul de amplificare

în tensiune, determinat pentru cazul în care amplificatorul este izolat de alte circuite externe
(circuitele externe nu sunt conectate la amplificator), iar bornele sale de ieşire sunt menţinute în
gol (io=0). Prin definiţie, factorul de amplificare în tensiune a amplificatorului izolat (cu bornele de
ieşire în gol) se determină pe baza formulei

V
AV = o 14.7
Vi

calculată pe circuitul din Figura 6.

218
 Figura 6. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în tensiune pentru amplificatorul izolat, cu
bornele de ieşire în gol.

Vo se determină în funcţie de Vgs aplicând legea lui Ohm pe rezistenţa RS. În condiţiile în care
curentul io este egal cu zero, curentul care trece prin rezistenţa RD este chiar cel generat de
generatorul de curent comandat şi are valoarea gm×Vgs. Totodată, se remarcă faptul că sensul
acestui curent coincide cu referinţa considerată pentru tensiunea Vo. Rezultă:

Vo = g m ⋅ Vgs ⋅ RD 14.8.a

Vi se determină în funcţie de Vgs aplicând TK2 pe bucla Vi, Vgs, Vo şi utilizând apoi relaţia 14.8.a:

− Vi + Vgs + Vo = 0 ⇒ Vi = ( 1 + g m ⋅ RD ) ⋅ Vgs 14.8.b

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 14.7, valoarea factorului de amplificare în
tensiune a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în gol se poate calcula cu relaţia:

g m ⋅ RD
AV = 14.8.c
1 + g m ⋅ RD

La numitorul relaţiei de mai sus, produsul gm×RD este mult mai mare decât unitatea, astfel încât
valoarea factorului de amplificare în tensiune a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în gol
se poate calcula cu relaţia:

219
 AV = 1 14.8.d

Semnul “+”din faţa relaţiei 14.8.d indică un defazaj de 00 între tensiunea de ieşire vo şi cea de
intrare vi, iar modulul unitar al relaţiei indică faptul că cele două tensiuni au aceeaşi amplitudine,
astfel, acestea sunt identice. Din acest motiv, acest amplificator se mai numeşte şi “repetor pe
sursă” şi are acelaşi rol ca şi repetorul pe emitor = adaptor de impedanţe.

Amplificarea în curent

Capacitatea de a amplifica în curent a amplificatorului este descrisă de factorul de amplificare în

curent, determinat determinat pentru cazul în care amplificatorul este izolat de alte circuite
externe, iar bornele sale de ieşire sunt scurtcircuitate (vo=0). Prin definiţie, factorul de amplificare
în curent a amplificatorului izolat (cu bornele de ieşire în scurtcircuit) se determină pe baza
formulei

I
AI = o 14.9
Ii

calculată pe circuitul din Figura 7.

Figura 7. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în curent pentru amplificatorul izolat, cu bornele
de ieşire în scurtcircuit.

220
Io se determină în funcţie de Vgs observând că rezistenţa RS este scurtcircuitată. Fiind
scurtcircuitată, tensiunea pe aceasta este zero şi conform Legii lui Ohm, prin RS curentul va fi
zero. În aceste condiţii, pe baza TK1, rezultă că:

Io = −g m ⋅ Vgs 14.10.a

Ii se determină în funcţie de Vgs aplicând TK2 pe bucla compusă din RG, Vgs şi scurtcircuitul de la
bornele de ieşire şi legea lui Ohm pe rezistenţa echivalentă RG:

Vgs
− Ii ⋅ RG + Vgs = 0 ⇒ Ii = − 14.10.b
RG

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 14.9, valoarea factorului de amplificare în
curent a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în scurtcircuit se poate calcula cu relaţia:

AI = −g m ⋅ RG 14.10.c

Din relaţia de mai sus, se remarcă faptul că modulul factorului de amplificare în curent al acestui
amplificator este identic cu cela al amplificatorului în conexiunea Sursă Comună.

5. Pierderile de semnal la bornele amplificatorului

Evaluarea pierderilor de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului

Sunt aceleaşi ca cele ale amplificatorului în conexiunea Sursă Comună.

