Antichitatea 2

Troia

(greaca veche Τροία Troia, şi Ίλιον Ilion; latină: Troia, Ilium) este un oraş
legendar, locul unde s-a desfăşurat Războiul Troian, aşa cum este descris în
Ciclul războaielor troiene, în special în Iliada, unul dintre cele două poeme epice
atribuite lui Homer.

Astăzi, este numele unui sit arheologic,
localizarea tradiţională a Troiei homerice,
în turcă Truva, la Hisarlık ( 39°58′N
26°13′E) în Anatolia, aproape de coastă, în
Provincia Çanakkale de astăzi, în nord-
vestul Turciei, la sud-vest de strâmtoarea
Dardanele sub Muntele Ida.
Un oraş nou, Ilium a fost fondat pe acest
loc în timpul domniei împăratului roman
Augustus. A înflorit până la fondarea
Constantinopolului, şi a intrat treptat în
declin în perioada bizantină.
În anii 1870 arheologul german Heinrich
Schliemann a făcut săpături în zonă. Alte
cercetări au adus la iveală existenţa a mai
multe oraşe, construite succesiv unul peste
altul. Unul dintre primele oraşe (Troia VII)
este de obicei identificat cu Troia
homerică. Această identitate este disputată,
însă situl a fost identificat cu succes ca
fiind locul unde s-a aflat oraşul numit
Wilusa în textele hittite; Ilion (care provine
din Wilion scris cu digamma) ar fi
transliterarea grecească a acelui nume.

Troia legendară
Povestea troienilor îşi are originea în
mituri şi legende. În conformitate cu
mitologia greacă, troienii erau vechii
locuitori ai oraşului Troia din Troada, în
Asia Mică, (astăzi Turcia). (Deşi aflată în
Asia, Troia este prezentată în legende ca
făcând parte din cultura greacă de oraşe-
state) Troia era renumită pentru bogăţiile
sale, obţinute de pe urma comerţului
maritim cu occidentul şi orientul, pentru
hainele luxoase, producţia de fier şi
zidurile defensive masive.

Hartă a Troadei

1
 Familia regală troiană îi
are la origine pe Electra şi
Zeus, părinţii lui
Dardanus. Dardanus,
fondatorul legendar al
Troiei, care, în
conformitate cu miturile
greceşti era originar din
Arcadia, însă în
conformitate cu tradiţiile
romane provenea din
Italia, a ajuns în Asia
Mică din insula
Samothrace, unde l-a
întâlnit pe Teucrus.
Aceasta era el însuşi un
colonist din Attica, şi l-a
tratat cu respect pe
Dardanus. În cele din
urmă, aceasta s-a căsătorit
cu una din fiicele lui
Teucrus, şi a fondat
Dardania (condusă mai
târziu de Aeneas). La
moartea lui Dardanus,
regatul a trecut în mâinile
nepotului său Tros, care
şi-a numit oamenii troieni,
şi ţara Troada, după
numele său. Ilus, fiul lui
Tros, a fondat oraşul
Ilium (Troia) numit după
numele său. Zeus i-a dat
lui Ilus Palladiumul.
Poseidon şi Apollo au
construit zidurile şi
fortificaţiile din jurul
Troiei pentru Laomedon,
fiul lui Ilus cel tânăr.
Când Laomedon a refuzat
În Iliada, aheii şi-au
instalat tabăra în apropiere
de râul Scamandru (astăzi
Karamenderes), unde
atinseseră ţărmul. Oraşul
să plătească, Poseidon a
inundat teritoriul, cerând
sacrificiul Hesionei unui
monstru marin.
Cu o generaţie înainte de
Războiul Troian, Heracles
a cucerit Troia şi l-a ucis
pe Laomedon şi pe fiii săi,
cu excepţia tânărului
Priam. Priam a devenit
mai târziu rege. În timpul
domniei sale, grecii
micenieni au invadat şi au
cucerit Troia în timpul
Războiului Troian
(considerat a fi avut loc
între 1193 î.Hr. şi 1183
î.Hr.). Maxienii erau un
trib din vestul Libiei care
au afirmat că erau
descendenţi ai troienilor,
în conformitate cu
scrierile lui Herodot.
Navele troiene au fost
transformate în naiade,
care s-au bucurat văzând
rămăşiţele navei lui Ulise.
Stăpânirea troiană asupra
Asiei Mici a fost înlocuită
de dinastia Heraklizilor de
la Sardis care a condus
timp de 505 ani, până la
Candaules. Ionienii,
cimerienii, frigienii,
milesienii din Sinope, şi
Lidia au intrat în Asia
Mică. Persienii au invadat
în 546 î.Hr..
Troia homerică
Troia se afla pe o colină,
dincolo de câmpia
Scamadrului, unde au
avut loc bătăliile
Războiului Troian. Astăzi,
Printre cei mai cunoscuţi
troieni se numără:
Dardanus (fondatorul
Troiei), Laomedon,
Ganimede, Priam, Paris,
Hector, Teucrus, Aesacus,
Oenone, Titonus,
Antigona, Memnon,
Coritus, Aeneas, Brutus,
şi Elimus. Kapis,
Boukolion, Aisakos, şi
Paris erau prinţi troieni
care aveau naiade ca soţii.
Printre aliaţii troienilor se
numără licienii şi
amazoanele.
Muntele Ida ("Muntele
Zeiţei") din Asia Mică,
este locul unde Zeus l-a
răpit pe Ganimede, unde
Anhise a fost sedus de
către Afrodita, unde
Afrodita l-a născut pe
Aeneas, unde Paris a trăit
ca păstor, unde trăiau
nimfele, unde a avut loc
"Judecata lui Paris", de
unde zeii greci priveau
Războiul Troian, unde
Hera i-a distras atenţia lui
Zeus suficient timp pentru
a permite ocuparea Troiei,
şi unde Aeneas şi oamenii
săi sau odihnit în timp ce
îi aşteptau pe greci să
plece.
oraşul antic se află la circa
15 km de coastă, dar
acum 3000 de ani, gura de
vărsare a râului
Scamandru se afla cu 5
2
km mai în interior, într-un
mic golf care a fost
umplut cu aluviuni.
În afară de Iliada, mai
există referinţe la Troia şi
în cealaltă operă atribuită
lui Homer, Odiseea,
precum şi în alte opere ale
literaturii greceşti antice.
Legenda homerică a
Troiei a fost elaborată de
poetul roman Virgiliu în
opera sa Eneida. Grecii şi
romanii nu disputau
autenticitatea istorică a
Războiului Troian, şi
identificarea Troiei
homerice cu cetatea din
Anatolia. Alexandru cel
Mare, spre exemplu, a
vizitat acest loc în 334
î.Hr. şi a făcut sacrificii la
mormintele presupuse ale
eroilor homerici Ahile şi
Patrocle.
Istoricii antici greci
considerau că Războiul
Troian a avut loc în
secolele al XII-lea, al
XIII-lea sau al XIV-lea
î.Hr.: Eratostene în anul
1184 î.Hr., Herodot prin
1250 î.Hr., iar, Douris în
1334 î.Hr.
În noiembrie 2001,
geologii John C. Kraft de
la Universitatea Delaware
şi John V. Luce de la
Trinity College, Dublin au
prezentat rezultatele (vezi
[1], [2], & [3]) unor studii
privind geologia regiunii,
care începuseră din 1977.
Geologii au comparat
geologia din prezent cu
peisajele şi cu alte
elemente geografice
descrise în Iliada şi în alte
surse clasice, precum
Strabon. Conculziile lor
au fost că există o
corespondenţă accentuată
între localizarea Troiei aşa
cum a fost identificată de
Schliemann (şi alte
locaţii, precum tabăra
greacă), dovezile
geologice, şi descrierile
topologice şi ale bătăliilor
din Iliada.
Troia arheologică
Un mic număr de istorici
contemporani consideră
că Troia homerică nu s-a
aflat în Anatolia, ci în altă
parte, propunându-se ca
locaţii Anglia, Croaţia sau
Scandinavia. Aceste teorii
nu au fost acceptate de
majoritatea istoricilor.
Kenneth J. Dillon afirmă
[4] că troienii au fost la
origini un popor de stepă,
înrudiţi cu maghiarii.
După atacarea şi
distrugerea Imperiului
Hittit, au ajuns să
controleze Strâmtorile. În
timpul Războiului Troian,
grecii au folosit o blocadă
navală pentru a-i
împiedica pe troienii de
pe ţărmul european şi din
Lemnos să vină în
ajutorul Troiei. Odată cu
căderea oraşului, troienii
de pe ţărmul european au
plecat către nord,
devenind etruscii din
Italia.
3
 Hartă istorică a Troiei
Straturile de ruine din situl arheologic sunt numerotate Troia I – Troia IX, cu diferite
subdiviziuni:
• Troia I 3000-2600 (EB 1)
• Troia II 2600-2250 (EB 2)
• Troia III 2250-2100 (EB 3
[timpurie])
• Troia IV 2100-1950 ( EB 3
[mijlocie])
• Troia V: secolul al XX-lea î.Hr. –
secolul al XVIII-lea î.Hr. (EB 3
[târzie]).
• Troia VI: [secolul al XVII-lea –
secolul al XV-lea î.Hr..
• .
Troia I–V
Primul oraş a fost fondat în mileniul al III-
lea î.Hr. În timpul Epocii Bronzului, a
devenit un oraş comercial înfloritor,
localizarea sa permiţând un control
complet asupra strâmtorii Dardanele, prin
care orice navă trebuia să treacă pentru a
ajunge din Marea Egee în Marea Neagră.
Troia VI
Troia VI a fost distrusă în jurul anului 1300
î.Hr., probabil în urma unui cutremur. A
fost descoperit doar un singur vârf de
săgeată din această perioadă, şi nicio
rămăşiţă umană.
Troia VII
Stratul arheologic cunoscut sub numele de
Troia VIIa, datat, pe baza stilurilor
ceramicii, de la mijlocul, sau sfârşitul
secolului al XIII-lea î.Hr., este considerat
cel mai probabil candidat pentru oraşul
descris de Homer. Se pare că a fost distrus
de un război, şi există urmele unui
incendiu. Până la săpăturile din 1988,
problema era că Troia VII părea a fi un fort
din vârful unui deal, nu oraşul de
dimensiunile descrise de Homer, dar
• Troia VIh: sfârşitul Epocii
Bronzului, secolul al XIV-lea î.Hr.
• Troia VIIa: aprox. 1300 î.Hr. –
1190 î.Hr., cel mai probabil
candidat pentru Troia homerică.
• Troia VIIb1: secolul al XII-lea î.Hr.
• Troia VIIb2: secolul al XI-lea î.Hr.
• Troia VIIb3: pănî aprox. 950 î.Hr.
• Troia VIII: în jurul anului 700 î.Hr.
• Troia IX: Iliumul elenistic, secolul I
î.Hr
cercetări ulterioare, care au dus la
descoperirea unor întărituri ale oraşului,
sugerează un oraş de dimensiuni
considerabile.
Au fost descoperite unele rămăşiţe umane
în case şi pe străzi, şi, în apropiere de
întăriturile dinspre nord-vest, a fost
descoperit un schelet uman cu răni la
craniu şi o mandibulă ruptă. Trei vârfuri de
săgeată din bronz au fost descoperite, două
în fort şi unul în oraş. Totuşi, doar o mică
parte din oraş a fost excavată, iar
descoperirile nu sunt suficiente pentru a
indica un război, sau un dezastru natural
drept cauză a distrugerii oraşului.
Troia VIIb1 (aprox. 1120 î.Hr) şi Troia
VIIb2 (aprox. 1020 î.Hr) par să fi fost
distruse de incendii.
Troia IX
Ultimul oraş de pe acest sit arheologic a
fost Iliumul elenistic, fondat de romani în
timpul domniei împăratului Augustus, a
fost un oraş comercial important până la
desemnarea Constantinopolului drept
capitală a Imperiului Roman în secolul al
IV-lea. În perioada bizantină, oraşul a intrat
în decil, şi, în cele din urmă, a dispărut
4
.

Campanii arheologice
Schliemann Korfmann a murit la 11
august, 2005, şi, deoarece
Odată cu dezvoltarea istoriei critice moderne, Troia şi licenţa de excavaţii era pe
Războiul Troian au fost considerate ca fiind nişte legende. numele său, nu se ştia
Totuşi, în cursul a două campanii arheologice, (1871-1873 cum şi când vor fi reluate
şi 1878/1879), arheologul german Heinrich Schliemann a cercetările.
făcut săpături pe o colină numită de către turci Hisarlik în
apropiere de oraşul Chanak (Çanakkale) în nord-vestul Pernicka
Anatoliei. Aici, el a descoperit ruinele mai multor oraşe
antice, datând de la Epoca Bronzului până în perioada În vara anului 2006,
romană. Schliemann a considerat oraşul homeric Troia ca săpăturile au continuat
fiind unul dintre acestea, —iniţial Troia I, apoi Troia II— sub conducerea colegului
această identificare fiind în cea mai mare parte acceptată la lui Korfmann Ernst
acea vreme. Pernicka, cu o nouă
licenţă.[1]
Dörpfeld, Blegen
Dovezile hittite
După Schliemann, situl a fost excavat în continuare de
arheologul Wilhelm Dörpfeld (1893/1894) şi mai apoi Carl În anii 1920, istoricul
Blegen (1932-1938). Aceste săpături au arătat că existau cel elveţian Emil Forrer a
puţin nouă oraşe construite unul peste altul. afirmat că denumirile de
oraşe descoperite în
Korfmann textele hittite — Wilusa şi
Taruisa — ar trebui
În 1988 săpăturile au reînceput, fiind efectuate de o echipă identificate cu Ilium şi
de la Universitatea din Tübingen şi Universitatea din respectiv cu Troia. El a
Cincinnati, organizate de profesorul Manfred Korfmann. observat şi că numele
Problema statutului Troiei în lumea Epocii Bronzului a unui rege al Wilusei,
reprezentat un subiect de dezbatere aprig disputat între Alaksandus, menţionat
Korfmann şi istoricul de la Tübingen Frank Kolb în într-unul din textele
2001/2002. hittite, e similar numelui
prinţului Alexandros sau
În august 2003, după măsurători prin rezonanţă magnetică a Paris din Troia.
câmpiei de la baza fortului, a fost descoperit un şanţ adânc,
care a fost excavat dintre ruinele unui oraş grecesc şi roman Regele hittit Mursili al II-
ulterior. Rămăşiţele descoperite în şanţ au fost datate de la lea a scris, în jurul anului
sfârşitul epocii bronzului, perioada de timp în care se 1320 î.Hr., o scrisoare
presupune că a existat Troia homerică. Korfmann a afirmat regelui din Ahhiyawa,
că acest şanţ ar fi putut marca marginile unui oraş mult mai tratându-l ca pe un egal,
întins decât se bănuise până atunci. din care reieşea că Miletul
(Millawanda) era
S-au descoperit şi urmele unei bătălii, sub forma vârfurilor controlat de Ahhiyawa, şi
de săgeată descoperite în straturi care datează de la referindu-se şi la un
începutul secolului al XII-lea î.Hr. "episod Wilusa"
precedent, implicând

5
ostilităţi din partea Ahhiyawa. Acest popor a fost identificat un tunel cu apă la Wilusa,
cu grecii homerici (ahei). în timp ce un tunel cu apă
excavat de Korfmann,
Aceste identificări au fost respinse de majoritatea istoricilor, considerat înainte ca fiind
ca fiind improbabile, sau cel puţin neputând fi dovedite. roman, a fost datat în jurul
Trevor Bryce în 1998 a reluat acest aspect în cartea sa anului 2600 î.Hr.
Regatul Hittiţilor, citând descoperirea unei părţi a aşa-
numitei scrisori Manapa-Tarhunda, care se referă la regatul Identificarea Wilusei cu
Wilusa, ca aflându-se dincolo de ţinutul Seha (cunoscut în Troia arheologică şi a
acea perioadă ca fiind râul Caicus), şi în apropiere de ţara aheilor cu Ahhiyawa
Lazpa (Insula Lesbos). rămân controversate, dar
au câştigat suficientă
Dovezile recente aduc greutate ipotezei că Wilusa se popularitate în anii 1990
identifică cu Troia arheologică. Textele hittite menţionează pentru a fi luate serios în
seamă

Ilionul homeric şi Wilusa istorică

Evenimentele descrise în
Iliada lui Homer, chiar
dacă ar fi bazate pe
evenimente istorice care
au precedat compunerea
ei cu circa 450 de ani, nu
va putea fi niciodată
identificată complet cu
faptele istorice sau
arheologice, chiar dacă a
existat un oraş din Epoca
Bronzului în locul numit
astăzi Troia, şi chiar dacă
acel oraş a fost distrus de
un incendiu sau într-un
război în jurul aceleiaşi
date ca cea estimată
pentru Războiul Troian.
În situl arheologic nu s-a
descoperit nicio inscripţie
sau alt obiect care să identifice clar oraşul din Epoca
Bronzului. Acest lucru se datorează probabil planificării
fostului fort în timpul construcţiei Iliumului elenistic (Troia
IX), fiind distruse părţile care cel mai probabil conţineau
arhivele oraşului. A fost descoperit un singur sigiliu al unui
scrib luvian într-una dintre case, dovedind existenţa
corespondenţei scrise în oraş, însă nu s-a păstrat niciun text.
Geografia Imperiului Hittit aşa cum este cunoscută astăzi
indică că acest oraş corespunde oraşului numit Wilusa.
Chiar dacă acest lucru ar fi acceptat, nu reprezintă o dovadă
indisputabilă a identificării cu (W)ilionul homeric.
Numele Wilion sau Troia nu apare în niciun text grecesc din
perioada miceniană. Grecii micenieni din secolul al XIII-lea
î.Hr. au colonizat Grecia şi Creta şi abia începuseră
incursiunile în Anatolia, stabilindu-şi un cap de pod în Milet
(Millawanda). Wilusa istorică era unul dintre teritoriile
Arzawa, în alianţă cu Imperiul Hittit, iar referinţele scrise la
acest oraş sunt de aşteptat mai degrabă în corespondenţa
hittită decât în arhivele palatelor miceniene.

Statutul Iliadei

Disputa legată de devine mai clar că nu e o problemă de da sau nu, ci o

autenticitatea istorică a
Iliadei a fost uneori foarte
intens dezbătută. Cu cât se
ştie mai mult depre istoria
Epocii Bronzului, cu atât
estimare a cât de multă informaţie istorică există la Homer.
Iliada nu este cronica unui război, ci o poveste de
psihologie, furie, răzbunare şi moartea unor eroi individuali,
care presupune cunoaşterea prealabilă a Războiului Troian,
pentru a crea cadrul povestirii. Niciun istoric nu presupune

6
că evenimentele
individuale din poveste
(multe fiind centrate pe
intervenţia divinităţii)
reprezintă fapte istorice;
pe de altă parte, puţini
istorici pot afirma că
scenariul este complet
lipsit de elemente ale
perioadei miceniene: este
mai degrabă vorba de o estimare subiectivă a cât de aproape
de realitate este opera homerică.
Problema valorii istorice a Troiei lui Homer se loveşte de
aceleaşi obstacole cu Atlantida lui Platon. În ambele cazuri,
relatarea unui scriitor antic este văzută de unii ca fiind
adevărată, iar de alţii ca fiind mitologie sau ficţiune. Se pot
stabili unele conexiuni între ambele poveşti şi evenimente
sau locuri reale, dar aceste conexiuni sunt subiective şi
puternic influenţate de către cei care le fac.

Iliada ca legendă

Unii arheologi şi istorici susţin că niciunul dintre evenimentele prezentate de

Homer nu este un fapt istoric. Alţii acceptă că acestea s-ar putea sprijini pe unele
evenimente istorice, dat fără dovezi suplimentare, nu e posibilă separarea
mitologiei se realitate în relatările lui Homer.

În ultimii ani, istoricii au propus ipoteza că relatările lui Iliadei sugerează o

Homer reprezintă o sinteză a numeroase istorisiri greceşti vechime mai mare, ele
mai vechi a diferite asedii şi expediţii din timpul Epocii nepotrivindu-se ritmului
Bronzului, care au fuzionat în memoria colectivă a grecilor decât dacă ar fi fost scrise
în timpul Secolelor întunecate greceşti, care au urmat după în greaca miceniană,
prăbuşirea civilizaţiei miceniene. Din acest punct de vedere, sugerând o tradiţie poetică
nu a existat nicăieri un oraş numit Troia, numele derivând întinsă de-a lungul
de la o populaţie numită troies, care se afla probabil în Secolelor întunecate
Grecia centrală. Identificarea colinei de la Hisarlik cu Troia greceşti. Deşi Homer era
ar fi, prin urmare, mai târzie, ulterioară colonizării greceşti a ionian, Iliada reflectă
Asiei Mici din secolul al VIII-lea î.Hr. geografia cunoscută
grecilor micenieni,
Iliada ca fapt istoric dovedind cunoştinţe
detaliate legate de
Un alt punct de vedere este că Homer a avut acces continent, dar care nu se
întindeau şi asupra
la opere epice din cadrul unei tradiţii neîntrerupte,
insulelor ionieene din
veche de 500 de ani, din perioada miceniană. La Anatolia, lucru care
originea poemului ar sta, din acest punct de vedere, sugerează că Iliada
o campanie istorică care a avut loc la începutul reproduce o relatare a
declinului civilizaţiei miceniene. unor evenimete transmise
prin tradiţie, cărora
În această periadă a fost adăugat mult material legendar, autorul nu le-a adăugat
însă ar trebui să existe dovezi arheologice sau textuale propriile sale cunoştinţe
corespunzând evenimentelor la care se face referire în geografice.
Iliada. Un asemenea cadru istoric oferă o explicaţie
credibilă pentru cunoştinţele geografice referitoare la Troia
(care totuşi ar fi putut fi obţinute de Homer şi în alt mod,
prin vizitarea ruinelor oraşului) precum şi pentru alte Turismul
elemente din poem (în special detaliatul Catalog al
Navelor). Din punct de vedre lingvistic, unele versuri ale

7
Astăzi, un oraş turcesc numit Truva se află în apropierea mult timp, situl a fost
sitului arheologic, oraş care s-a dezvoltat în ultimii ani, nepăzit sau păzit
datorită turiştilor. Situl arheologic este denumit oficial Troia necorespunzător, şi a fost
de către guvernul turc, şi apare pe majoritatea hărţilor sub jefuit temeinic.
acest nume.

Un mare număr de turişti vizitează situl în fiecare an,

majoritatea venind cu Povestea Troiei a fost atât
de cunoscută în perioada
autobuzul de la Istanbul sau cu feribotul de la Çanakkale, romană şi cea medievală,
cel mai apropiat oraş important aflat la circa 50 km spre încât a fost folosită ca
nord-est. Vizitatorul vede un sit foarte comercial, cu un cal sursă pentru diferite
de lemn mare ,construit ca teren de joacă pentru copii, apoi legende ale originii
magazine şi un muzeu. Situl arheologic însuşi este, aşa cum naţionale. Cea mai
a afirmat recent un scriitor, o "ruină a unei ruini", fiind cunoscută este fără
frecvent excavat, şi deoarece metodele arheologice ale lui îndoială cea a lui Virgiliu
Schliemann însuşi erau foarte distructive: în convingerea sa în Eneida, care lega pe
că oraşul lui Priam s-ar afla în straturile inferioare, a fondatorii Romei de
demolat numeroase structuri foarte interesante din epocile prinţul troian Aeneas.
ulterioare, inclusiv toţi pereţii caselor din Troia II. Pentru

Războiul troian
a fost un conflict militar din Antichitate, între ahei şi oraşul Troia din Asia
Minor (Turcia de astăzi). Conform mitologiei greceşti, acest război a izbucnit
după ce Paris, prinţul Troiei a răpit-o pe Elena, soţia lui Menelaus, regele
Spartei. Acest conflict este unul din cele mai importante evenimente din ciclul
de mituri elene şi a fost narat în multe lucrări aparţinând literaturii greceşti,
printre acestea numărându-se marile epopei antice, Iliada şi Odiseea, ambele
scrise, conform tradiţiei, de Homer.

Iliada relatează o parte din ultimul an al ciclu de poeme epice, care nu a

asediului Troiei, iar Odiseea descrie
peregrinările pe drumul de întoacere acasă
al lui Ulise (Odiseu), regele Itaca şi unul
din principalii lideri ai aheilor. Alte părţi
ale acestei legende au fost redate într-un
supravieţuit decât sub forma unor
fragmente. Episoade din acest război au
reprezentat material pentru Tragedia
Greacă sau sursă de inspiraţie pentru poeţii
romani Virgiliu şi Ovidiu

Cauzele războiului troian
sunt complexe, în ele au
fost antrenate chiar şi
zeităţile Olimpului. Se
spune că în timpul nunţii
zeiţei Thetys cu Peleus,
un rege din Tesalia, în
timp ce zeii dănţuiau, şi-a
făcut apariţia Eris,
personificarea discordiei,
care nu fusese invitată, şi
a aruncat un măr de aur
(mărul discordiei) pe care
era scris "celei mai
frumoase". Văzând mărul,
Hera, Atena şi Afrodita l-
au revendicat, fiecare
susţinând că le întrece în
frumuseţe pe celelalte 2.
Văzând că nu pot ajunge
la o înţelegere, cele 3

8
zeiţe au hotărât să ceară o
opinie obiectivă. De aceea
l-au ales ca arbitru pe
prinţul troian, Paris. Paris
i-a oferit în cele din urmă
mărul Afroditei, după ce
aceasta i-a promis ca soţie
pe cea mai frumoasă
femeie pământeană,
Elena. Zeiţa a făcut-o pe
Elena să se îndrăgostească
de Paris şi să fugă cu el în
Troia. Agamemnon,
regele cetăţii Micene a
hotărât să răzbune
onoarea fratelui său,
Menelaus, printr-un
război îndreptat împotriva
cetăţii troiene. De altfel
relaţiile dintre Troia şi
restul Greciei erau oricum
tensionate. Războiul
dintre troieni şi ahei a
durat zece ani, timp în
care mulţi eroi au murit, şi
din tabăra Eladei (Ahile,
Aiax, Patrocles, Antiloh,
etc.) şi din cea a Troiei
(Hector, Deifob Paris,
etc.). Chiar şi zeii erau
divizaţi în susţinerea
uneia sau alteia din cele 2
tabere. Într-un final, aheii
reuşesc să pătrundă în
cetate, prin vicleşugul
calului troian. Lipsiţi de
milă, ei masacrează
populaţia şi profanează
templele, ceea ce va
atrage mânia zeilor mai
târziu. Puţini dintre ahei
au reuşit să se întoarcă
acasă şi mulţi au întemeiat
colonii pe ţărmurile cele
mai îndepărtate, purtaţi
fiind de forţele divine.
Romanii, mai târziu,
pretindeau că sunt
descendeţi din Enea, prinţ
troian, frate cu Paris, unul
dintre puţinii
supravieţuitori ai
asediului, care a condus şi
alţi troieni către Italia,
legendă istorisită de
Vergilius în epopeea
Eneida.

Grecii antici credeau că
războiul troian chiar a
existat, că a fost un
eveniment istoric. Ei
ziceau că a avut loc în
secolul al XIII-lea i.Hr.
sau al XII-lea i.Hr. şi că
Troia se afla în
vecinătatea strâmtorii
Dardanelelor, adică în
nord-vestul Turciei
actuale.
Până în Epoca modernă
s-a crezut că atât războiul
cât şi oraşul erau doar nişte mituri, şi nu au existat. Însă în
1870 arheologul german Heinrich Schliemann a excavat un
sit arheologic, şi a crezut că ar fi chiar situl Troiei, lucru
confirmat şi de câţiva alţi arheologi. Nu au rămas însă
dovezi clare că Troia lui Homer chiar a existat, sau că unul
din evenimentele prezentate în acele poeme epice a avut loc.
Mulţi savanţi au fost de acord că mitul războiului troian ar
putea avea şi un miez istoric, chiar dacă asta ar însemna că
epopeile homerice sunt o fuziune de poveşti despre asedii şi
expediţii ale grecilor din Epoca Bronzului sau perioada
miceniană. Aceia care cred că legenda războiului troian
derivă de la un anumit conflict istoric, de obicei îl datează
între 1300 î.Hr. şi 1200 î.Hr., preferând datele oferite de
Eratostene (1194 î.Hr. - 1184 î.Hr.) care corespund cu
arderea Troiei a VII-a.

Surse
Evenimentele din războiul troian au fost narate în multe din ultimul an de asediu,
lucrări din literatura greacă şi adesea înfăţişate în arta iar Odiseea se
grecească. Nu există un singur text istoric care să expună concentrează asupra
întreaga poveste a războiului. În schimb, ea poate fi întoarcerii lui Ulise în
asamblată din mai multe surse diferite, care uneori relatează Itaca.
versiuni contradictorii ale evenimetelor. Cele mai
importante surse literare sunt cele două poeme epice Alte episoade din războiul
atribuite lui Homer, Iliada şi Odiseea, compuse cândva între troian au fost dezvăluite
secolele al IX-lea i.Hr. şi al VI-lea i.Hr. Fiecare poem în ciclul de poeme epice
narează doar o parte din război. Iliada acoperă o mică parte cunoscut şi sub numele de

9
epopeile ciclice: Kypria, Aithiopis, Iliada mică, Iliou Mai târziu dramaturgii,
persis, Nostoi şi Telegoneia (Telegonia). Aceste texte au istoricii şi alţi intelectuali
supravieţuit sub formă de fragmente, dar conţinutul lor este vor crea lucrări inspirate
cunoscut dintr-un rezumat inclus în Crestomatia lui din acest război. Cei 3
Proclus. Autorul epopeilor ciclice şi data când au fost scrise mari autori de tragedii ai
sunt necunoscute. Se crede că aceste poeme au fost Atenei: Eschil, Sofocle şi
compuse prin secolul al VII-lea i.Hr, sau al VI-lea i.Hr., Euripide, au creat multe
după apariţia poemelor homerice. piese de teatru care
portretizează episoade din
Atât poemele homerice cât şi poemele ciclice îşi au originea războiul troian. În cartea a
în dezvoltarea tradiţiei orale a poveştilor despre războiul II-a din Eneida sunt
troian. Chiar şi după scrierea acestor epopei, mitul despre oferite câteva detalii
războiul dintre troieni şi ahei au continuat să circule pe cale despre mitul acestui
orală, în diferite genuri de poezii sau poveşti. Evenimente şi război, detalii despre care
detalii ale legendei care sunt prezentate în opere literare se crede că provin din
abia mai târziu au fost probabil transmise oral şi poate sunt epopeea Iliou persis.
la fel de vechi ca epopeile lui Homer. Arta vizuală, cum ar fi
pictura vaselor, a fost un alt mod prin care mitul războiului
troian a circulat.

