Professional Documents
Culture Documents
Sunt de acord cu afirmaţia lui Tudor Vianu că este mai bine să fii crezut pentru
ceea ce eşti decât admirat, fără argumente solide. Eu consider că orice relaţie
între două persoane, indiferent de felul ei, trebuie să se bazeze pe încredere şi
nu pe admiraţie.
Un prim argument ar fi, că admiraţia este o reacţie provocată de aspecte
superficiale, care ţine mai ales de succesul pe care cineva îl are în societate ca
persoană publică. Nu poţi cunoaşte caracterul unei astfel de persoane şi te
amăgeşti că poţi avea încredere în ceea ce spune ori face, fără să ai în vedere
că respectivul joacă un rol în ochii celorlalţi. Unii se comportă într-un fel sau altul
numai pentru a impresiona, lucru care poate dăuna personalităţii şi poate deturna
părerea celorlalţi de la adevărata fire.
Pe de altă parte, încrederea este un sentiment profund, care se formează în timp
şi pe baza unor fapte, concepţii ori atitudini convingătoare ale cuiva care doreşte
să fie privit ca un om pe care te poţi bizui totdeauna. După cum se ştie, o
persoană de încredere poate dobândi prieteni adevăraţi mai repede şi de
asemenea, la rândul ei se poate bucura de ajutor la nevoie.
În concluzie, având parte de încrederea celor din jur este un avantaj mai mare
decât obţinerea admiraţiei.
Ghiţă i se adresează lui Lică, spunându-i ca să-i lase lui banii, însă îşi exprimă această
dorinţa cu o oarecare teamă. Lică îi răspunde că va lua banii cu el pentru că ce-i în mână
nu-i minciună. Ghiţă îi dă replica şi îl asigură că banii nu îl vor ţine legat de Lică, apoi se
duce în pivniţă să aducă vin rece. Rămas singur cu tovarăşii săi, Lică îşi dă seama că ar fi
fost mai bine să fi ascultat de Răuţ şi să fi lăsat o slugă la cârciumă, acesta încearcă să-l
liniştească spunându-i că poate este mai bine aşa, însă un alt tovarăş care îi însoţea
intervine şi mărturiseşte că el se teme de faptul că Ghiţă s-ar putea să-i mintă.
(Ana-Maria Enăchescu)
(Alina Ergoveanu)
1. Polisemia cuvântului “timp”: A trecut ceva timp de când nu ne-am văzut. Mai
am timp o jumătate de oră ca să scriu tema la română. Ion şi Maria au sosit în
acelaşi timp. Săptămâna viitoare va fi un timp ploios.
2. Linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia
“departe”, de complementul de loc “La orizont”, pe care-l explică; Linia de pauză
din versul al treilea marchează o pauză în vorbire cu scopul de a accentua chinul
căldurii excesive, al dogoarei din timpul verii, având totodată rol stilistic, cu
nuanţă metaforică.
3. Expresii/locuţiuni: în floarea vârstei; a prinde floare; floare la ureche; copil din
flori;
4. Cuvinte în relaţie de sinonimie: lan de grâu - spicele; la orizont - departe;
5. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri din poezie este o caracteristică
a poeziei moderne, specifică liricii lui Lucian Blaga şi sugerează continuitatea
ideilor exprimate anterior, procedeu prozodic numit ingambament
(enjambament);
6. Tema timpului; motivul arşiţei;
7. Figuri de stil: Personificarea “fulgere fără de glas” sugerează absenţa
tunetelor, fenomenul fiind astfel umanizat, lipsit de agresivitate sonoră;
zvâcnesc din când în când
Comparaţia “fulgere//[…] ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse/ din trupul
care le purta” semnifică amploarea ameninţătoare prin care fenomenul naturii
prevesteşte schimbarea vremii caniculare.
8. În ultima strofă a poeziei “Vară” de Lucian Blaga se manifestă stări elegiace şi
atitudini meditative ale poetului. Principala figură de stil este personificarea,
armonizarea spicelor ce-şi “ţin la piept grăunţele/ca nişte prunci ce sug” cu omul,
principalul beneficiar al roadelor. Timpul, personificat şi el, se scurge încet, “îşi
întinde leneş clipele”, apoi adoarme “între flori de mac”. El capătă dimensiuni
umane, deoarece la “ureche-i ţârâie un greier”. Imaginea auditivă a greierilor
constituie o muzică ancestrală, cosmică, în armonie desăvârşită cu pământul şi
roadele sale.
9. Titlul poeziei semnifică anotimpul descris în textul liric, fiind exprimat prin
substantivul nearticulat ”vară”, care sugerează un spaţiu nelimitat şi un anotimp
încremenit de arşiţa dogoritoare din sufletul poetului.
10. Caracteristici ale descrierii:
* imagini vizuale (”La orizont […] fulgere/ […] zvâcnesc din când în când); imagini
auditive (”ţârâie un greier”, “cântec de lăcuste”)
* prezenţa figurilor de stil: epitete (”lungi picioare”), comparaţii (”fulgere […] ca
nişte lungi picioare de păianjen”), personificări (”fulgere fără glas”)
Vaslui, 29.06.2007***
Dragă Emil,
Cu drag,
Andreea/Andrei Popescu
Dragă Andrei,
Nu am mai vorbit demult şi îmi pare rău că nu ţi-am mai scris, dar a fost o
perioadă agitată şi plină de evenimente, iar timpul nu ştiu unde zboară atât de
repede, unde se grăbeşte omenirea?!
Deşi a trecut ceva timp de când ai dat bacalaureatul, cred că îţi mai aduci aminte
de emoţiile, nesiguranţa de sine şi stările confuze de atunci. Nici nu-ţi pot reda în
cuvinte ce perioadă cu încărcătură emoţională aproape de nesuportat. Sunt
fericită să te anunţ că am luat medie mare la examenul de bacalaureat, peste
9,50 şi victoria aceasta mi-a redat încrederea în valoarea cunoştinţelor mele. Ca
urmare, am intrat la Academia de Studii Economice la toate facultăţile la care am
dat examen de admitere, în număr de patru. Nu aş fi reuşit, probabil, să trec
peste aceste dificultăţi de ordin material şi emoţional, dacă nu era mama mea
care să mă susţină consecvent în toate situaţiile. Altruismul ei, dăruirea de sine
până la sacrificiu, şi, crede-mă, nu exagerez deloc, m-a inspirat, m-a motivat şi
am învăţat de la ea să-mi stabilesc o ierarhie a obiectivelor mele.
Izbânzile la examene mă determină să iau în considerare, în continuare, sfaturile
mamei, îndrumările pe care se străduieşte să mi le insufle fără ostentaţie, ca să
mă pot încadra în societate, fără prea mari eforturi de adaptare.
Îţi reamintesc adresa mea, ca să te oblig astfel să-mi scrii şi poate ne întâlnim şi
noi vara aceasta, mai ales că este prima mea vacanţă relaxată: Cluj, str.Florilor,
numărul 15.