Evaluarea pierderilor de curent la bornele de semnal ale amplificatorului

Valoarea factorului de amplificare în curent AIg a amplificatorului furnizează o imagine clară

asupra pierderilor de curent la bornele de semnal ale amplificatorului. Acesta se poate calcula
conform procedurii indicate în cursul 05, paragraful 07. Din acest motiv, parametrul AIg se poate
determina cu ajutorul relaţiei 5.17.c, din cursul 05, particularizată pentru cazul analizei
amplificatorului în domeniul frecvenţelor medii (când impedanţele se transformă în rezistenţe).
Ţinând cont de rezultatele obţinute în cadrul analizei amplificatorului în conexiunea Sursă
Comună, relaţia 5.17.c devine:

221
  1 
 
 gm + 1 
 Rg   R 
AIg = AI ⋅  ⋅ S
14.11
 Rg + RG   1 
   + RL 
g + 1 
 m R 
 S 

Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia originală a lui Zi cu rezultatul din relaţia
14.5.b şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 14.6.c.

Pentru diminuarea pierderilor de curent la intrarea, respectiv la ieşirea amplificatorului,

amplificatorul trebuie astfel proiectat încât rezistenţa de intrare şi rezistenţa de ieşire a acestuia
să satisfacă următoarele condiţii:

1
RG << Rg si >> RL
1 14.14
gm +
RS

Numai în acest caz, AIg → AI

Deci în aceste condiţii pierderile de curent ar fi eliminate. Ambele condiţii sunt greu de îndeplinit,
rezultă că amplificatorul va avea pierderi de curent mari la bornele de semnal.

222
Etaj de amplificare în conexiunea Grilă Comună

Schema uzuală a amplificatorului este prezentată în Figura 8.

Figura 8. Etaj de amplificare elementar în conexiunea Grilă Comună.

223
 Figura 9. Conectarea amplificatorului la circuitele externe.

Pentru acest tip de amplificator, semnalul de intrare se aplică în sursa tranzistorului, iar
ieşirea se ia din drena tranzistorului.

În Figura 9 se prezintă modul în care este conectat etajul de amplificare la circuitele externe.

În continuare se va analiza funcţionarea amplificatorului în regim de curent continuu,

respectiv în regim variabil de semnal mic.

2. Analiza funcţionării amplificatorului în regim de curent continuu.

Scop: determinarea circuitului de polarizare şi calcularea PSF-ului tranzistorului.

Determinarea circuitului de polarizare este realizată prin modificarea circuitului prezentat în

Figura 9, conform celor 2 reguli prezentate în cursul 10. După aplicarea acestor modificări, rezultă
circuitul de polarizare utilizat pentru polarizarea tranzistorului în cadrul amplificatorului în Sursă
Comună, deci calculul PSF-ului tranzistorului este realizat după relaţiile 13.1.a – 13.1.d di cursul
precedent.

3. Analiza funcţionării amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Scop: calcularea parametrilor de semnal mic ai amplificatorului.

224
Determinarea circuitului echivalent în regim variabil de semnal mic al amplificatorului este
realizată prin modificarea circuitului prezentat în Figura 8, conform celor 3 reguli prezentate în
cursul 10. După aplicarea acestor modificări, rezultă circuitul echivalent din Figura 10. În
circuitul echivalent din Figura 4, panta gm a tranzistorului MOS se determină cu relaţia

g m = 2 ⋅ k ⋅ ID .

În Figura 10, rezistenţa RG reprezintă rezistenţa echivalentă a lui RG1 conectată în paralel cu RG2.

Figura 10. Circuitul echivalent al amplificatorului în regim variabil de semnal mic.

Calculul rezistenţei Ri de intrare a amplificatorului

Rezistenţa de intrare Ri se calculează pe un circuit de calcul determinat conform procedeului

descris pentru amplificatorul cu tranzistor bipolar în conexiunea Emitor Comun. După
parcurgerea indicaţiilor respective, circuitul de calcul a lui Ri arată ca în Figura 11. Rezistenţa Ri
se determină cu relaţia:

V
Ri = t 14.15
It

225
 Figura 11. Circuitul de calcul al rezistenţei Ri.

Relaţia dintre Vt şi Vgs se poate determina aplicând TK2 pe bucla Vt şi RS. Astfel:

− Vt − Vgs = 0 ⇒ Vt = −Vgs 14.16.a

It se determină în funcţie de Vgs aplicând TK1 şi legea lui Ohm pe rezistenţa RS:

 Vgs 
It = − g m ⋅ Vgs +  14.16.b
 R S 

Introducând rezultatele de mai sus în relaţia 14.15, rezultă că rezistenţa de intrare a

amplificatorului se poate calcula cu formula:

1
Ri =
1 14.16.c
gm +
RS

Deoarece valoarea numitorului este mare pentru valori uzuale ale rezistenţelor amplificatorului,
rezultă că rezistenţa de intrare are o valoare mică, de ordinul zecilor-sutelor de ohmi.

