12693963 Ioan Aurel Pop Istoria Transilvaniei Medievale

Embed Doc
Copy Link
Readcast
Collections

CommentGo Back

Download

COLECŢIA UNIVERSITARIA 6Cursuri universitare pentru studenţiIstoria Transilvaniei medievale:de la etnogeneza românilor până la Minai Viteazul prof. dr. loan-Aurel Pop© 1997 Editura Presa Universitară ClujeanăToate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Presa Universitară Clujeană. Reproducerea integrală sau parţială a textului este interzisă şi va fi pedepsită conform legii.Editura Presa Universitară ClujeanăM. Kogălniceanu nr.13400 Cluj-NapocaRomâniaTel.: 40-064-194315 Fax:40-064-191906I.S.B.N. 973-9261-24-8Universitatea "Babeş-Bolyai"Facultatea de Istorie şi FilosofieCatedra de Istorie MedievalăProf. univ. dr. Ioan-Aurel PopIstoria Transilvaniei medievale:de la etnogeneza românilor până la Mihai ViteazulEditura Presa Universitară ClujeanăCluj-Napoca 1997Tehnoredactare computerizată: Marcela TopliceanuCuvânt înainteTermenul Transilvania, în ciuda celor două cuvinte latine care-l alcătuiesc, nu este un termen românesc sau datde români. El a fost precedat de un altul - un sinonim - şi anume Ultrasilvana sau terra Ultrasilvana şi s-a născutîn secolele X-XI, adică în perioada în care graniţa Ungariei a fost în zona marii păduri ce separa Crişana deregiunile intracarpatice. Din punct de vedere maghiar, ţara dominată atunci de unguri era „dincoace" de marea pădure, iar ceea ce era „peste" sau „dincolo de" (-ultra, trans) pădure era un loc, deocamdată, necunoscut. Deaceea, acest loc, unde domnia o avusese românul Gelou, a fost numit de unguri Erde-elw (mai apoi Erdely),adică „peste pădure" sau „ţara de peste pădure" şi acest nume a rămas apoi consacrat, atât în maghiară, cât şi înlatină (forma latină este sinonimă cu cea maghiară). Evoluţia numelui latin, în ordine cronologică, esteurmătoarea: de la Ultrasilvana, la Transilvana şi, apoi, la Transilvania.în afară de aceste nume, Transilvania s-a mai chemat, de la sfârşitul secolului XIII, Septem Castra, denumire preluată de saşi în formă germană ca Siebenburgen şi însemnând „şapte cetăţi". Termenul pare legat de rolulimportant atribuit în evul mediu cifrei şapte şi de modul cum acest rol s-a reflectat chiar în realităţileTransilvaniei: şapte conducători unguri (Hetumogei), şapte tribun, Şapte comitate, şapte scaune etc.Românii nu au avut, probabil, o denumire specifică pentru întreaga regiune intracarpatică, deoarece ei nu auapucat, în nume românesc, să facă din această zonă o ţară, adică o alcătuire politică feudală, un stat centralizat.Desigur, ei vor fi avutIun nume pentru „ducatul" lui Gelou, dar izvoarele nu ni-l transmit, aşa cum au avut nume pentru toate ţările de pe cuprinsul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ca şi pentru cele de la sud şi est de Carpaţi.Asemenea nume vor fi fost Ţara Haţegului, a Oltului, a Maramureşului, a Bârsei, a Beiuşului, a Năsăudului etc.La sud şi est de Carpaţi, unde ţările (statele) cele mici s-au unit în cuprinsul celor mari, centralizate, a apărut laromâni, în chip firesc, un nume înglobant, general şi generic. în Transilvania, ţările mici nu au mai apucat să deanaştere ţării celei mari, decât prin cucerirea străină. De aceea, Transilvania, nefiind un stat în nume românesc, cu putere politică românească, nu a avut iniţial în română o denumire specifică. Târziu, probabil din raţiuni practice,a fost preluat în română termenul de Ardeal, după maghiarul Erdely. încercările de a explica originea cuvântuluiArdeal printr-o veche rădăcină indo-europeană, deşi tentante, nu s-au dovedit suficient de convingătoare.Ulterior, pe măsura evoluţiei limbii literare şi sub influenţă livrescă a fost preferat în română - lucru valabil şiastăzi - termenul Transilvania, calchiat mai bine caracterului romanic al limbii române.Sub aspect geografic şi istoric, Transilvania reprezintă teritoriul fostului voievodat, care a funcţionat până la1541. Ulterior, principatul a înglobat şi Maramureşul, Crişana şi părţi din Banat, de aceea sensul noţiunii deTransilvania s-a lărgit. Astăzi, Transilvania, în sens larg, înseamnă zona intracarpatică, Banat, Crişana şiMaramureş. în lucrare, se va folosi noţiunea cu ambele sensuri, făcându-se, după necesităţi, precizările cerute decontext, dar cercetarea noastră a avut în atenţie deopotrivă părţile vestice şi teritoriul intracarpatic.în ciuda acestor nume diferite date de ceilalţi locuitori şi a puterii de stat străine, românii au avut multă vreme