Cu drag,
Mihai/ Mihaela
1. Câmp lexical “umiditate”: moină, apă, umezeală, ud, noroi, stropi, ninge
2. Cratima leagă două cuvinte ca să micşoreze numărul de silabe, păstrând
astfel măsura versurilor. Altă funcţiune este de a marca înlocuirea vocalei iniţiale
“î”, în cuvântul încet;
3. Cuvinte derivate de la “a fi”: fiinţă, fire, a fiinţa, a înfiinţa, a desfiinţa, a reînfiinţa
4. Expresii/locuţiuni cu “a sta”: a sta de vorbă; a sta locului; a sta pe bară; a sta
ca prostul; a sta la masă; a sta pe gânduri;
5. „Un clavir îngână-ncet la un etaj” – imagine auditivă
„Stropii sar” – imagine vizuală
6. - Prezenţa eului liric:
- verbele la persoana I singular– „stau”, „să nu mai ştiu”
- pronumele la persoana I singular –„mea”
7. Punctele de suspensie marchează o pauză mare în cursul vorbirii şi îndeamnă
la meditaţie;
Linia de pauză oferă o explicaţie, o variantă de acţiune prin versul “Un bec
agonizează, există, nu există”, putând fi consideraţie şi ca o propoziţie incidentă.
În strofa a doua linia de pauză creează o atitudine afectivă a eului liric, o
intonaţie deosebită privind exprimarea stării de deprimare cauzată de
iubire/iubită. Linia de pauză din ultima strofă urmează după o comparaţie,
completând imaginea deprimantă a oraşului: “Umbra mea stă în noroi ca un trist
bagaj - / Stropii sar,/ Ninge zoios”.
8. În strofa a doua a poeziei „Nocturnă”, George Bacovia prezintă oraşul ce
„doarme ud în umezeala grea”, imagine construită printr-o personificare. Apa, ca
în toate creaţiile lirice bacoviene, este un element dezintegrator de materie ce
provoacă eului liric stări de disperare şi degradare psihică, fără soluţie de ieşire
din impas: “Şi porţile grele se-nchid”. În oraşul amorţit, atmosfera este
apăsătoare, insalubră de “umezeala grea” („Case de fier în case de zid/ Şi porţile
grele se-nchid”), iar iubita face parte din acest decor şi împrumută trăsăturile lui
degradate.
9. Titlul „Nocturnă” este potrivit ales pentru conţinutul poeziei, sugerând în fiecare
dintre strofe o trăsătură specifica nopţii: în prima strofă „un bec agonizează,
există, nu există” stând să se stingă; în a doua, oraşul aproape amorţit, inactiv
„doarme ud în umezeala grea”, iar în ultima, “Umbra mea stă în noroi ca un trist
bagaj-”.
10.Trăsături simboliste:
*Principalele atitudini poetice sau stări sufleteşti specifice simbolismului sunt
tristeţea, spleen-ul, oboseala psihică, disperarea, toate fiind sugerate prin
simbolurile prezente în poezie: umezeala, glodul, agonia becului, piaţa tristă,
porţile grele, trist bagaj etc.
*Acţiunea apei ca element distrugător de materie, degradant, provocatoare de
disperare, de isterie şi disconfort sufletesc.
* Imaginea oraşului de provincie ca spaţiu închis, apăsător şi înăbuşitor, în care
eul liric se simte claustrat, fără soluţie de evadare, de eliberare: “Şi porţile grele
se-nchid”.
Evoluţia relaţiilor dintre două personaje care aparţin unui roman obiectiv studiat:
Felix şi Otilia - “Enigma Otiliei” de George Călinescu
Mara şi Persida - “Mara” de Ioan Slavici
(Gabriela Murea)
Sibiu, 29.06.2007*** Î
Dragă Rareş,
Îţi scriu aceste rânduri pentru a-ţi povesti cele petrecute la festivitatea de
împlinire a o sută de ani de la înfiinţarea şcolii noastre, Liceul Teoretic “Emil
Cioran”, mândria Clujului.
Pregătirile au început cu două săptămâni înainte, pentru a fi siguri că totul va ieşi
perfect în acest moment unic pentru noi toţi, elevi şi profesori. Fiecare clasă şi
fiecare elev trebuia să participe efectiv la sărbătoarea liceului, aşa că imaginaţia
şi-a spus cuvântul, pe toţi ne-a cuprins o frenezie fără margini. S-au organizat
scenete ancorate în vremea de demult, de la începutul secolului al XX-lea, am
imaginat costume, dialoguri şi relaţii comportamentale din epocă. Alţii au cântat
un repertoriu din vremea aceea, însă eu m-am implicat în organizarea festivităţii
ca atare. Am conceput invitaţiile pentru oficialităţi şi foşti absolvenţi şi am ajutat la
crearea discursului pe care trebuia să-l ţină şeful de promoţie din anul acesta,
care este coleg de clasă cu mine.
În ziua cea mare totul era pregătit ca la carte. Ghirlandele de flori, baloanele şi
pancartele cu cele mai surprinzătoare texte de bun-venit au fost atracţia
principala pentru cei care ni s-au alăturat la această “seculară” sărbătoare.
În final, s-au oferit coroniţe şi diplome elevilor merituoşi, iar medalia omagială a
fost înmânată invitaţilor. Toţi aveau în privire o încântare nemărginită şi o bucurie
greu de controlat.
Să ştii că unul dintre absolvenţii liceului nostru, promoţia 1981 este profesor de
matematică la un liceu din Sibiu, dar nu la tine la şcoală. Când ne vom întâlni am
să-ţi arăt diploma pe care am primit-o şi de care sunt foarte mândru.
Cu drag,
Alexandru/ Alexandra
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
Text argumentativ: “La toate popoarele civilizate viaţa de familie este baza ordinii
sociale şi de stat.” (Valeriu Branişte)
Sunt perfect de acord cu afirmaţia lui Valeriu Branişte, aceea că “La toate
popoarele civilizate viaţa de familie este baza ordinii sociale şi de stat”.
Ca prim argument, menţionez faptul că educaţia primară a copilului este făcută
de părinţii acestuia, care trebuie să imprime în mentalitatea micuţului normele de
conduită valabile în societate şi să îi insufle concepţia de bun cetăţean. Dacă
acestea nu sunt înfăptuite până la o anumită vârstă, de regulă până la 7 ani,
copilul nu va mai recepta cu uşurinţă faptele şi atitudinile din jur şi va avea o
gândire confuză sau săracă.
În al doilea rând, este cunoscut şi demonstrat ştiinţific faptul că majoritatea
infractorilor şi a delincvenţilor juvenili provin din familii dezbinate sau cu grave
probleme comportamentale, cum ar fi consumul abuziv de alcool şi de substanţe
ilegale (droguri), violenţă fizică şi verbală, boli psihice etc. De aceea, statul
încearcă să îndepărteze copii abuzaţi din căminul lor şi să îi plaseze în grija unor
asistenţi maternali sau chiar să fie propuşi spre adopţie, dacă părinţii lor decad
din drepturi. Aceste măsuri sunt considerate şanse reale pentru micuţii năpăstuiţi
să se integreze în societate şi să fie ţinuţi departe de ilegalităţi.