Calculul rezistenţei Ro de ieşire a amplificatorului

Rezistenţa de ieşire Ro se determină pe baza circuitului de calcul din Figura 12, cu relaţia:

226
 V
Ro = t 14.17
It

Figura 12. Circuitul de calcul al rezistenţei Ro.

Se remarcă faptul că, datorită scurtcircuitării bornelor de intrare, amplitudinea Vgs este egală cu
zero, curentul generat de generatorul comandat devine la rândul său zero (curentul are valoarea
gm×Vgs), deci circuitul de calcul al rezistenţei Ro devine cel din dreapta. Aplicând TK2 pe bucla
compusă din RD şi Vt rezultă:

− Vt + RD ⋅ It = 0 14.18.a

De unde rezultă formula de calcul a rezistenţei de ieşire a amplificatorului:

Ro = RD 14.18.b

Rzistenţa RD se alege de ordinul kiloohmilor, de unde rezultă că rezistenţa de ieşire are o valoare
medie, care generează pierderi de semnal la ieşirea amplificatorului, indiferent dacă acesta este o
tensiune sau un curent.

Amplificarea în tensiune

Factorul de amplificare în tensiune a amplificatorului izolat (cu bornele de ieşire în gol) se

determină pe baza formulei

227
 V
AV = o 14.18
Vi

calculată pe circuitul din Figura 13.

Figura 13. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în tensiune pentru amplificatorul izolat, cu
bornele de ieşire în gol.

Vo se determină în funcţie de Vgs aplicând legea lui Ohm pe rezistenţa RD. În condiţiile în care
curentul io este egal cu zero, curentul care trece prin rezistenţa RD este chiar cel generat de
generatorul de curent comandat şi are valoarea gm×Vgs. Totodată, se remarcă faptul că sensul
acestui curent este invers faţă de referinţa considerată pentru tensiunea Vo. Rezultă:

Vo = −g m ⋅ Vgs ⋅ RD 14.19.a

Vi se determină în funcţie de Vgs observând că sunt egale, dar de semn opus:

Vi = −Vgs 14.19.b

Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 14.18, valoarea factorului de amplificare în
tensiune a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în gol se poate calcula cu relaţia:

AV =g m ⋅ RD 14.19.c

228
Semnul “+”din faţa relaţiei 14.19.c indică un defazaj de 00 între tensiunea de ieşire vo şi cea de
intrare vi, iar modulul amplificării este acelaşi cu cel obţinut pentru amplificatorul în Sursă
Comună.

Amplificarea în curent

Factorul de amplificare în curent a amplificatorului izolat (cu bornele de ieşire în scurtcircuit) se

determină pe baza formulei

I
AI = o 14.20
Ii

calculată pe circuitul din Figura 14.

Figura 14. Circuitul de calcul pentru factorul de amplificare în curent pentru amplificatorul izolat, cu
bornele de ieşire în scurtcircuit.

Io se determină în funcţie de Vgs observând că rezistenţa RD este scurtcircuitată. Fiind

scurtcircuitată, tensiunea pe aceasta este zero şi conform Legii lui Ohm, prin RD curentul va fi
zero. În aceste condiţii, pe baza TK1, rezultă că:

Io = g m ⋅ Vgs 14.21.a

Ii se determină în funcţie de Vgs aplicând TK1 şi apoi legea lui Ohm pe rezistenţa RS:

 Vgs 
I i = − g m ⋅ Vgs +  14.21.b
 RS 

229
Înlocuind rezultatele de mai sus în relaţia de calcul 14.20, valoarea factorului de amplificare în
curent a amplificatorului izolat, cu bornele de ieşire în scurtcircuit se poate calcula cu relaţia:

gm
AI = −
1 14.21.c
gm +
RS

În relaţia de mai sus, pentru valorile uzuale ale rezistenţelor amplificatorului, numitorul este
dominat de valoarea lui gm, de unde rezultă că factorul de amplificare în curent a amplificatorului
izolat, cu bornele de ieşire în scurtcircuit se poate calcula cu relaţia:

AI = −1 14.21.d

din care se remarcă faptul că acest tip de amplificator nu amplifică în curent.