Originea războiului
Planul lui Zeus

Conform mitologiei Se zice că dealul pe care ar fi fost înălţată Troia se numea

greceşti, Zeus a devenit
stăpânul lumii şi regele
zeilor, după ce l-a
detronat pe tatăl său,
Cronos. Cronos la rândul
său l-a detronat pe
Uranus, pentru a fi zeu
suprem. Zeus s-a căsătorit
cu sora lui mai mică,
Hera, dar nu i-a fost
acesteia fidel, şi în urma
multor relaţii
extraconjugale a avut o
sumedenie de copii.
Deoarece existau deja în
lume prea mulţi oameni,
Zeus a găsit împreună cu
Themis o soluţie, războiul
troian, pentru a depopula
pământul, mai ales de
semizeii descendenţi.
Dealul greşelilor
"Dealul greşelilor", deoarece acolo a fost aruncată zeiţa
erorii, Ate, când Zeus s-a mâniat pe ea şi a izgonit-o din
Olimp. Ajungând pe pământ, Ate a blestemat dealul să fie
plin de amăgiri şi să aducă ghinion, cu toate că va fi mult
îndrăgit de oameni. Mai târziu Ilos, fiul lui Tros, a hotărât să
înalţe o cetate pe acel deal, de aceea a făcut sacrificii zeilor
şi le-a cerut încuviinţarea. Din cer a căzut atunci o statuie
misterioasă a Atenei, pe care Ilos a considerat-o ca fiind
protectoare a viitoarei cetăţi. El a numit cetatea Troia sau
Ilion, după numele lui.
Laomedon
Unul din regii Troiei a fost Laomedon, faimos pentru
lăcomia şi cinismul său. Vrând să construiască nişte ziduri
indestructibile pentru cetatea sa, el aduce o mare mulţime de
salahori, printre care se aflau şi zeii Poseidon şi Apollo,
deghizaţi în muritori. Ei au fost pedepsiţi de Zeus să înalţe
zidurile Troiei, pentru că se răzvrătiseră cu puţin timp în
urmă. Când s-a sfârşit zidirea, Laomedon i-a gonit pe
lucrători, refuzând să le plătească munca, ceea ce a atras
mânia celor doi zei, Poseidon şi Apollo. Laomedon şi-a
pierdut la scurt timp tronul. A devenit rege în locul lui unul
din fiii săi, Priam.

10
Visul Hecubei
Priam s-a căsătorit cu
Hecuba, care i-a născut 50
de copii, printre care se
numără Hector, Deifob,
Enea (după unele surse
Enea este fiul Afroditei şi
al lui Anchises) şi Paris şi
12 fiice, printre care se
numără şi Polixene,
Creuse, Laodice şi
Casandra. Despre
Casandra, se spune că l-a
făcut pe Apollo să o
îndrăgească. Apollo i-a
oferit muritoarei darul
sibilic, de a prezice
viitorul, cu condiţia să i se
dăruiască. Casandra a
acceptat, dar odată
instruită în tainele
profeţiei, nu şi-a respectat
promisiunea. Zeul i-a
aruncat o anatemă
cumplită: prevestirile ei
nu vor avea credibilitate
în rândul celorlalţi.
Se zice că atunci când
Hecuba era însărcinată cu
Paris a visat o torţă care
arde întreg oraşul troian.
Preoţii au tălmăcit
semnele onirice şi au
sfătuit-o să sacrifice
copilul. Hecuba a refuzat
să comită actul, l-a dus pe
Paris pe muntele Ida şi l-a
abandonat acolo, sperând
să-l ucidă fiarele pădurii.
Alexandru
Un păstor de pe Muntele
Ida l-a găsit pe Paris şi
ştiind că este fiu de rege l-
a crescut în casa lui şi i-a
pus numele Alexandru
("învingătorul"). Cu
timpul, Alexandru ajunge la vârsta maturităţii. Organizând
nişte competiţii sportive în cetatea sa, Priam porunceşte
oamenilor săi să aducă diferite animale pentru a le oferi ca
premiu. Printre acestea se număra şi un taur aspectuos
crescut chiar de Alexandru şi luat cu forţa de gărzile troiene.
Alexandru hotărăşte să îşi recupereze animalul şi participă
la întreceri, ieşind învingător. Cerând informaţii despre
originile victoriosului efeb, Priam află de la părintele
adoptiv că tânărul este chiar fiul lui, Paris. Astfel vlăstarul
regal îşi recâştigă drepturile princiare şi se mută în palatul
troian.
Mărul discordiei şi judecata lui Paris
"Judecata lui Paris" Peter Paul Rubens, cca. 1636 (Galeria
Naţională, Londra)
Cu timpul, Zeus află de la Themis şi de la Prometeu
(eliberat de Heracles din Caucaz) că el însuşi va fi detronat
de un urmaş. Altă profeţie dezvăluia că zeiţa Thetis, cu care
Zeus a avut o relaţie intimă, va naşte un fiu care îşi va
depăşi tatăl în măreţie. Poate pentru unul sau ambele
motive, Thetis a fost logodită cu un om, regele Peleus, fiul
lui Aiakos, ori din ordinele lui Zeus, ori pentru a o bucura
pe Hera, cea care a crescut-o.
Toţi zeii au fost invitaţi la nunta dintre Thetis şi Peleu, cu
excepţia zeiţei Eris, personificarea discordiei. Insultată, ea
şi-a făcut apariţia la nuntă invizibilă şi a adus un cadou de
nuntă sau l-a aruncat de la uşă. Cadoul era un măr de aur
("χρυσομηλιά") pe care erau inscripţionate cuvintele "Te
Kallisti" ("celei mai frumoase"). Hera, Atena si Afrodita au
revendicat mărul şi s-au certat mult timp din cauza lui. Nici
unul din ceilalţi zei nu a putut să îşi dea cu părerea, pentru
că favorizând-o pe una din ele, atrăgea oprobriul celorlalte
2. În cele din urmă, Zeus le-a trimis împreună cu Hermes, la
prinţul Paris, pe când acesta era încă păstor pe Muntele Ida.
Toate cele 3 zeiţe au încercat să-l mituiască pe tânăr. Hera i-
a promis ca-l va face rege peste toata Asia (in acea perioada,
"Asia" era numele pentru Asia Mica de astazi), Atena i-a
11
promis ca-l va inzestra cu
darul elocventei si victorii
in lupte, iar Afrodita era
dispusă să i-o dea ca
iubită pe Elena, regina
Spartei, una din cele mai
frumoase muritoare. Paris
i-a cedat mărul Afroditei,
apoi după mai multe
incidente şi-a aflat
descendenţa regală.
Peleus şi Thetis au avut
un copil, numit Ahile.
Acestuia i s-a ursit că va
avea ori longevitate, dar
va rămâne lumii o figură
anonimă, ori va muri de
tânăr pe câmpul de luptă şi va rămâne imortalizat în
poemele eroice. Mai mult, Calchas a prevăzut când Ahile
avea 9 ani, că fără concursul lui Troia nu se va putea
prăbuşi. Încă din copilăria viitorului erou, Thetis a încercat
să-l facă nemuritor. Iniţial ea l-a ţinut deasupra focului în
timpul nopţilor pentru ca să i se ardă părţile muritoare şi l-a
frecat cu ambrozie în timpul zilelor. Peleus care a mai
pierdut câţiva copii în acest mod, a descoperit ce făcea soţia
lui şi i-a interzis să continue. Atunci, Thetis i-a făcut
copilului o baie în râul Styx, din Infern, ale cărui ape
transmiteau nemurire unei fiinţe prin contact direct cu
fiecare componentă corporală a acestuia. Deoarece l-a ţinut
de călcâi în timp ce îi făcea baie, această parte a trupului a
rămas vulnerabilă, iar Ahile nu a dobândit zeificarea
completă. Când a crescut a devenit unul din cei mai viteji
muritori. Pentru a evita profeţia lui Calchas, Thetis îl va
ascunde pe Ahile printre fiicele regelui Licomede, astfel
încât să nu fie recunoscut şi luat să participe la războiul
troian.

Fuga Elenei

Idila dintre Paris şi Elena (detaliu), 1788

de Jacques-Louis David (1748-1825)
Luvru

Elena era cea mai frumoasă muritoare, una

din fiicele lui Tyndareus, regele Spartei.
Mama ei era Leda, cea care după ce a fost
sedusă de Zeus, metamorfozat în lebădă, a
născut 4 copii: Elena, Clitemnestra, Castor
şi Pollux. Există însă şi variante care susţin
că Tyndareus este de fapt tatăl biologic al
celor 4 copii sau că mama Elenei nu este
Leda ci Nemesis. Elena a avut o mulţime
de peţitori, dar tatăl său nu a ales nici unul
să-i fie soţ, de teamă să nu provoace
revolta celorlalţi. Printre numeroşii peţitori
se numărau şi Ulise, Aiax, Menelaus,
Patrocles etc..

Într-un final, Ulise a propus un plan pentru
a rezolva dilema. În schimbul suportului
lui Tyndareus în peţirea Penelopei, el a
sugerat ca Elena să-şi aleagă singură soţul
şi nu tatăl ei (aşa cum se obişnuia în Grecia
din Antichitate până în secolul al XX-lea).
Toţi peţitorii au trebuit atunci să jure că vor
apăra mariajul Elenei, indiferent pe cine va
opta aceasta.

12
Elena a hotărât să se căsătorească cu
Menelaus. Dar Menelaus nu era acolo, să o
peţească personal ci îl trimisese pe fratele
lui, Agamemnon, să îi îndeplinească
această sarcină. De asemenea, Menelaus i-
a promis Afroditei un hecatomb, adică
sacrificarea a 100 de boi, dacă o va câştiga
pe Elena şi nu şi-a ţinut promisiunea, ceea
ce a mâniat-o pe zeiţa iubirii. Cei 2 fraţi,
Agamemnon şi Menelaus, trăiau în exil în
palatul lui Tyndareus de ceva timp. Ei au
fost goniţi din Argos, cetatea lor natală,
după ce tatăl lor, Atreus a fost ucis iar
tronul preluat de fratele lui Thyestes şi fiul
lui Egist. Însurându-se cu Elena, Menelaus
a moştenit tronul Spartei, mai ales
deoarece Castor şi Pollux au devenit zei,
iar Agamemnon s-a căsătorit cu
Clitemnestra şi a redobândit cetatea Argos.
Având o misiune diplomatică în Sparta,
Paris o vede pe Elena şi se îndrăgosteşte de
ea. Tocmai în acea perioadă, Menelaus era
plecat în Creta pentru a-l înmormânta pe
unchiul lui, Crateus. Paris, cu ajutorul
Afroditei o ademeneşte pe Elena şi o
răpeşte, ducând-o în Troia împreună cu o
parte din comorile regelui spartan. Hera,
Adunarea armatei aheilor şi prima expediţie
surescitată de refuzul lui Paris de a-i oferi
întâietate în conflictul mărului discordiei,
provoacă o furtună, şi deviază corabia
îndrăgostiţilor, aducând-o în Egipt, unde
zeii o substituie pe Elena cu o înfăţişare
asemănătoare ei, făcută din nori, Nephele.
(Mitul cu schimbarea Elenei este atribuit
poetului sicilian Stesichorus, secolul al VI-
lea î.Hr. Pentru Homer nu a existat niciun
surogat, iar adevărata Elena a ajuns în
Troia). Apoi, corabia ajunge în Sidon unde
Paris poposeşte sperând să nu fie capturat
de nişte potenţiali urmăritori, şi în cele din
urmă îşi face intrarea Troia.
Fuga Elenei din cetatea natală motivată de
iubirea faţă de un personaj străin are multe
precedente în mitologia greacă. Nimfa Io a
fost răpită din Argos, Europa din Fenicia,
Iason a luat-o pe Medeea din Colchis, iar
prinţesa troiană Hesione a fost luată de
Heracles care a dat-o lui Telamon din
Salamis. Conform lui Herodot, Paris a fost
îndemnat de aceste exemple să-şi fure o
soţie din Grecia şi nu a avut viziunea unui
efect punitiv din simplul fapt că nici în
celelalte cazuri nu a existat vreunul.
13
 Menelaus i-a cerut lui Agamemnon să
spele prin răzbunare onoarea pierdută în
urma răpirii Elenei. Acesta a fost de acord
şi l-a trimis pe Nestor împreună cu alţi
emisari la curtea tuturor regilor şi prinţilor
ahei, cerându-le să-şi respecte jurământul
şi să o readucă pe Elena.

Harta Greciei homerice

Ulise şi Ahile

Între timp, Ulise se însoară cu Penelopa şi

are cu ea un copil, pe Telemah. Vrând să
încerce o evaziune de un război care i-ar
putea distruge familia şi l-ar separa de
patria sa, Itaca, Ulise mimează nebunia în
faţa solului lui Agamemnon, Palamede. El
începe să are pământul cu un plug la care
înjugase un cal schilod şi un asin şi să
presare boabe de sare. Atunci Palamede îl
ia pe Telemah, copilul lui Ulise, şi îl pune
în faţa plugului, vrând să-i testeze
luciditatea minţii. Nevrând să-şi ucidă Descoperirea lui Ahile printre fiicele lui
băiatul, Ulise îşi modifică direcţia plugului, Licomede, pictură de Jan de Bray (1627–
dându-se de gol şi se înrolează în război. 1697) din 1664, Muzeul Narodowe,
Varşovia

La Skyros, Ahile are o relaţie amoroasă cu fiica regelui Ahile va apuca o suliţă
Licomede, Deidamea, care îi naşte un prunc, pe îndemnat de instinctul de
Neoptolemus. Ulise, Marele Aiax şi tutorele lui Ahile, apărare şi se va demasca.
Phoenix i se înfăţişează pentru a-l recruta pe erou. Altă variantă relatează
Temându-se pentru viaţa fiului ei, zeiţa Thetis îl cum Ulise şi ceilalţi s-au
înveşmântează pe acesta în haine feminine şi îl ascunde deghizat în negustori,
printre fiicele lui Licomede. O variantă a mitului spune că venind în Skyros să vândă
Ulise şi tovarăşii săi vor suna din trâmbiţe, iar fetele regelui bijuterii, văluri şi arme. În
vor fugi speriate, crezând că cetatea este atacată, în timp ce timp ce fetele regelui se

14
uitau la marfa destinată femeilor, Ahile era singurul care se a sosit a fost Ahile, care
interesează de arme îşi trădează identitatea. avea atunci 15 ani.

Pausanias spune că, după Homer, Ahile nu s-a ascuns în După un ritual sacrificial
Skyros, ci a cucerit insula ca parte din războiul troian. adus lui Apollo, un şarpe
a alunecat de pe altar într-
Prima adunare la Aulis un cuib de vrabie dintr-un
copac din apropiere. El a
Forţele militare ale aheilor s-au adunat la Aulis, un port din devorat vrabia mamă şi pe
Beoţia. Toţi peţitorii au trimis întăriri cu excepţia regelui cei 8 pui ai ei, după care a
Cinyras din Cipru. Deşi i-a trimis lui Agamemnon platoşe şi împietrit. Calchas a
a promis să aducă 50 de corăbii, el a expediat doar o corabie interpretat acest
bună condusă de fiul lui Mygdalion şi încă 49 făcute din eveniment ca un semn că
noroi. Idomeneus avea ambiţia de a conduce contingentul Troia va fi cucerită în cel
cretan în războiul cetăţii Micene contra Troiei. Ultimul care de-al zecelea an de război.

Telephus

Când aheii au plecat la război, nu au ştiut drumul către Troia

şi au acostat accidental în Misia, condusă de regele
Telephus, fiul lui Heracles, care a dus acolo un contingent
de arcadieni şi i-a stabilit acolo. Aheii i-au atacat pe misieni.
În timpul bătăliei, Ahile l-a rănit pe Telephus, iar acesta l-a
ucis pe Thersander. Deoarece rana lui Telephus nu se
cicatriza, regele a întrebat un oracol ce să facă. Oracolul a
răspuns "cel care a rănit va vindeca". Flota aheiană a reluat
călătoria, dar a fost împrăştiată de o furtună. Ahile a ajuns în
Skyros şi s-a căsătorit cu Deidameia. O nouă adunare a fost
planificată în Aulis.

Telephus a plecat la Aulis, prefăcându-se că este un cerşetor

şi i-a cerut lui Agamemnon să-l ajute să-şi vindece rana. Harta regiunii Troada
După alte variante, l-a capturat pe Orestes, fiul lui
Agamemnon, ţinându-l prizonier drept răscumpărare. Aheii După 8 ani de la risipirea
au aflat cine este de fapt şi ce doreşte, dar Ahile a refuzat să ei în furtună, flota aheilor,
lecuiască rana, spunând că nu are cunoştinţe medicale. Ulise cuprinzând mai mult de o
a sugerat că suliţa a provocat rana, deci tot ea are efecte mie de corăbii, şi-a
curative şi astfel, bucăţi din fierul ei au fost răzuite şi acumulat din nou toate
presărate pe plaga lui Telephus, care s-a însănătoşit. Ca forţele. Dar când au ajuns
răsplată pentru ajutor, regele le oferă aheilor o hartă cu toţii la Aulis, vântul a
indicând ruta către Troia. încetat să mai bată, iar
profetul Calchas a
declarat că Artemis îl
A doua adunare pedepsea pe Agamemnon
pentru masacrarea unei
căprioare sacre (sau a unei
căprioare într-o pădure
sacră) şi pentru că şi-a
supraestimat abilităţile de
vânătoare, considerându-

15
se în domeniul cinegeticii superior zeiţei însăşi. Singura Philoctetes
modalitate de a o îmbuna pe Artemis era prin sacrificiul
fiicei sale şi a Clitemnestrei, Ifigenia. După unele variante
Ifigena era fiica Elenei şi a lui Tezeu şi a fost încredinţată
Clitemnestrei, după ce sora ei a devenit soţia lui Menelaus.
Agamemnon a respins propunerea, iar ceilalţi lideri au
ameninţat că-l vor investi pe Palamede comandant al
expediţiei în locul lui. Conform unor versiuni, Agamemnon
a cedat zeiţei, dar altele spun că a jertifit o căprioară în locul
fetei, sau că în ultimul moment, Artemisei i s-a făcut milă
de Ifigenia şi a înlocuit-o cu un miel pe altarul de sacrificiu.
În schimb Ifigenia trebuia să devină preoteasă în unul din
templele zeiţei. Hesiod spune că Ifigenia a devenit mai
târziu zeiţa Hecate.

Forţele militare ale aheilor sunt descrise în detaliu în

Catalogul Corăbiilor, în a II-a carte din Iliada. Ele constau
în 28 de contingente din Grecia continentală, Peleponez,
Dodecanez, Creta şi Itaca, adică 1178 de "Pentekontoroi"
(corăbii cu 50 de vâslaşi). Tucidide spune că după tradiţie
erau aproape 1200 de corăbii, cele ale Beoţiei având 120 de Philoctetes abandonat pe
oameni la vâsle, iar cele ale lui Filoctes doar 50, acestea insula Lemnos, detaliu de
fiind probabil maximul şi minimul. Aceste numere ar pe un vas din Atica, cca.
însemna o forţă totală de 70 000 până la 130 000 de oameni. 460 î.Hr., Colecţia
Un alt catalog de corăbii este dat de Apollodor, catalog care Campana, 1861
diferă într-o anumită măsură, numerele fiind însă aceleaşi.
Unii savanţi au susţinut că relatarea lui Homer legată de Philoctetes a fost
organizarea flotei este un document original din Epoca prietenul lui Heracles şi
Bronzului. Alţii cred că totul este doar o invenţie a poetului pentru că a aprins rugul
grec. funerar la moartea
acestuia când nimeni nu
Aliaţii troieni sunt de asemenea listaţi în a doua carte a voia să o facă, a primit
epopeii. Forţele lor sunt compuse din troieni propriu-zişi arcul şi săgeţile lui. El îi
(locuitorii cetăţii Troia) conduşi de prinţul Hector, urmează pe ceilalţi ahei
dardanieni conduşi de Enea, zeleieni, adrasteieni, percotieni, cu şapte corăbii pline de
pelasgieni, traci, lăncieri ciconieni, arcaşi paionieni, ostaşi. Philoctetes şi
halizonieni, misieni, frigieni, lidieni, miletieni, lycieni oamenii lui se opresc la
conduşi Sarpedon şi carieni. Nu este menţionat nimic despre început la Chryse pentru
limba troiană; despre carieni se spune că au o limbă barbară, aprovizionare, apoi la
iar despre ceilalţi aliaţi ai troienilor, că vorbesc multiple Tenedos împreună cu
limbi, având nevoie să li se traducă ordinele de către restul flotei aheilor. Acolo
comandanţii lor. Trebuie precizat cu toate acestea că troienii Philoctetes este muşcat de
şi aheii din Iliada au aceeaşi religie, aceeaşi cultură, iar eroii un şarpe trimis de Hera,
inamici îşi vorbesc unul altuia în aceeaşi limbă. Pentru care îi era vrăjmaşă pentru
Virgil Dardanius, fondatorul Troiei (conform celor spuse de loialitatea sa faţă de
Homer) era din Italia. Mitografii greci susţin că, dimpotrivă, Heracles. Rana provocată
era arcadian, idee care ar modifica statutul războiului troian de muşcătură devine
în cel al unui război civil. purulentă şi fetidă, iar
Menelaus şi Agamemnon,
văzând că Philoctetes nu-i
Nouă ani de război mai poate însoţi, îl

16
părăsesc pe insula Lemnos. Medon preia controlul
oamenilor lui Philoctetes.
Când ajunge în Tenedos, Ahile îl ucide pe
regele Tenes, fiul lui Apollo, deşi este
avertizat de mama sa să nu o facă pentru că
va fi omorât el însuşi de zeu. Din Tenedos
Agamemnon îi trimite lui Priam o solie
formată din Menelaus, Ulise şi Palamede,
cerând întoarcerea Elenei. Priam refuză.
Philoctetes va sta în Lemnos 10 ani.
Sofocle precizează în tragedia Philoctetes
că Lemnos era o insulă deşertică pustie,
deşi după tradiţii mai timpurii se spunea că
era locuită minyeni.
Sosirea
Calchas profeţeşte că primul aheu care va
păşi pe pământul Asiei după ce va ieşi din
corabie va fi şi primul care va muri. De
Campaniile lui Ahile
Ahile îl bandajează pe Patrocles cca. 500
î.Hr. Muzeul Staatliche, Antikenabteilung,
Berlin
Aheii au asediat cetatea Troia timp de nouă
ani. Nararea aceastei părţi a războiului este
aceea până şi Ahile ezită să descindă din
arca aheilor. În cele din urmă, Protesilaus,
comandantul phylacenilor este întâiul care
a făcut-o, iar Ahile îl urmează al doilea şi îl
asasinează pe Cycnus, fiul lui Poseidon. O
altă legendă spune că Ulise a coborât
înaintea celorlalţi, dar nu a atins pământul
Asiei literalmente, ci auzind profeţia lui
Calchas, a aruncat scutul pe ţărm şi a sărit
pe el. Semnalând sosirea duşmanilor,
troienii s-au refugiat în cetate,
adăpostindu-se după cele mai sigure
metereze ale ei. Protesilaus, primul care a
înaintat pe tărâmul asiatic omoară mulţi
troienii luaţi prin surprindere, dar este
răpus de Hector, de Enea sau de Achates,
adeverind spusele sibilice. Aheii îl vor
înmormânta cu onoruri aproape divine,
undeva în peninsula tracă. După moartea
lui Protesilaus, fratele lui, Podarces, preia
atributele militare.
mai puţin dezvoltată decât toate celelalte,
în toate sursele istorice şi legendare care au
subzistat, surse care detaliază doar
evenimentele din ultimul an al războiului
troian. După acostarea iniţială armata s-a
închegat totalmente abia în cel de-al
zecelea an, datorită dificultăţilor pecuniare
şi a lipsei de provizii, după cum deduce
Tucidide. Ei i-au atacat pe troieni şi pe
aliaţii acestora, dar în acelaşi timp, fiind
constrânşi de împrejurări au fost nevoiţi să
valorifice economic resursele zonei şi au
cultivat pământul peninsulei Traciei. Troia
nu a fost niciodată complet înconjurată şi a
menţinut o legătură cu interiorul Asiei
Mici, astfel încât reîntăririle exterioare au
continuat să vină pentru armata ei până
când a fost cucerită. De asemenea, aheii au
dominat doar intrarea în Dardanele în timp
ce troienii şi aliaţii lor controlau cetăţile
17
Abydos şi Sestus şi comunicau cu restul Europei.
Ahile a atacat pământul
din Troada stăpânit de
Enea. A capturat
Lyrnassus şi Pedasus şi
multe alte oraşe vecine. L-
a ucis pe Troilus, fiul lui
Priam, care avea 19 ani şi
despre care se spune că
dacă ar fi împlinit 20,
Troia n-ar mai fi fost
cucerită. Apoi: "El a mai
cucerit Lesbos şi
Phocaea, apoi Colophon,
şi Smyrna, şi
Clazomenae, şi Cyme; şi
după aceea Aegialus şi
Campania lui Aiax
Marele Aiax devastează
un ţinut tracic condus de
Polymestor, un ginere de-
ai lui Priam. Polymestor l-
a predat pe Polydorus,
unul din copii lui Priam
pe care îl avea în custodie.
Apoi, Aiax a atacă oraşul
regelui frigian Teleutas şi
îl ucide într-o singură
bătălie, ducând-o cu sine
pe fiica lui, Tecmessa.
Aiax a nimicit şi turmele
troiene atât pe Muntele
Ida, cât şi în regiunile
rurale.
Moartea lui
Palamede
Ulise este trimis în Tracia
cu scopul de a aduce
provizii de grâu armatei,
dar se întoarce cu mâna
goală. Când este dispreţuit
şi desconsiderat de
Tenos, aşa-numitele O
Sută de Oraşe; apoi, în
ordine, Adramytium şi
Side; apoi Endium, şi
Linaeum, şi Colone. A
luat de asemenea Teba
Hypoplaciană şi
Lyrnessus, şi, mai
departe, Antandrus, şi
multe alte oraşe."
(Apollodor, "Epitome")
Printre prizonierii luaţi
din aceste oraşe se
numără Briseis, o văduvă
troiană, pe care Ahile o
Palamede pentru eşecul
său, Ulise îl provoacă să
dovedească tuturor
superioritatea sa
îndeplinind el însuşi
misiunea. Palamede
acceptă şi se întoarce cu o
corabie încărcată cu grâu.
Ulise însă îl va ierta
niciodată pe Palamede
pentru că i-a tulburat viaţa
luându-l la război şi
despărţindu-l de soţie, de
patrie şi de copil. Aşa că
el urzeşte un plan.
Plastografiind o scrisoare
incriminatorie, de la
Priam către Palamede, el
îl acuză că a coalizat cu
inamicul. Totodată el
ascunde şi nişte aur
printre lucrurile lui
Palamede, făcându-i pe
toţi să creadă că este un
trădător. Agamemnon nu
bănuieşte mistificarea lui
păstrează pentru sine şi
Chryseis pe care o dă lui
Agamemnon. Ahile l-a
capturat pe Lycaon, fiul
lui Priam, în timp ce tăia
crengile în livada tatălui
său. Patrocles l-a trimis ca
sclav în Lemnos, unde a
fost cumpărat de Eetion
din Imbros şi adus înapoi
în Troia. Doar 12 zile
după aceea, Ahile l-a ucis
(după moartea lui
Patrocles).
Ulise şi porunceşte ca
Palamede să fie omorât cu
pietre.
Cu toate acestea,
Pausanias scrie în lucrarea
sa, Cypria, că Ulise şi
Diomede l-au înecat pe
Palamede în timp ce
acesta pescuia. Dictys
spune că Ulise şi
Diomede l-au momit să se
arunce într-o fântână
spunându-i că va găsi în
ea aur, apoi l-au ucis
aruncând în el cu pietre.
Tatăl lui Palamede,
Nauplius navighează până
în Troada şi a cere să se
facă dreptate în cazul
moarţii fiului său, dar îi
este refuzată dorinţa.
Pentru a se răzbuna
Nauplius călătoreşte în
fiecare regat ahean şi le
spune soţiilor regilor că ei
vor aduce concubine din
Troia ca să le detroneze.
18
Multe din nevestele să-şi trădeze soţii, printre Clitemnestra, soţia lui
grecoaice au fost convinse acestea numărâbdu-se Agamemnon

Iliada
În cel de-al X-lea an de asediu, în tabăra aheilor soseşte Chryses, un preot al
zeului Apollo şi tatăl tinerei Chryseis şi îi cere lui Agamemnon să-i înapoieze
fiica. Agamemnon îl goneşte proclamând că nu o va elibera pe fată, iar Chryses
se roagă atunci la Apollo să-i pedepsească pe ahei. Furios, zeul răspândeşte
ciumă şi boli în tabăra aheilor. Ciuma va dura nouă zile, timp în care vor muri
mii de ostaşi ahei. Calchas vesteşte că ea nu va înceta decât după ce Chryseis va
fi dezrobită. În cele din urmă Agamemnon îi dat drumul fiicei lui Chryses, dar o
ia în schimb pe concubina lui Ahile, Briseis, iubită cu ardoare de eroul
mirmidon. Iritat de o asemenea necinstire din partea lui Agamemnon, Ahile vrea
să-şi facă dreptate cu sabia, dar este oprit la timp de zeiţa Atena. Astfel hotărăşte
să se retragă din luptă, dar o roagă pe mama sa Thetis să mijlocească pe lângă
Zeus, care în absenţa lui Ahile, cel mai viteaz dintre ahei, era dispus să acorde
victoria troienilor.