În concluzie, viaţa de familie armonioasă oferă societăţii cetăţeni cu simţ civic şi
comportament social adecvat.
Evoluţia unui personaj de inspiraţie istorică, prin referire la o operă epică sau
dramatică:
* Alexandru Lăpuşneanul” - nuvela istorică “Alexandru Lăpuşneanul” de
Costache Negruzzi
* Răzvan - drama istorică romantică “Răzvan şi Vidra” de Bogdan Petriceicu
Hasdeu
(Alina Neacşu)
29.06.2007, Constanţa***
Dragă Mihai,
Încă o dată regret că nu ai înclinaţii pentru cel mai inteligent sport din câte există,
şahul, pentru că ai fi avut astfel prilejul să te bucuri împreună cu mine de
excursia oferită de organizatori pentru toţi participanţii la concursul internaţional
de şah de la Constanţa. Nici nu bănuiam că Delta Dunării este un adevărat
paradis, unde strălucirea sălciilor aurii ce cresc pe grinduri m-a emoţionat
nespus. Peisajul rezervaţiei naturale este unic, mai ales în amurg, atunci când
lumina difuză plăsmuieşte o atmosferă misterioasă prin imaginile feerice de
basm, care-ţi dau impresia de “altă lume”, de ceva ireal. Tot acum am văzut
pentru prima oară egrete, iar silueta lor elegantă mi-a produs o emoţie cu totul
aparte.
Ceea ce m-a făcut să fiu mândru că trăiesc pe aceste meleaguri a fost faptul că
toţi concurenţii veniţi din alte ţări au fost de-a dreptul încântaţi de sălbăticia
naturii, iar uimirea lor s-a manifestat prin reacţii pline de entuziasm. Am făcut
numeroase fotografii şi de-abia aştept să le comentăm împreună săptămâna
viitoare, când ne vom revedea. De altfel, m-am împrietenit cu un japonez şi cu un
francez, ceea ce-mi dă prilejul să exersez nu numai limba engleză ci şi limba
franceză.
Până când ne vom întâlni, te rog să transmiţi prietenilor noştri urările mele de
bine, iar ţie îţi doresc distracţie plăcută la concert.
Cu prietenie,
Sorin/Sorina Mardare
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
Încep prin a vă mulţumi pentru cadoul trimis care îmi este de foarte mare folos.
Nici nu mă aşteptam să primesc atâtea cadouri. Îmi pare foarte rău că nu aţi
putut sa fiţi cu mine într-o zi atât de importantă , însă am înţeles că o să ne
vedem cât de curând.
Am avut parte de cea mai frumoasă aniversare. Pe lângă felicitările, cadourile şi
urările din partea celor dragi, am avut parte şi de o incredibilă surpriză din partea
colegilor, care mi-au pregătit o petrecere-surpriză.
Totul a inceput cu un telefon misterios de la o colegă, prin care mă ruga să merg
până la ea, sub pretextul că a lipsit de la şcoală şi are nevoie de caietele mele,
însă când am ajuns la scara blocului, am văzut că era intuneric peste tot. Acest
fapt mi-a trezit mici bănuieli că se întâmpla ceva neobişnuit. Ezitând, m-am
îndreptat spre uşa ei, am bătut încet când, deodată, uşa se s-a deschis brusc şi
o explozie de artificii a luminat un tort enorm, iar treizeci de copii au început să
câte „La mulţi ani”. Petrecerea a durat până dimineaţa pentru că atmosfera a fost
prietenoasă şi veselă.
Abia astept să vă văd şi să vă povestesc şi celelalte intâmplări incredibile ce au
avut loc în ultima perioadă, de când nu ne-am întâlnit.
Cu dragoste,
nepotul/nepoata voastră iubitoare,
Tudor/ Teodora
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
Text argumentativ: „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru
leneşi”(Mihai Eminescu, “Opera politică”)
Afirmaţia „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi” are
valabilitate şi în societatea de astăzi, în sprijinul acestei opinii aduc următoarele
argumente:
În primul rând, în orice anunţ de angajare se specifică faptul că de la viitorul
angajat se cere neapărat „dorinţa de muncă”. Cei care nu au chef să trudească
nu sunt nici măcar invitaţi la interviu.
Un alt argument adus în favoarea acestei afirmaţii este faptul că cei mai săraci
oameni sunt cei leneşi, cei cărora nu le place munca şi nu pot păstra niciun
serviciu, oricât de puţin solicitante ar fi îndatoririle lui ca angajat.
În ultimă instanţă, evidenţiez ideea că, într-o lume atât de modernizată ,
tehnologizată, unde roboţii iau locul oamenilor în fabrici, uzine etc, omul trebuie
să înveţe să-şi schimbe orizontul, să înveţe noi îndeletniciri pentru a putea să-şi
găsească un alt loc de muncă, or, cei leneşi nu au nicio şansă de a trăi decent,
de a-şi întreţine familia. Cei mai mulţi dau vina pe neşansă, dar “norocul şi-l face
omul” prin strădanie, inventivitate şi dorinţă de progres.
Având în vedere cele afirmate mai sus, nu pot concluziona decât că Eminescu a
exprimat una dintre cele mai profunde observaţii privind societatea din orice timp
şi anume că „Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru cei leneşi”,
afirmaţie demonstrată prin argumentele expuse.
Timişoara, 29.06.2007***
Dragă Alin,
Mă bucur nespus că mi-am făcut puţin timp pentru a-ţi scrie câteva rânduri, să-ţi
povestesc ce-am mai făcut în ultimul timp. După cum ştii şi tu pe propria piele,
este un an greu în care trebuie să facem eforturi foarte mari pentru un viitor mai
sigur, însă totdeauna se impune şi puţină recreere, că altfel cedezi nervos.
Relaxarea mea a constat în participarea la festivitatea organizată cu prilejul
centenarului liceului nostru. A fost un eveniment spectaculos, prin care s-a
evidenţiat atât spiritul naţional al românilor, cât şi spiritul european pe care
încercăm să-l adoptăm cu brio.
Cu siguranţă, ai fi fost încântat să participi la o astfel de manifestare, unde
atmosfera plină de culoare, cântec şi voie bună ne-a emoţionat atât de mult,
încât am uitat şi de examenele ce se întrevăd din ce în ce mai aproape. Colegii
mei au organizat un concurs de cultură generală, cu întrebări distincte despre
istoria liceului, la care răspunsurile spontane şi pline de vitalitate au stârnit ropote
de aplauze.