sentimentul, chiar conştiinţa că trăiesc într-o ţară a lor, românească, şi au numit-o ca atare. O dovadă în acestsens este un şir de documente emise în Banat în jur de 1500, în care se menţionează judecăţi făcute nu după„dreptul românesc" - cum se consemna în mod curent -, ci după obiceiul sau dreptul Ţării Româneşti (ritus seuius Volachie).6E drept că celor opt districte româneşti mai importante din Banat le fuseseră confirmate vechile libertăţi încă din1457, sub forma unui privilegiu ce limita imixtiunile organelor politico-administrative oficiale (inclusiv aleregelui), sporind impresia de ţară românească pe care o aveau locuitorii. Folosirea noţiunii de Volachia în Banat, pentru a denomina acel ţinut, confirmă intuiţia lui Nicolae lorga, conform căreia „Ţara Românească a avutodinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuitetnograficeşte de români". Din acest punct de vedere, şi teritoriile locuite de români, dar ajunse sub putere politică străină, au rămas pentru români tot ţări româneşti, mai ales acolo unde nucleele vechilor formaţiuni politice au fost puternice şi nu au putut fi dislocate complet. Altminteri, la 1599-1601, pentru o clipă,Transilvania (în sens larg) va deveni şi politic românească sub sceptrul lui Minai Viteazul, care, împlinind ceeace putea să fie la cumpăna de milenii şi n-a fost, prefigura ceea ce urma să fie în finalul mileniului II.Transilvania nu a fost o ţară curat daco-romană sau românească de-a lungul veacurilor şi nici nu putea să fie,deoarece era un loc de ispititoare abundenţă şi de trecere a oştilor. S-au aşezat în ea mereu mai multe neamuri, închip paşnic sau violent - sciţi, celţi, sarmaţi, romani, goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, uzi,cumani, secui, saşi, cavaleri teutoni, alţi germanici, evrei, ţigani, sârbi, croaţi, ruteni, armeni etc. - dar de aproapedouă milenii romanitatea şi romanitatea i-au conferit personalitatea distinctă şi i-au trasat esenţialmente destinul.în spiritul înţelegerii mai judicioase a acestui destin au fost scrise, cu veneraţia datorată celor ce l-au făurit,modestele rânduri de faţă. Notăîn lucrarea de faţă, notele bibliografice sunt prescurtate. Pentru întregirea prescurtărilor, se va consultaBibliografia selectivă din final, unde modul de prescurtare este marcat între paranteze.La unele izvoare din perioada antică şi medievală timpurie nu s-au făcut trimiteri după o ediţie anume, ci s-auindicat, după cutumă, nume sau numere de capitole şi subcapitole. Numerotarea notelor bibliografice s-a făcut pe capitole, iar, în cazul capitolului 3, mai întins, pe subcapitolegrupate, pentru a evita ajungerea la numere prea mari şi pentru a nu îngreuna lectura.i. *De la dacoromâni la români: transilvania spre finalul mileniului q al erei creştine1.1. Europa postromană şi lumea barbară. Moştenirea RomeiCriza şi apoi destrămarea Imperiului Roman, petrecute prin secolele III-V d.Hr., au lăsat, cu precădere în Europa,un vid politic imens. Imperiul - modelul clasic de organizare statală - a reprezentat mereu un miraj pentru populaţiile situate spre nord şi est. întins, în perioada sa de maximă expansiune, din ceţurile reci ale Britaniei, până în nisipurile fierbinţi ale Africii şi de la Oceanul Atlantic până la Tigru şi Eufrat, statul roman, printr-ooperă de legiferare şi de organizare unică, a creat o zonă tricontinentală relativ stabilă. Stabilitatea s-a datorat înmare măsură procesului de romanizare care, omogenizând civilizaţii şi culturi diferite sub semnul limbii latine, alcredinţelor şi tradiţiilor romane, a aşezat „sigiliul Romei"1 asupra unei mari părţi a Europei. Din perspectivăcontemporană, Imperiul Romei a fost prima încercare - reuşită parţial şi temporar - de „uniune politicăeuropeană".Aventura romană în formă latină a durat în jur de 1250 de ani, de la 753 î.Hr. până la 476 d.Hr. în Răsărit, o partea statului roman s-a menţinut sub numele de Imperiul Roman de Răsărit şi apoi Bizantin încă aproape 1000 deani, de la 476 la 1453. în Apus, titlul de imperator Romanorum, justificat doar în măsură infimă în planulrealităţii, a existat o altă mie de ani, din 800 -anul încoronării lui Carol cel Mare - până în 1801, când Napoleon Bonaparte a pus capăt acestui anacronism.Prin urmare, Roma clasică a lăsat o moştenire deosebită, perpetuată de-a lungii! mileniilor. Sub aspect politic,însă, mari părţi ale imperiului au ajuns în secolele III-V, mai ales în Apus, în afara autorităţii romane2. Nuinsistăm aici asupra cauzelor ce au determinat o asemenea evoluţie. Cert este că, de la o vreme, metaforicvorbind, nu toate drumurile duceau la Roma, cum se întâmplase secole de-a rândul anterior.Populaţiile care au profitat de pe urma crizei Imperiului Roman şi au accentuat mult această criză au fost aşa-zisele seminţii migratoare venite din est şi nord şi numite de greci şi de romani „popoare barbare"3. Evident, peruinele fostelor provincii romane, aceste populaţii au făurit o serie de formaţiuni politico-militare, cel mai adeseaefemere, din care doar câteva au devenit ulterior state medievale propriu-zise. înainte de a stabili specificulacestor „state barbare", se cuvine însă lămurită o altă chestiune: ce au găsit sub aspect etno-demografic aceştimigratori atunci când au năvălit pe teritoriile Imperiului Roman? în genere, au găsit o densitate demograficărelativ ridicată, generată de populaţia latinofonă ce alcătuia atotcuprinzătorul Orbis Romanus. Categoric, însecolele III-V, această populaţie nu era clar definită, se afla pe cale de tranziţie. Coloniştii romani, prezenţi pretutindeni, se naturalizaseră, erau veritabili provinciali, oameni ai locului, dar nu reuşiseră peste tot şi deplin săasimileze popoarele autohtone preromane: lusitanii, celtiberii, galii, italicii, tracii, Mirii, traco-daco-geţii etc. încontextul colonizării cu vorbitori de limbă latină, al convieţuirii dintre localnici şi colonişti şi al superiorităţii