învins. Armata aheilor a ajuns în

Chryses rugându-l pe Agamemnon să îi
dea înapoi fata, cca. 360 i.Hr.–350 î.Hr.
Luvru
După refuzul lui Ahile de a mai lua armele
în mână, aheii au avut iniţial succes în
luptă. Amândouă armatele s-au întregit în
sfârşit, pentru prima oară de la începutul
bătăliei, în cel de-al zecelea an. Menelaus
şi Paris s-au luptat într-un duel care s-a
sfârşit atunci când Afrodita l-a luat pe Paris
de pe câmpul de luptă înainte de a fi
apropierea zidurilor Troiei, iar Diomede,
cu ajutorul Atenei aproape că l-a ucis pe
Enea şi i-a vătămat pe zeii Ares şi Afrodita.
În următoarele zile, cu toate acestea,
armata troiană şi-a dobândit superioritatea
în luptă. Ei i-au împins pe ahei către tabăra
lor. În prima zi atacul a fost oprit la zidul
de apărare al aheilor de către zeul
Poseidon. În ziua următoare, cu ajutorul lui
Zeus, troienii sparg zidul şi intră în tabăra
aheilor, fiind pe punctul de a incendia
corăbiile acestora. Ahile a respins
propunerea de a reintra în luptă, dar le-a
îngăduit prietenilor lui apropiaţi şi mai ales
lui Patrocles să poarte armura şi armele
sale, atunci când Hector a aprins corabia
lui Protesilaus. Patrocles i-a alungat pe
troieni dincolo de zidurile Troiei şi doar
intervenţia lui Apollo l-a împiedicat pe
erou să atace oraşul. Patrocles a fost atunci
ucis de Hector (cu ajutorul lui Apollo),
care a luat armura lui Ahile de pe trupul
aheului.

19
 de război. El ucide mulţi troieni şi aproape
că îi i-ar fi luat viaţa lui Enea dacă nu ar fi
fost împiedicat de Poseidon. Ahile se luptă
cu zeul râului Scamander, apoi declanşează
chiar o bătălie între zei. Armata troiană se
retrage în cetate cu excepţia lui Hector care
este amăgit de halucinaţiile Atenei. După
un duel cu Ahile, Hector este ucis. Ahile
leagă trupul eroului troian de careta sa şi îl
trage de câteva ori astfel chiar sub ochii
Thetis îi dă fiului ei, Ahile armele proaspăt
tatălui său, Priam şi a soţiei lui
făurite de zeul Hephaistos detaliu de pe un
Andromaca. Totodată Ahile refuză să
vas din Atica, cca. 575–550 î.Hr. Luvru
returneze corpul lui Hector troienilor spre a
fi îngropat. În schimb conduce ceremonia
.
funerară în cinstea prietenului său
Patrocles. În cele din urmă, Priam se
Înnebunit de durere, Ahile jură să-l ucidă
strecoară neobservat până la cortul lui
pe Hector. Între Ahile şi Agamemnon are
Ahile, condus de Hermes şi îl roagă să îi
loc o reconciliere, iar Briseis revine în
cedeze trupul fiului său. Armatele fac un
mâinile vechiului stăpân, neatinsă de
scurt armistiţiu pentru a îngădui îngroparea
regele din Argos. Zeul Hephaistos îi
mortului. Iliada se încheie cu ceremonia
făureşte o nouă armură şi un nou set de
funerară a lui Hector.
arme şi astfel Ahile se întoarce pe câmpul

După Iliada Penthesilea, fiica lui Ares şi a Otrerei

şi-a ucis din greşeală sora, pe
Hipolita. Ea a fost purificată de Priam
în urma acestei crime şi în schimbul
acestui serviciu, ea luptă pentru el şi
ucide mulţi duşmani, printre care se
numără şi Machaon (după Pausanias,
acesta a fost ucis de fapt de
Eurypylus) şi, după unele variante,
chiar Ahile, care este înviat din
dorinţa zeiţei Thetis. Penthesilea este
ucisă de Ahile, care se îndrăgosteşte

Ahile o ucide pe Penthesilea,

Antikensammlung München

Penthesilea şi moartea lui

Ahile
Cu puţin timp după îngroparea lui
Hector, îşi face apariţia cu luptătoarele
ei Penthesilea, regina amazoanelor.

20
de chipul ei abia după moarte.
Thersites, un simplu soldat şi cel mai
urât dintre ahei, ia în zeflemea
dragostea lui Ahile şi îi scoate ochii
Penthesileii. Ahile îl ucide pe
Thersites pentru această faptă şi, după
o dspută, el navighează până în
Lesbos unde este purificat de crimă de
Ulise, după ce oferă sacrificii lui
Apollo, Artemisei şi Letonei.
Cât timp Ulise şi Ahile erau plecaţi în
Lesbos, soseşte în ajutorul troienilor
Memnon din Etiopia, fiul lui Tithonus şi al
zeiţei Eos, frate vitreg cu Priam. El nu a
venit direct din Etiopia ci din Susa (oraş
din Persia), cucerind toate teritoriile pe
care le-a străbătut, sau după alte variante,
din Caucaz, aducând o armată de etiopieni
şi indieni. El purta o armură făcută de
Hephaistos, la fel ca Ahile. În timpul
războiului cu aheii îl ucide pe prietenul lui
Ahile, Antilochus, care s-a sacrificat în
luptă pentru a-şi apăra tatăl, pe Nestor.
Apoi, Ahile şi Memnon s-au luptat. Se
spune că Zeus a cântărit soarta celor doi
eroi, iar talerul lui Memnon, înclinându-se
în jos l-a făcut pe acesta să piardă lupta şi
să fie ucis. Ahile i-a urmărit pe troieni, care
s-au refugiat în cetate. Fiind pe cale să
intre în oraş, Ahile a fost oprit la timp de
Apollo. Zeii văzând că a ucis atâţi copii de-
ai lor au hotărât că era timpul lui să moară.
Ahile a fost ucis de o săgeată otrăvită
slobozită de arcul lui Paris şi îndreptată
spre călcâi de zeul Apollo. În altă versiune
el este ucis cu un pumnal în spate (sau în
călcâi), de către Paris, în timp ce se
căsătoreşte cu fiica lui Priam, Polixena, în
templul zeului Apollo. Amândouă
versiunile neagă în mod evident valoarea
ucigaşului spunând că Ahile era de
neînvins pe câmpul de luptă. După moarte,
oasele lui Ahile au fost amestecate cu cele
ale lui Patrocles şi au avut loc jocuri
funerare în cinstea lui. Ca şi Aiax, el
trăieşte după moarte pe insula Leuke
(Insula Serpilor), la gurile Dunării şi este
căsătorit cu Elena.

Marele Aiax îşi pregăteşte moartea Marele Aiax după ce s-a sinucis

Judecata armelor: armura lui Ahile şi moartea lui Aiax

O mare bătălie a izbucnit în jurul trupului lui Ahile. Ulise i- judecătorii acestei
a ţinut la distanţă pe troieni, în timp ce Aiax a dus corpul în probleme şi de aceea la
tabăra aheilor. Deoarece armura lui Ahile trebuia oferită sfatul lui Nestor, au fost
celui mai curajos, cei doi eroi, Ulise şi Aiax, au pretins să li trimişi spioni ca să audă
se recunoască acest statut. Agamemnon, nevrând să îşi ia ce se discută. O fată a
dificila sarcină de a alege între cei doi, i-a lăsat pe spus că Aiax este mai
prizonierii troieni să decidă cine a adus cele mai multe curajos pentru că a avut
pagube Troiei. Troienii şi zeiţa Atena au fost pe rând curajul să ducă corpul lui

21
Ahile, în timp ce lui Ulise nu i-a păsat de aceasta. Atena îi Deghizat în cerşetor, Ulise
răspunde însă că oricine poate să care un trup neînsufleţit, a reuşit să pătrundă în
dar nu toată lumea poate să lupte aşa cum o face Ulise. Troia, dar a fost
recunoscut de Elena.
După varianta lui Pindar, cel mai curajos dintre cei doi a Fiindu-i dor de casă,
fost stabilit prin vot secret depus de ahei. În orice caz, Elena a complotat cu
armele au revenit lui Ulise. Devenind nebun din cauza Ulise. Mai târziu, cu
tristeţii, Aiax a hotărât să-şi ucidă camarazii, dar Atena l-a ajutorul Elenei, Ulise şi
făcut să confunde persoanele cu obiecte sau animale. Astfel Diomede fură Palladium-
a biciuit doi berbeci crezând că sunt Menelaus şi ul.
Agamemnon. Dimineaţa simţurile sale au revenit la normal,
iar Aiax a hotărât să se sinucidă aruncându-se într-o sabie pe Calul troian
care i-o dăduse Hector, astfel încât şi-a rănit subsuoara,
singurul său loc vulnerabil. Conform unei tradiţii mai vechi
Aiax a fost văzut stând singur de troieni şi a fost atacat de
aceştia cu argilă, până când a fost acoperit cu totul şi nu s-a Sfârşitul războiului a
mai putut mişca, murind din cauza foamei. venit cu un ultim plan.
Ulise a născocit un nou
Profeţiile şiretlic - un gigantic cal
de lemn, gol în interior
În cel de-al zecelea an, a fost profeţit că Troia nu va fi (calul era animal sacru în
cucerită fără arcul lui Heracles (care era la Philoctetes în Troia). A fost construit de
Lemnos). Astfel Ulise şi Diomede l-au recuperat pe Epeius şi pregătit de zeiţa
Philoctetes, a cărui rană se vindecase între timp. Ajungând Atena. Era făcut din lemn
în Troada, Philoctetes l-a ucis pe Paris cu arcul lui Heracles. de corn luat dintr-o
pădure sacră a lui Apollo.
Conform lui Apolodor, fraţii lui Paris, Helenus şi Calul avea inscripţia
Deiphobus au pretins să se căsătorească cu Elena care acum următoare: Grecii dedică
era văduvă. Deipobus a fost cel care a obţinut mâna fetei, această ofrandă Atenei
iar Helenus a părăsit Troia şi a fugit pe Muntele Ida. Dar pentru întoarcerea lor
Chalcas a spus că Helenus ştia profeţiile conform cărora acasă. Fiind gol în
Troia avea să fie cucerită. De aceea Ulise l-a urmărit pe interior, calul a fost
Helenus şi l-a prins. Constrâns de duşmani, el a mărturisit umplut cu soldaţi, aflaţi
că aheii vor câştiga războiul dacă vor recupera oasele lui sub comanda lui Ulise.
Pelops, dacă îl vor convinge pe fiul lui Ahile, Neoptolemus, Restul armatei a ars
să lupte pentru ei şi dacă vor fura statuia Atena (cunoscută taberele şi s-a îndreptat cu
şi sub numele de Palladium) din Troia. corăbiile spre Tenedos.

Grecii au pus mâna pe oasele lui Pelops şi l-au trimis pe Când troienii au
Ulise să îl aducă pe Neoptolemus, care se ascundea de descoperit că grecii au
război în Skyros, la curtea regelui Licomede. Ulise i-a dat plecat, crezând că
lui Neoptolemus armele tatălui său. Între timp, Eurypylus, războiul s-a încheiat, s-au
fiul lui Telephus, comandând o mare oaste de "kêteioi" bucurat şi au dus calul în
(probabil hitiţi), conform lui Homer, sau de misieni, cetate, în timp ce
conform lui Apolodor, a venit în ajutorul troienilor. El i-a dezbăteau ce să facă cu el.
ucis pe Machaon şi pe Peneleus, dar a fost omorât de Unii erau de părere să îl
Neoptolemeus. arunce de pe stânci, alţii
să îi dea foc, în timp ce
câţiva se gândeau să-l
dedice zeiţei Atena

22
.
Şi Casandra şi Laocoon erau împotriva păstrării calului, profeţind şiretlicul aheilor. Însă
Casandra nu era crezută din cauza blestemului lui Apollo. Nişte şerpi au ieşit din mare şi i-a
devorat pe Laocoon şi pe cei doi fii ai săi (Virgil, "Eneida"); pe Laocoon şi pe unul din fii săi
(Proclus, "Crestomatia") sau doar pe fiii lui
Laocoon (Quintus Smyrnaeus,
"Posthomerica" şi Apolodor, "Epitome").
Acest incident i-a determinat pe Enea şi pe
însoţitorii săi să se retragă pe Muntele Ida.
Troienii au decis să ţină calul şi au
sărbătorit până noaptea. Sinon, un spion
aheu a semnalat că flota a staţionat în
Tenedos când era miezul nopţii şi luna
plină se ridicase pe cer. Soldaţii din cal au
ieşit şi au ucis gărzile.
Unii au sugerat că de fapt Calul Troian a
fost un cutremur care a avut loc în timpul
războiului şi care a slăbit zidurile Troiei şi
le-a expus atacului aheilor. Ruinele de la
Troia VI - locaţia acesteia fiind aceeaşi cu
cea descrisă în Iliada lui Homer şi
obiectele găsite acolo sugerând puterea
economică şi militară a zonei - arată
semnele unui cutremur. Cu toate acestea, în
ziua de astăzi se crede că Troia a VII-a este
Troia lui Homer.
Alţii au sugerat că acest cal a fost o parte
dintr-o maşinărie de asediu. Pausanias
scrie:
Statuia lui Laocoon şi a
fiilor lui, în timp ce sunt
atacaţi de şerpi; Vatican;
Se spune că şerpii au foşti
trimişi de zeul Poseidon la
rugăminţile Atenei.
"Faptul că opera lui Epeius a fost
un mecanism care să facă o
spărtură în zidul troian este
cunoscut de toţi cei care nu
atribuie această naivitate
frigienilor"
unde prin frigieni se referea la troieni.
Karykas observă că 3000, numărul
oamenilor din cal, conform lui Apolodor,
în cea mai veche sursă, Mica Iliadă, este de
fapt numărul echipajului dintr-un helepolis,
o parte dintr-un echipament de asediu din
era elenistică. Mai mult el spune că în acea
vreme asirienii puneau nume de animale
maşinăriilor de asediu. Robert Graves
crede că, mai degrabă, zidurile Troiei au
fost sparte de un turn de lemn pe roţi, turn
care a fost acoperit de piei ude de cal
pentru a fi protejat de săgeţile aprinse.
Prădarea Troiei
23
 Priam este ucis de Neoptolemus, fiul lui
Ahile, detaliu de pe o amforă grecească,
cca. 520–510 î.Hr. Luvru

Aheii au intrat în oraş şi au început să

ucidă populaţia care dormea. Un mare
masacru a urmat, masacru care a continuat
de noaptea până ziua.

Neoptolemus l-a ucis pe
Priam, care a încercat să
se adăpostească la altarul
lui Zeus. Menelaus i-a
luat viaţa lui Deiphobus,
soţul Elenei după moartea
lui Paris, şi era gata-gata
să o ucidă şi pe Elena,
însă a fost oprit de
frumuseţea ei neasemuită.
De aceea, regele spartan a
luat-o şi a dus-o pe
corăbii.
Antenor, cel care i-a
primit cu ospitalitate pe
Menelaus şi Ulise când
aceştia au venit la Troia să
ceară întoarcerea Elenei şi
care a sprijinit cauza lor, a
fost eliberat împreună cu
familia sa. Enea a reuşit
să scape masacrului
împreună cu încă câţiva
oameni. După Apolodor, a
fost lăsat liber datorită
pietăţii sale.
fiului lui Hector. Ei (sau
după unele tradiţii
Neoptolemus) au
sacrificat-o de asemena pe
prinţesa troiană Polixena
pe mormântul lui Ahile,
pentru că aceasta l-a
trădat pe eroul aheu.
Aethra, mama lui Tezeu şi
una din slujnicele Elenei a
fost salvată de nepoţii ei,
Demophon şi Acamas.

Casandra s-a adăpostit în Andromaca, soţia lui După unele legende,

marele templu al Atenei,
însă Aiax sprintenul a
urmărit-o cu gând să o
siluiască. Casandra a
îmbrăţişat statuia zeiţei
cerându-i protecţie, însă
Aiax a tras-o de păr înspre
el. Statuia s-a sfărmat şi
întregul templu s-a
prăbuşit. Revoltaţi de
această faptă, aheii
îndemnaţi de Ulise au vrut
să-l omoare pe Aiax cu
pietre, însă acesta a fugit
în templul Atenei şi a
scăpat de pedeapsă.
Hector, a fost prinsă de
Neoptolemus şi dusă ca
sclavă pe corăbii. Grecii
apoi au ars din temelii
cetatea şi au împărţit
prăzile. Casandra a fost
dată lui Agamemnon,
Andromaca lui
Neoptolemeus, iar Hecuba
lui Ulise.
Aheii l-au aruncat pe
copilul lui Hector,
Astyanax de pe zidurile
Troiei, ori din cruzime şi
ură, ori pentru a sfârşi
linia regală şi posibilitatea
unei răzbunări din partea
Hecuba nu a fost
capturată de ahei. Deşi a
reuşit să scape, a
înnebunit din cauza
durerii pierderii celor
dragi. Hera a intervenit şi
a transformat-o în căţea.
În ciuda insistenţei
mitografilor că Troia a
fost rasă de pe faţa
pământului, arheologia
arată că oraşul a
supravieţuit şi continuă să
existe. Mai târziu
pământul a fost colonizat
de eolieni

24
.

Întoarcerea Poseidon îl împinge în plecat cu ostaşii lui şi cu

apă pe Sprintenul Aiax; nevestele acestora şi a
Genelli Bonaventura întemeiat o nouă cetate în
Zeii au fost foarte furioşi
(1798-1868) Cipru, Salamina.
pe ahei, pentru
îndrăzneala lor de a le
Sprintenul Aiax, care a Neoptolemus a avut o
distruge templele din
îndurat mai mult decât întoarcere fericită. El a
Troia şi pentru actele de
ceilalţi furia zeilor nu s-a urmat sfatul lui Helenus,
sacrilegiu pe care le-au
întors niciodată. Corabia care l-a însoţit, de a
comis. De aceea, mulţi
sa a fost avariată de o călători pe uscat, prin
ahei nu vor reuşi să se
furtună trimisă de Atena, Tracia. Apoi,
întoarcă acasă.O furtună
care a împrumutat unul Neoptolemus s-a întâlnit
s-a abătut asupra flotei
din fulgerele lui Zeus şi a cu Ulise şi l-au îngropat
greceşti şi a împins-o
făcut-o bucăţi. Echipajul a pe Phoenix, învăţătorul lui
către insula Tenos. De
reuşit să se salveze şi să Ahile, pe pământul
asemenea, Nauplius,
se prindă de nişte stânci ciconienilor. A cucerit
vrând să se răzbune
(unele legende spun că "ţara moloşilor" (Epirul)
pentru fiul său Palamede,
însuşi Aiax a supravieţuit şi a avut un copil cu
a aprins o flacără în Capul
cu ajutorul lui Poseidon). Andromaca, Molossus,
Cafareu (aflat în Eubeea
La rugămintea Atenei, căruia i-a dat mai târziu
şi cunoscut azi sub
zeul mării însă se tronul. De aceea regii
numele de Cavo D'Oro)
răzgândeşte şi îl împinge Epirului vor spune că ei
făcând-o să pară un far şi
pe Aiax înapoi în apă. sunt descendenţi ai lui
astfel multe vase au
Eroul se îneacă şi este Ahile, la fel cum o va face
nafragiat.
îngropat de Thetis în şi Alexandru cel Mare, a
Myconos sau cărui mamă, Olimpia,
Nestor, care a fost cel mai
Delos.Teucer, fiul lui aparţinea aceleiaşi case
bun comandant în
Telamon şi fratele regale. Regii Macedoniei
războiul troian şi care nu a
celuilalt Aiax, a ajuns în şi Alexandru cel Mare
luat parte la pradă, a fost
Insula Salamina, unde susţineau de asemenea că
singurul erou care a avut o
tatăl său i-a reproşat că nu sunt descendenţii lui
întoarcere sigură şi rapidă.
l-a protejat pe Aiax şi că Heracles. Helenus a
Cei din armata lui care au
nu l-a răzbunat. De aceea înfiinţat un oraş în
supravieţuit războiului, au
l-a exilat şi nu i-a îngăduit Molossia, iar apoi l-a
ajuns în siguranţă acasă
să coboare în portul său. populat, iar Neoptolemus
cu Nestor, dar mai târziu
Înainte de a pleca, Teucer i-a dat-o pe mama sa,
au plecat să colonizeze
a ţinut un discurs în golful Deidamia, ca soţie. După
oraşul Metapontium în
atic Freatis, pentru a se ce Peleus a murit,
Italia de Sud.
dezvinovăţi de acuzaţia Neoptolemus a moştenit şi
formulată împotriva lui de tronul Phtiei de asemenea.
tatăl său. El s-a învrăjbit însă cu
Orestes, fiul lui
Din această întâmplare s- Agamemnon, în privinţa
ar fi tras obiceiul fiicei lui Menelaus,
exilaţilor care încearcă să Hermiona şi a fost ucis în
se disculpe, în acel loc, Delphi unde a şi fost
înainte de a-şi părăsi îngropat. În miturile
patria. Astfel, Teucer a romane regatul Phtia a

25
fost preluat de Helenus
care s-a căsătorit cu
Andromaca după moartea
lui Neoptolemus. Ei au
oferit ospitalitate tuturor
refugiaţilor troieni,
inclusiv lui Enea şi
însoţitorilor lui.Diomede
a fost la început aruncat
de o furtună pe ţărmul
Liciei, unde a fost pregătit
să fie sacrificat zeului
Ares de către regele
Licos. Însă fiicei regelui,
Calirhoe, i s-a făcut milă
de el şi l-a ajutat să scape.
În cele din urmă Diomede
a ajuns în Argos, cetatea
sa natală. Însă Afrodita,
vrând să se răzbune
pentru rana pe care
Diomede i-o pricinuise, a
făcut-o pe soţia acestuia,
Egiale, să comită adulter.
Diomede reuşeşte cu
greutate să scape de
capcanele întinse de
Egiale. El se refugiază în
altarul zeiţei Hera, apoi
fuge în Italia, la curtea
regelui Daunus. Cetăţile
Canusium şi Argiripa din
sudul Italiei au fost
întemeiate de Diomede
conform legende

Philoctetes, după o revoltă
a fost alungat din oraşul
său şi a fugit în Italia,
unde a fondat oraşele
Petilia, Crimissa, Macalla
şi Chone, în regiunea
Crotonei. Tot acolo a
construit un altar în
cinstea lui Apollo, căruia
i-a închinat arcul primit
de la Heracles.
Pentru Homer, Idomeneus a ajuns acasă cu bine. O altă
tradiţie s-a format însă mai târziu. După război, corabia lui
Idomeneus a fost lovită de o furtună înspăimântătoare.
Idomeneus i-a promis lui Poseidon că va sacrifica prima
fiinţă umană pe care o va întlni când va ajunge în Creta dacă
Poseidon îi va salva pe el şi pe oamenii lui. Dar când a
ajuns acasă în Creta, prima persoană a fost chiar fiul lui, dar
Idomeneus a respectat jurământul. Zeii au fost furioşi pentru
acest act de cruzime şi au trimis o epidemie de ciumă în
Creta. Cretanii l-au trimis pe Idomeneus în exil în Calabria
(Italia), iar mai târziu în Colophon (Asia Mică), unde a şi
murit. Dintre aheii mai puţin cunoscuţi, foarte puţini au
ajuns acasă.

Fiii lui Atreus Egipt, de unde nu au mai putut să

Asasinarea lui Agamemnon, o ilustraţie din
1879 din "Poveşti ale tragicilor greci" de
Alfred Church.
Conform epopeii Odiseea, flota lui
Menelaus a fost dusă de furtuni în Creta şi
navigheze deoarece vântul era prea calm.
Doar cinci corăbii au supravieţuit din toată
flota. Menelaus a trebuit să-l prindă pe
Proteus, zeul acvatic cu coadă de peşte, ca
să afle ce trebuie să sacrifice zeilor ca să
aibă o întoarcere în siguranţă. Conform
unor legende, Elena pe care a luat-o Paris,
nu a fost adevărata Elenă, fiica lui Zeus şi
a Ledei, ci o copie a ei. Adevărata Elenă se
afla până atunci în Egipt şi s-a reîntâlnit cu
Menelaus în acel moment. Proteus de
asemenea i-a spus lui Menelaus că îi este
destinat să trăiască după moarte în
Câmpiile Elizee. Menelaus se întoarce în
Sparta cu Elena, după 8 ani de la părăsirea
Troiei

26
Agamemnon s-a întors în Argos cu Casandra. Soţia lui, Casandra a fost de
Clitemnestra (sora Elenei), îl înşela cu Egist, fiul lui asemenea ucisă. Mai
Thyestes, vărul lui Agamemnon care a cucerit cetatea Argos târziu, fiul lui
înainte ca fiul lui Atreus să o reia şi să se căsătorească. Agamemnon, Orestes a
Poate pentru a se răzbuna pentru moartea Ifigenei, conspirat cu sora lui
Clitemnestra a complotat cu amantul ei să îl ucidă pe Electra să îşi răzbune
Agamemnon. Casandra a prevăzut nenorocirea şi l-a tatăl. El i-a ucis pe Egist
avertizat pe Agamemnon, dar el nu a crezut-o. El a fost ucis şi Clitemnestra şi a
ori la un banchet, ori în baie, după diferite versiuni. preluat tronul.

Odiseea
Drumul de 10 ani al lui Ulise către casă a fost descris de Homer în epopeea
Odiseea. Ulise şi oamenii lui au fost împinşi către pământuri necunoscute de ei.
Acolo Ulise a avut multe aventuri, una din ele fiind întâlnirea cu ciclopul
Polifem pe care l-a orbit pentru a-şi salva oamenii, sau consultarea profetului
Tiresias în Hades. Pe insula Trinacria, oamenii lui Ulise au mâncat viţelul sfânt
al zeului Helios, zeul soarelui. Pentru acest sacrilegiu, corăbiile lui Ulise au fost
distruse şi toţi oamenii lui au murit. Ulise nu s-a atins de viţelul sacru şi a
supravieţuit; a ajuns apoi pe insula Ogygia, unde a trăit o perioadă cu nimfa
Calipso. După şapte ani, zeii au decis să-l trimită pe Ulise acasă. Pe o plută
mică, el a plutit până în Scheria, insula feacienilor, popor imaginar din mitologia
greacă. Ei l-au ajutat să ajungă în Itaca.

Ajuns în Itaca, Ulise s-a de Phemius, un cântăreţ muiat în otravă mortală

îmbrăcat în haine de
cerşetor bătrân de către
zeiţa Atena. Este
recunsocut de câinele lui
credincios, Argos, care
bucurându-se atât de tare
la vederea stăpânului său
moare în braţele sale.
Ulise află că soţia sa,
Penelopa i-a fost
credincioasă în toţi aceşti
ani deşi avea o mulţime
de peţitori care s-au
instalat în palatul lui şi au
risipit o mare parte din
avere. Cu ajutorul fiului
său Telemah, al zeiţei
Atena şi al porcarului
Eumaeus, Ulise îi ucide
pe toţi peţitorii în afară de
Medon, care a fost
politicos cu Penelopa, şi
din regiune care a fost
forţat să-i ajute pe ceilalţi
împotriva Penelopei. În
ziua următoare, rudele
peţitorilor au încercat să
se răzbune dar au fost
opriţi de Atena.
Peste ani, Telegonos, fiul
lui Ulise şi al Circei, a
aflat de la mama sa cine îi
este tatăl şi a sosit în Itaca
cu gândul de a revendica
bunurile ce i se cuveneau
în calitate de fiu al
regelui. El a început să
răpească o parte din vitele
de pe insulă. Ulise şi
Telemah au apărat oraşul,
dar Telegonus şi-a ucis
din greşeală tatăl cu o
lance care avea vârful
obţinută din calcan. Lui
Telegonus i-a părut rău de
această crimă, mai ales
când a aflat că cel pe care
l-a ucis era tatăl său. El a
dus trupul neînsufleţit în
Aeaea şi i-a luat şi pe
Penelopa, acum văduvă, şi
Telemah. Circe i-a făcut
pe toţi nemuritori şi s-a
căsătorit cu Telemah, iar
Penelopa l-a luat de soţ pe
Telegonos. Aici se încheie
ciclul de legende despre
războiul troian din
mitologia greacă.
Conform unei tradiţii
romane, Ulise nu a murit
aşa: când era bătrân a luat
o corabie şi trecând de
Coloanele lui Heracles a
descoperit estuarul

27
fluviului Tago şi a
întemeiat oraşul Lisabona.

Eneida
fratele lui Ascanius), trâmbiţaşul lui
(Misenus), tatăl lui (Anchises),
tămăduitorul Iapix şi Mimas, care le-a
servit drept ghid. Soţia lui Creusa a fost
ucisă în timpul atacului de noapte al
aheilor asupra Troiei. Ei au plecat din
Troada cu un număr de corăbii, căutând un
loc în care să-şi întemeieze o nouă patrie.
Au poposit în mai multe ţări din apropiere,
dar acestea s-au dovedit a fi inospitaliere,
iar în cele din urmă au aflat de la o sibilă
Enea părăseşte Troia cupinsă de flăcări,
că trebuie să meargă pe pământul
Federico Barocci, 1598 Galeria Borghese,
strămoşilor lor. Prima dată au încercat
Roma
Creta, unde Dardanus s-a stabilit odată, dar
au găsit insula devastată de ciumă, fiind
Enea a condus un grup de supravieţuitori
aceeaşi epidemie care l-a alungat pe
din cetate, grup din care făceau parte
Idomeneus.