Sărbătorirea liceului a căpătat perenitate prin participarea numeroasă şi prin
implicarea emoţională a tuturor invitaţilor. Poate că am fost cam patetică, însă,
crede-mă, că şi tu ai fi rămas impresionat de măreţia festivităţii.
Abia aştept să ne relaxăm după examene şi să mergem într-o excursie la munte,
ca în alte vacanţe.
Te îmbrăţişez cu drag,
Sorin/Sorina
Text argumentativ: “O familie trebuie să fie unită şi solidară, căci altfel nenorocul
bate la uşă” (Thomas Mann, “Casa Buddenbrook”)
Sunt întru totul de acord şi susţin cu tărie afirmaţia lui Thomas Mann, aceea că “
O familie trebuie să fie unită şi solidară, căci altfel nenorocul bate la uşă.”
În primul rând, consider că înţelegerea, comunicarea şi bunăvoinţa sunt trei
lucruri esenţiale pentru a te putea integra în societate, atât ca individ, cât şi ca
grup. Se ştie deja că “unirea a făcut puterea” unui colectiv, a unei familii şi, prin
contrast, dezbinarea a dus la destrămarea sigură a acestora. Dacă membrii unei
familii au interese divergente, se suspectează reciproc şi nu există o relaţie
afectivă între ei, dezbinarea este iminentă, destinul fiecăruia evoluând spre eşec.
Scriitori importanţi au ilustrat în operele lor acest aspect social, ca,de pildă,
George Călinescu în romanul “Enigma Otiliei”. Relaţiile degradate evidente în
cadrul familiei Tulea, în care mama exercită o autoritate nefastă asupra
dezvoltării personalităţii copiilor, iar tatăl este complet indiferent faţă de creşterea
lor, ori relaţiile dintre fraţii Aglae Tulea-Costache Giurgiuveanu care se urăsc din
motive meschine, argumentează cu persuasiune afirmaţia de mai sus.
În altă ordine de idei, familia îţi poate da o forţă interioară, o încredere în sine
extrem de benefică prin faptul că, dacă simţi sprijinul necondiţionat al celor
apropiaţi, solidaritatea lor iubitoare, poţi învinge în viaţă toate obstacolele.
În concluzie, o familie “unită şi solidară” poate asigura fiecăruia dintre membrii
săi, un echilibru sufletesc şi o siguranţă în forţele proprii, care nu poate aduce
decât fericire şi izbânzi în viaţă.
Subiectul al III-lea (30 de puncte)
Cluj-Napoca
29.06.2007
Dragă Alexandru,
Cu drag,
Andrei/Andreea
(Textul cerinţei conţine o cacofonie stridentă: “timpul acestor manifestări”)
(Sabina Rădulescu)
VARIANTA 27
Subiectul I (40 de puncte)
(Nichita Stănescu, "Scrisoare medievală")
Varianta 28
Subiectul I (40 de puncte)
(Nichita Stănescu, "Lună în câmp")
Varianta 29
Subiectul I (40 de puncte)
(Nichita Stănescu, "Viaţa mea se iluminează")
1. Sinonime: ţărm = mal; a urma = a însoţi, a întovărăşi; fantome =
fantasme, năluci; amurg- apus, asfinţit, înserare;
2. Cratima leagă două cuvinte, "fantome-ale verii", cu scopul de a se rosti
într-o singură silabă şi a diminua numărul silabelor în vers, pentru
păstrarea măsurii şi a ritmului (DOOM-2)
3. Expresii/locuţiuni: a lăsa totul baltă; a lăsa ( pe cineva) în pace; a lăsa
( pe cineva ) la greu; a nu se lăsa; a lăsa (ceva/pe cineva) în urmă; a lăsa
corigent; a lăsa ( pe cineva) cu ochii în soare; a-l lăsa puterile; a lăsa de
izbelişte; a lăsa mască (pe cineva)
4. Sens conotativ: *În amurgul vieţii pricepe omul preţul fericirii.
*Adolescenţa este anotimpul iubirii.
5. Scrierea cu literă mică la începutul unor versuri din poezie este o
caracteristică a poeziei moderne, preluată şi de neomodernişti şi
sugerează continuitatea ideilor şi imaginilor poetice exprimate anterior,
procedeu prozodic numit ingambament ("scindare a unei unităţi lexico-
sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite"- "Dicţionar de ştiinţe ale
limbii", Ed.Nemira)
6. *Comparaţie: "Ţărmul […] te-a urmat/ ca o umbră, ca un şarpe
dezarmat; *Epitet cromatic – “ochiul tău verde”
7. Imaginea artistică “regina mea de negru şi de sare” este o metaforă
construită prin antiteză, prin care eul liric sugerează un scurt portret al
iubitei şi o chemare, o adresare directă în cazul vocativ.
8. Strofa a patra exprimă intensitatea sentimentului de iubire, stare
spirituală care-i aduce iluminare eului liric: "viaţa mea se iluminează". Ca
simbol al sufletului, metafora "ochiul tău verde" şi comparaţia "cenuşiu ca
pământul" sugerează amploarea emoţiei atotcuprinzătoare, în toate
momentele vieţii, idee redată prin opoziţia sintactică "amiază/amurg".
Ultimul vers accentuează dinamismul sentimentului de iubire, care
revigorează spiritul îndrăgostitului, atitudine conturată prin interjecţia
afectivă "Oho" şi enumeraţia verbelor "alerg", "salt", "curg", a căror
semantică (al căror sens) presupune vioiciune, vitalitate, exuberanţă, stare
accentuează şi de prezentul gnomic şi persoana I singular a acestor verbe.
9. Simetria sintactică "mai lasă-mă", prezentă în ultima strofă şi în
versul liber din finalul poeziei, ilustrează dorinţa ferventă a eului liric, care
imploră timpul să-i prelungească starea de extaz pe care i-o oferă iubirea,
în linie temporală descendentă, "un minut" sau măcar "o secundă".
Rugămintea eului liric se extinde asupra componentelor naturii ("o frunză",
"un fir de nisip", "o briză", "o undă"), iar versul liber din final exprimă
speranţa dar şi nesiguranţa eului liric privind durata iubirii, "un an", "un
timp".
10. Titlul poeziei "Viaţa mea se iluminează" exprimă impactul pe care
sentimentul de iubire îl are asupra eului liric, o stare de extaz care-i
iluminează spiritul. Titlul este reluat în primul vers al strofei a treia, fiind
introdus prin "şi" narativ, care sugerează consecinţa pe care dragostea o
exercită asupra îndrăgostitului.
Subiectul al II-lea (20 de puncte)
Text argumentativ: "Omul nu are prieten mai bun şi duşman mai rău
decât pe sine." (John Lubbock)
Sunt de acord cu afirmaţia lui George Călinescu privind indulgenţa şcolară care,
dacă este prea multă, duce la scăderea valorilor umane. Formarea personalităţii
şi a culturii individului se pregăteşte încă din perioada şcolii.