civilizaţiei romane, s-a produs pe vaste suprafeţe o sinteză între aceste popoare băştinaşe, preromane şi romani,sinteză în urma căreia, prin romanizare, valorile romane s-au impus4. „Sigiliul Romei" s-a aplicat însă în moddiferit, de la provincie la provincie, în funcţie de factorii deosebitori şi mai ales în funcţie de substratul etno-lingvistic care, cum s-a văzut, a fost atât de variat.10Cert este că primul val de barbari (sec. III-VI) nu a găsit în vechile provincii romane popoare romanice deplinconstituite, ci populaţii mixte (galo-romani, celtibero-romani, lusitano-romani, daco-romani etc), latinofone,aflate pe cale de a deveni popoare neolatine. în unele părţi, chiar şi acest proces a fost întrerupt, stânjenit sauchiar oprit definitiv, în sensul că de Sa o populaţie romanizată nu s-a mai ajuns la un popor neolatin sau, dacăacest din urmă fapt s-a petrecut, poporul neolatin respectiv a fost marginalizat, îndepărtat sau, în parte, asimilatde populaţiile nou venite. în unele regiuni izolate, greu accesibile şi fortificate natural, procesul de romanizare -cvasigeneralizat în provincia respectivă - nu s-a putut derula, iar populaţia autohtonă de acolo a rămas, subaspect lingvistic şi spiritual, în afara lumii romane şi romanice, continuându-şi evoluţia în forme proprii. Aşa aufost zona bască din Spania, Bretagne din Franţa, Wales din Marea Britanie etc.Câteva exemple, pe provincii, vor fi edificatoare pentru întregul proces.în Peninsula Italică5, prin dominaţia timpurie a latinilor asupra celorlalte seminţii - sabini, samniţi, lucani,etrusci, greci, gali etc. - procesul de impunere a limbii şi culturii latine s-a produs mai devreme decât în alteregiuni. în schimb, în epoca imperiului, atacurile migratoare au ajuns mai târziu decât în provinciile periferice,dar au fost adesea dure şi devastatoare. Dintre migratorii care s-au aşezat în Italia, întemeind vremelnice regate barbare, se cuvin menţionaţi vizigoţii conduşi de Alaric, ostrogoţii lui Theodoric şi longobarzii, cei din urmălăsând italienilor numele provinciei Lombardia din nord-vestul ţării de astăzi.La rândul său, Galliâ a cunoscut un şir îndelung de expediţii de jaf (ale alanilor, vandalilor, suebilor, vizigoţilor,hunilor), înainte de a fi ocupată de două seminţii germanice, anume burgunzii şi francii. Burgunzii au cucerit oregiune mai restrânsă din vestul Galliei şi au dat numele ducatului omonim, ostil apoi politicii de centralizare aregilor Franţei. O mare parte din nordul Galliei a fost cucerită de franci, care, în 486 d. Hr., victorioşi laSoissons,11au pus capăt stăpânirii romane la nord de Loire. Francii (şi burgunzii) au găsit în Gallia secolului V o realitateetnică destul de complexă, dominată însă clar şi ireversibil de galo-romani, care au conferit personalitateromanică şi latinofona întregii provincii. Singura regiune (a viitorului regat medieval al Franţei) underomanizarea a fost absentă ori superficială a fost Peninsula Bretagne. Aici s-au perpetuat până în epoca modernăvechile graiuri şi dialecte celtice sau gaelice. fn