5. Pierderile de semnal la bornele amplificatorului

Evaluarea pierderilor de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului

Valoarea factorului de amplificare în tensiune AVg a amplificatorului furnizează o imagine clară

asupra pierderilor de tensiune la bornele de semnal ale amplificatorului. Acesta se poate calcula
conform procedurii indicate în cursul 05, paragraful 07. Din acest motiv, parametrul AVg se poate
determina cu ajutorul relaţiei 5.13.c, din cursul 05, particularizată pentru cazul analizei
amplificatorului în domeniul frecvenţelor medii (când impedanţele se transformă în rezistenţe).
Ţinând cont de rezultatele obţinute în cadrul analizei amplificatorului în conexiunea Sursă
Comună, relaţia 5.13.c devine:

230
  1 
 
 gm + 1 
 RS   RL 
AVg = AV ⋅ 
1  ⋅  R + R  14.22
 Rg +   D L
 1 
 gm + 
 RS 

Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia originală a lui Zi cu rezultatul din relaţia
14.16.c şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 14.18.b.

Pentru diminuarea pierderilor de tensiune la intrarea, respectiv la ieşirea amplificatorului,

amplificatorul trebuie astfel proiectat încât rezistenţa de intrare şi rezistenţa de ieşire a acestuia
să satisfacă următoarele condiţii:

1
>> Rg si RD << RL
1 14.23
gm +
RS

Numai în acest caz, AVg → AV

Deci, în aceste condiţii, pierderile de tensiune la bornele de semnale ale amplificatorului ar putea
fi eliminate. Prima condiţie, care se referă la rezistenţa de intrare, poate fi foarte greu datorită
valorii mici a rezistenţei de intrare a acestui amplificator, deci vor exista pierderi semnificative de
tensiune la bornele de intrare ale acestui amplificator. A doua condiţie, care se referă la rezistenţa
de ieşire, poate fi sarisfăcută doar pentru rezistenţe de sarcină de valori mari, pentru că o valoare
mică pentru RD scade amplificarea în tensiune a amplificatorului.

Evaluarea pierderilor de curent la bornele de semnal ale amplificatorului

Valoarea factorului de amplificare în curent AIg a amplificatorului furnizează o imagine clară

asupra pierderilor de curent la bornele de semnal ale amplificatorului. Acesta se poate calcula
conform procedurii indicate în cursul 05, paragraful 07. Din acest motiv, parametrul AIg se poate
determina cu ajutorul relaţiei 5.17.c, din cursul 05, particularizată pentru cazul analizei

231
amplificatorului în domeniul frecvenţelor medii (când impedanţele se transformă în rezistenţe).
Ţinând cont de rezultatele obţinute în cadrul analizei amplificatorului în conexiunea Sursă
Comună, relaţia 5.17.c devine:

 
 
 
 Rg   RD 
AIg = AI ⋅ 
1  ⋅  R + R  14.24
 Rg +   D L
 1 
 gm +
 RS 

Această relaţie s-a obţinut prin înlocuirea în relaţia originală a lui Zi cu rezultatul din relaţia
14.16.c şi a lui Zo cu rezultatul obţinut în relaţia 14.18.b.

Pentru diminuarea pierderilor de curent la intrarea, respectiv la ieşirea amplificatorului,

amplificatorul trebuie astfel proiectat încât rezistenţa de intrare şi rezistenţa de ieşire a acestuia
să satisfacă următoarele condiţii:

1
<< Rg si RD >> RL
1 14.25
gm +
RS

Numai în acest caz, AIg → AI

Deci în aceste condiţii pierderile de curent ar fi eliminate. Prima condiţie poate fi îndeplinită foarte
uşor, deci pierderile de curent de la bornele de intrare ale acestui amplificator vor fi neglijabile. A
doua condiţie, care se referă la rezistenţa de ieşire, poate fi sarisfăcută doar pentru rezistenţe de
sarcină de valori mici, pentru că o valoare mare pentru RD poate determina ieşirea tranzistorului
MOS din regiunea de saturaţie.

232