Un prim argument este imprimarea ideii că, în lipsa unei educaţii
corespunzătoare, omul nu se poate afirma în totalitate, ceea ce duce la
diminuarea valorilor sale spirituale. Cu alte cuvinte, la vârsta adolescenţei, se
poate imprima cu uşurinţă o întreagă paletă de trăsături caracteriale şi de
comportament, iar prin pregătirea continuă şi serioasă se poate forma şi o cultură
generală solidă. De aceea, exigenţa profesorilor este esenţială pentru fiecare
dintre noi, corectitudinea notării şi conştientizarea permanentă a elevului privind
nivelul de pregătire la care se află constituie principalele pârghii pentru formarea
acestuia atât caracterial cât şi spiritual. Elevul trebuie să fie mereu impulsionat
de către cadrele didactice, dar totdeauna să existe stimuli diversificaţi dar cu
acelaşi scop: educarea în mod eficient şi reliefarea eventualelor talente sau
valori. De pildă, atunci când un profesor acordă note mari, fără acoperire în
cunoştinţele elevului, se produce o adevărată “inflaţie de valori”, întrucât se
uniformizează, prin diminuare, competenţele fiecăruia. Astfel, în absenţa unor
imbolduri corecte, şansele de eşec ale individului se măresc considerabil, el
neavând o direcţie stabilă şi nici posibilitatea de a judeca în mod raţional deciziile
majore ce au să-i schimbe cursul vieţii.
Prin urmare, afirmaţia “Prea multă indulgenţă şcolară e un fel de inflaţie de valori”
conform căreia severitatea şcolară, în scop instructiv-educativ este necesară în
stabilirea unei direcţii către găsirea identităţii de sine şi formarea personalităţii în
plan spiritual şi cultural, are o baza bine întemeiată, reprezentând un adevăr
universal-valabil.
Varianta 30
Subiectul I (40 de puncte)
(Tudor Arghezi, "Inscripţie pe uşa poetului")
1. Antonime: niciodată # întotdeauna, oricând, pururea; treptat # spontan,
brusc; au scăzut # au crescut; depărtare # apropiere
2. Cratima - "De aceea n-ai să mori": -leagă două cuvinte fără pauză,
pentru a se rosti într-o singură silabă şi marchează absenţa vocalei “u” de
la negaţia "nu".
3. Polisemia verbului “a scădea”: *Din cauza secetei, a scăzut debitul
apelor. *Astăzi valoarea dolarului a scăzut cu un procent. *Pentru că a
scăzut greşit la exerciţiu, a obţinut un alt rezultat.
4. Funcţii ale comunicării: *funcţia expresivă (emotivă - evidenţiază
stările afective ale emiţătorului); *funcţia poetică (estetică/literară - se
manifestă mai ales în poezie, mesajul fiind alcătuit din elemente prozodice
sau cuvinte cu sens figurat)
5. Antiteză: “Morţi târzii şi timpurii.”
6. Teme: condiţia poetului în lume; viziunea despre moarte;
7. Figura de stil: Prin metafora “spre un punct sclipit de stea”, eul liric
sugerează apogeul, punctul culminant al creaţiei sale; epitetul "sclipit" şi
determinantul "de stea" ilustrează harul celest al poetului şi strălucirea
artei sale.
8. Tema poeziei ilustrează condiţia poetului în lume, iar eul liric foloseşte
persoana a II-a singular deoarece se adresează în mod direct oricărui
poet nemuritor, eternizat de creaţia sa: "De aceea n-ai să mori/ Încă-o dată
niciodată"; "S-a iscat din morţi poetul".
9. Strofa a treia din poezia “Inscripţie pe uşa poetului” scrisă de Tudor
Arghezi debutează cu ideea că odată cu trecerea timpului faptele poetului
se pierd “amintirile, treptat,/ au scăzut, şi-ncet, pe-ncetul”. Prin comparaţia
“s-a iscat din morţi poetul/ ca un cerc dintr-un pătrat”, eul liric sugerează
nemurirea poetului prin operă, substantivul “cerc” sugerând perfecţiunea
creaţiei.
10. Semnificaţia titlului: Titlul “Inscripţie pe uşa poetului” sugerează un
epitaf, o inscripţie pe piatra funerară care eternizează poetul şi creaţia sa
artistică. De altfel, poezia "Inscripţiilor" scrise de Tudor Arghezi constituie o
lirică inedită în peisajul literaturii române, fiecare creaţie din acest ciclu
având ca titlu cuvântul "Inscripţie", urmat de materialul pe care poetul îşi
"ciopleşte" ideile (ex.: "Inscripţie pe biserică")
Subiectul al II-lea (20 de puncte)
Transformarea unui text din vorbire directă în vorbire indirectă:
Îngândurată, Elena îi spune lui Andrei că nu crede că este bine să fii
singur în viaţă, chiar dacă uneori ai nevoie de singurătate. Andrei constată,
cu o uşoară ironie, că Elena a devenit mai înţeleaptă, dar ea îi
mărturiseşte că nu este mai isteaţă, ci că ieri a terminat de citit o carte care
a impresionat-o. Andrei este curios să afle dacă se referă la unul dintre
romanele ei preferate, adică un roman de aventuri. Elena îl lămureşte că
este vorba despre jurnalul unui mare om de cultură din secolul al XIX-lea.
Tânărul se arată încântat şi îşi aduce aminte de cartea pe care el o dăruise
Elenei, de ziua ei.
Subiectul al III-lea (30 de puncte)
Construcţia subiectului într-o dramă studiată:
"Răzvan şi Vidra" de Bogdan Petriceicu-Hasdeu
* "Jocul ielelor" de Camil Petrescu
* "Suflete tari" de Camil Petrescu
* "Iona" de Marin Sorescu
* "Meşterul Manole" de Lucian Blaga
(Dragoş Zevedei)
Varianta 31
Varianta 32
Subiectul I (40 de puncte)
(Marin Sorescu, "Portretul artistului")
1. Câmpul lexical al naturii: "copacii", "frunze", "vânt", "nor"
2. Virgula - rol gramatical:
* Pregătirea pentru examenul de bacalaureat înseamnă să citeşti, să
înţelegi, să reţii. - virgula marchează coordonarea prin juxtapunere
subordonatele predicative.
* Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, a purtat peste treizeci de războaie cu
turcii. - virgula marchează atributul apoziţional "domnul Moldovei", care
explică subiectul.
* Fetiţo, fii atentă la maşini! - virgula marchează vocativul substantivului
"fetiţo"
* Nu mi-a răspuns la telefon, sperând că doar, doar voi renunţa. - ca semn
de ortografie, virgula se foloseşte în interiorul unei locuţiuni adverbiale
3. Polisemia cuvântului "vechi": *A venit la teatru purtând o haină veche.
*În hambar, porumbul este vechi de doi ani. *S-a intoxicat de la un
hamburger vechi. *Mihaela este cea mai veche prietenă a mea. *Moda
veche a crinolinelor a revenit, mai ales la rochiile de mireasă. Există o
vorbă veche, care are valabilitate şi astăzi: "Fereşte-mă, Doamne, de
prieteni, că de duşmani mă feresc singur".