rest, însă, sigiliul Romei a fost atât de puternic, încât elita subţirea cuceritorilor germanici a fost asimilată în masa latinofona şi s-a creştinat, pierzându-şi specificul germanic şivechile credinţe. Astfel, în mod paradoxal, germanicii franci şi burgunzi, deşi nu au supravieţuit din punct devedere etnic, au lăsat numele lor asupra unei ţări şi, respectiv, provincii neolatine, iar, în cazul francilor doar, şiasupra unui popor şi a unei limbi romanice. Franceza a cunoscut două dialecte (devenite, în acord cu mulţilingvişti, limbi deosebite), anume langue d'oil (franceza propriu-zisă, în nord) şi langue d'oc (provensala, în sud).Şi în Peninsula Iberică7 procesul de romanizare era foarte avansat în secolele IV-V, când atacurile migratorilor devin mai insistente. Vandalii şi alte tribun (unele tot germanice), înfrânte de romani în Gallia, se revarsă spreHispania la începutul secolului V (409) şi ocupă ca foederati întinse zone ale peninsulei. O parte însemnată avandalilor, în 429, trec în Africa de Nord, unde fondează un vremelnic regat, în care au inclus Balearele, Sardiniaşi Corsica, şi de unde, în 455, au atacat Roma, lăsând lumii trista faimă a „vandalismului" lor. Regatul Vandal afost cucerit de Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) în 534. Vidul politic lăsat de vandali în Spania a fostumplut, tot temporar, de vizigoţi, care— după ce au atacat şi jefuit succesiv fosta Dacie, Peninsula Balcanică,Italia (şi Roma la 410) şi Gallia - au trecut în 415 şi la sud de Pirinei. Din sud-vestul Galliei şi din cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, vizigoţii şi-au alcătuit propriul regat (cu centrul la Tolosa - Toulouse). în urmaînfrângerii de către francii lui Clovis I în 507, Regatul Vizigot îşi mută centrul de greutate în Spania, unde rezistă până în 711. Convieţuind cu populaţia12omanică din peninsulă, vizigoţii şi puţinii vandali rămaşi au fost asimilat'' nu fără a lăsa unele elemente devocabular germanic în anjOlă, catalană şi portugheză. în secolul VIII, Regatul Vizigot este atacat din sud de cătrearabi, care-şi vor impune pentru câteva secole propria lor stăpânire în Spania, modificând sensibil aspectul etno-lingvistic al Peninsulei Iberice. Până la urmă, în timpul Reconquistei (718-1492), arabii au fost alungaţi sauhispanizaţi, zona menţinându-şi peste veacuri aspectul neolatin. procesul de romanizare s-a petrecut în mod intens şi temeinic şi în provinciile dunărene ale Imperiului Roman,anume în Pannonia, Moesia şi Dacia. Pannonia* a fost integrată de timpuriu (anul 9 d.Hr.) lumii romane, sub alcărei control a rămas mai bine de trei secole. Elementele autohtone găsite de romani în Pannonia propriu-zisă(zona dintre Munţii Alpi, Drava şi Dunăre) şi în regiunea dintre Dunăre şi Tisa (aflată între Dacia şi Pannonia),anume iliri, celţi şi chiar daco-geţi, au fost puternic şi ireversibil romanizate. Numai că Pannonia, ca şi Dacia şiMoesia Inferior, a fost supusă foarte intens asalturilor populaţiilor migratoare. Primii agresori barbari ai

of 00

Leave a Comment