Au descoperit colonia condusă de Helenus şi Andromaca, Deoarece războiul troian a

dar au refuzat să rămână acolo. După 7 ani au ajuns în fost considerat de anticii
Cartagina, unde Enea a avut o relaţie intimă cu regina Dido. greci drept ultimul
După ce a stat o perioadă în oraşul fenician, Enea a trebuit eveniment din era mitică
să îşi continue drumul, pentru că aşa îi porunciseră zeii, fapt şi, în acelaşi timp, primul
care o împinge pe Dido să se sinucidă. Troienii ajung la din era istorică, câteva
gura de vărsare a Tibrului, în Italia. Acolo o sibilă l-a luat pe date sunt oferite în
Enea în lumea subterană şi i-a prezis măreţia Romei, care va legătură cu acest conflict
fi fondată de oamenii lui. Enea a negociat cu regele militar. Ele de obicei
autohton, Lavinius, în privinţa colonizării şi a fost cununat derivă din genealogiile
cu fiica acestuia, Lavinia. Acest incident a dus la un război regilor. Ephorus datează
cu celelalte triburi locale, război care a culminat cu războiul în 1135 î.Hr.,
întemeierea cetăţii Alba Longa, condusă de Enea şi fiul Eratostene în 1184
Laviniei, Silvius. 300 de ani mai târziu, conform mitologiei î.Hr./1183 î.Hr., Platon în
romane, descendenţii acestora, Romulus şi Remus au 1193 î.Hr., "Marmura
construit Roma. Detaliile privind călătoria lui Enea, relaţia pariană" (cea mai veche
cu Dido şi stabilirea în Italia sunt subiectul epopeii romane tablă cronologică
Eneida, de Vergiliu. Tradiţia întemeirii Cartaginei în 814 descoperită în Grecia) în
î.Hr. nu coincide cu data aproximativă a războiului troian, 1209 î.Hr. sau 1208 î.Hr.,
deci, dacă Enea s-a aventurat într-adevăr în vest el nu avea Dicaearchus în 1212 î.Hr.,
să întâlnească decât nişte ţărani băştinaşi. Herodot în jurul anului
1250 î.Hr., iar Douris în
Data războiului 1334 î.Hr.. Oraşul glorios
şi bogat, descris de
Homer a fost considerat
troian Troia VI de mulţi autori ai
secolului al XX-lea. Troia

28
VI a fost distrusă în 1275 î.Hr., probabil de un cutremur. În secolul al XX-lea,
După ea, Troia VII a fost distrusă de un incendiu în jurul oamenii de ştiinţă au
anilor 1180 î.Hr. Troia VII a fost mult timp văzută ca un încercat să afle informaţii
oraş mai sărăcăcios decât Troia VI, dar după excavaţia din despre posibila existenţă a
anul 1988 a fost considerată drept cea mai asemănătoare cu Troiei, folosindu-se de
legendara cetate Troia. texte egiptene şi hitite, din
timpul estimativ al
Autenticitatea istorică războiului troian. Arhivele
hitite cum ar fi scrisoarea
a Războiului Troian Tawagalawa menţionează
despre un regat numit
Ahhiyawa care se întindea
dincolo de mare (rebuie să
fie vorba de Marea Egee)
şi care controla cetatea
Milliwanda, identificată
de istorici cu Milet. De
asemenea se vorbeşte în
una din aceste scrisori
despre confederaţia
Assuwa formată din 22 de
oraşe şi state, printre care
se numără şi oraşul
Wilusa. Scrisoarea
Milawata specifică că
acest oraş, Wilusa, se află
în nordul confederaţiei
Imperiul Hitit din Asia Minor, cca. 1300 î.Hr. (roşu deschis)
Assuwa, dincolo de râul
Seha, adică aproximativ
Istoricitatea războiului troian este încă subiect de dezbatere.
în locul unde se spune că
Poveştile lui Homer sunt considerate de mulţi a fi o
s-a aflat odată Troia. Mai
contopire a mai multor confruntări ale grecilor cu Troia. În
mult, într-un document
cadrul acestei sinteze, Homer adaugă multe personaje de
hitit din jurul anului 1280
origine divină şi multe metafore. Grecii antici credeau că
î.Hr. se spune că regele
războiul troian chiar a fost un eveniment istoric, deşi mulţi
cetăţii Wilusa se numea
considerau că poemele homerice au exagerat acest
Alakasandu, în timp ce
eveniment pentru a satisface cerinţele poetice. De exemplu,
miturile greceşti
istoricul Tucidide, cunoscut pentru spiritul său critic,
menţionează că înainte de
consideră războiul troian adevărat, dar se îndoieşte că 1186
a fi recunoscut de părinţii
de corăbii au fost trimise către Troia.
săi, Paris, fiul lui Priam,
se numea Alexandru. De
În jurul anului 1870, se credea în general în Europa de Vest
asemenea, scrisoarea
că războiul troian este o pură fantezie, iar Troia nu a existat
Tawagalawa (cca. 1250
niciodată. Dar Heinrich Schliemann a arătat că legenda are
î.Hr.) adresată regelui din
şi un sâmbure de adevăr, descoperind ruinele Troiei şi ale
regatul Ahhiyawa chiar
cetăţilor miceniene din Grecia. Mulţi savanţi vor fi de atunci
vorbeşte despre un război
de acord că războiul troian se bazează pe un nucleu istoric
ce urmează să aibă loc
al unei expediţii greceşti contra Troiei, dar puţini cred că
contra cetăţii Wilusa.
epopeile homerice prezintă evenimentele aşa cum au fost.
Scrisoarea este adresată
regelui "Ataresiya"

29
(probabil Atreus), ceea ce a făcut pe unii savanţi cum ar fi reflectat în mitul prădării
Karykas să concluzioneze că evenimentele nu sunt legate de Troiei de către Heracles.
războiul troian din Iliada, ci de un conflict mai timpuriu,

Aheii
(în greacă Ἀχαιοί, achaioi) este numele
colectiv dat forţelor greceşti în Iliada lui
Homer (apare de 598 de ori). Un nume
alternativ folosit este danaani (Δαναοί,
folosit de 138 de ori) şi argivi (Ἀργεῖοι,
folosit de 29 de ori). Argivi provine de la
prima capitală a aheilor, Argos. Danaani
este numele atribuit primului trib care a
dominat Peloponezul şi zona din apropiere
de Argos. Ahei este numele tribului care,
întărit de către eolieni a dominat pentru
prima oară teritoriile greceşti, cu centrul în
jurul capitalei, Micene.
Mai specific, Ahaia este la Homer numele
regatului lui Agamemnon, comandantul
forţelor greceşti, aflat în partea de nord a
Peloponezului. Aheii homerici au făcut
probabil parte din civilizaţia miceniană
care a dominat Grecia începând
aproximativ din jurul anului 1600 î.Hr.,
datând probabil încă din perioada
imigraţiei preistorice a elenilor în perioada
dinspre sfârşitul celui de-al treilea mileniu
î.Hr..
Unele texte hittite menţionează un stat în
vestul Anatoliei numit Ahhiyawa; în
special o scrisoare a regelui hittit Mursili al
II-lea datând din jurul anului 1320 î.Hr.
adresată regelui din Ahhiyawa, în care îl
tratează ca pe un egal, şi sugerează că
Miletul (Millawanda) se afla sub controlul
său, şi făcând referire la un "episod
Wilusa" precedent, implicând ostilitate din
partea Ahhiyawa. Acest popor a fost
identificat cu aheii din Războiul Troian, iar
oraşul Wilua cu oraşul legendar al Troiei
(de observat asemănarea între Wilusa şi
Ilion, numele acropolei Troiei). Relaţia
dintre numele Ahhiyawa şi ahei, dincolo de
o asemănare în pronunţie, este încă neclară
multor istorici.

Paris
Paris (greacă: Πάρις, cunoscut şi sub numele de Alexandru - c.f. .
Alaksandus din Wilusa) este personaj mitologic, cel mai mic dintre fiii
regelui troian Priam şi al Hecubei.
lume, Priam porunci slujitorului său Agelaos să-l ucidă.
Păstorul

Copilăria lui
Paris
Înainte de naşterea sa,
nefiind în stare să ridice arma asupra unui copilaş, l-a
Hecuba visase că viitorul
părăsit într-un desiş pe muntele Ida, sperând ca astfel va
ei copil va atrage pieirea
pieri; dar fiul lui Priam fu găsit şi alăptat de o ursoaică.
Troiei. Când Paris vine pe
Reîntorcându-se peste cinci zile, Agelaos, plin de uimire,
găseşte copilul încă în viaţă şi-l ia cu el acasă, crescându-l

30
ca şi cum ar fi fost fiul
său. El îi dădu numele de
Paris. Acesta trăi printre
păstori şi deveni un tânăr
nespus de frumos şi
inteligent, aceste lucruri trădând sângele său nobil. Încă
copil fiind, el scăpa nu numai turmele dar şi pe tovarăşii săi
încolţiţi de fiare sălbatice sau tâlhari. Prin puterea şi vitejia
lui, ajunse atât de vestit în rândurile poporului încât i se
dădu numele de Alexandru (adică învingătorul, protectorul).

frumoase. Muritorul Paris

Judecata lui Paris a fost ales de zei să
hotărască care dintre cele
trei zeiţe: Athena, Hera şi
Afrodita merită mărul.
Fiecare dintre zeiţe căuta
să-l înduplece să-i dea ei
mărul, făgăduindu-i o
mare răsplată; astfel, Hera
îi promise domnia peste
Asia întreagă, zeiţa
Athena - slavă şi biruinţă
Judecata lui Paris de Rubens în războaie, iar Afrodita îi
făgădui să-i dea de soţie
La nunta lui Thetis cu Peleus (care au devenit părinţii lui pe cea mai frumoasă
Ahile) au fost poftiţi toţi zeii Olimpului, cu excepţia unei dintre muritoare, pe
singure fiinţe, Eris - zeiţa discordiei. Aceasta, ca să se Elena, fiica lui Zeus şi a
răzbune pe zei a aruncat un măr de aur pe care Ledei. Paris nu stătu mult
inscripţionase un singur cuvânt Kallistei - Celei mai pe gânduri şi-i dădu mărul
Afroditei.

Elena şi Paris de David

O singura problemă însă, frumoasa Elena

era soţia regelui spartan Menelaos. Acest
lucru nu l-a împiedicat pe Paris s-o
răpească (în conformitate cu unele relatări,
Elena din dragoste pentru Paris şi-a părăsit
soţul, casa şi fiica (Hermione) plecând în
taină cu acesta la Troia). Acest fapt a
constituit motivul izbucnirii războiului
troian.

Paris şi războiul troian Menelaos, fiindu-i teamă de moarte, se

ascunde printre prietenii lui. Este dur
dojenit pentru laşitatea sa de către fratele
Portretul lui Paris în Iliada lui Homer este
său Hector. Singura sa victimă va fi Ahile,
cel al unui laş; în duelul dintre el şi
ucis cu ajutorul unei săgeţi otrăvite. În cele

31
din urmă, Paris cade lovit de o săgeată
otrăvită a lui Philoctetes; murind, imploră
ajutorul fostei sale soţii, Nimfa Oinone,
părăsită de el pentru Elena. Oinone refuză
să-l ajute pe Paris, apoi se sinucide.
Bibliografie
• N.A.Kun, Legendele şi miturile
• Victor Kernbach, Dicţionar de
mitologie generală, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
• Anca Balaci, Mic dicţionar de
mitologie greacă si romană, Editura
Mondero, Bucureşti, 1992, George
Lăzărescu, Dicţionar de mitologie,
Casa Editorială Odeon, Bucureşti,
1992,
Greciei Antice, Editura Lider,
Bucureşti, 2003,

numărau: Hector, Paris supranumit şi Alexander, Creusa,

În mitologia greacă , Laodice, Polixena, Cassandra, Deiphobus, Helenus,
Priam a fost regele
Troiei în timpul războiului
troian şi fiul cel mai mic
al lui Laomedon. El avea
cincizeci de fii, printre
care şi Paris şi Hector, şi
câteva fiice.
Hecuba, fiica
frigianului Dymas (sau a
lui Cisseus, regele
tracilor) şi cea de-a doua
soţie a lui Priam, regele
Troiei. A avut numeroşi
copii care, mai toţi, au
murit sub zidurile Troiei
sau, după distrugerea
cetăţii, au fost duşi în
captivitate. Printre ei se
Antiphus, Polydorus, Troilus etc. Înainte de naşterea lui
Paris, Hecuba a avut un vis ciudat. Prezicătorii i l-au
tălmăcit spunându-i ca fiul care avea să-l nască va atrage
ruina cetăţii sale. La naşterea lui Paris, Hecuba pregetă să-şi
ucidă însă copilul. Temându-se totuşi de împlinirea
destinului, îl abandonează pe muntele Ida. Mai târziu Paris
vine însă la Troia şi prezicerea se împlineşte. După
distrugerea Troiei, Hecuba a revenit drept pradă de război
lui Odysseus. Copleşită de durerea de a-şi fi văzut rând pe
rând copiii ucişi, înainte de a pleca în captivitate, e nevoită
să asiste neputincioasă la sacrificiul fiicei ei, Polixena.
Urcându-se pe corabie, vede trupul neînsufleţit al fiului ei
Polydorus, aruncat de valuri la ţărm. Polydorus fusese ucis
de către regele Polymnestor spre a fi jefuit. Înainte de
plecare, împreună cu celelalte femei troiene, Hecuba găseşte
totuşi răgazul şi puterea necesară ca să răzbune moartea
fiului ei. Îmbarcându-se apoi din nou, Hecuba scapă de
urmărirea însoţitorilor lui Polymnestor care vor să o
pedepsească, şi-şi găseşte refugiul şi moartea în valurile
mării. După o altă versiune, ea ar fi fost metamorfozată într-
o căţea.

Elena (Helena)
(greacă: Ἑλένη, "cea mai frumoasă dintre muritoare"), era în mitologia greacă fiica lui Zeus
şi a Ledei.

Copilă fiind, ea a fost răpită de către Tezeu,
şi adusă acasă de fraţii săi Castor şi Pollux.
Regele Spartei, tatăl ei pământesc, o
căsătoreşte cu Menelau, cu care Elena are
o fiica, Hermione. Este răpită de Paris cu
încuviinţarea zeiţei Afrodita, care i-o
dăruise ca răsplată după arbitrajul favorabil
în cazul mărului discordiei.
Plecarea Elenei cu Paris la Troia are drept
rezultat războiul troian. Grecii au pornit
războiul împotriva Troiei pentru a-l
pedepsi pe Paris, fiul regelui acestei cetăţi

32
şi pentru a o recupera pe Elena, regina
Spartei.

În timpul războiului, care durează zece ani,

Paris moare iar Elena se căsătoreşte cu
unul dintre fraţii lui, Deiphobos, iar mai
târziu se împacă cu Menelau redevenindu-i
soţie. Revine în Sparta, dar după moartea
lui Menelau este izgonită de fiii acestuia şi
moare la Rhodos.

După o altă versiune, Elena s-ar fi căsătorit

cu Ahile, învingătorul Troiei şi s-ar fi
retras alături de el pe o "insulă albă",
Leuke, de la marginea lumii.

Elena din Troia

(tablou de Evelyn de Morgan, 1898)

Menelau sau Menelaos

(greaca veche: Μενελαος) a fost fiul lui Atreu - regele cetăţii Micene - şi al Aeropei şi fratele
lui Agamemnon.

Ascensiunea la tron Când a venit vremea măritatului Elenei, fiica regelui

Regele Atreu al Micenei
i-a trimis pe fii săi,
Menelau şi Agamemnon,
să îl aducă pe fratele său
trădător Tieste în Micene,
ca să fie ucis. Dar Atreu a
fost asasinat de către fiul
lui Tieste, Egist, care l-a
pus pe tatăl său pe tronul
Micenei. Atunci cei doi fi
ai lui Atreu au fugit la
Tyndareos, regele Spartei,
care le-a oferit adăpost şi
pe fiica sa Clitemnestra
lui Agamemnon.
Spartei, la Tyndareos au venit mulţi eroi să îi peţească fata.
Printre ei erau Odiseu, Menestheus, Aiax din Salamina,
Patrocle şi Idomeneu, dar Tyndareos şi-a dat fata lui
Menelau. Acesta, ca să nu-şi atragă ura celorlaltor peţitori,
le-a cerut ca să facă un jurământ ca în caz că el este atacat
sau este la ananghie, ceilalţi să-i vină în ajutor. De asemenea
peţitorii trebuiau să nu-l atace pe Menelau. După moartea
lui Tyndareos, Menelau a devenit rege al Spartei, iar
Agamemnon şi-a recăpătat tronul din Micene.
Războiul troian
După ce soţia sa a fost răpită de Paris, fiul regelui Priam al
Troiei, Menelau porneşte războiul împotriva Troiei. Este
ajutat de fratele său Agamemnon (care devine comandantul
suprem al armatei greceşti), de foştii peţitori ai Elenei şi de
regi care pur şi simplu vroiau să facă mari fapte de arme.

33
În timpul luptelor,
Menelau este protejat de
zeiţa Pallas Atena. În
Iliada, el îl cheamă la
luptă în doi pe Paris,
răpitorul soţiei sale. Paris
a scăpat doar cu ajutorul
Afroditei, care îl duse pe
ascuns în Troia. În zadar îl
căuta Menelau printre
soldaţii troieni. Când
lupta începe, Menelau
este lovit de săgeata lui
Pandaros şi este dus în
spatele liniilor, la medicul
Mahaon.
l-ar fi oprit Agamemnon. Menelau împreună cu Elena
plecară împreună acasă.
Întoarcerea lui Menelau în patrie
Tot Homer ne spune că în călătoria sa către casă, Menelau
împreună cu oamenii săi au fost duşi de o furtună pe
ţărmurile Cretei şi apoi în Egipt. Aici, spartanii, ajutaţi de
către fiica zeului-profet al mărilor Proteus - Idoteea -,
ajunseră la acesta şi după ce-l învinseră în luptă, el trebui să
le destăinuie viitorul. După acesta, Menelau se întoarse
acasă unde trăi fericit împreună cu Elena. Telemah, fiul lui
Ulise, în căutarea tatălui său, ajunse la Sparta unde vorbi cu
Menelau despre tatăl său. Acesta spuse că Proteus zisese că
Ulise este captiv pe insula Ogygia (azi Gozo, arhipelagul
Malta), la nimfa Calypso.

La sfârşitul războiului, După moartea lui Menelau, fiul nelegim al acestuia,

Menelau intră împreună
cu Ulise şi alţi eroi în
calul de lemn şi apoi în
Troia. Menelau l-a ucis pe
Deifobos - fratele lui Paris
care după moartea
acestuia devenise soţul
Elenei - şi ar fi ucis-o
chiar şi pe Elena, dacă nu
Megapenthes, ajunse rege al Spartei şi o trimise pe Elena în
exil, probabil pe insula Rhodos.
Alte legende
După alte surse, Menelau pare a fi fiul lui Pleisthenes (fiul
lui Atreu) şi al Aeropei, sau al lui Pleisthenes şi al Cleollei,
fiica lui Dias. Astfel Menelau ar fi nepotul lui Atreu, ci nu
fiul (dar sunt puţine surse care indică acest lucru).

Sparta
(în greacă Σπρατη, sau Lacedemonia în greacă Λακεδαιμων) oraş-stat în Grecia
antică, în peninsula Peloponez, situat pe râul Eurotas.

Sparta era caracterizată de asasinaţi într-un mod bătălia de la Termopile a

o cultură războinică şi
atrocităţi ridicate la grad
de tradiţie. Pământurile
din Sparta erau cultivate
de sclavi, periecii,
supravegheaţi intens, de
vreme ce erau mai
numeroşi decât spartanii,
cea ce a provocat diverse
revoluţii. Spartanii erau
caracterizaţi prin capa
roşie şi barba stufoasă.
Nou-născuţii bolnavi sau
cu diferite deficienţe erau
teribil, fiind acceptaţi
numai copiii capabili de a
face faţă războiului.
Spartanii erau poporul
războinic cel mai temut şi
doar atenienii au îndrăznit
să-i înfrunte, plătind un
preţ mare pentru aceast
lucru.
Singura problemă a
Spartei era lipsa marinei,
motiv pentru care în
fost nevoită să recurgă la
inamicul său, Atena.
Prima derută a spartanilor
a fost înregistrată în
această bătălie contra
Imperiul Persan. Sparta
nu a trimis decât câteva
sute de răzoinici sprijiniţi
de marina greacă.
Sparta a obţinut
hegemonia Greciei în
războiul Peloponezului

34
(431 - 404 î.Hr.) în
detrimentul Atenei.
Aşa-zisa hegemonie şi
succesul Spartei a fost
încheiat de Teba în bătălia
de la Leuctra (146 î.Hr.),
când mare parte din
populaţia masculină
spartană a murit.
O legendă spune că 300
de spartani au reuşit să
ţină în frâu mai mult de
1.000.000 de persani
pentru 3 zile şi 3 nopţi.
Această ispravă a dat
curaj grecilor, care au
reuşit să învingă imensa
armată a persanilor.
Sparta a fost înfiinţată în
sec. VIII î.Hr. de dorieni
în regiunea Laconia. Era
organizată ca stat militar,
având o armată de sol
puternică. Societatea era
alcătuită din: parieci
(locuiau în jurul oraşului
Sparta şi se ocupau cu
agricultura, meşteşugurile,
negustoria), hiloţi (făceau
parte din populaţiile
cucerite de spartani),
aristoi (cei care deţineau
puterea si participau la
conducerea statului),
spartani (cetăţenii
originari din Sparta).
Statul spartan era condus
de 2 regi (consideraţi şefi
militari supremi şi preoţi)
de „Sfatul bătrânilor”
(gerusia) şi de „Adunarea
poporului” (apella)
formată din spartanii
majori. Organul cel mai
important al statului
spartan era „Colegiul
celor cinci efori”, având
drept de control asupra
tuturor activităţilor.

Homer
(gr. Ὅμηρος Hómēros) a fost un poet şi
rapsod grec legendar, căruia i se atribuie
scrierea Iliadei (Ἰλιάς) şi Odiseei
(Ὀδύσσεια). În antichitate, i-a fost atribuit
uneori întregul Ciclu Epic, care includea
alte poeme despre războiul troian, precum
şi poeme tebane despre Oedipus şi fiii săi.
Alte opere, precum corpul Cântecelor
religioase homerice, mini-epopeea comică
Batrachomyomachia ("Războiul dintre
broască şi şoarece" Βατραχομυομαχία) şi
epopeea Margites i-au fost atribuite, însă în
prezent aceste fapte sunt privite cu
incertitudine.
Tradiţia spune că Homer ar fi fost orb, iar
diferite oraşe ioniene îşi revendicau locul
de naştere al poetului, însă mai departe
biografia sa este aproape necunoscută.
Există o dezbatere intelectuală
considerabilă în privinţa existenţei lui
Homer ca persoană reală, unii considerând
că acesta ar fi fost un nume dat unuia sau
mai multor poeţi orali ce cântau materiale
de epopee tradiţionale. În mod repetat s-a
dezbătut dacă acelaşi poet era autorul atât
al Iliadei, cât şi al Odiseei; cam toţi
istoricii au căzut de acord, însă, în privinţa
datării operei Batrachomyomachia
(cântecele homerice religioase) şi a
epopeelor ciclice, acestea fiind scrise după
marile capodopere.

Problema
epopeelor
homerice

35
 Odiseea au suportat un proces de standardizare şi rafinare
începând cu secolul VIII î.Hr.. Un rol important în această
standardizare pare-se a fost jucat de către tiranul atenian
Hipparchus, care a reformat recitarea poeziei homerice la
festivalul panathenaic. Mulţi clasicişti consideră că această
reformă trebuie să fi implicat producerea unui text scris
canonic.

Alţi învăţaţi, însă, îşi menţin convingerea în veridicitatea

Bustul lui Homer
la Muzeul Britanic
Majoritatea savanţilor
sunt de acord că Iliada şi
existenţei lui Homer. Atât de puţine lucruri se cunosc sau au
fost bănuite despre viaţa sa, încât o glumă populară spune
că poemele "nu au fost scrise de Homer, ci de o altă
persoană cu acelaşi nume" şi savantul clasic Richmond
Lattimore, autor al unor traduceri poetice în engleză bine
primite ale ambelor epopei, a scris o lucrare cu titlul:
"Homer: Cine era Ea?". Samuel Butler a fost ceva mai
direct, imaginând o tânără siciliană drept autoarea Odiseei
(dar nu şi a Iliadei), o idee speculată mai departe de către
Robert Graves în romanul său Fiicele lui Homer

În limba greacă numele său este Homēros, care se traduce săi şi au fost folositoare
"ostatec". Există o teorie cum că numele său ar fi provenit poetului în compunere. El
dintr-o societate poetică numită Homeridae, care tradus a numit aceste bucăţi de
literal înseamnă "fii ostaticilor", respectiv descendenţii limbaj repetat "formule".
prizonierilor de război. Cum aceşti oameni nu erau trimişi la
război din pricina incertitudinii în privinţa loialităţii lor pe
câmpul de luptă, ei nu puteau fi ucişi în bătălie. Astfel, erau Există loc de dezbatere
însărcinaţi să memoreze stocul de poezie epică a regiunii şi pentru perioada exactă
evenimentele trecute, până la timpul sosirii unui învăţat ce când poemele au înfiripat
le putea scrie. forma lor fixă. Soluţia
tradiţională este "ipoteza
Majoritatea clasiciştilor sunt de acord că, indiferent dacă a transcrierii", în care un
existat sau nu un astfel de rapsod pe nume "Homer", "Homer" non-literat
poemele homerice sunt un produs de tradiţie orală, o tehnică dictează poemul său unui
veche de generaţii ce a fost moştenirea colectivă a multor scrib în secolul VI î.Hr.
poeţi-cântăreţi (aoidoi). O analiză a structurii şi sau mai devreme.
vocabularului Iliadei şi Odiseei arată că poemele conţin Homeriştii mai radicali,
fraze bine conturate ce se repetă; chiar şi versuri întregi sunt precum Gregory Nagy,
repetate. Se poate ca Iliada şi Odiseea să fi fost poeme oral susţin cu tărie că un text
formulate, compuse pe loc de către poet folosind o colecţie canonic a poemelor
de versuri şi fraze tradiţionale pe care le memorase? homerice ca "scriptură"
Milman Parry şi Albert Lord au relevat faptul că o tradiţie nu a existat până în
orală atât de elaborată, străină culturilor literare de astăzi, perioada elenistică.
este tipică epopeelor într-o cultură exclusiv orală. Cuvintele (secolele III - I î.Hr.).
cruciale sunt "oral" şi "tradiţional." Parry a început cu
"tradiţional". Părţile mari de text care se repetă, spunea el,
au fost moştenite de către poetul-cântăreţ de la predecesorii

36
Atestări antice ale lui
Homer
Homer şi ghidul său,
de William-Adolphe Bouguereau
Nu există nici o înregistrare despre
existenţa sa în timpul vieţii lui Homer.
Herodot (2.53) consideră că Hesiod şi
Homer au trăit nu cu mai mult de 400 de
ani înaintea vremii sale, consecvent nu cu
mult înainte de anul 850 î.Hr.. Din tonul
controversat în care se exprimă, este
evident că alţii îl făcuseră pe Homer ceva
mai bătrân; şi ca atare datele oferite de
autorităţile de mai târziu, deşi foarte
variate, se încadrează în general între
limitele secolului X şi XI î.Hr., însă nici
una dintre acestea nu oferă un factor extern
de dovadă în a demonstra cele afirmate.
Cele opt vieţi ale lui Homer (editate în
lucrarea lui Westermann Vitarum
Scriptores Graeci minores) cuprind şi o
piesă numită Competiţia dintre Hesiod şi
Homer. Cea mai lungă dintre acestea este
scrisă în dialectul ionic şi poartă semnătura
lui Herodotus, însă este cu siguranţă un
fals. Probabilitatea este că ea aparţine celei
mai fructuoase perioade pentru furturile
literare, respectiv secolului II al erei
noastre. Celelalte vieţi nu sunt cu siguranţă
mai antice. Principala calitate a acestora
constă în poemele sau fragmentele de
versuri interesante pe care acestea le-au
conservat, aşa-numitele Epigrame, care
erau adăugate la finalul lucrărilor lui
Homer. Acestea sunt uşor de identificat ca
rime populare, fiind o formă a folclorului
care avea să fie întâlnită în majoritatea
ţărilor, preţuită de oameni ca o variaţie a
proverbelor. În epigramele homerice
obiectivul este uneori focalizat asupra
caracteristicilor localităţilor Smyrna şi
Cyme (Epigr. 4), Erythrae (Epigr. 6, 7),
Muntele Ida (Epigr. 10), Neon Teichos
(Epigr. 1); altele fac referire la unele
comerţuri sau ocupaţii: olărit (Epigr. 14),
marinari, pescuit, turme de capre etc.
Unele ar putea fi fragmente de poeme, însă
evident nu sunt opera unui singur poet.
Faptul că toate acestea au fost atribuite lui
Homer înseamnă doar că ele aparţin unei
perioade a istoriei coloniilor ioniene şi
aeloniene când Homer era numele care
atrăgea pentru sine toate versurile antice şi
populare.

Din nou, comparând Meles. Epitetul aeolian Homer a răsărit dintre

epigramele cu legendele şi
anecdotele spuse în
Vieţile lui Homer, cu greu
ne putem îndoi că acestea
erau sursele principale din
care Vieţile au derivat.
Astfel, în Epigr. 4 găsim
un poet orb, născut în
Smyrna aeoliană, prin
care curge apa sacrului
Homer, fiu al lui Meles primii colonii atenieni.
întâlnit în Viaţa lui
Herodot întăreşte ideea
antichităţii, deoarece
conform lui Herodot,
Smyrna a devenit colonie
ioniană în jurul anului 688
î.Hr. Evident ionienii au
avut propria versiune a
poveştii, ce relatează că

37
Aceeaşi linie de
argumentare poate fi
folosită şi pentru
cântecele religioase şi
chiar unora dintre
lucrările pierdute ale
perioadei post-homerice
sau aşa-numiţilor poeţilor
ciclici. Astfel:
1. Cântectul pentru
Apollo delian se încheie
cu o adresare a poetului
către auditoriul său. Orice
străin ce întreabă cine este
cel mai dulce cântăreţ, o
singură voce aduce
răspunsul: "orbul care
locuieşte în munţii de pe
Chios; melodiile sale
merită premiul pentru
toate timpurile."
Tucidides, care citează
pasajul său pentru a arăta
caracterul festivalului
delian, pare a fi convins
de autenticitatea homerică
a cântecului. Astfel,
putem considera că
Homer era un chian.
2. Margites, un poem
umoristic atestat lui
Homer începea cu:
"Astfel a sosit la Colofon
un om bătrân, un cântăreţ
divin, servitor al muzelor
şi lui Apollo." Astfel,
afirmaţia vine împotriva
crederilor poetului şi
gramaticianului
colofonian Antimachus,
care îl considera pe
Homer un nativ din
Colofon.
3. Poemul Cipria se spune
c-ar fi fost primit de către
Homer din partea lui
Stasinus din Cipru drept
zestrea unei fiice a sa.
Legătura cu Cipru apare
din nou prin
preponderenţa acordată în
poem Afroditei.
4. Conform Vieţii lui
Herodot. Mica Iliadă şi
Phocais au fost compuse
de către Homer în timpul
şederii sale la Phocaea
alături de un anume
Thestorides, care le-a
transportat la Chios şi a
câştigat faimă pretinzând
că-i aparţin. Numele lui
Thestorides se iveşte în
Epigr. 5.
5. O poveste similară este
relatată în poemul Luarea
Oechaliei, al cărui subiect
este una dintre faptele de
seamă ale lui Heracle.
Poemul s-a răspândit
drept opera lui
Creophylus, un prieten
sau (după cum afirmă
unii) un ginere al lui
Homer; se considera însă
a fi opera însuşi marelui
poet.
6. În final, Tebaida a fost
dintotdeauna considerată
opera lui Homer. În
privinţa operei Epigoni,
care ducea firul epic către
povestea tebană, există
dubii în privinţa identităţii
autorului său.
Aceste indicaţii arată
drept plauzibilă ipoteza că
poveştile care-l leagă pe
Homer cu diferite oraşe şi
insule s-a dezvoltat după
ce poemele sale
deveniseră celebre, în
special în înfloritoarele
noi colonii Aeolis şi Ionia.
Pe scurt, controversa lui
Homer a început într-o
vreme când adevărata s-a
istorie s-a pierdut, atunci
când el a devenit o figură
mitică, un erou eponim
sau o personificare a unei
mari şcoli de poezie.