4. Valoarea expresivă a adjectivului din versul "Asemănarea era atât de
perfectă": adjectivul "perfect" nu are grade de comparaţie, el fiind deja la
superlativ. Marin Sorescu îi alătură, pleonastic, un termen specific gradului
superlativ -"atât de"- pentru a accentua contopirea ideală a omului cu
natura, desăvârşita armonie între fiinţa umană şi elementele lumii
înconjurătoare.
5. Modernitatea prozodică a poeziei:
- strofele inegale
- măsura variabilă a versurilor (3-13 silabe)
- rima albă
6. Teme: condiţia poetului în lume; natura
7. Semnificaţia cuvântului "piatră": scrierea numelui poetului în piatră
sugerează intrarea sa în nemurire prin opera literară pe care oamenii o
citesc şi o preţuiesc; sugerând şi piatra de mormânt, semnificaţia trimite
către viaţa după moarte, veşnicia numelui poetului, cinstit de cititori.
8. Caracterul alegoric al poeziei:
*Contopirea artistului cu natura este sugerată printr-o serie de metafore şi
personificări ale atitudinii poetice, prin transferarea gesturilor umane
asupra elementelor din natură: "Am încălţat cu pantofii mei/ Drumul./ Cu
pantalonii am îmbrăcat copacii/ Până la frunze./ Haina i-am pus-o vântului/
pe umeri./ Primului nor care mi-a ieşit în cale/ I-am pus în cap pălăria mea
veche."
*Autoportretul poetului este realizat prin imaginea alegorică a naturii,
asemănarea fiind "atât de perfectă", încât întreaga fire îi conferă statutului
de poet veşnicia, eternitatea ei (a naturii).
9. Strofa a doua a poeziei, alcătuită doar din trei versuri scurte, are
conţinut profund filozofic. Dihotomia eului liric (diviziunea în două părţi) în
trup şi spirit oferă posibilitatea contemplaţiei din moarte asupra operei vii,
asupra creaţiei lirice rămase ca mărturie a existenţei sale terestre: "Apoi
m-am dat înapoi/ În moarte/ Să mă privesc." Viziunea de după moarte
sugerează şi certitudinea dăinuirii în timp, a poetului şi a creaţiei sale.
Verbele aflate la diateza reflexivă amplifică atitudinea de retrospectivă a
propriei capacităţi poetice, a autoanalizei pe care, cu detaşare, eul liric o
face asupra sinelui artistic: "m-am dat înapoi", "să mă privesc".
10. Raportul dintre eul creator şi univers: Întreaga poezie este o
alegorie a uniunii desăvârşite dintre simţirea poetică şi natura universală,
ilustrată în prima strofă prin metafore şi personificări, până la ultima strofă,
unde identificarea sinelui poetic cu natura este perfectă. Altfel spus, eul
liric se integrează total între elementele Universului, care-l absoarbe total,
conferindu-i statutul nemuririi prin săparea numelui său în piatră.
Subiectul al II-lea (20 de puncte)
Continuarea adecvată, cu 6-8 replici, a dialogului dintre doi colegi,
Elena şi Andrei, pe tema lecturii:
- Nu cred că este bine să fii singur în viaţă, chiar dacă uneori ai nevoie de
singurătate! zise Elena, căzând pe gânduri.
- Ce înţeleaptă ai devenit! surâse uşor ironic Andrei.
- Nu sunt mai înţeleaptă decât ieri - adăugă fata - dar am terminat de citit o
carte care m-a pus pe gânduri.
- E unul din (corect este dintre - n.n.) romanele de aventuri pe care le
iubeşti atât de mult? întrebă Andrei plin de curiozitate.
- Nu. E jurnalul unui mare om de cultură din secolul al XIX-lea, pe care
chiar tu mi l-ai oferit de ziua mea.
- O, da! Acum ştiu despre ce vorbeşti! exclamă încântat băiatul.
- Mi-ai oferită această carte pentru că o citiseşi, ori a fost doar o inspiraţie
de moment? vrea Elena să lămurească gestul băiatului.
- Fie, am citit şi eu acest volum, pentru că sunt cu adevărat pasionat de
genul "jurnal" literar, considerând că astfel pot pătrunde mai adânc în
sufletul omului care imaginează alte personaje. Scriitorul are o viaţă
concretă, diferită de aceea a naratorului din operele literare, îşi explică
Andrei pasiunea.
- Citind astfel de jurnale, rişti să fii dezamăgit de atitudinea sau
mentalitatea unui autor! constată Elena cu un uşor surâs amar.
- Nu cred, nu mi s-a întâmplat până acum, răspunde Andrei.
- Eu nu mă pot încă desprinde definitiv de creatorul operei şi să mă las
"furată" de omul muritor, cu un destin mai fericit sau mai nefericit,
mărturiseşte Elena, cu o ezitare în glas.
- Da! Nu este uşor! Însă, dintr-un jurnal de scriitor afli o mulţime de
amănunte despre alte personalităţi contemporane cu el sau opiniile lui
despre tot felul de oameni de cultură, aprobă Andrei. De exemplu, din
jurnalul lui Titu Maiorescu, am aflat că Mihai Eminescu nu a fost nefericit
ca om, ci că structura sa interioară era dominată de scepticism, ca adept al
filozofului romantic Arthur Schopenhauer.
- Să ştii, că şi pe mine m-a uimit afirmaţia lui Maiorescu! exclamă Elena.
Dar cum de ai ghicit că am ajuns cu lectura jurnalului "Însemnări zilnice" al
marelui critic junimist chiar la această confesiune a lui despre unicul Mihai
Eminescu?
- Am presimţit! Eram sigur că te apuci imediat să citeşti această carte şi
mă bucur că, după ce o vei fi terminat, vom avea despre ce discuta
amândoi, îşi exprimă Andrei satisfacţia.
Varianta 33
Subiectul I (40 de puncte)
(Emil Botta, "Remember")
1. Sinonime: a scrie = a nota, a consemna; a auzi = a asculta; odaie =
încăpere, cameră; voce = glas.
2. Enunţuri cu sensurile conotative ale cuvintelor “perete” şi “a se
aprinde”: *Ea este o fire suspicioasă, deoarece consideră că pereţii au
urechi. *Profesorul s-a aprins atunci când şi-a dat seama că a fost minţit
de elevul său.
3. Vers care conţine un adjectiv cu valoare expresivă: “Ce departe
eşti, întunecata mea iubită”. Cuvântul “întunecata” este un adjectiv cu
valoare expresivă.
4. Verbele la modul indicativ - "eşti", "văd", "aud", "scrii" - din prima strofă
ilustrează trăirea reală, verosimilă a eului liric. Verbele din strofa a doua,
aflate la modul conjunctiv, "să nu pot", "să aud", "să ridic", "să zăresc",
sugerează acţiuni posibile, dorinţa neputincioasă a eului liric de a-şi întâlni
iubita.
5. Cele doua mărci lexico-gramaticale, prin care se evidenţiază eul
liric în prima strofă, sunt:
- prezenţa pronumelor de persoana I singular: “ mea”, "-mă", "-mi";
- prezenţa verbelor la persoana I singular: “(te) văd”, "(te)-aud";
- adresarea directă, realizată prin pronume şi verbe la persoana a II-a
singular: "te", "eşti", "scrii" şi prin vocativul "întunecata mea iubită".
6. Tema iubirii; tema morţii.
7. Semnificaţia unei figuri de stil: “Să mă ridic din pat ca o stafie” este o
comparaţie care sugerează starea emoţională ireală a eului liric, care se
vede ca fiinţă din altă lume, un duh, un spirit.
8. Comentarea versurilor: “Da, e posibil, întunecatul meu iubit,/ să mă
auzi cântând chiar când voi fi murit,/ să mă vezi aieve în cereasca oglind /
şi în părul meu stele să se stingă şi să aprindă”. Ultimul catren al poeziei
reprezintă o adresare directă imaginară a iubitei către eul liric, prin care se
evidenţiază ideea că cei care se iubesc pot comunica şi dincolo de moarte.
Ea îi promite că îi va fi alături pentru vecie, fiind capabilă să depăşească
orice limită în numele dragostei. Epitetul “cereasca oglindă” transfigurează
cerul care devine o cale de comunicare între îndrăgostiţi, chiar dacă
aceştia aparţin unor lumi diferite (cosmic - terestru). Stelele vor străluci ca
prin minune în părul iubitei, iar cântecul sferelor va alina suferinţa celui
rămas singur pe pământ.
9. Semnificaţia titlului: “Remember” înseamnă “aminteşte-ţi”, titlu ce
sugerează îndemnul către neuitarea sentimentului de iubire, a momentelor
frumoase petrecute împreună, proiectând sentimentul în eternitate, dincolo
de moarte.
10. Trăsături ale modernismului:
- intelectualizarea poeziei – ilustrarea în operele literare a unor concepţii
metafizice şi viziuni originale despre lume, viaţa şi univers, viziunea iubirii
şi dincolo de moarte;
- scrierea unor versuri cu literă mică este un procedeu numit
ingambament ("scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei
în versuri diferite"- "Dicţionar de ştiinţe ale limbii", Ed.Nemira), o inovaţie
prozodică a moderniştilor
Varianta 34
Varianta 35
Subiectul I (40 de puncte)
(Aron Cotruş, "O, plecările, plecările…")
VARIANTA 36
Subiectul I (40 de puncte)
(Mircea Cărtărescu, „Gemenii”)
Varianta 37
Subiectul I (40 de puncte)
(Marin Sorescu, „Am zărit lumina”)
1. Expresii/locuţiuni cu verbul "a duce": a duce tot greul; a o duce
bine/rău; a-l duce mintea; a duce dorul (cuiva); a duce la bun sfârşit (ceva);
2. Sens conotativ: *Ea are un suflet cald. *Purtarea lui mi-a lăsat un gust
amar.
3. Ultima interogaţie “Cum o mai duceţi cu fericirea?” se înscrie în
originalitatea limbajului artistic propriu lui Marin Sorescu, în care nuanţa
uşor ironică se îmbină cu o bonomie plină de delicateţe. Întrebarea banală
"cum o mai duceţi" este îmbogăţită semantic prin alăturarea emoţională a
cuvântului "fericire", o categorie filozofică profund umană.
4. Semnele de punctuaţie în versul: “Nu, dragă, nu te deranja să mă
iubeşti.”; cele două virgule marchează vocativul şi adresarea directă către
fată, "dragă", iar punctul semnifică terminarea enunţului.
5. Mărci lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric: verbe şi pronume la
persoana I singular: "Am zărit”, "m-am născut", "să văd", eu”
6. Tema iubirii; motivul luminii
7. Figura de stil din versul "Iar fata aceea, iată/ Se uită la mine cu
sufletul…"; metafora "se uită la mine cu sufletul" sugerează simpatia
spontană a fetei pentru eul liric, o atracţie spre comunicare, un flux afectiv
sincer, neafectat. Metafora este şi o inedită şi surprinzătoare definiţie a
sentimentului de dragoste pură, candidă.
8. Incipitul poeziei exprimă miracolul naşterii, "Am zărit lumina pe
pământ", viziune asemănătoare cu filozofia lui Lucian Blaga (la care
naşterea este "ieşirea în lumină"). Venirea pe pământ a eului liric are un
scop declarat, de un umanism înduioşător, sugerând faptul că-i pasă de
oameni: "Şi m-am născut şi eu/ să văd ce mai faceţi". Şirul de interogaţii
retorice sunt banale, prozaice, stereotipii ale comunicării între oamenii
care, în fond, sunt total dezinteresaţi de răspuns: "Sănătoşi? Voinici?/ Cum
o mai duceţi cu fericirea?". De altfel, în realitatea concretă, răspunsurile
sunt doar simple automatisme, lipsite de sinceritate şi conţinut, de aceea
eul liric consideră că nimeni nu răspunde cu adevărat: "Mulţumesc, nu-mi
răspundeţi." Adresarea directă din interogaţii, realizată prin persoana a II-a,
sugerează dorinţa de comunicare a eului liric cu lumea înconjurătoare,
interesul lui pentru condiţia omului în lume, idei regăsite în mai multe
creaţii ale lui Marin Sorescu ("Iona").
10. Titlul “Am zărit lumina” simbolizează, în relaţie cu textul poeziei,
intrarea eului liric în lumina ce călăuzeşte către viaţă, interesul său pentru
condiţia omului în lume, care se bazează pe o multitudine de întrebări
retorice: "Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări".
Eul liric iubeşte viaţa, "îmi place aici", plină de căldură, de lumină şi de
frumuseţe, este încântat de iubire, chiar dacă, uneori, ea este "amară".
10. Trăsături neomoderniste:
- metafore subtile, cu o uşoară ironie bonomă; ("se uită la mine cu
sufletul")
- versuri inegale, măsură variabilă: de la 3 la 12 silabe
- absenţa rimei (rimă albă)
Subiectul al II-lea (20 de puncte)
Varianta 38
Subiectul I (40 de puncte)
(Vasile Alecsandri, „Vânătorul”)
Dragă George,
Cu drag,
Florina.
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
(Andreea Dincă)
Varianta 39
Dragă Carmina,
Mă aflu în tabăra de la Pârâul Rece, unde îmi petrec o săptămână din vacanţa
de vară, împreună cu un grup de colegi. Totul aici este minunat, vremea este
superbă şi am parte de relaxarea mult dorită.