Istoricitatea Iliadei
O altă întrebare semnificantă priveşte posibila bază
istorică a povestirii. Comentariile despre Iliada şi despre
Odiseea scrise în perioada elenistică au început explorarea
inconsistenţelor textuale ale poemelor. Clasiciştii moderni
continuă tradiţia

38
 Excavaţiile făcute de Heinrich Schliemann
la sfârşitul secolului XIX au început să
convingă savanţii privind existenţa unei
baze istorice pentru Războiul troian.
Cercetările (conduse de anterior-
menţionaţii Parry şi Lord) în epopeele
orale din limbile sârbo-croată şi cele
turcice au început să convingă savanţii că
poemele lungi puteau fi conservate cu
consistenţă prin culturile orale până când
cineva s-ar fi deranjat să le scrie.
Decodarea Linearului B în anii 1950 de
către Michael Ventris şi alţii, au convins
savanţii de existenţa unei continuităţi
lingvistice între scrierile miceniene din
Acest bust de marmură al lui Homer
secolul XIII î.Hr. şi poemele atribuite lui
se află la Louvre.
Homer.
.

Iliada
este o epopee atribuită lui Homer,
care pare a fi fost un aed din Ionia, din a doua jumătate a secolului
VIII î.Hr., şi care a preluat în epopeele sale, Iliada şi Odiseea, tradiţii,
fragmente şi motive din mituri vechi şi cântece populare.
În cele 24 de cânturi, Ahile întruchipează Hector vorbeşte calm şi
însumând circa 15 000 de virtuţile eroului războinic. măsurat. Poetul îşi
versuri, Iliada relatează Spre deosebire de el, caracterizează eroii şi din
fapte de vitejie Hector detestă războiul şi câte un epitet frecvent
excepţională făcute de nu luptă pentru glorie, ci legat de numele
eroi neînfricaţi, dintre pentru a-şi apăra cetatea; personajului respectiv, de
care se detaşează Ahile. este iubitor de pace şi de exemplu "şoimanul
Acesta nu cunoaşte teama raţiune. Figurile celor doi Ahile".
şi preferă o moarte eroi reies şi din cuvintele
glorioasă unei vieţi pe care şi le adresează Personajele sunt
tihnite, însă este înainte de luptă - prezentate în mişcare,
neîndurător, refuzând procedeu des folosit de dinamismul fiind
familiei duşmanului său Homer pentru amplificat de imagini
până şi consolarea de a-i caracterizarea auditive referitoare la
preda corpul acestuia. Îl personajelor, cuvintele lui zgomotul bătăliei sau la
umanizează însă prietenia Ahile sunt mânioase şi zornăitul înfricoşător al
pentru Patrocle. jignitoare, în timp ce armelor unui erou, ca în

39
cazul lui Diomede, din
fragmentul de mai sus. La
prezentarea sugestivă a
unei situaţii contribuie şi
comparaţia, care la Homer
este dezvoltată pe mai
multe versuri.
Alături de eroi intervin şi
zeii, conferind operei un
caracter miraculos. Astfel,
Atena îl apără pe Ahile de
suliţa lui Hector, iar
Apolo îl ascunde pe fiul
lui Priam într-o ceaţă
deasă spre a-l feri de
mânia Peleianului.

Odiseea
(în limba greacă: Oδύσσεια, Frescă romană cu Odiseu, cca. 150-100
î.e.n.
Odysseía) alcătuieşte, împreună (Biblioteca Apostolică a Vaticanului)
cu Iliada, un grup de două
epopei greceşti atribuite
rapsodului popular orb Homer.
Scrisă ulterior, în a doua
jumătate a secolului VIII e.n,
Odiseea este una dintre cele mai
vechi şi renumite opere literare
din mitologia antică. Ea prezintă
peripeţiile regelui Odiseu
(Ulise) şi ale însoţitorilor lui din
Itaca pe drumul de întoarcere
acasă, după războiul troian. În
multe limbi termenul de
„odisee“, inspirat de această
epopee, desemnează o rătăcire
plină de peripeţii.

Însoţitorii lui Odiseu furând vitele sfinte ale lui Helios (Pellegrino Tibaldi)

40

Odiseu oferind ciclopului
Polifem o cupă de vin.
Rezumat
cronologic al
acţiunii
Sfatul zeilor hotăreşte că
Odiseu (Ulise) se poate
întoarce acasă. Mesagerul
zeilor, Hermes, îi
porunceşte aceasta nimfei
Calipso care, după şapte
ani, îl lasă pe Odiseu să
părăsească insula. Între
timp zeiţa Atena,
preschimbată în Mentor,
un prieten de-al lui Ulise,
îl sfătuieşte pe Telemah să
pornească în căutarea
tatălui său dispărut.
În versurile următoare, pe
o plută construită de el,
eroul principal părăseşte
insula nimfei Calipso.
Duşmanul său Poseidon,
zeul mărilor, distruge
printr-o furtună pluta lui
Odiseu, care ajunge pe
insula Scheria, unde este
Structurarea textului
Opera este alcătuită din 12.200 de versuri împărţite în 24 de
cântece, descriind rătăcirile regelui după zece ani de război
şi încă alţi zece ani de peripeţii în drumul său de
reîntoarcere pe mica insulă Itaca. După multe aventuri,
acesta ajunge acasă îmbrăcat ca un cerşetor, nefiind
recunoscut de peţitorii soţiei lui credicioase, Penelopa.
Aceasta primise veste de la oaspeţi despre moartea lui
Odiseus, fiind asaltată de peţitori. Penelopa opune rezistenţă
peţitorilor, refuzând să se recăsătorească, fiind sprijinită în
aceasta de Telemah, fiul lui Odiseus. Pentru a crea o
atmosferă încordată, Homer recurge la un complex de
istorisiri paralele, cu privire în trecut şi aspecte de
perspectivă, cu povestiri şi descrieri alternative. Acţiunea nu
este prezentată cronologic, începând cu chemarea muzelor
de către Homer şi sosirea lui Odiseus în Itaca.
primit cu prietenie de Peripeţiile lui Odiseu
Nausicaa, fiica regelui încep după ce părăseşte,
feacilor; ajuns aici, el îşi cu 12 corăbii, ruinele
povesteşte păţaniile. oraşului Troia, jefuindu-i
pe tracii kikoni, aliaţii
Căutările fiului său, Troiei, de care vor fi
Telemah, sunt zadarnice, ulterior alungaţi. Ajunşi
şi confruntarea mamei pe insula Lotofagilor, unii
sale, Penelopa, cu peţitorii din însoţitorii lui mănâncă
devine tot mai acută. Zeiţa din fructele lor, uitându-şi
Atena îl preschimbă pe patria, Itaca. Cei rămaşi
Odiseu într-un cerşetor, ajung, împreună cu
pentru a-l proteja de Odiseu, pe insula
duşmănia peţitorilor soţiei ciclopilor, uriaşi cu un
sale. După douzeci de ani, singur ochi, în frunte.
deghizat în cerşetor, Ciclopul Polifem, pentru a
acesta va fi recunoscut împiedica fuga grecilor,
numai de câinele său barează ieşirea din peştera
bătrân, Argos. Odiseu se sa. Fiind în pericol de a fi
pregăteşte în taină pentru mâncaţi de uriaş, Odiseu
întrecerea peţitorilor cu reuşeşte, printr-un şiretlic,
arcul, trofeul să-l îmbete cu vin pe
învingătorului urmând să uriaş, scoţându-i ochiul,
fie Penelopa, soţia lui ceea ce atrage asupra sa
Odiseu. Cu ajutorul lui duşmănia lui Poseidon,
Telemah şi al păstorului tatăl ciclopului. Fuga lor
Eumaios, Odiseu reuşeşte este îngreunată de valurile
să pedepsească peţitorii. mari, produse de stâncile
41
aruncate în mare de
ciclopul orb.
De la Eol, zeul vântului,
Odiseu primeşte în dar un
sac cu vânturi. Ajunşi
aproape de casă,
însoţitorii săi, curioşi,
deschid sacul: se porneşte
o furtună care-i mână din
nou departe de casă.
Astfel ajung pe insula
vrăjitoarei Circe, care îi
preschimbă pe însoţitorii
lui Odiseu în porci, iar pe
acesta îl reţine prin
farmecele sale. Va fi
dezlegat de acestea prin
intervenţia lui Hermes,
mesagerul zeilor, care
între timp i-au iertat
distrugerea Troiei.
Întoarcerea acasă este
îngreunată şi de sirenele
ale căror glasuri fermecate
duc corăbierii la pieire,
ademenindu-i să îşi
zdrobească de stânci
corăbiile. Curios să afle
cum sună cântecul
sirenelor, Odiseu le cere
marinarilor săi să îşi
astupe urechile cu ceară
de albine, iar pe el să îl
lege de catarg, precizând
că nu trebuie să fie
dezlegat cu nici un preţ.
Astfel reuşeşte să asculte
cântecul sirenelor,
evintând însă pericolul
scufundării corăbiei.
Împreună cu echipajul
său, Odiseu izbuteşte să
traverseze cu bine şi
strâmtoarea dintre cei doi
monştri, Scilla şi Caribda.
Înfometaţi, ajung pe
insula lui Helios, zeul
soarelui, unde însoţitorii
lui Odiseu fură din vitele
sacre ale zeului, pentru a
îşi potoli foamea. Drept
pedeapsă pentru acest
sacrilegiu, aceştia mor
ulterior într-o furtună pe
mare, din care numai
Odiseu, care nu mâncase,
reuşeşte să scape. El
ajunge pe insula nimfei
Calipso, unde aceasta îl
reţine timp de şapte ani.
Reuşeşte să părăsească
insula lui Calipso cu o
plută, însă furtuna
produsă de Poseidon
distruge pluta, iar Odiseu
naufragiază pe o insulă
unde este primit cu
prietenie de Nausicaa,
fiica regelui feacilor.
Timp de două seri, Odiseu
îi povesteşte regelui
feacilor, Alcinous,
păţaniile sale. De aici,
încărcat cu daruri, se
reîntoarce acasă, pe insula
Itaca.

suprafaţă de 96 km² şi aproximativ 5.000 locuitori. Este o

Itaca (greacă Ιθάκη)
este o insulă în Marea
Ionică, în Grecia. Are o
municipalitate independentă în cadrul prefecturii Cefalonia
şi se află în nord estul coastei acestei insule. Conform
Odiseei lui Homer, această insulă este patria lui Ulises şi
ţinta lungii lui călătorii spre casă. A devenit simbolul unui
obiectiv la care visezi mult şi pe care îl atingi cu sacrificii şi
mai ales cu multă perseverenţă.

Penelopa Tindar, Leucip şi Afareu. Mama ei era o naiadă numită

În mitologia greacă,
Penelopa (Πηνελοπεια)
este soţia lui Ulise, regina
insulei Itaca şi un
personaj important din
epopeea homerică
"Odiseea". Originară din
Sparta, Penelopa era fiica
lui Icarius şi nepoata lui
Periboea.
În ceea ce priveşte circumstanţele în care Ulise şi Penelopa
s-au căsătorit, există două variante. Una din ele
consemnează că Tindar l-a convins pe Icarius să îi ofere
mâna Penelopei regelui din Itaca, după ce a primit de la
Ulise un sfat bun în legătură cu mariajul Elenei. O altă
variantă spune că Penelopa a constituit premiul unei curse
câştigate de Ulise. După nuntă, tatăl eroinei a rugat-o pe
aceasta să rămână alături de el în Sparta, însă iubindu-şi
mult soţul, ea a refuzat şi a plecat în Itaca.

42
Împreună cu Ulise,
Penelopa are un fiu,
Telemah, care s-a născut
înainte ca tatăl său să
mergă la războiul troian.
Dragostea pentru soţie şi
fiu îl face pe Ulise să
simuleze nebunia când
Palamede vine să îl cheme
la război, însă planul lui
este descoperit, regele
Itacăi find nevoit să îşi
părăsească familia. În
lipsa lui Ulise, Penelopa
rămâne singura stăpână a
bunurilor regelui. Se
spune că ea a aşteptat cu
fidelitate timp de
douăzeci de ani
întoarcerea soţului ei de la
război şi în tot acest timp
a refuzat să se mărite cu
unul din mulţii peţitori
care i-au făcut curte.
Printre aceşti peţitori se
numărau şi Antinous,
Agelaus, Amphinomus,
Ctessippus,
Demoptolemus, Elatus,
Euriades, Eurimachus,
Irus şi Peisandros.
Deoarece insistenţa
peţitorilor nu o
impresionează cu nimic
pe regină, aceştia se
instalează chiar în palat
încercând să o exaspereze prin risipirea bunurilor şi averilor
lui Ulise. Penelopa se foloseşte de un vicleşug pentru a
obţine un răgaz. Ea le promite peţitorilor că va alege pe
cineva de soţ imediat ce va termina de ţesut linţoliul lui
Laerte (cunoscut şi sub numele de pânza Penelopei), însă
lucrul făcut în timpul zilei era desfăcut în timpul nopţii.
După trei ani însă, Penelopa este dată în vileag de o
servitoare.
O legendă care nu apare în Odiseea dezvăluie că Nauplios,
vrând să răzbune moartea fiului său, Palamede, răspândeşte
zvonul că Ulise a murit în război. Auzind acestea, mama lui
Ulise, Anticleea se sinucide, iar Penelopa se aruncă în mare
dar este salvată de un grup de păsări care o aduc la ţărm.
Atunci când Ulise se întoarce acasă el nu vrea să fie
recunoscut de Penelopa şi se deghizează. După venirea lui
Ulise, Penelopa hotărăşte să organizeze o întrecere cu arcul
pentru a alege pe unul din peţitori, întrecere care este de fapt
o nouă metodă de amânare a eroinei. La această competiţie
participă şi Ulise şi câştigă, apoi îi ucide pe peţitori,
dezvăluindu-şi adevărata identitate. Penelopei nu îi vine să
creadă şi bănuieşte că este vizitată de un zeu care a luat
înfăţişarea lui Ulise. Pentru a-l testa, Penelopa îi cere
servitoarei ei, Euriclea, să mute patul nupţial în camera lor
de nuntă. Ulise spune că acest lucru nu este posibil,
deoarece el a făurit patul, iar unul din picioarele lui este un
măslin viu. Penelopa se convinge astfel că cel dinaintea ei
este Ulise. Se spune că zeiţa Atena a lungit durata acelei
nopţii următoare pentru ca Ulise şi Penelopa să-şi
povestească unul altuia aventurile prin care au trecut.
După moartea lui Ulise, conform unui mit, Penelopa se
mărită cu fiul Circei, Telegonus şi are cu el un fiu, Italus.
De asemenea, Circe se căsătoreşte cu fiul Penelopei,
Telemah.

Odiseu sau Ulise,

personaj mitologic,
celebru erou grec
(cunoscut din Iliada, dar
mai ales din Odiseea) care
a participat la războiul
troian. Odiseu era regele
Ithacăi şi fiul lui Laertes
(după o versiune, după o
alta, al lui Sisif) şi al
Anticleei. S-a căsătorit cu
Penelopa, fiica lui Icar, cu
care a avut un fiu, pe
nume Telemah. În
războiul troian, Odiseu
are un rol important.
Vestit pentru mintea sa
isteaţă şi pentru prudenţa
şi vorbele frumoase pe
care ştia să le rostească, el
este trimis adeseori în
solii sau i se dau diverse
însărcinări. De pildă, este
trimis la regele
Lycomedes să-l aducă pe
Ahile, îl însoţeşte pe
Menelau atunci când
acesta se duce să o ceară
pe Elena de la troieni,
mijloceşte împăcarea lui
Agamemnon cu Ahile, o

43
aduce pe Ifigenia la Aulis,
e trimis să-l caute pe
Filoctet împreună cu
armele lui Hercule,
pătrunde ca iscoadă în
Troia şi se înţelege pe
ascuns cu Elena să-i
trădeze pe troieni etc.
Tot lui Odiseu, care pe
câmpul de luptă a dat
dovadă de mult curaj şi
vitejie făcând numeroase
victime, îi aparţine şi
ideea calului de lemn în
pântecele căruia s-a
ascuns împreună cu alţi
cinci sute de soldaţi greci
şi a pătruns în cetatea
Troiei, reuşind să-i
deschidă astfel porţile în
faţa grecilor. După
terminarea războiului,
Odiseu o porneşte şi el, ca
şi ceilalţi, spre casă. Calea
de întoarcere îi va fi însă
lungă şi presărată cu
multe peripeţii. O primă
furtună pe mare îi abate
pe ţărmurile Traciei; se
opreşte apoi pe
meleagurile lotofagilor şi
zăboveşte mai mult în ţara
ciclopilor de unde scapă
cu viaţă, din nou, numai
datorită agerimii minţii
sale. Reuşeşte să fugă de
acolo orbindu-l pe
Polifem şi-şi atrage în
felul acesta mânia lui
Poseidon, care era tatăl
ciclopului.
Ajuns în insula lui
Aeolus, Odiseu capătă în
dar de la acesta un burduf
în care sunt închise
vânturile. Crezând că
înăuntru se afla vin,
însoţitorii lui Odiseu
deschid burduful şi Încălcându-i porunca, ei
dezlănţuie în felul acesta înjunghie câteva animale
o groaznică furtună pe din cirezile zeului Apollo,
mare. Purtate de valuri, ca să aibă cu ce se ospăta.
vasele rătăcesc la Mânia zeilor le este acum
întâmplare şi ajung pe fatală. Uraganul dezlănţuit
meleagurile lestrigonilor, cu acest prilej îneacă
neam de antropofagi, corăbii şi oameni. Singur
care-i ucid pe greci şi le Odiseu e cruţat. Agăţat de
distrug corăbiile. Singur un catarg, el e purtat pe
Odiseu reuşeşte să-şi ape, la voia întâmplării şi
desprindă corabia de ţărm dus în insula lui Calypso.
şi să scape cu fuga. În Aici eroul va zăbovi şapte
insula Aeaea, la (într-o altă versiune zece)
magiciana Circe - cu care ani încheiaţi, înlănţuit de
are şi un fiu - pe dragostea frumoasei
Telegonus - eroul nimfe, pe care numai
zăboveşte un an încheiat, porunca lui Zeus o va
după care o porneşte din determina să-l lase să
nou la drum, nu înainte de plece mai departe.
a fi stat de vorbă cu
umbra lui Tiresias, care-i
dezvăluie viitorul.
Izbuteşte să treacă teafăr
de insula sirenelor, apoi
printre Scila şi Caribda,
dar încep să-i lipsească
merindele şi tovarăşii săi
de drum se plâng de
foame.
Întoarcerea lui Odiseu
(tablou de Pinturicchio)
O nouă furtună pe mare,
de data aceasta iscată de
Poseidon, îl aruncă pe
Odiseu, din nou
naufragiat, pe ţărmul
insulei feacilor. Găsit de
Nausicaa, fiica regelui
Alcinous, este călăuzit de
către aceasta la palatul
tatălui ei. Mişcat de
istorisirea tuturor
întâmplărilor nefericite
care s-au abătut asupră-i,
regele feacilor îi dăruieşte
eroului o corabie, cu
ajutorul căreia izbuteşte să
44
ajungă, în sfârşit, în
patrie. În Itaca pe Odiseu
îl aşteaptă însă noi
încercări. În timpul
îndelungii lui absenţe, cu
toată dragostea şi credinţa
nestrămutată pe care o
nutreşte faţă de el soţia sa,
Penelopa, peţitorii
acesteia au pus stăpânire
pe avutul şi pe palatul lui.
Ei petrec aici, ca la ei
acasă, în nesfârşite ospeţe.
După douăzeci de ani,
nimeni nu-şi mai aduce
aminte de Odiseu, aşa
încât eroul, sosit în
mijlocul lor, trece
neobservat cu atât mai
mult cu cât s-a deghizat în
cerşetor. Îşi dezvăluie
adevărata identitate numai
bătrânului porcar
Eumaeus şi propriului fiu,
Telemah, cu ajutorul
cărora îi încercuieşte şi-i
ucide pe toţi peţitorii.
Între timp el este
recunoscut şi de Penelopa,
alături de care va domni
de acum înainte, din nou,
în Itaca.

Ulise şi Circe (tablou de Jan van Bijlert)

Mitologie Greacă
Titanii: • Ares • Pandora
• Artemis • Ahile
• Oceanus • Athena • Elena din Troia
• Coeus • Demetra
• Crius Fiinţe fabuloase
• Hyperion • Hera
• Iapetus • Hephaistos • Gorgone
• Cronos • Hermes • Centauri
• Atlas • Hestia • Ciclopii
• Poseidon • Moirae
• Theia • Zeus • Nimfe
• Rhea
• Themis Istorie legendară: • Pegas
• Mnemosyne • Phoenix
• Phoebe • Heracles • Hecatonchire
• Thetys • Perseu • Minotaur
• Prometeu • Cerber
Zeii Olimpului: • Iason
• Oedip
• Afrodita
• Apollo • Odiseu

Icar
, fiul lui Daedalus (Dedal), personaj mitologic, prezentat de Publius Ovidius Naso in cartea a
VIII-a a "Metamorfozelor".

45
 Icar şi Dedal
(tablou de Charles Paul Landon, 1799)

Împreună cu tatăl său Daedalus, au atunci acea parte a mării şi insula îi poarta
construit labirintul din Creta, în care regele numele.
Cretei, Minos, l-a inchis pe Minotaur.
Banuiţi că ar fi contribuit la fuga lui Teseu, Telemah,Telemachus sau
care venise să ucidă Minotaurul, după
Telemachus (în limba greacă, Τηλεμαχος)
încheierea lucrării, au fost închişi în
este un erou din mitologia greacă, fiu al lui
labirint de către Minos. Pentru a scăpa, au
Ulise şi al Penelopei. Rolul lui în povestea
făurit nişte aripi din pene şi ceară şi au
tatălui său, Ulise, este prezentat de Homer
zburat din labirint. Fascinat de frumuseţea
în epopeile Iliada şi Odiseea, în care apare
înălţimilor , Icar s-a apropiat prea mult de
în ipostaza tânărului care trece de la etapa
Soare, în ciuda sfatului tatălui său. Helios,
copilăriei la cea a maturităţii. Legenda lui
invidios că oamenii zboară, a dat o caldură
Telemah este dezvoltată în primele patru
puternică, ceara topindu-se, iar Icar a căzut
cărţi din Odiseea care sunt numite uneori
în apele mării Egee, în apropierea unei
Telemahia.
insule, lovindu-se de stânci şi murind. De

46
În Odiseea
Telemah s-a născut în ziua în care Ulise a
fost chemat să lupte în războiul troian.
Vrând să îşi încalce jurământul de a o
proteja pe Elena, Ulise s-a prefăcut nebun,
a ieşit pe câmpurile sale şi a început să are
şi să semene sare în loc de seminţe.
Emisarul trimis să îl cheme la război pe
Ulise, Palamedes, a înţeles însă şiretlicul şi
l-a aşezat pe micul Telemah în faţa
plugului. Ulise nu a înaintat cu plugul,
dovedind că nu a înnebunit şi a fost nevoit
să participe la războiul troian şi să se
despartă de soţie şi fiu. Într-un alt episod,
Telemah, copil fiind, a căzut în mare şi a
fost salvat de nişte delfini, ceea ce l-a
determinat pe Ulise să poarte pe scut
imaginea unui astfel de animal marin.
Copilărind departe de tatăl său, Telemah
creşte la curtea regală din insula Itaca, sub
îngrijirea mamei sale şi a lui Mentor, un
vechi prieten al lui Ulise. Când împlineşte
în jur de şaptesprezece ani însă, bunurile
regale încep să fie risipite de peţitorii
Penelopei care se instalează cu forţa în
palat. Telemah se simte matur şi încearcă
zadarnic să scape de ei. După douăzeci de
ani de la plecarea lui Ulise, zeiţa Atena i se
arată lui Telemah sub înfăţişarea lui
Mentor şi îl însoţeşte pe acesta într-o
călătorie în căutarea tatălui său. Telemah
ajunge în cetatea Pilos, unde domnea
Nestor, este primit de fiica acestuia,
Policaste şi se împrieteneşte cu Pisistratus
care acceptă să îl ajute în căutarea sa. Apoi,
la Sparta, regele Menelaus îi dezvăluie
tânărului că zeul Proteu proorocise cu ceva
timp în urmă că Ulise este prizonier al
nimfei Calipso pe o insulă îndepărtată.
În cele din urmă, Telemah este nevoit să se
întoarcă în Itaca fără a-şi fi găsit tatăl. La
• Anca Balaci, Mic dicţionar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero,
Bucureşti, 1992,
• George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1992,
N.A.Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Editura Lider, Bucureşti, 2003,
venirea lui pe insulă, zeiţa Atena i se arată
din nou sub una din înfăţişările ei şi îl
îndeamnă să meargă la porcarul Eumaeus,
înainte de a se duce acasă. Ajungând la
casa porcarului, el observă un cerşetor şi
constată cu uimire că este chiar tatăl său.
Ulise şi Telemah pregătesc apoi complotul
împotriva peţitorilor şi mai târziu îi ucid pe
aceştia.
În alte legende
• Conform lui Aristotel şi Dictis din
Creta, Telemah s-a căsătorit cu
Nausica, fiica regelui Alcinous şi a
a vut cu ea un fiu numit Perseptolis
sau Ptoliporthus.
• În Aventurile lui Kritolandros,
Telemah se însoară tot cu Nausica,
dar fiul lor se numeşte
Kritolandros. Acesta porneşte într-o
lungă peripeţie pentru a învăţa
despre pribegiile lui Ulise.
• În Telegonia, după uciderea
accidentală a lui Ulise de către
Telegonus, Telemah o ia de soţie pe
vrăjitoarea Circe. Din această
căsătorie se naşte Latinos.
• Conform unui mit, se spune că
Ulise este avertizat de un oracol să
nu aibă încredere în fiul său şi de
aceea îl exilează pe Telemah în
Insula Corfu. Regele Itacăi nu ştie
însă că oracolul se referea la fiul pe
care l-a avut cu Circe, Telegonus, şi
astfel este ucis accidental. După
acest incident, Telemah preia
puterea în Itaca.
• Bibliografie
• Victor Kernbach, Dicţionar de
mitologie generală, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989
47

Achilles sau Akhilleus (greaca antică:Ἀχιλλεύς) este un celebru erou
din mitologia greacă (cunoscut mai ales datorită epopeii homerice
Iliada), care a participat la războiul troian de partea grecilor.
Naşterea lui
Ahile şi educaţia
sa
Ahile era fiul zeiţei
marine Thetys şi al
muritorului Peleus -
regele mirmidonilor din
Fthia (sud-estul Tesaliei)
şi nepotul lui Zeus. Se
spune că Thetys fusese
râvnită atât de Zeus cât şi
de Poseidon, însă cei doi
au renunţat la ea în
favoarea lui Peleus atunci
când titanul Prometeu a
profeţit că ea va aduce pe
lume un fiu mai puternic
ca tatăl lui. Atunci Zeus a
dat-o de soţie lui Peleus,
care a trebuit mai întâi să
o învingă pe Thetys în
luptă.
Când l-a născut pe Ahile,
Thetys a vrut să-l facă
nemuritor. Ahile a fost
cufundat în întregime de
către mama sa în apele
Styxului, însă i-a rămas
afară călcâiul de care-l
ţinea Thetys. O altă
versiune spune că Thetys
l-a uns pe băiat cu
ambrozie şi l-a aşezat
deasupra focului, pentru
a-i arde toate
componentele de muritor
ale corpului şi pentru a-l
Ahile
purifica. Întreruptă însă de Peleus, Thetys s-a înfuriat şi a
dat drumul copilului fără a fi terminat ritualul. Homer nu
face nici o referire la această invulnerabilitate în Iliada.
Dimpotrivă, descrie o scenă în care Ahile este rănit (În
Cartea 21, eroul peonian Asteropaeus, nepotul lui Axios -
zeul unui râu - îl provoacă pe Ahile, în apropierea râului
Scamandru. El aruncă două suliţe, iar una îi răneşte cotul lui
Ahile provocându-i sângerare).
Educaţia lui Ahile
(tablou de James Barry)
Copil fiind, Ahile a fost încredinţat centaurului Cheiron,
care l-a crescut pe muntele Pelion. Acolo, Ahile a învăţat să
tragă cu arcul, să vâneze lei şi mistreţi (la numai şase ani),
să fugă repede ca o căprioară, dar şi să cânte din liră şi
vocal. Ulterior, pentru a-l împiedica să participe la războiul
troian - unde ştia că-şi va găsi moartea, aşa cum prorocise
preotul Calhas, şi încercând să zădărnicească împlinirea
destinului - Thetys şi-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes,
regele dolopilor din insula Skyros, care l-a ţinut ascuns,
deghizat în veşminte femeieşti, printre fiicele lui. Una dintre
ele, Deidamia, i-a născut lui Ahile un fiu, pe Neoptolem
(sau Pyrrhus). Între timp însă, grecii pregăteau războiul
împotriva Troiei. La chemarea lui Odiseu şi Diomede (care
l-au atras printr-un vicleşug), Ahile se alătură armatelor
greceşti, în fruntea mirmidonilor, împreună cu prietenul său
Patrocle şi cu bătrânul înţelept Fenix. La despărţire, odată
cu plecarea flotei din Aulida, Peleus îi dăruieşte lui Ahile
armele sale: armurile şi suliţa primite ca dar de nuntă şi caii
primiţi de la Poseidon.
48
Ahile în războiul troian
Conform lui Plutarh şi a învăţatului
bizantin Ioannes Tzetzes, atunci când
corăbiile aheilor au ajuns la Troia, Ahile s-
a luptat şi l-a ucis pe Cicnos din Colones,
un fiu al lui Poseidon. Cicnos era
invulnerabil, însă avea un punct slab,
capul. După Dares Phrygius, tot Ahile este
cel care l-a ucis pe Troilos, cel mai tânăr
fiu al lui Priam şi al Hecubei, în templul
zeului Apollo. Trolius avea aproape
douăzeci de ani, iar legenda spune că dacă
ar fi ajuns la această vârstă Troia ar fi
devenit invincibilă.
Tot Ahile a cucerit şi legendarul oraş Teba,
din Asia, unde domnea tatăl soţiei lui
Hector, Andromaca. Ahile l-a ucis pe
Ection, regele Tebei şi pe toţi cei şapte fii
ai acestuia. Regina, împreună cu toate
bogăţiile din oraş, cu Chryseis - fiica lui
Chryses, preotul lui Apollo - şi cu Briseis
au fost luate ca pradă de război de către
Ahile şi mirmidonii săi. Dar Chryseis a
fost dată lui Agamemnon.
Ahile în Iliada
Furia lui
Ahile
(tablou de Giovanni Battista Tiepolo)
folosească propria-i armură. Patrocle a
reuşit să-i împingă pe troieni dincolo de
Iliada lui Homer este cea mai cunoscută
relatare a faptelor lui Ahile din timpul
războiului troian. Epopeea homerică
acoperă doar câteva săptămâni din cadrul
războiului şi nu prezintă moartea lui Ahile.
Începe cu retragerea din luptă a lui Ahile,
după ce acesta s-a simţit dezonorat de
Agamemnon, comandantul aheilor.
Agamemnon luase ca sclavă cu ceva timp
în urmă pe Chriseis. Chrises, tatăl acesteia,
l-a rugat pe Agamemnon să îi înapoieze
fata, dar rugăminţile i-au fost refuzate, iar
Apollo a trimis asupra aheilor ciumă. În
cele din urmă, Agamemnon a renunţat la
Chriseis dar şi-a luat în schimb altă sclavă,
pe Briseis, care îi aparţinea însă lui Ahile.
Simţindu-se jignit de acest lucru, Ahile a
refuzat să mai comande armata
mirmidonilor (aşa cum va spune mai
târziu, Ahile o iubea pe Briseis).
Sperând să-şi menţină gloria chiar şi în
absenţa sa din luptă, Ahile i-a cerut mamei
sale Thetys să-l convingă pe Zeus să îi lase
pe troieni să împingă armata grecească
înapoi spre mare şi astfel să domine lupta.
Troienii, conduşi de Hector, au reuşit să
ajungă la corăbiile greceşti şi să distrugă o
parte din ele. Deoarece grecii se aflau
aproape de o înfrângere grea, Ahile a
îngăduit prietenului său cel mai bun,
Patrocle, să conducă armata mirmidonilor
în luptă şi să
ziduri dar a fost ucis de Hector înainte de a
putea pătrunde în Troia.
49

Patrocles and Ahile. Ahile
bandajează mâna prietenului său Patrocles
Ahile a suferit după prietenul lui şi a ţinut
în cinstea acestuia multe jocuri funerare.
Fiind hotărât să intre în luptă, a făcut rost
de o nouă armură la Hefaistos, cu ajutorul
mamei sale, deoarece cea pe care i-o
dăduse lui Patrocle a fost luată de Hector.
Reintrând pe câmpul de luptă, Ahile a
omorât un mare număr de duşmani, fiind
mereu dornic să-şi răzbune prietenul. El
chiar s-a luptat cu zeul râului Scamandru -
Xanthos - care fusese înfuriat de faptul că
Ahile îi murdărise apele cu oamenii pe care
îi omorâse. Zeul Xanthos a încercat să-l
înnece pe Ahile, dar a fost oprit de Hera şi
Hefaistos. După ce i-a alungat pe troieni în
spatele zidurilor, Ahile l-a întâlnit pe
Hector şi l-a urmărit de trei ori în jurul
zidurilor Troiei, până când zeiţa Atena,
luând forma fratelui prinţului troian,
Deifobos, l-a convins pe Hector să-l
înfrunte frontal pe Ahile. Eroul mirmidon îl
învinge pe Hector, îl ucide, îl leagă de
carul său de luptă şi îl trage în jurul
câmpului de luptă timp de treisprezece zile.
Cu ajutorul zeului Hermes, Priam, tatăl lui
Hector, s-a dus la cortul lui Ahile şi l-a
convins pe acesta să-i dea trupul fiului său
pentru a-i face ritualurile funerare. Ultimul
pasaj din Iliada este cel al funeraliilor lui
Hector.
Ahile triumfător trăgând trupul neînsufleţit
al lui Hector în faţa porţilor Troiei.
(imagine dintr-o frescă panoramică de la
palatul Achilleion
Memnon, Penthesileia şi moartea
lui Ahile
După armistiţiul temporar încheiat cu
Priam, Ahile se luptă şi o ucide pe regina
amazoniană Penthesileia, care venise în
ajutorul troienilor. Se spune însă că după
crimă, Ahile s-a îndrăgostit de chipul
tinerei războinice. Soldatul aheu Thersites
ia în râs iubirea lui Ahile şi este ucis de
acesta. După ce trupurile Penthesileiei
împreună cu alte 12 amazoane sunt date
troienilor pentru a le înmormânta şi după
un scurt pelerinaj la Lesbos unde se
purifică de păcatul uciderii lui Theristes,
Ahile se întoarce în luptă.
După moartea lui Patrocle, cel mai bun
prieten al lui Ahile a devenit Antilohos,
fiul lui Nestor. Atunci când regele
Memnon din Etiopia - fiul zeiţei Eos - l-a
ucis pe Antilohos, Ahile este din nou
nevoit să caute răzbunare pe câmpul de
luptă. Lupta dintre Ahile şi Memnon este
doar o reproducere a luptei dintre Ahile şi
Hector, singura diferenţă fiind că Memnon,
spre deosebire de Hector, este fiul unei
zeiţe. Acest episod stă însă la baza epopeii
Aethiopis, care a fost scrisă după Iliada,
probabil în secolul al VII-lea î.Hr.
Aethiopis este o epopee pierdută, dar există
diferite fragmente din ea citate de unii
autori de mai târziu. Quintus din Smirna
50
realizează o scurtă povestire a morţii lui
Memnon.
Aşa cum a prezis Hector când se afla în
pragul morţii, Ahile este ucis de către
Paris. O variantă spune că zeul Apollo a
îndreptat săgeata lui Paris către călcâiul lui
Ahile, unicul său punct sensibil, în timp ce
eroul aheu se afla pe câmpul de luptă. O
altă variantă susţine că Ahile a fost ucis cu
un cuţit în spate de Paris în timp ce se afla
cu prinţesa troiană Polixena, iubita sa, în
templul lui Apollo. Amândouă versiunile
anulează valoarea şi moralitatea ucigaşului
şi nu îl ridică la înălţimea fratelui său
Hector, ceea ce ar sugera că Ahile rămâne
invincibil pe câmpul de luptă. După
moarte, în cinstea eroului sunt ţinute jocuri
funerale, iar oasele lui sunt aşezate cu cele
ale lui Patrocle şi Antilohos. Arctinus of
Ahile
Miletus menţiona în epopeea sa pierdută
despre războiul troian că Ahile îşi trăieşte
viaţa de după moarte împreună cu Elena pe
insula Leuke.
Armura lui Ahile a reprezentat un motiv de
dispută între Odiseu şi Aiax, fiul lui
Telamon (vărul mai mare a lui Ahile).
După o tragere la sorţi nedreaptă şi după
lungi dezbateri, Odiseu a preluat armura,
iar Aiax, deznădăjduit, s-a sinucis.
În Odiseea, când Ulise coboară în
împărăţia lui Hades, Ahile îi spne că este
mai bine să fii ultimul argat de pe pământ
decât domn în împărăţia lui Hades.
Ahile este un personaj preferat în legătură
cu războiul troian în literatură, teatru şi
cinematografie.
51
 Educaţia lui Ahile
(tablou de James Barry)

Furia lui Ahile

(tablou de Giovanni Battista Tiepol)

52
Ahile triumfător trăgând trupul neînsufleţit al lui Hector în faţa porţilor Troiei. (imagine dintr-
o frescă panoramică de la palatul Achilleion

Agamemnon

(greacă: Αγαμέμνων) a fost unul dintre cei mai importanţi eroi ai Greciei
mitologice (cunoscut din Iliada). El fost fiul şi urmaşul la tron al regelui Atreu
din Micene şi al reginei Aerope, şi fratele lui Menelau.

Menelau. Cei doi s-au refugiat la Tyndareos, regele Spartei.

Acolo s-au căsătorit cu fiicele regelui, Clitemnestra şi
Elena. Agamemnon a avut patru copii cu Clitemnestra:
Primii ani Ifigenia, Chrysothemis, Electra şi Oreste.

Când Atreu a fost ucis de
către Egist, nepotul său,
Agamemnon a fost
izgonit din Micene
împreună cu fratele său,
Menelau i-a succedat lui Tyndareos în Sparta, iar
Agamemnon cu ajutorul fratelui său şi-a recăpătat tronul şi
s-a înapoiat la Micene, alungându-l pe Egist şi pe tatăl său
Tieste. El l-a sfătuit pe Menelau atunci când s-a căsătorit cu
Elena ca să ceară celorlalţi peţitori să-i jure că nu-l vor
ataca.

53
 Războiul troian
Atunci când Elena a fost răpită de către
Paris, Menelau i-a cerut ajutor fratelui său,
care a strâns atât pe foştii peţitori ai Elenei,
cât şi pe alţi eroi dornici de aventură.

Întoarcerea lui Agamemnon acasă

Prima dată, grecii, care se strânseră în înfrângeri. Numai după ce prietenul său
portul Aulida, porniră pe mare şi ajunseră Patrocle a fost ucis de Hector -
în Mysia, la sud de Troada. Acolo, crezând conducătorul oştenilor troieni - Ahile
că au ajuns în Troia, i-au masacrat pe reintră în luptă şi se împăcă cu
mysieni iar când au înţeles că s-au luptat Agamemnon.
cu amici, s-au reîntors în Aulida. Dar de
acolo nu mai suflă vânt prielnic, pentru că
Agamemnon ucisese căprioara sacră a
zeiţei Artemis şi astfel a stârnit furia zeiţei
pe greci. Pentru a-şi urni flota imobilizată
de vânturi potrivnice, un oracol i-a cerut
să-şi sacrifice fiica, pe Ifigenia. După un
lung timp de gândire, în care grecii
dădăeau semne că s-ar putea răscoli,
Agamemnon şi-a dus cu greu fiica la altar,
dar acesta nu a fost ucisă ci a fost luată de
Moartea lui Agamemnon,
Artemis şi dusă în Taurida (Crimeea). În
o ilustraţie de Alfred Church
felul acesta grecii au putut ajunge pe
din 1879
ţărmurile Troiei, iar Agamemnon a fost
ales conducător.
Agamemnon a condus pe grecii care au
rămas pe corăbii în timpul în care Calul
În timpul războiului troian, Agamemnon a
troian a fost dus în Troia. După distrugerea
intrat în conflict cu Ahile pentru sclava
Troiei, lui Agamemnon i-a revenit, printre
Briseis, pe care o luase în schimbul unei
altele, drept pradă de război Cassandra,
alte sclave, Chryseis - fiica preotului lui
fiica lui Priam, preoteasă a lui Apollo, care
Apollo, Chryses. Ahile, supărat că i-a fost
i-a prezis că va fi ucis la întoarcere de către
luată sclava preferată, nu a mai vrut să
soţia lui, Clitemnestra, dar Agamemnon nu
lupte, iar grecii au suferit numeroase
a crezut-o.

Întoarcerea lui Agamemnon acasă şi asasinarea sa

Când Agamemnon s-a înapoiat acasă, la popor dar nu şi de soţia sa, Clitemnestra,
Micene, el a fost primit cu bucurie de care împreună cu amantul acesteia, Egist

54
(acelaşi care l-a ucis pe Atreu), l-a asasinat împreună cu prietenul să Pylade şi sora sa
pe Agamemnon şi pe susţinătorii săi, Electra, l-a răzbunat pe tatăl său, ucigându-
devenind asfel regină împreună cu Egist. şi mama şi pe amantul ei,Egist.
Mai târziu, fiul lui Agamemnon, Oreste,

Polifem

(Limba greacă: Πολύφημος), este un ciclop, personaj al mitologiei greceşti, fiul

lui Poseidon şi al Toosei. Polifem are un rol important în Odiseea lui Homer: i-a
atras pe camarazii lui Ulise într-o peşteră şi a devorat 6 dintre ei. Printr-o
strategemă Ulise l-a orbit şi împreună cu cei rămaşi în viaţă şi-a reluat drumul pe
mare. Ciclopul a cerut ajutor lui Poseidon şi acesta l-a vânat pe mare cauzându-i
furtuni din care totuşi a scăpat cu bine.

55
Ulise şi camarazii săi îl orbesc pe Polifem
(detaliu al unei amfore datată aproximativ 650 î.C. muzeul din Eleusis)În mitologia greacă,

Poseidon
(greacă Ποσειδῶν) era zeul mării, fiul lui Cronos şi al Rheei. În mitologia
romană este cunoscut sub numele de Neptun. Ca şi ceilalţi fraţi ai săi, când s-a
născut, Poseidon a fost înghiţit de către tatăl său şi apoi dat afară.

Mai târziu a luptat alături
de olimpieni împotriva
titanilor. Când, în urma
victoriei, s-a făcut
împărţirea Universului, lui
Zeus i-a revenit Cerul, lui
Hades lumea subpământeană, iar lui Poseidon Împărăţia
apelor. El sălăşluia în fundul mării împreună cu soţia sa,
Amfitrite, alături de care, uneori, urmat de un întreg
cortegiu marin şi purtat de un car tras de cai înaripaţi,
spinteca valurile.

56
 împartă între ei pământul Atticei. Un alt episod îl înfăţişează
pe zeul mării lucrând cot la cot cu Apollo, ca să înalţe
zidurile Troiei. Faptul că nu a fost răsplătit pentru munca sa
a atras mânia lui Poseidon asupra troienilor. Această mânie,
şi faptul că Odysseus i-a ucis un fiu, pe ciclopul
Polyphemus, l-a determinat pe puternicul zeu să-l
urmărească pe erou cu

Neptun şi Amfitrite
(de Lambert-Sigisbert
Adam, 1740)

Poseidon stârnea furtunile

sau făcea ca apele mării să
devină liniştite, el scotea
insule la iveală sau le
cufunda pe altele lovindu-
le cu tridentul său, făcea
să izvorască râuri sau să
se închege lacuri. O dată
el a încercat împreună cu
Hera şi cu Athena să-l
pună în lanţuri pe Zeus,
dar încercarea a dat greş.
De atunci Poseidon a fost Neptun
mereu alături de (sculptură de Pietro Bracci, 1759)
preaputernicul său frate
care cârmuia destinele răzbunarea sa, nimicindu-i pe rând corăbiile şi aruncându-l
lumii. de pe un ţărm pe altul. Cu zeiţele sau cu muritoarele de rând
Poseidon a avut numeroşi fii şi fiice, majoritatea înfăţişaţi
Legat de numele său este ca nişte fiinţe monstruoase sau a căror forţă era de temut.
episodul întrecerii care a Printre aceştia se numărau: ciclopul Polyphemus, gigantul
avut loc între el şi Athena Chrysaor, aloizii, Lamus - regele lestrigonilor, Triton etc.
atunci când a fost să-şi

Circe
În mitologia greacă, Circe sau Kírkē (în limba greacă, Κίρκη) era o zeiţă, o
nimfă sau vrăjitoare care locuia pe insula Aeaea. Această locaţie este uneori
identificată cu peninsula Monte Circeo din Italia, al cărei denumire pare să
provină de la numele zeiţei.

57
Circe era fiica lui Helios,
zeul soarelui, iar mama ei
fiind Perseis, o oceanidă.
Era aşadar sora lui Eetes,
regele Colchidei, şi a
soţiei lui Minos, Pasiphae.
Se spune că Circe avea
puterea de a-şi transforma
inamicii în animale prin
intermediul unor poţiuni
magice.

În Odiseea lui Homer,

Circe locuia într-un palat
strălucitor aflat în
mijlocul unei păduri din
insula Aeaea. În jurul
palatului mişunau lei şi
lupi, victime preschimbate
de farmecele ei. Când o
parte din echipajul lui
Ulise a debarcat pe insulă
pentru a o inspecta, Circe
i-a invitat pe greci în palat
şi a organizat un ospăţ.
Doar Euriloh a hotărât să
păstreze o atitudine Circe oferindu-i cupa lui Ulise
prudentă şi a rămas afară. (tablou de John William Waterhouse
Circe le-a servit
navigatorilor bucate
vrăjite şi i-a transformat
pe toţi în porci cu ajutorul Apoi i-a mânat pe toţi spre grajdurile palatului pline de
unei baghete magice. animale asemănătoare. Euriloh a văzut toate acestea, s-a
întors la Ulise şi l-a restul echipajului şi le-a povestit cele
întâmplate. Ulise a hotărât să pornească el însuşi la
vrăjitoare pentru a-şi salva camarazii. Mergând prin pădure,
el îl întâlneşte pe zeul Hermes care îi dezvăluie că dacă va
amesteca băutura primită de la Circe cu o plantă numită
moly, nu va fi transformat în animal. Hermes chiar îi dă
eroului o plantă de acest fel, iar când Ulise ajunge la palatul
Circei şi mănâncă din aceleaşi bucate fermecate, nu devine
animal, spre surprinderea vrăjitoarei. Ulise îţi scoate atuci
sabia şi ameninţând-o pe Circe cu moartea, o convinge să
redea forma umană însoţitorilor săi. După aceasta, Ulise
petrece alături de ea un an întreg şi cei doi devenind chiar
iubiţi.

58
În Teogonia de Hesiod, Circe şi Ulise au
împreună trei copii: Agrius, Latinus, şi
Telegonus. Mai târziu, poeţii vorbesc doar
de un singur fiu al lui Ulise şi al Circei,
Telegonus, care este trimis să îşi cunoască
tatăl cu mulţi ani după întoarcerea acestuia
în Itaca. Ajuns acolo, Telegonus îşi ucide
din greşeală tatăl şi se întoarce în Aeaea cu
trupul acestuia şi cu soţia şi fiul lui Ulise,
Penelopa şi Telemah. Circe îi face pe cei
doi nemuritori, apoi îl ia de soţ pe
Telemah, în timp ce Penelopa se
căsătoreşte cu Telegonus.
Dionysius din Halicarnas (1.72.5) susţine
că fii pe care i-a avut Circe cu Ulise au fost
Romus, Anteias şi Ardeias, care au fondat
câte o cetate ce le poartă numele: Roma,
Antium şi Ardeea.
Circe mai apare şi în legenda Argonauţilor
când o primeşte pe nepoata ei Medeea şi o
purifică pe aceasta şi pe Iason, după
uciderea lui Apsirtos.
În alte legende, ea îl transformă pe regele
latin Picus în ciocănitoare pentru că îi
refuză iubirea şi pe nimfa Scila într-o fiinţă
monstruoasă cu şase capete de câine,
deoarece îi rivaliza iubirea pentru zeul
Glaucos.

atrăgând în gâtlejul ei tot ce pluteşte şi provocând un vârtej

Scila a fost în
mitologia greacă o
întruchipare monstruoasă,
cu înfăţişare de femeie şi
cu partea de jos a corpului
formată din mai mulţi
câini, zămislită de
Phorcys şi de Ceto (după
o altă versiune, de către
Typhon şi Echidna).
În mitologia greacă,
Caribda sau
Kharybdis (în limba
greacă: Χάρυβδις) este un
monstru acvatic care îi are
drept părinţi pe Poseidon
şi Gaia. Este înfăţişat
adesea sub forma unei
guri imense, monstruoase,
care înghite mari cantităţi
de apă de trei ori pe zi,
de ape uriaş. Monstrul se află aproape de Messina, pe stânca
ce mărgineşte strâmtoarea care desparte Italia de Sicilia. De
cealaltă parte a strâmtorii se afla un alt monstru, Scila. Cei
doi monştri sunt atât de apropiaţi unul de celălalt încât o
corabie nu poate să evite se treacă pe lângă unul din cele
două fiinţe marine fără să nimerească în preajma celelilalte
şi saă fie distrusă. De aici provine şi expresia a fi între Scila
şi Caribda, adică a se afla într-o încurcătură, într-o
primejdie din care nu se poate găsi o ieşire.
Cu toate acestea, argonauţii au reuşit să ocolească cele două
pericole fiind conduşi de Thetys, una din nereide. Ulise nu a
fost însă atât de norocos; el a ales să o înfrunte pe Scila şi să
nu îşi piardă corabia în gura Caribdei (Homer, Odiseea,
Cartea a XII-a).
Se spune că la început, Caribda a fost o nimfă a mării, care
inunda pământurile pentru a lărgi regatul submarin al tatălui
ei, Poseidon, însă a fost transformată de Zeus într-un
monstru. O altă legendă spune că atunci când Heracles a
adus cu sine turmele lui Gerion, Caribda i-a furat o parte din
animale şi le-a mâncat, stârnind mânia lui Zeus care a
preschimbat-o într-o fiinţă monstruoasă.

Apollo
(in mitologia greacă şi în mitologia romană) zeul zilei, al luminii si al artelor,
protector al poeziei si al muzicii, conducatorul corului muzelor, personificare a
Soarelui. Era numit si Phoebus-Apollo.

59
Era fiul lui Zeus şi al lui
Leto. Pentru că Hera, din
gelozie, îi refuzase lui
Leto un loc unde să poată
naşte, Poseidon a scos la
iveală, din valurile mării,
insula Delos. Acolo, după
nouă zile şi nouă nopţi de
chinuri, Leto a adus pe
lume doi gemeni: pe
Apollo şi pe Artemis.
Crescând miraculos de
repede, la numai câteva
zile după naştere, Apollo,
al cărui arc şi ale cărui
săgeţi deveniseră temute,
a plecat la Delphi, unde a
ucis şarpele Python,
odinioară pus de Hera să o
urmărească pe Leto şi
care ulterior devenise
spaima întregului ţinut.
După aceea, Apollo a
înfiinţat acolo propriul său
oracol, instaurând totodată
şi Jocurile Pitice. (Tot de
la acest fapt provenea şi
denumirea purtată de zeu,
aceea de Pythius).
Statuia lui Apollo
Un alt episod care i se
atribuie era cel al uciderii
ciclopilor: fiul lui Apollo,
Asclepios, iniţiat de
centaurul Chiron în
tainele medicinei, nu s-a
mai mulţumit să vindece,
ci a început să-i învie pe
cei morţi. Acest fapt a
atras asupra sa mânia lui
Zeus, care l-a omorât cu
trăsnetul său.
Îndurerat de pierderea lui
şi neputând să se răzbune
pe Zeus, Apollo i-a
pedepsit pentru moartea
fiului său pe ciclopi,
ucigându-i la rândul său,
cu săgeţile lui. Singura
vină a acestora era faptul
că făuriseră trăsnetul lui
Zeus. Drept pedeapsă
pentru actul său
necugetat, Apollo a fost
osândit de Zeus să
slujească timp de un an,
ca sclav, pe un muritor. El
şi-a ispăşit pedeapsa
păzind turmele lui
Admetus.
Apollo a iubit numeroase
nimfe şi muritoare, printre
care pe Daphne, Cyrene,
Marpessa, Cassandra şi
uneori chiar tineri ca
Hyacinthus şi Cyparisus.
Zeul era înfăţişat ca un
tânăr frumos şi înalt, cu o
statură zveltă şi
impunătoare. Era
reprezentat, uneori,
cantand la lira. Atributele
lui erau multiple: iniţial,
Apollo era considerat ca o
divinitate temută,
răzbunătoare, care,
justificat sau nu,
răspândea molimi sau
pedepsea cu săgeţi
aducătoare de moarte pe
oricine îi stătea împotrivă.
Era socotit totodată zeu
vindecător, priceput în
arta lecuirii, şi tatăl lui
Asclepios. Avea darul
profeţiei, de care erau
legate numeroasele lui
oracole. Dintre acestea,
cel mai vestit era cel de la
Delphi. Se spunea că,
îndrăgostit fiind de
Cassandra, fiica regelui
Priam, Apollo ar fi iniţiat-
o şi pe ea în această taină.
Mai târziu, el a devenit
zeul muzicii, al poeziei şi
al artelor frumoase. Era
înfăţişat, în această
calitate, înconjurat de
muze, pe muntele
Parnassus.
Apollo era zeul invocat în
călătorii de cei care
navigau pe mare, care
proteja oraşele şi noile
construcţii. Se spunea că
împreună cu Alcathous ar
fi ajutat la reconstruirea
cetăţii Megara, care
fusese distrusă. În sfârşit,
Apollo era considerat ca
zeu al luminii (de aici şi
epitetul de Phoebus) şi era
identificat adesea cu
însuşi Soarele. Era serbat
în numeroase centre ale
lumii greceşti: la Delphi,
Delos, Claros, Patara etc.
Având, aşa cum s-a arătat,
un rol preponderent în
mitologia greacă, Apollo a
fost împrumutat de
timpuriu şi de alte
neamuri. Era, de pildă,
onorat de vechii etrusci şi
60
mai târziu a fost adoptat şi Ludi Apollonares, şi tot aduceau onoruri
de romani. În cinstea lui acolo, pe vremea deosebite.
s-au instituit la Roma împăratului Augustus, i se

Zeus
(în greacă: Ζεύς) este, în mitologia greacă, cel mai puternic
dintre zeii olimpieni, socotit drept stăpânul suprem al
oamenilor şi al zeilor.

Legende
Primii ani ai vieţii

şi lupta cu titanii

El făcea parte din prima

generaţie divină. Era cel
mai mic dintre fii lui
Cronos şi ai Rheei. Rheea
ca să-l scape de urgia
tatălui său, care-şi
înghiţea rând pe rând
copiii de îndată ce se
năşteau, Rhea l-a ascuns
pe Zeus în Creta, unde a
fost îngrijit de către două
nimfe, Adrasteia şi Ida.

Acestea îl hrăneau cu lapte de la capra Amaltheia şi cu

ambrozie. Cureţii (apărătorii lui Zeus) îl prozejau pe micul
zeu şi făceau zgomot cu armele când acesta plângea, ca nu
cumva să-l audă Cronos. Când a crescut mare, Zeus, a pus
la cale, cu ajutorul Geei şi al Metisei, detronarea tatălui său.
După ce l-a silit pe Cronos sa-şi verse înapoi copiii înghiţiţi,
Zeus, împreună cu fraţii săi acum reîntorşi la viaţă, i-a

61
declarat război lui Cronos.
În ajutorul acestuia au
sosit însă fraţii săi, titanii.
Însă ciclopii şi
hecatonheirii (uriaşi cu o
sută de braţe). Lupta a
durat zece ani şi a luat
sfârşit cu victoria
olimpienilor. Zeus a
devenit stăpânul
întregului Univers. El a
dăruit Lumea
subpământeană fratelui
sau Hades, iar Marea lui Poseidon, păstrându-şi pentru sine
Pământul. Până să dobândească pacea, a avut de înfruntat
însă noi vrăjmaşi, de data aceasta pe giganţii asmuţiţi
împotriva sa de către Geea, care a născut un monstru
înfricoşător, Typhon, cu o sută de capete de balaur. Lupta cu
Typhon a fost cea mai grea dar, în cele din urmă, Zeus a
ieşit din nou şi definitiv biruitor, azvârlindu-l pe monstru în
Tartar. Însă şi de acolo îi mai ameninţa pe zeii olimpieni. El
dezlănţuie furtunile şi vulcanii. Împreună cu Echidna,
jumătate femeie şi jumătate şarpe, el dădu naştere lui
Orthos, un dulău fioros cu trei capete, lui Cerber, câinele
iadului, pe Hidra din Lerna şi pe Hades (prinţul Tartarului).

Înlănţuirea lui Prometeu

În legendă se spune că,într-o bărbaţilor.Apoi,Zeul Hermes a condus-o pe

noapte,Prometeu furase focul din vatra
zeului Hefaistos pentru a-l duce oamenilor
pe pământ.Când Zeus a aflat că titanul
Prometeu îi furase focul,a hotărât să-l
pedepsească greu pe creatorul oamenilor.
L-a chemat pe fierar,pe Hefaistos,şi i-a
poruncit să facă din apă şi ţărână,o
fată,fiinţă muritoare,dar să aibă chip de
zeiţă.Când termină,să cheme toţi zeii
pentru a o împodobi pe fată cu cele mai
alese daruri...După aceea,Zeus îi va face şi
el un dar.
Zeul meşteşugar se apucă de lucru.Luă un
pumn de ţărână din trupul fertil al
Gheei.Din lutul ud a făurit o fiinţă cu chip
dulce,de fecioară.Zeus o numi
Pandora,apoi îi dărui o cutie de aramă şi îi
spuse să o dăruiască bărbatului cu care se
va căsători.Zeiţa Afrodita îi dărui fetei
puterea de a sădi iubirea în inima
pământ. Eros,fiul Afroditei,îl ţinti pe
Epimeteu,fratele lui Prometeu,în
inimă.Epimeteu,ameţit de dragoste,o zări
pe Pandora,şi o ceru de soţie.Fratele lui
Prometeu deschise cutia. Atunci,mii de
boli,rele şi nenorociri se răspândiseră pe
pământ.Aşa se răzbunase Zeus pe
pământeni. Prometeu,văzând fapta,îl
înfruntase din nou pe Zeus.Zeul Olimpului
se înfuriase atât de tare,încăt l-a chemat pe
Hefaistos,cu nişte cătuşe tari şi nişte lanţuri
grele.A mai adus şi un piron mare şi
gros.L-a chemat pe Hermes.I-a spus să-l
lege pe zeul Prometeu de o stâncă cu
lanţurile,să-i pună cătuşele grele şi să-i
vâre pironul gros in piept.Zeus a trimis pe
vulturul lui de încredere,să-i sfâşie în
fiecare zi,ficatul...Aşa rămase Prometeu
atârnat de stânca ascuţită vreme de mult
timp.Prometeu strigase către Zeus că
oamenii vor vieţui vreme de mii şi mii de
ani,însă el,Zeus,va pieri.

Copii şi cu muritoarele de rând:

Alcmene, Danae, Io,
Cu prima sa soţie, Metis, Zeus a născut-o pe zeiţa Athena, Europa, Niobe etc.
cu Themis a avut mai multe fiice, numite Ore şi Moire, cu
titanidele Dione şi Mnemosyne a avut trei copii, pe zeiţa Ca stăpân suprem şi ca
Afrodita şi respectiv pe Artemis şi pe Apollo, cu sora sa deţinător al puterii
Demetra - pe Persefona etc. Dintre soţii, cea sortită să-i fie supreme absolute, Zeus
egală şi regină alături de el în Olimp a fost sora sa, Hera. Cu era cel care împărţea
ea Zeus a avut trei copii: pe Ares, pe Hebe şi pe Ilithyia. dreptatea printre oameni
Zeus a zămislit numeroşi copii unindu-se, în egală măsură, şi zei, el era expresia

62
echilibrului şi a ordinii din natură şi din societate. Era Zeus Stăpân al zeilor şi
socotit zeul luminii, al fenomenelor naturale, deţinătorul
fulgerelor şi, mai ales, al trăsnetelor - manifestare cu
precădere a forţei şi a mâniei sale divine. El domnea în
palatul său aflat pe crestele înalte ale Olimpului şi de acolo,
înconjurat de ceilalţi zei, cârmuia destinele lumii, împărţind oamenilor
binele şi răul printre muritori şi veghind asupra împlinirii Alte titulaturi Jupiter
destinelor lor. În mitologia romană Zeus purta numele de (romani),
Jupiter. Tinia (etrusci) Căsătorit
cu Hera şi multe alte
amante:Io, Europa,
Demetra, Leto, etc.
Urmaşi Perseu, Heracle,
Apollo, Artemis, Hermes,
Atena, etc. Tată Cronos
Mamă Rhea

adesea el era invocat sub numele de Pluton

Hades, zeul împărăţiei (Zeul cel bogat), aluzie la bogăţiile
subpământene, fiul lui Cronos şi al Rheei. nemăsurate care se ascundeau în
Ca şi ceilalţi fraţi ai săi, când s-a născut, măruntaiele pământului.
Hades a fost înghiţit de tatăl său, apoi dat
afară. Mai târziu a participat la lupta dusă
de olimpieni împotriva titanilor. Când s-a
făcut împărţirea Universului, lui Zeus i-a
revenit Cerul, lui Poseidon - Marea, iar lui
Hades - lumea subpământeană. Hades
sălăşluia în împărăţia umbrelor, pe care o
cârmuia alături de soţia sa, Persefona (în
legătură cu răpirea Persefonei vezi şi
Demeter). El nu îngăduia nimănui, odată
ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei. Când
Heracles a trecut hotarele Infernului, s-a
lovit de împotrivirea lui Hades, pe care l-a
rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze
în Olympus. Numele de Hades era evitat
de cei vechi, care se fereau să-l pronunţe,
socotindu-l aducător de nenorociri. Cel mai Hades (amforă, Luvru)

Prometheus era considerat drept binefăcător al oamenilor, în

Prometeu (sau
Prometheus), unul dintre
titani, fiul lui Iapetus şi al
Clymenei şi frate cu
Atlas, cu Epimetheus şi
cu Menoetius. A avut la
rândul său un fiu, pe
nume Deucalion.
pofida lui Zeus. Făcându-le acestora partea cea mai bună la
împărţirea unei victime destinate lui Zeus, titanul şi-a atras
pentru prima dată asupră-şi mânia acestuia din urmă. Drept
răzbunare, părintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Din
nou însă Prometheus a găsit mijlocul de a le veni într-ajutor.
El fură focul din ceruri şi-l dă oamenilor. Acum pedeapsa
lui Zeus este şi mai aspră. El răspândeşte în lume toate
relele şi nenorocirile, trimiţând-o pe pământ pe Pandora, pe

63
care o ia de soţie
Epimetheus, pe de o parte,
iar pe de altă parte îl
înlănţuie pe Prometheus
de o stâncă pe muntele
Caucasus. Un vultur uriaş,
pasăre monstruoasă
zămislită de Typhon şi de
Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se
regenerează. În felul acesta titanul este supus unui chin
veşnic. Din întâmplare însă, pe acolo trece Heracles, în
drum spre Grădina Hesperidelor. El ucide vulturul cu una
din săgeţile sale otrăvite şi-l eliberează pe Prometheus, ale
cărui chinuri se sfârşesc. Într-o altă variantă, Prometheus nu
s-ar fi mulţumit să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el
însuşi oameni din humă, însufleţindu-i cu ajutorul focului.

în cele 3 ipostaze ale sale: focul teluric (al

Hefaistos (greacă Ἡφαιστος
Hêphaistos) reprezintă, în mitologia
greacă, zeul focului, al metalelor şi al
metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor şi
artizanilor, cunoscut de romani ca Vulcan.
Fiul şchiop al lui Zeus şi al Herei, meşter
neîntrecut, creaţiile sale extraordinare
uimindu-i chiar şi pe zei: făureşte arme şi
armuri miraculoase, obiecte care se mişcă
singure (un fel de roboţi
superperfecţionaţi), sau chiar pe Pandora şi
cutia acesteia. Este personificarea focului
vulcanilor), focul îmblânzit (focul
domestic, care poate fi folosit în diferite
activităţi, inclusiv la prelucrarea
metalelor), precum şi focul atmosferic. A
fost căsătorit cu Afrodita. Căsătoria cu
Afrodita a avut loc din cauză că, fiind
supărat pe mama lui, el a făurit un jilţ
fermecat cu care a prins-o pe zeiţă. Drept
jertfă a cerut să se căsătorească cu
Afrodita. Zeii s-au mirat: Cum să se
însoare slutul cu zeiţa frumuseţii?

Afrodita
(denumită de romani Venus) reprezintă

în mitologia greacă zeiţa frumuseţii.

Potrivit legendei, s-a născut în Cipru.

“Stâncile lui Afrodita / Venus” se găsesc pe
ţărmul sudic al insulei, pe locul unde -
potrivit mitologiei greceşti - a căzut în apa
mării înspumate organul masculin de
reproducere al zeului Uranus, amputat de
rude geloase. Aici s-ar fi născut, din
valurile mării învolburate, zeiţa dragostei
Afrodita / Venus. Legenda constituie tema
mai multor tablouri pictate de artişti
Sandro Botticelli: "Naşterea lui Venus"
renumiţi.

64
Deşi zeiţă a frumuseţii, Afrodita este căsătorită cu zeul În legătură cu farmecul şi
şchiop, hidosul Hefaistos, care era şi fierarul zeilor. În puterea Afroditei circulau
privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că este numeroase legende: un
fiica lui Zeus şi a Dionei, cealaltă spune că s-a născut din episod cunoscut este
spuma mării. Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos infidelitatea ei faţă de
(Hephaestus), a fost iubită de zeii Ares, zeul războiului, Hephaestus care,
Dionysos, Hermes şi Poseidon , precum şi de muritorii de descoperind prin
Anchises şi Adonis. surprindere legătura ei cu
Ares, a chemat toţi zeii
A avut mai mulţi copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Olympului drept martori.
Anteros şi pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Aeneas Un alt episod celebru este
(personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc. judecata lui Paris: Zeus a
poruncit ca mărul de aur
aruncat de Eris, zeiţa
vrăjbei şi revendicat în
egală măsură de Hera,
Atena şi Afrodita, să fie
acordat de un muritor,
Paris, celei pe care o va
socoti el mai frumoasă.
Cele trei zeiţe s-au
înfăţişat înaintea lui Paris
pe muntele Ida şi au
început să-şi laude
farmecele, promiţându-i
fiecare câte un dar.
Cucerit de frumuseţea
Afroditei şi de darul
făgăduit de ea - acela de a
o lua de soţie pe cea mai
frumoasă muritoare, pe
Elena din Troia - Paris i-a
dat ei mărul.

Alegerea Afroditei şi
răpirea Elenei au
constituit originea
războiului troian. În
cursul acestui război, în
care rivalele ei, Hera şi
Atena, au sprijinit tabăra
adversă, Afrodita i-a
ajutat în mod constant pe
troieni, în special pe Paris
şi pe Aeneas. Ea a fost
Naşterea Afroditei din spuma mării, pictură de William
rănită în luptă de către
Adolphe Bouguereau din 1879 numită „Naşterea lui Venus”

65
grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Sicyon etc. Cultul ei era
Paris şi distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se celebrat în întreaga lume
datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe ţărmurile helenică, cu precădere în
Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeiţa era socotită, sub insulele Cipru şi Cythera.
numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei.
Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos,

Naşterea Afroditei din spuma mării, pictură de William Adolphe Bouguereau din 1879 numită
„Naşterea lui Venus”

Hermes
(grec. `Ερμης) este zeu din mitologia greacă având atribute variabile, cu o
etimologie onomastică incertă şi cel mai vechi centru cultural, de zeu al
fertilităţii, în Arcadia, sau solul zeilor.

Prezentare • Hermes arcadianul, socotit fiu al lui

Zeus şi al pleiadei Maia, era un zeu
de rang secundar şi mesager al
De fapt sunt în tradiţia greacă doi zei
zeilor din Olimp, totuşi investit cu
Hermes, suprapuşi dar necontopiţi total,
numeroase atribute care îi compun
consideraţi de obicei ca două ipostaze ale
o structură eclestică, aproape
aceluiaşi zeu şi uneori chiar ca divinităţi
paradoxală. Divinitate sincretică,
deosebite:
rezultată din fuziunea mai multor
zeităţi arhaice locale, Hermes

66
Arcadianul (numit uneori şi
Hermes Psyhopompos - Călăuza
sufletelor spre Hades) devine cu
vremea zeu pastoral, ocrotind
turmele şi cirezile; apoi, venerat în
cetăţi, este zeul negustorilor greci,
dar totodată şi oratorul arhetipal
(socotit de tradiţie descoperitorul
elocvenţei), un zeu călător, atlet,
patron al jocurilor şi exerciţiilor
gimnastice, protector al memoriei
didactice şi al şcolilor, paznicul
sacru al drumurilor şi porţilor de
acces, inventatorul ţiterei sau al
lirei (pe care, potrivit imnului
homeric Către Hermes, I - a
confecţionat-o dintr-o carapace de
broască ţestoasă, înfigând în ea 7
tulpini retezate de trestie pentru
susţinerea coardelor din maţe de
oaie şi înfăşurând cutia de
rezonanţă în piele de bou, braţele
lirei fiind lucrate tot din trestie sau
dintr-un lemn curbat). Acest
Hermes a ajuns patron chiar şi al
hoţilor, dar şi simbol al forţei
profetice (întrucât el dirija spre
oameni visele premonitorii emanate
de Zeus); dar era şi simbolul
planetei Mercur (grec. Hermes).
Paralel, există şi cultul unui
Hermes falic, care, deşi secundar,
pare să divulge o origine culturală
primitivă (ερμης - piatră falică);
astfel, el reprezintă la un moment
dat idealul elen al efebului. Ca
pereche erotică a Afroditei,
simbolizează împreună cu ea cele
două principii, masculin şi feminin,
ale succesiunii generaţiilor. În plus,
ar fi fost şi zeu al vântului, de unde,
după unii interpreţi, ar deriva
funcţia sa principală, de mesager al
Olimpului. Mitul său biografic
spune că Hermes s-a născut într-o
peşteră din Arcadia (muntele
Kylene) şi îndată după naştere a
fugit din scutece în Tessalia, furând
cirezile fratelui său Apollon.
Nezărit decât de ciobanul Battos şi
ascunzând vitele, s-a întors în grota
natală unde, găsind o broască
ţestoasă, a făcut din carapacea ei o
liră. Apollon, deşi venise furios să-
şi ia înapoi cirezile, s-a lăsat cucerit
de sunetele necunoscute ale noului
instrument muzical şi, în schimbul
lirei, i-a lăsat lui Hermes toate
vitele, iar altă dată i-a dăruit şi
vestitul caduceu, care ajunge
simbolul nedespărţit al lui Hermes,
completat cu alte două simboluri:
pălăria cu boruri largi şi sandalele
înaripate de aur. Tot Apollon l-a
investit şi cu funcţia de crainic
divin. Lukian din Samosata îi face
un portret complex şi ironic, în
autocaracterizare ("Sunt singurul
dintre zei care nu apuc să dorm nici
noaptea, căci sunt nevoit să conduc
sufletele în lăcaşul lui Pluton" sau:
"Ziua stau în palestre, servesc de
crainic în adunări şi dau poveţe
oratorilor; mai trebuie să fac ordine
şi în treburile celor morţi" -
Dialogurile zeilor, XXIV).
• Hermes Trismegistus este un zeu
sapienţial, în ipostaza sa de zeu
triplu, recompus în miturile greceşti
după modelul zeului egiptean Thot,
dar adesea fiind numai numele
onorific grec al acestuia. Hermes
Trismegistus este zeul cunoaşterii
secretelor divine, autorul unor cărţi
iniţiatice sacre, hermetice (preluate
de la Thot), zeu cu atributul
profeţiei, educator al preoţilor,
legislator, astronom şi astrolog,
ocrotitorul scrisului, al geografiei şi
cosmografiei şi patronul medicinei,
deopotrivă inventatorul vorbirii
articulate, al ritualului sacrificiilor,
al scrierii, al palestrelor, al lirei cu 3
coarde şi descoperitorul măslinului.
Dintre autorii antici, Diodor din
Sicilia îl identifică total cu zeul
egiptean Thot. De altfel, sărbătorile
consacrate lui Hermes aveau o
nuanţă intelectuală.
67
Progeniturile lui Hermes
Pan=Zeu pastoral, în mitologia greacă,
fiul lui Hermes şi a nimfei Dryope.
Hermaphroditus=Hermaphroditus este o
fiinţă fabuloasă, socotită odraslă a zeilor
Hermes şi Afrodita.
Tyhe=Zeiţa destinului, hazardului şi
norocului, Tyhe (grec. Τύχη) este, conform
unor surse, fiica lui Hermes si Afrodita.
Autolykos=Fiul zeului Hermes, hoţ de
maximă abilitate în arta furtului.

Priapus=Zeul Priapus este considerat fiul

lui Hermes si al Afroditei. El simbolizează
fecunditatea grădinelor şi livezilor.

Eros
în mitologia greacă, zeul iubirii
(Cupidon sau Amor în mitologia
romană). Era fiul lui Hermes (Ares
sau Zeus) şi al Afroditei (Venus), şi
frate cu Anteros. Sub înfăţişarea
unui copil frumos, uneori înaripat, se
ascundea un zeu temut. Cu săgeţile
lui care nu greşeau niciodată ţinta,
Eros semăna chinurile mistuitoare
ale dragostei atât printre zei, cât şi în
rândul muritorilor. Însăşi Afrodita se
ferea de fiul ei cel capricios şi
necruţător.

Figura zeului Eros apare în numeroase

episoade legate de Heracles, Apollo, Zeus
etc. Cel mai cunoscut în constituie însă
dragostea dintre Eros şi Psyche.

68
 (tablou de William Bouguereau)

"L'enlèvement de Psyché"

Ares
era în mitologia
greacă zeul
războiului.

69
 ceilalţi zei, mai ales de către Atena, datorită caracterului său
violent, sângeros. În numeroasele mituri legate de numele
lui, zeul apare adesea înfrânt, deşi era simbolul forţei
războinice, brutale.

În războiul troian, de pildă, la care participă luptând alături

de Hector, el este rănit de către Diomede cu ajutorul
Athenei şi silit să o ia la fugă. Când sare în ajutorul fiului
său, care avea să fie ucis de Heracles, Ares e de asemenea
rănit de către erou şi silit să se retragă. La fel, zeul trebuie
să îndure uciderea fiicei sale, Penthesilea, fără să poată face
nimic. De numele lui Ares e legat şi Areopagul, colina unde,
la Atena, era locul unde se judecau crimele de natură
religioasă. Se credea că la poalele acestei coline Ares l-ar fi
ucis pe Hallirrhothius, fiul lui Poseidon, fiindcă voia să-i
necinstească fiica, pe Alcippe. Adus de către Poseidon în
faţa judecăţii zeilor, pe aceeaşi colină, spre a fi osândit
pentru crima săvârşită, Ares a fost însă iertat.
Statuia lui Ares
Vila Hadriana (Italia)
Dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau,
era celebră legătura dintre el şi Aphrodita, legătură dată în
Se număra printre cei
vileag de către soţul acesteia, Hefaistos. Cultul lui Ares a
doisprezece mari zei ai
fost adus în Grecia din Tracia.
Olimpului şi era fiul lui
Zeus şi al Herei. Cu toate
La romani Ares era identificat cu zeul Marte.
acestea, era dispreţuit de
părinţii săi şi de către

Artemis
În mitologia greacă, Artemis
(greacă: (nominativ) Ἄρτεμις,
(genitiv) Ἀρτέμιδος) a fost fiica lui
Zeus şi Leto şi sora geamănă a lui
Apollo. Ea a fost zeiţa vânătorii,
pădurilor şi lunii, fiind de multe ori
descrisă ca având asupra ei un arc şi
săgeţi. Cerbul a fost desemnat un
animal sacru pentru ea. Mai târziu,
şi-a asumat rolul Eileithyiei în
ajutorul naşterii.
Zeiţa Artemis
statuie din Muzeul Luvru

Artemis a fost una dintre cele mai vechi şi

venerate zeităţi (Burkert 1985, 149).

70
Asocierea ei târzie cu luna este o idee
populară care nu prea are surse. Va fi
identificată cu Selena, o Titanidă care a
fost o zeiţă lunară, uneori fiind descrisă cu
(greacă: Αθήνα,
Athina,Τριτογėνεια,
Tritogenia) era una
dintre cele mai mari
divinităţi ale
mitologiei greceşti,
identificată de romani
cu zeiţa Minerva.
Era zeiţa
înţelepciunii, pe care
grecii o mai numeau şi
Pallas Athena sau, pur
şi simplu, Pallas.
Atena era fiica lui
Zeus şi a lui Metis.
Zeus a înghiţit-o însă pe
Metis înainte ca aceasta să
nască, astfel că Atena a
ieşit direct din capul lui
Zeus, cu arme şi armură
cu tot. În momentul când
a apărut pe lume, a
slobozit un răcnet
războinic, care a
cutremurat cerul şi
pământul. Atena era
simbolul atributelor
reunite ale părinţilor ei.
o semilună pe frunte. Ea a devenit la
romani zeiţa Diana şi la etrusci zeiţa
Artume.
Atena
Atena
Muzeul Luvru
Ea personifica forţa
moştenită de la Zeus,
îmbinată cu
înţelepciunea şi
prudenţa lui Metis.
Zeiţă războinică,
reprezentată cu coif, suliţă
şi egida pe care era
zugrăvit capul Gorgonei
Medusa, Atena a jucat un
rol important în lupta
împotriva giganţilor. Ea
participă, de asemenea, la
războiul troian alături de
greci, pe care-i susţine,
neputând uita jignirea
adusă de Paris. Este
cunoscută disputa dintre
Atena şi Poseidon cu
prilejul împărţirii
diverselor regiuni ale
Greciei. Cu această
ocazie, consiliul zeilor a
făgăduit să dea Attica
aceluia din cei doi care-i
va dărui bunul cel mai de
preţ. Poseidon i-a dăruit
calul, iar Atena măslinul,
care avea să asigure
prosperitatea locuitorilor.
Ea a câştigat în felul
acesta întrecerea şi a
devenit patroana cetăţii
Athenae, care-i poartă de
atunci numele.
Atena era socotită
protectoarea artelor
frumoase, a
meşteşugurilor, a
literaturii şi a
agriculturii, a oricărei
acţiuni care presupunea
ingeniozitate şi spirit de
iniţiativă. Ea patrona viaţa
socială şi cea statală, era
sfătuitoarea grecilor
adunaţi în areopag şi
apărătoarea lor în
războaie.
71
Demetra
(greacă: Δημήτηρ) era în mitologia greacă
zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului.
Era fiica lui Cronos şi a Rheei şi aparţinea
generaţiei olimpienilor. Demetra a avut cu
Zeus o singură fiică, pe Persefona, de care
era strâns legată atât în ceea ce priveşte
cultul cât şi legenda.
Demetra
(frescă in Pompei)
În timp ce culegea pe un câmp flori,
pământul a înghiţit-o pe Persefona; ea a
fost răpită de unchiul ei, Hades, care a dus-
o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o
îndurerată Demetra nouă zile şi nouă nopţi,
cutreierând lumea în lung şi-n lat. Nimeni
nu-i ştia de urmă. Într-un târziu, Demetra a
aflat de la Apollo de soarta fiicei sale.
Cuprinsă de jale, Demetra părăseşte atunci
Olimpul şi jură să nu-şi reia îndatoririle
divine şi locul în rândul zeilor, decât în
ziua când îi va fi înapoiată Persefona.
Rătăcind pe pământ, după multe
peregrinări, ajunge la Eleusis şi zăboveşte
o vreme mai îndelungată la curtea regelui
Celeus (vezi şi Triptolemus şi Demophon).
Între timp, cum pământul nu mai rodeşte şi
holdele se usucă, Zeus îl trimite pe Hermes
să i-o aducă înapoi pe Persefona. Dar
reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este
posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe
Persefona cum s-a înfruptat în Infern dintr-
o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată
pentru totdeauna, de lumea
subpământeană. Mânioasă, Demetra îl
transformă pe Ascalaphus, singurul martor
al sacrilegiului comis, în bufniţă. Persefona
însă trebuie să rămână alături de Hades. La
insistenţele lui Demetra se ajunge totuşi la
un compromis: şase luni din an Persefona
va sta alături de soţul ei în regatul
subpământean şi şase luni le va petrece pe
pământ, lângă mama ei.
Reîntoarcerea pe pământ a Persefonei era
însoţită de venirea primăverii, de
renaşterea naturii şi de plenitudinea verii.
Absenţa ei era marcată de ariditate, de
anotimpul trist al iernii în care Demetra
ducea dorul fiicei sale. În mitologia
romană Demetra purta numele de Ceres, o
veche divinitate cu care a fost asimilată.
Hera
Regină a zeilor şi oamenilor Hera
Alte titulaturi Hera Argeia, Hera Teleia,
Iunona (romani)
Căsătorita cu Zeus
Tată Cronos
72
Mamă Rhea
este în mitologia greacă zeiţa protectoare a
căsniciei, a căminului şi a femeilor
măritate, precum şi regina zeilor şi a
oamenilor. La romani este identificată cu
Iunona.
Hera a fost fiica lui Cronos şi a Rheei. Ea a
fost înghiţită, la fel ca şi fraţii ei, de către
tatăl lor, care se temea să nu fie detronat de
fii săi. Fratele cel mai mic, Zeus, a fost
salvat de mama sa, care i-a dat lui Cronos
o piatră înfăşurată în scutece. În timpul
luptei dintre Zeus şi Cronos, Hera a fost
încredinţată zeiţei Tethys şi lui Oceanus,
care au crescut-o. Mai târziu, ea s-a
căsătorit cu fratele ei Zeus, devenind "soţia
legitimă" a stăpânului lumii. În această
calitate, ea era considerată protectoarea
căminului, a căsătoriei şi, în general, a
femeilor măritate. Cu Zeus, Hera a avut
patru copii: pe Ares, Hebe, Hefaistos şi
Eileithyia. Împărţind tronul, dar nu şi
puterea marelui ei stăpân, Hera este adesea
înfăţişată ca o soţie geloasă şi nesăbuit de
violentă, care uşor se simte jignită şi nu
pregetă să se răzbune crunt pentru toate
infidelităţile săvârşite de soţul ei. Adeseori,
mânia este capricioasă şi nejustificată.
Hera era recunoscută în toată Grecia, în
special în oraşele Argos, Sparta şi Micene.
Existau de asemenea temple în Samos,
Olympia, Corint, Tiryns, Perachora şi
Delos.
În perioada Greciei Arhaice, Hera a fost o
deitate importantă pentru întreaga
populaţie din Elada. Probabil cultul ei este
mai vechi decât cel al lui Zeus. În poezia
epică greacă, Hera îi adresează lui Zeus
cuvinte grele, dar îl şi preamăreşte, precum
fraza: "Eu sunt fiica cea mare a lui Cronos,
şi nu sunt onorată doar pe pământ (pentru
că sunt zeiţa căsniciei), ci şi pentru că sunt
soţia ta şi tu eşti regele zeilor." din Iliada.

Este posibil ca zeiţa Hera să aibă rădăcini de dinainte de

sosirea grecilor, la un popor matriarhal. De abia la venirea
grecilor indo-europeni i-au fost introduse în cult în perioada
ioniană sau miceniană.

Romanii au identificat-o cu zeiţa Iunona, regina oamenilor

şi a zeilor în mitologia lor. (Vezi: Iuno (mitologie)

Cu mult timp în urmă, nimfa Echo a avut o aventură cu

Zeus. Când Hera află vestea, ea o pedepsi pe nimfă ca
atunci când aude pe cineva să tacă, iar la întrebări să
răspundă doar îngânând ultimele cuvinte rostite de cel ce i
se adresa.

Când Hera auzi că zeiţa Leto va naşte, tată fiind însuşi Zeus.
Ea nu o lăsă pe Leto să nască nici pe uscat, nici în nicio
insulă din mare. Atunci Poseidon scoase la iveală insula Hera
Delos, unde Leto născu doi gemeni, Apollo şi Artemis. Cei
doi deveniră zei puternici şi îţi stabiliră casa în Olimp, unde .
au fost recunoscuţi de toţi zeii.
Odată, Zeus se îndrăgosti
de frumoasa Io. Însă
acesta fu nevoit să o

73
transforme într-o juncă, ca astfel geloasa Hera să n-o abia în Egipt Zeus îi
omoare pe biata femeie. Dar Hera o recunoscu pe Io şi o redădu chipul omenesc şi
puse în stăpânirea lui Argos, cel cu o sută de ochi. Zeus, Io născu un copil pe nume
făcându-şi milă de Io, îi porunci fiului său, Hermes, să o Epafos, care a devenit
răpească. Hera însă puse pe urmele lui Io un tăun primul rege al Egiptului.
înfricoşător, care o gonea pe săraca juncă din ţară-n ţară. De

Cronos
fiul lui Uranus şi al Gaiei, este cel mai tânăr dintre cei 12 Titani. Soţia sa Rhea s-
a numărat tot printre titani. Copiii lor au fost Demeter, Hestia, Hera, Hades,
Poseidon şi Zeus.

Este scris că Uranus, care, într-o versiune,
şi-a ascuns copiii în măruntaiele
pământului (Tartarus) pentru că se îngrozea
la vederea lor, era în realitate înfricoşat de
puterea uriaşă a lor. Gaia îşi considera
odraslele obositoare şi când disconfortul a
ajuns la maxim, a ticluit un plan, al cărui
scop era să pună capăt pasiunii lui Uranus,
pentru ca el să nu mai poată procrea şi
astfel să scape de durerile cauzate de
urmaşi. Dar, pentru a reuşi, avea nevoie de
ajutorul unuia dintre copii. I-a rugat pe toţi,
dar numai cel mai tânăr a răspuns
rugăminţii. Ca să-l ajute pe Cronos în
sarcină, Gaia i-a dat o secere de adamanţiu
drept armă.
Cronos s-a ascuns, iar când Uranus a venit
să se culce cu Gaia, Cronos şi-a îndeplinit
misiunea. Cu o lovitură puternică din
secere, Cronos a separat organele genitale
de corpul lui Uranus. Din sângele care a
căzut pe pământ (Gaia) s-au născut Erinye-
ile (Furiile), Giganţii şi Meliae-le (Nimfe
ale copacilor-cenuşă manna). În alte
versiuni, Afrodita s-a născut din spuma
creată de organele sexuale ale lui Uranus,
după ce au fost aruncate de Cronos în
mare.
Îndată ce Cronos l-a castrat pe Uranus, el şi
soţia sa, Rhea, au ocupat tronul. Sub
puterea lor a început o perioadă de armonie
şi prosperitate, care a devenit cunoscută ca
"Epoca de Aur"; un timp când, se spune,
oamenii trăiau fără lăcomie sau violenţă,
fără muncă sau nevoie de legi. Dar nu totul
era bine pentru Cronos, pentru că ştia că îi
este destinat să fie detronat de unul din
copiii săi. Pentru a preveni acest lucru, a
început să-şi înghită nou-născuţii, luându-i
la naştere şi înghiţindu-i întregi, reţinându-
i înăuntrul corpului său, de unde nu îi
puteau face nici un rău.
Rhea nu era de acord cu gândul de a-şi
pierde toţi copiii, şi, cu ajutorul Gaiei, l-a
salvat pe Zeus de soarta sa. Rhea a învelit
o piatră în hainele lui Zeus, pe care Cronos
a luat-o şi a înghiţit-o imediat, crezând că
este copilul său. Planul Gaiei şi Rheaei a
funcţionat şi copilul Zeus a fost dus în
Creta, iar acolo, într-o peşteră de pe Mt.
Dicte, capra divină Amaltheia l-a alăptat şi
crescut pe bebeluşul Zeus. Când Zeus a
devenit un bărbat tânăr, s-a întors pe
domeniul tatălui său şi, cu ajutorul Gaiei, l-
a obligat pe Cronos să îi regurgiteze pe cei
cinci copii înghiţiţi anterior. (În unele
versiuni, Zeus a primit ajutor de la Metis,
care i-a dat lui Cronos o poţiune, care l-a
făcut să vomite fraţii şi surorile lui Zeus).
Zeus a condus revolta împotriva dinastiei
de titani a tatălui său, şi, după zece ani, i-a
învins şi i-a exilat.
După o altă legendă, Cronos s-ar fi împăcat
cu Zeus, şi ar fi domnit pe pământ printre

74
oameni, ca un rege bun şi înţelept. Târziu,
în epoca de fier, când se spunea că oamenii
ar fi devenit răi, el i-a părăsit pentru a se
urca din nou la ceruri. În afara copiilor
născuţi cu Rhea, Cronos a mai avut, cu
Philyra, un copil cu înfăţişare de om şi cal
în acelaşi timp, pe nume Chiron.
Romanii îl echivalează pe Cronos cu
Saturn, zeitate care patrona muncile
agricole şi roadele pământului. În Atena, în
a 12-a zi a lunii Hekatombaion, se ţinea un
Hefaistos
(greacă Ἥφαιστος Hêphaistos) reprezintă,
în mitologia greacă, zeul focului, al
metalelor şi al metalurgiei, al fierarilor,
sculptorilor şi artizanilor, cunoscut de
romani ca Vulcan. Fiul şchiop al lui Zeus şi
al Herei, meşter neîntrecut, creaţiile sale
extraordinare uimindu-i chiar şi pe zei:
făureşte arme şi armuri miraculoase,
obiecte care se mişcă singure (un fel de
roboţi superperfecţionaţi), sau chiar pe
Pandora şi cutia acesteia. Este
Hestia
În mitologia greacă, Hestia (gr. Ἑστία ) a
fost zeiţa căminului, a focului sfânt, prima
fiică a lui Cronos şi Rheei, soră a lui Zeus,
Poseidon, Demetra, Hera şi Hades. Cu
toate că a fost curtată de Apollo şi de
Poseidon, Hestia a obţinut de la Zeus
dreptul de a-şi păstra virginitatea pentru
totdeauna. În plus, Zeus i-a acordat onoruri
excepţionale: i se închina un cult în toate
casele oamenilor şi în templele tuturor
zeilor. Aşa cum căminul domestic era
Atlas,
festival în cinstea lui Cronos, care se
numea "Kronia". Era o sărbătoare a
recoltei. În artă, Cronos era înfăţişat ca
având o secure folosită la culegerea
recoltei, dar aceasta a fost şi arma cu
ajutorul căreia la castrat pe tatăl său.
Numele său poate deriva din verbul kreno,
care înseamnă "a exersa balansul", "a
domni peste", "a guverna".
personificarea focului în cele 3 ipostaze ale
sale: focul teluric (al vulcanilor), focul
îmblânzit (focul domestic, care poate fi
folosit în diferite activităţi, inclusiv la
prelucrarea metalelor), precum şi focul
atmosferic. A fost căsătorit cu Afrodita.
Căsătoria cu Afrodita a avut loc din cauză
că, fiind supărat pe mama lui, el a făurit un
jilţ fermecat cu care a prins-o pe zeiţă.
Drept jertfă a cerut să se căsătorească cu
Afrodita. Zeii s-au mirat: Cum să se
însoare slutul cu zeiţa frumuseţii?
centrul religios al locuinţelor umane,
Hestia era centrul religios al locuinţei
divine. Această imobilitate a Hestiei
explică faptul că nu a jucat nici un rol în
vreo legendă. A rămas un principiu
abstract, întruchipând ideea de cămin,
nemanifestându-se ca o divinitate
personală.În mitologia romană, Hestia este
echivalentă cu Vesta. Hestia este
menţionată de Hesiod, Diodorus Siculus,
Platon, Aristofanes, Pausanias, Suidas,
Ovidiu şi Cicero.
75
unul dintre titani, fiul lui Iapetus şi al Clymenei (Themis) şi frate cu Epimetheus, Menoetius şi
cu Prometeu. A avut numeroase fete cu Pleione, fiica lui Oceanus, şi cu Hesperia fiind tatăl
Pleiadelor şi Calipso.

Atlas a adus mărul de

aur al Hesperidelor lui
Hercule, a participat la
lupta dintre giganţi -
prima generaţie de
divinităţi
monstruoase, violente
- şi olimpieni. Învins
de către aceştia din
urmă, el a fost
pedepsit de Zeus, fiind
osândit să poarte
veşnic pe umerii săi
bolta cerească.
Conform unei alte
tradiţii, Atlas ar fi fost
împietrit de către
Perseus, fiind
transformat în stâncă
la vederea chipului
Meduzei.

Haos

(sau Chaos) era personificarea haosului, a subînţelege o lume neformată,

spaţiului nelimitat care, în concepţia celor
grecilor, ar fi existat înainte de crearea
lumii. Divinitate străveche, Haos era
considerat de către unii drept fiul lui
Cronos, de către alţii drept tatăl lui Erebus,
Aether, Hemera şi Nyx.
Etimologia termenului provine din limba
greacă: ( χάος, cháos) prin care se
dezordonată, care după Hesiod a existat
înaintea zeilor.
Prin explicarea mai detailată a termenului
se poate asemăna această expresie cu un
hău căscat (o prăpastie) ceeace se găseşte
în greacă: (χαίνω. "a căsca"), zeii apăruţi în
acesată perioadă ar fi fost Gaia, Nyx,
Erebos, Eros şi Tartaros.

76
Din punct de vedere geografic Haos după
Hesiod ar fi o prăpastie de pe peninsula
Peloponez, asemănată cu prăpastia dinainte
de existenţa lumii ordonate Cosmos.
In prima parte a bibliei în legătura cu
facerea lumii, în prima carte Facerea a lui
Moise este amintit Haos în limba ebraică:
‫( תֹהו וָבֹהו‬Tohuwabohu) ce ar însemna
"mutare".

Charon
În mitologia greacă, Charon este luntraşul
lui Hades. El îi trecea pe cei proaspăt morţi
peste râul Acheron dacă îşi puteau plăti
călătoria. În Grecia antică, cadavrelor le
era adesea pusă o monedă sub limbă pentru
a putea plăti luntraşului Charon. Cei care
nu puteau plăti aveau de pribegit o sută de
ani pe malurile râului Acheron.
În Eneida lui Virgil, mai exact în cartea a
şasea, Sibyla îl ajută pe Enea să treacă râul
în direcţia inversă şi să se întoarcă în
lumea celor vii.
Charon era fiul lui Erebus şi a zeiţei nopţii,
Nyx, cunoscută şi sub denumirea de Nox.
El era portretizat ca un moşneag ţâfnos sau
ca un demon care purta un ciocan dublu.

Charon traversând Styx-ul (tablou de Joachim Patenier, 1515)

Cele trei Graţii

77
În mitologia greacă, Graţiile (sau Cele trei Graţii) (în greacă Karites), erau
personificări ale graţiei şi frumuseţii feminine. Romanii le numeau Gratiae. Erau
fiicele lui Zeus şi ale Eurynomei, trei la număr: Aglaia, Euphrosyne şi Thalia.
Sălăşluiau în Olimp, unde trăiau alături de muze şi erau deopotrivă protectoarele
poeţilor. Erau socotite când însoţitoarele lui Apollo, când ale Athenei sau ale
Aphroditei, mai rar ale lui Dionis.

Harmoniei. Se număra deci din cea de-a

"Cele trei Graţii"
(sculptură de Antonio Canova)
Dionis
(în greacă Διόνυσος Dionysos) era
în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al
pomiculturii, al vinului, al extazului şi
fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus
sau Liber. Era de asemenea poreclit
Bromius, la orfici Lyaeus etc. Dionis era
una dintre cele mai importante divinităţi
cunoscute în vechime, al cărei cult era
răspândit în întreaga lume.
Legenda şi cultul
Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea
Semele, fiica regelui teban Cadmus şi a
doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi
găsi sfârşitul datorită geloasei Hera, care o
determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate
în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-
adevăr, înconjurat de fulgere şi tunete, şi i-
a cauzat astfel moartea. Zeus a reuşit totuşi
să-şi salveze copilul încă nenăscut şi l-a
cusut în propria lui coapsă, de unde îl
zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este
cunoscut drept zeul "care s-a născut de
două ori". Ca să-şi ferească copilul de
Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui
Athamas şi a soţiei acestuia, Ino. Acolo
Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeieşti
pentru a nu fi recunoscut, dar a fost
descoperit de Hera şi, drept răzbunare,
minţile lui Ino şi lui Athamas au fost luate.
Atunci Zeus îl încredinţează pe Dionis prin
intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa
(vezi şi Hyades), mai târziu lui Silen.
Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor
cu giganţii, în care l-a ucis pe Eurytus cu
tirsul său, un toiag încununat de conuri de
pin. Conform legendelor, şi-a propagat el
însuşi cultul, ducându-l din Tracia în
întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria,
Frigia şi, în sfârşit, în India. Pe muritori,
zeul îi învaţă să cultive viţa de vie. În plus,
el avea darul de a face să ţâşnească din
ţărână lapte, miere şi vin, spulberând cu
acestea grijile oamenilor. Faţă de cei care i
s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le
minţile (ca în cazul regilor Lycurg şi
Pentheus), sau transformându-i în delfini
(ca, de exemplu, pe piraţii tirenieni care
doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre
India). Pe insula Naxos Dionis a găsit-o pe
Ariadne, abandonată de către Tezeu, şi a
luat-o de soţie. Se spune despre Dionis că a
coborât până la urmă şi în Infern ca să-şi
salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat,

78
astfel încât Dionis a putut să o aducă pe
Semele în Olimp. Dionis a reuşit să-l aducă
în Olimp şi pe Hefaistos, fiul infirm cu
care se ruşina Hera. Însoţitorii lui Dionis
erau silenii, satirii şi nimfele. Menadele,
tiadele şi bacantele formau cortegiul
adoratoarelor sale, încununate precum zeul
însuşi cu iederă sau frunze de viţă de vie şi
purtând tirsuri împodobite cu conuri de
pin. Acest cortegiu ducea o viaţă sălbatică,
vâna animalele pădurii şi le devora crude.
Chiar şi Dionis lua câteodată înfăţişarea
unui animal, de cele mai multe ori cea a
unui ţap sau a unui taur. Eliade îl identifică
de aceea pe zeu cu "Străinul din noi înşine,
temutele forţe antisociale pe care le
dezlănţuie patima divină"[1].
Cultul era originar probabil din Tracia sau
din Lydia, dar se răspândise în întreaga
lume veche (vezi şi originile tracice ale
orfismului). Zeul cu numele frigian de
Sabazios, dat de greci fiului zeiţei trace
Bendis, era venerat la traci ca
"Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu
armatele lui Alexandru Macedon cultul
acestui zeu a ajuns şi în India. Numele de
Bacchus, sub care era cunoscut la romani,
este de origine lydiană. Romanii l-au numit
pe Dionis însă şi Liber, probabil în
conformitate cu originea sa tracică. Ca
eliberator al vieţii odată cu venirea
primăverii, Dionis era sărbătorit alături de
Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a
dus în epoca romană la comemorarea
nunţii lui Liber cu Libera, aceasta fiind
reprezentată de Persefona, cea eliberată
primăvara din lumea umbrelor.
Atât educaţia acordată de nimfele din Nisa
cât şi miturile regilor Lycurgus şi Pentheus
denotă originea străină a zeului. Serbările
date în cinstea lui (dionysia sau
bacchanalia) erau foarte populare. În luna
februarie se sărbătoreau în Atena
Anthesteriile, care durau trei zile şi marcau
atăt fermentarea vinului nou căt şi
deschiderea sezonului de navigaţie. Într-o
"Nuntă Sfântă" ("Hieros Gamos"), soţia lui
arhon basileus se dăruia zeului, care era
sărbătorit ca Anthios (Zeul Florilor).
Anthesteriile se ţineau cu ocazia întoarcerii
zeului din Infern şi aveau funcţia de a
alunga spiritele morţilor din cetate.
Leneele din decembrie şi ianuarie erau
caracterizate de reprezentaţii teatrale de tip
cultic, asemenea micilor şi marilor
Dionisii, care erau influenţate probabil de
orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub
numele de Bromius (Asurzitorul) în
cântece şi dansuri, adesea cu caracter
orgiastic. Din obiceiurile de deghizare şi de
recitare a ditirambilor a luat fiinţă tragedia,
din procesiunile cu simboluri falice, care
celebrau fertilitatea, comedia greacă.
Sanctuarul templului de la Delphi era
consacrat în timpul iernii lui Dionis şi doar
vara lui Apollo. Misterele zeului, iniţiate
de orfici, s-au celebrat în Italia până târziu
în epoca imperială.
Dionis în artele plastice
Dionis navigând, tava lui Exekias, ca. 550-
530 î. e. n.
Primele reprezentări ale zeului Dionis în
mijlocul cortegiului său, adesea însoţit şi
de Ariadne, se întălnesc pe vazele greceşti
din secolul VI î. e. n. Celebre sunt scena
"Întoarcerii lui Hefaistos în Olimp" de pe
aşa-numita vază a lui François, cea cu
menade a pictorilor olarilor Kleophrades
(München), Amasis (Würzburg şi Louvre)
şi Kleophon, şi în fine cea a călătoriei
zeului pe mare, spre Naxos, de pe tava lui
Exechias (München, Staatliche
Antikensammlung).
79

Detaliu cu Dionis (mijloc) de pe frontonul
de est al Parthenonului, ca. 440-432 î. e. n.,
British Museum London, imagine Urban
2006.
La jumătatea secolului V î. e. n. se produce
o schimbare în iconografie; zeul care
fusese până atunci bărbos, încununat cu
iederă şi purtând veşminte lungi, ia de
acum încolo o înfăţişare adolescentină.
Atributele îi sunt pe lângă tirs, toiagul său
ornat cu conuri de pin şi frunze de viţă de
vie, un kantharos (vas pentru vin), pantera
şi şarpele. Cu aceste atribute e reprezentat
de Lydos, pe craterul lui Pronomos (Napoli
3240) şi în scena gigantomahiei de pe friza
de est a Parthenonului, metopa "Est 2" (in
situ Atena). Pe aceeaşi friză de est a
Parthenonului figura Dionis şi în sfatul
olimpienilor înaintea luptei cu giganţii, ca
ideal al nudului grecesc împodobea
frontonul de est al templului[2]. Din secolul
al IV-lea reprezentarea ca tânăr imberb
Arta medievală nu îi
acordă multă atenţie
zeului. Dacă este totuşi
înfăţişat, de exemplu în
ilustraţii ale manuscriselor
lui Hrabanus Maurus şi
Fulgentius-Metaforalis,
atunci în postura de zeu al Diego Velázquez:
vinului, cu o cunună din "Los Borrachos",
viţa de vie şi cu o cupă în 1628/29, Prado, Madrid
mână.
devine canonică, după cum se poate
observa pe vasele din Panticapaion (Kerci,
Ucraina) şi din regiunea Puglia sau în
reliefurile monumentului lui Lisicrate din
Atena, care descriu lupta cu piraţii
tirenieni. Paralel supravieţuieşte în operele
elenistice arhaizante şi tipul zeului bărbos,
prin aşa-zisul tip "Louvre-Freiburg".
Dionis mai poate fi reprezentat, începănd
cu sec. IV î. e. n., şi prin măşti, datorită
originii teatrului din cultul său.
Iniţierea în cultul dionisiac, scene din anii
50 î. e. n. din Pompei, "Vila Misterelor",
imagine Martin Herbst 2003.
Reprezentări ale zeului se întâlnesc des în
pictura murală din Pompeii, de pildă ca
patron al misterelor într-un ciclu scenic
influenţat de cultul orfic în "Vila
Misterelor" sau, împreună cu Ariadne pe
insula Naxos, într-o scenă din "Casa del
Citarista" (azi în Museo Archeologico
Nazionale, Napoli). Nunta cu Ariadne şi
cortegiul dionisiac sunt şi temele preferate
de sarcofagele şi mozaicurile romane.
Johann Heinrich von
Dannecker:
"Ariadne pe panteră",
1814, stadiu din 1889
80
Astfel îl reprezintă, mult
mai des, şi artiştii
renascentişti.
Bacchanalele sunt de
exemplu o temă a
gravurilor lui Andrea
Mantegna, care îl
influenţează şi pe
Albrecht Dürer. Dionis-
Bacchus apare la ambii
artişti ca satir durduliu şi
ameţit de băutură. Acest
tip se regăseşte mai târziu
la Tiţian ("Il Baccanale
degli Andrii", ca. 1518,
Prado, Madrid) şi la Peter
Paul Rubens ("Bacchus",
1638-40 , 191 x 161.3 cm,
Ermitaj, St. Petersburg]) .
Michelangelo di Merisi,
numit Caravaggio:
Bacchus, ca. 1596, 95 ×
85 cm, Galleria degli
Uffizi, Florenţa
Michelangelo Buonarroti
îl sculptează în tinereţea
lui chiar pe zeul Dionis
clătinându-se şi având
înfăţişarea unui
adolescent molatic
(sculptură din marmură,
1497/98, Galleria degli
Uffizi Florenţa)[2],
şocându-şi puternic
contemporanii, care
căutau în imitarea artei
antice idealul bunei
măsuri. În felul acesta
neconformist, ca
întruchipare a senzualităţii
şi a vanităţii în figura unui
tinerel stricat, îl pictează
şi Caravaggio. Acesta s-a
identificat chiar cu zeul în
autoportretul în postura de
"Bacchus bolnav" (ca.
1593, Galleria Borghese,
Roma) [3]. În baroc tipul
acesta iconografic se
transformă, subordonat
tematicii vanităţii, într-un
copilandru bând vin, de
exemplu la Guido Reni
(Gemäldegalerie Dresda).
Pictura flamandă îi
consacră lui Bacchus în
secolele XVI şi XVII un
loc în festivităţile
campestre, în mijlocul
ţăranilor, de pildă în
"Nunta ţărănească" a lui
Johann Liss
(Szépmüvészeti Múzeum,
Budapesta). Acest motiv e
preluat şi de Velázquez
(imaginea din stânga).
Educaţia lui Dionis de
către nimfe şi legătura lui
amoroasă cu Ariadne
devin teme ale
protoclasicismului francez
din epoca raţionalismului,
de exemplu la Nicholas
Poussin, în "Mercur îl
încredinţează pe Bacchus
nimfelor", ca. 1625-27,
Musée du Louvre, dar şi
în diverse reprezentări ale
Bacchanalelor cu accentul
pus pe exercitarea cultică
a dansului şi a muzicii.
Arta rococoului nu a mai
fost atât de interesată de
temă, ea tinzând spre
aplanarea pasiunilor în
viziunile ei graţioase.
Artiştii l-au citat pe
Dionis doar ca
personificare a toamnei
sau a lunii octombrie. Ca
o concluzie a atitudinii
secolului XVIII faţă de
zeu pare interpretarea cu
un iz uşor sentimental
dată salvării Ariadnei de
către clasicistul german
Johann Heinrich von
Dannecker; în celebrul
său grup statuar "Ariadne
pe panteră" (1814,
Liebieg-Museum,
Frankfurt) este
exemplificată puterea
femeii asupra pasiunilor
masculine.
De-abia naturalismul îl
redescoperă cu adevărat
pe Dionis, la cumpăna
dintre secolele XIX şi
XX, de pildă în
autoportretul în care Lovis
Corinth se reprezintă ca
un Bacchus cherchelit,
exponent al vitalităţii
triumfând asupra morţii
(1908, colecţie
particulară). Bacchus
corespunde în acest rol lui
Pan în literatura
naturalismului (Knut
Hamsun) şi Dionis-ului
nietzschean din "Naşterea
tragediei".
81
Zeul Dionis.Statuie de Michelangelo di Merisi,
marmură din sec. II, numit Caravaggio:
Musée du Louvre Bacchus, ca. 1596, 95 ×
85 cm, Galleria degli
Uffizi, Florenţa

Bacchus, ca. 1596, 95 ×

85 cm, Galleria degli
Uffizi, Florenţa

82
 Johann Heinrich von Dannecker: "Ariadne pe panteră", 1814, stadiu din 1889

Gaia

era în mitologia greacă personificarea Pământului, considerată în vechime drept element

primordial din care se trăgeau toţi ceilalţi zei. Gaea s-a născut după Chaos (Haosul),
zămislindu-i, la rândul ei, pe Uranus (Cerul), Ourea (Munţii) şi pe Pontus (Marea). Din unirea
ei cu Uranus s-au născut titanii, titanidele şi ciclopii.

Toţi aceşti copii ai Geei îl urau însă pe tatăl lor, Uranus, fiindcă îi silea să trăiască în
adâncurile pământului şi nu le îngăduia să vadă lumina zilei. Pentru a-şi scăpa copiii de tirania
lui Uranus, Geea l-a ajutat pe unul dintre ei, pe Cronos, să-şi mutileze tatăl,dar inainte de a-l
mutila, Uranus arunca asupra lui Cronos un blestem care spunea ca si el va fi nimicit de unul
dintre fii lui . Din picăturile de sânge scurse de la Uranus, care au căzut pe pământ şi l-au
fecundat, s-a născut o nouă generaţie de copii: eriniile, giganţi şi nimfele. După mutilarea lui
Uranus, Geea s-a unit cu celălalt fiu al ei, Pontus, şi a zămislit o serie de divinităţi marine,
printre care se numărau Ceto, Nereus şi Thaumas.

Domnind asupra universului, Cronos speriat de blestem, se dovedeşte însă la fel de tiran ca şi
tatăl sau. Atunci Geea hotărăşte să-l nimicească şi pe el. Cronos se unise de mai multe ori cu
sora sa Rhea, şi avusese cu ea mai mulţi copii, pe care însă îi înghiţise pe rând. Când a fost să-
l nască pe Zeus, ca să-şi scape copilul de furia tatălui, Rhea a cerut sprijinul Geei. Aceasta i-a
dezvăluit voia destinului: Zeus avea să supravieţuiască şi să-şi doboare tatăl, cu sprijinul
titanilor. Cu ajutorul Geei, Rhea reuşeşte să-l înşele pe Cronos şi să-l ascundă pe Zeus. Mai
târziu, când Zeus ajunge să conducă destinele lumii, Geea, nemulţumită şi de cârmuirea lui,
dă naştere - unindu-se de data aceasta cu Tartarus - unor fiinţe monstruoase: Typhon şi
Echidna. Typhon le declară război zeilor, care mult timp sunt înspăimântaţi de forţa lui uriaşă.

Tot Geei îi sunt atribuiţi - după diferite versiuni - numeroşi alţi copii monstruoşi, printre care:
Antaeus, Caribda, harpiile etc. Într-o perioadă mai târzie Geea trece drept mama tuturor zeilor
şi ulterior cultul ei se identifică fie cu cel al zeiţei Demeter, fie cu cel al Cybelei. În mitologia
romană Geea poartă numele de Tellus.

În tradiţia românească, Geea s-a păstrat, sub forma Gaia, în expresia „lua-te-ar gaia!”, care
înseamnă de fapt „lua-te-ar pământul, de-ai muri!”.

83
Eos - Aurora
Pământul (Gaia) puternic şi îmbelşugat dădu naştere cerului albastru de necuprins, Uranus, şi
acesta se întinse deasupra Pământului. Uranos si Geea au avut 6 fii şi 6 fiice, numiţi titani,
puternici şi de temut. Titanul Hyperion şi soţia sa Theia au adus pe lume copiii lor: Soarele -
Helios, Luna - Selene, şi Zarea împurpurată - Eos (Aurora), cea cu degete trandafirii. De la
Astreos şi Eos au purces toate stelele care scânteiază pe cerul întunecat al nopţii şi toate
vânturile: Boreas - vântul furtunos de miazănoapte, Euros - cel de răsărit, Notos - vântul umed
de miazăzi, Zefyros - vântul blând de apus, purtător de nori bogaţi în ploaie.

Deoarece reprezenta zorii, grecii o numeau "zeiţa cu degetele trandafirii". A fost pedepsită de
Afrodita să fie o eternă îndrăgostită.

Erebus, sau Erebos, este personificarea întunericului primordial. Erebus este fiul lui Chaos,
vidul iniţial din care s-au dezvoltat toate lucrurile, ştiut ca şi Întunericul. Conform Teogeniei
lui Hesiod, Erebus s-a născut odată cu Nyx (Noaptea), şi este tatăl lui Aether (atmosfera
superioară) şi Hemera (Ziua). Charon, luntraşul care conducea morţii peste râurile din
regiunea infernală, este presupus a fi fiul lui Erebus şi Nyx.

În legendele ulterioare, Erebus este echivalent cu infernul subteran. În această versiune, Hades
era împărţit în două regiuni: Erebus, prin care toţi morţii trebuiau să treacă imediat după ce
muriseră, şi Tartarus, regiunea cea mai adâncă, unde erau ţinuţi prizonieri Titanii. În comedia
lui Aristofan "Păsările" se spune că Erebus şi Nyx sunt şi părinţii lui Eros, zeul dragostei.

Numele lui Erebus este deseori folosit (metaforic) pentru Hades.

Titanii:

84
 • Oceanus
• Coeus
• Crius
• Hyperion
• Iapetus
• Cronos
• Atlas

• Theia
• Rhea
• Themis
• Mnemosyne
• Phoebe
• Thetys

Oceanus este zeul şi personificarea marilor ape care înconjurau - în concepţia celor vechi -
lumea locuită, iar mai târziu personificarea Oceanului Atlantic, socotit hotarul vestic al lumii
vechi.

Oceanus era cel mai mare dintre titani, fiul lui Uranus şi al Gaiei. Din unirea lui cu sora sa
Tethys s-au născut oceanidele. El era socotit deopotrivă tatăl tuturor apelor curgătoare - peste
trei mii la număr - al marilor fluvii, al râurilor şi al izvoarelor.

Theia este fiica lui Uranus şi Gaia, soră cu Themis, Dione şi Phoibe. În mitologia greacă
Theia este una din titanide. Din unirea sa cu Hyperion s-au născut Helios (soarele), Eos
(aurora) şi Selene (luna).

Theia este menţionată de Hesiod, Pindar, Apollodorus şi Hyginus.

Coeus, unul dintre titani (mitologie greacă), fiul lui Uranus (cerul) şi Gaia (pământul). În
traducere, Coeus în greacă înseamnă "întrebare" sau "chestiune". În mitologia greacă, Coeus
este titanul inteligenţei. Împreună cu Phoebe, Coeus a conceput zeiţele Leto şi Asteria. Coeus
este menţionat de Hesiod, Eschil, Apollodorus, Pausanias, Diodorus Siculus, Hyginus,
Ovidiu, Virgiliu şi Valerius Flaccus.

Crius a fost unul dintre titani, fiul zeilor Uranus şi Gaia.

Rhea s-a căsătorit cu titanul Cronos şi a avut şase copii: Demeter, Hades, Hera, Hestia,
Poseidon şi Zeus. Deoarece Cronos îşi mânca copiii, a hotărât să-l salveze pe cel din urmă.
Astfel, Zeus a fost singurul care a scăpat de mânia tatălui şi cel care l-a şi detronat.

85
Hyperion (l.gr. υπξρ-ιων - cel ce se mişcă deasupra; υπξρι-ων - cel care este deasupra) este
unul dintre cei şase titani, fiul lui Uranus şi al Geei.

Uneori Hyperion era identificat cu soarele însuşi. De cele mai adeseori însă, el era socotit tatăl
lui Helios (Soarele) şi a zeiţelor Eos (Dimineaţa) şi Selene (Luna), iar căsătorit cu Theia era
considerat tatăl tuturor aştrilor.

Un mit mai pragmatic, citat de Diodor din Sicilia, spune că Hyperion "a descoperit mişcarea
soarelui, a lunii şi a celorlalte astre", împărtăşind aceste cunoştinţe de observaţie obiectivă şi
celorlalţi oameni.

După Hesiod, Hyperion, divinitate simbolică, era fiul Cerului, tatăl Soarelui şi al Lunii, un
titan ucis din invidie de alţi tirani.

După Homer, Hyperion este Soarele însuşi.

Themis este în mitologia greacă zeiţa dreptăţii şi poartă peste tot balanţa dreptăţii. Ea este
fiica zeilor Gaia şi Uranus, adică a cerului şi a pămîntului. Themis înseamnă "legea naturii" şi
era considerată personificaţia ordinii divine, a legii şi a obiceiurilor.

O faptă memorabilă a titanidei Themis este că a mijlocit pe lângă Zeus, în timpul potopului,
să se potolească şi să aibă milă de singurii oameni care mai supravieţuiau, Deucalion şi Pira,
nepoţii ei, care au curăţat de buruieni şi au reaprins focul sacru. De aceea, această zeiţă a fost
mult iubită de grecii antici.

Simbolurile ei sunt: balanţa şi sabia.

86
Themis

Mnemosyne a fost în mitologia greacă una dintre titanide, fiica lui Uranus şi a Gaiei. Din
unirea ei cu Zeus s-au născut cele nouă muze. Mnemosyne personifica Memoria.

Iapetus, unul dintre titani, era fiul zeilor Uranus şi Gaia. A avut mai mulţi copii cu oceanida
Clymene: pe Atlas, Epimetheus, Menoetius şi Prometheus. Iapetus a fost înfrânt în lupta cu
olimpienii şi prăvălit de Zeus în Tartarus.

În mitologia greacă, Phoebe, fiica lui Uranus şi a Gaiei, este o titanidă. În mod tradiţional,
este asociată cu luna. Este mama lui Leto şi a Asteriei şi de asemenea bunica lui Apollo şi a
lui Artemis.

Un alt personaj numit Phoebe, este fiica lui Leucippus (fiind astfel una dintre lecipide).

Phoebe şi Asteria
(Pergamonaltar, Berlin

87
Thetys este, în mitologia greacă, zeiţa apelor şi mama pricipalelor fluvii cunoscute de greci.
Părinţii săi sunt Gaia şi Uranus. Soţul ei este Oceanus. Ei sunt părinţii a trei mii de oceanide
(nimfe) care simbolizează toate apele de pe pământ. Mai este numită şi zeiţa titanidă.

Legendele spun că ea a avut grijă de Hefaistos, fiul nedorit al Herei.

Altă legendă spune că ar fi mama Herei.

Tot o legendă spune că e fiica lui Zeus.

O altă Thetys, fiica profetului mării, Nereus (una dintre cele 50 de nereide), a avut un copil cu
Peleus, pe nume Ahile.

Lupta dintre nereida Thetys şi Peleus

88
89