Programul nostru îmbină divertismentul cu normele riguroase pe care trebuie să
le respectăm. Profesorii sunt toleranţi şi ne implică în activităţi ludice plăcute şi
interesante. Ieri am organizat un picnic la poalele muntelui. şi a fost cu adevărat
încântător. Mi-am făcut mai mulţi prieteni din oraşe diferite şi mi-aş dori foarte
mult să păstrez legătura cu ei şi să-i invit la noi la Bucureşti, ca să-i cunoşti şi tu.
Pe lângă atâtea lucruri frumoase, să ştii că există şi dificultăţi. Cel mai greu îmi
este cu trezitul matinal, dar sper că mă voi obişnui şi cu acest impediment. Ţi-
aduci aminte că atunci când eram mici ne trezeam cu noaptea în cap, ca să ne
ducem la grădiniţă şi să ne jucăm împreună?
Tu ce mai faci? Ce noutăţi s-au petrecut în grupul nostru?
Abia aştept să ne vedem şi să-ţi povestesc în amănunt programul taberei şi
câteva mici secrete.
Varianta 40
Subiectul I (40 de puncte)
(Emil Brumaru, "Astenie")
1. Expresii/locuţiuni: a fi casa casă şi masa masă; a face casă bună
cu cineva; casă de piatră; a fi om de casă; a fi înalt cât casa.
2. Folosirea virgulei: Ca semn de punctuaţie, virgulele din primul
vers marchează o explicaţie cu nuanţă apoziţională: "Vorbiţi încet, sau
poate chiar în şoaptă".
3. Sinonime: vis = reverie, contemplaţie; intrare = pătrundere, acces;
fraged = delicat, fin; a înfăşura = a acoperi, a învălui.
4. Valoarea expresivă a conjuncţiei "căci" (din structura:"Căci va
pleca"): Conjuncţia "căci" are valoare concluzivă, sintetizând ideile poetice
exprimate în strofele anterioare.
5. Două trăsături a ale lirismului subiectiv: Folosirea pronumelor şi
verbelor la persoana I: "sunt", ,,îmi lunecă”, ,,mele”, ,,o să rămân”, ,,îmi’’,
,,să surâd’’, precum şi prezenţa imperativului ,,vorbiţi”.
6. Ritmul şi măsura versului ,, Intrarea lui în vis e-ngăduită”:
măsura 12 silabe, ritmul iambic
7. Epitetul în inversiune "lirica fiinţă" ilustrează sensibilitatea
excesivă a sufletului poetic, sintagma poate fi considerată o sugestivă
definiţie a poetului.
8. Prima strofă a poeziei exprimă starea de oboseală intensă a eului
liric:,,Vorbiţi încet, sau poate chiar în şoaptă”. Neputinţa comunicării îi
provoacă o stare de moliciune sugerată de comparaţia "sunt neputincios
ca mătasea". Trăirea interioară este intensă, "Doar sufletul îmi lunecă prin
casă", ca şi aşteptarea obositoare de revigorare a relaţiei cu lumea
înconjurătoare. Mărcile lexico-gramaticale atestă lirismul subiectiv prin
pronumele şi verbele de persoana I: ,,îmi", "sunt", precum şi prin
imperativul "vorbiţi". Expresivitatea versurilor este ilustrată de verbele la
prezentul gnomic (etern), -,,sunt neputincios”, ,,sufletul îmi lunecă”,
,,sufletul aşteaptă’’- ce ilustrează continuitatea stării de oboseală, însoţită
de slăbiciune fizică ,,doar sufletul îmi lunecă prin casă”.
9. Titlul sugerează starea de oboseală intensă şi prelungită, însoţită
de slăbiciune fizică, de scădere a capacităţii de receptare a lumii
înconjurătoare. "Neputincios ca o mătasă", eul liric se simte lipsit de
energie, "doar sufletul îmi lunecă prin casă", simptome sigure ale unei
"astenii" accentuate.
10. Versul "Azi sunt neputincios ca o mătasă" este reluat şi
modificat în finalul poeziei: "Azi sunt ca o mătasă". Sensul cu nuanţă
negativă din prima strofă, când poetul-actant este incapabil de comunicare
("neputincios"), capătă un înţeles benefic, starea lirică sugerând delicateţe,
gingăşie, împăcare cu sine.
Timişoara, 29.06.06***
Dragă Horaţiu,
Cu drag,
Ioana.
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
Varianta 41
Subiectul I (40 de puncte)
(Ana Blandiana, "Contratimp")
(Ana-Maria Enăchescu)
Varianta 42
Subiectul I (40 de puncte)
(Ana Blandiana, "De ce nu m-aş întoarce printre pomi?")
1. Polisemia cuvântului "a întoarce": *Mâine se va întoarce de la Călăraşi.
*Şi-a întors cămaşa pe dos. *Toţi cei aflaţi în curtea liceului au întors capul
după Mihaela.
2. În versul: „Frunzelor, păsărilor, peştilor” virgula marchează o
enumeraţie
3. Cuvinte bisilabice: „Vântul”, „frunze”, „pradă”, „icre”
4. Expresii/ locuţiuni cu verbul "a lăsa": a lăsa baltă, a lăsa în pace, a
lăsa în voie, a lăsa rece;
5. Imagini artistice: „arborii chirciţi de vântul fierbinte”, „stolurile de frunze”
6. Tema naturii, motivul frunzelor
7. Figură de stil: Prin folosirea comparaţiei personificatoare „ţipă ca
păsările” poeta compară frunzele cu nişte stoluri de păsări, iar foşnetul
acestora sunt asemănătoare ciripitului păsărelelor.
8. În ultimele trei versuri ale poeziei, poeta exprimă o idee îmbogăţită cu
idei filozofice profunde privind unicitatea sufletului omenesc, ce nu se
poate multiplica. Prin interjecţia afectivă „O” se sugerează miracolul pe
care-l trăieşte poeta, atunci când conştientizează că sufletul, spre
deosebire de trup, nu poate să lase dovezi concrete pe pământ, nu poate
să nască urmaşi: „Trupul meu poate să nască urmaşi,/ Sufletul meu
niciodată.”
9. Prin titlul „De ce nu m-aş întoarce printre pomi?”, Ana Blandiana
exprimă dorinţa puternică de a se întoarce la origini, de a se bucura de
frumuseţile naturii, creând un cadru rustic, unde frunzele personificate sunt
asemenea unor stoluri şi „ţipă ca păsările”. Poeta vede natura ca pe un loc
unde poate să se descarce de sentimentele apăsătoare, „unde mă pot
rostogoli plângând”, predându-se deplin „frunzelor, păsărilor, peştilor”, în
această "mare" minunată, care este o metaforă pentru viaţă.
10. Calităţi particulare ale stilului: *Armonia (muzicalitatea) este dată de
sonoritatea caldă, firească, ce încântă auzul, fiind ilustrată în poezie prin
versurile inegale şi absenţa rimei, ceea ce amplifică eufonia lirică. *Fineţea
stilului se realizează prin întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă în mod
subtil ideea, sensul, apelându-se la aluzie, urmând ca cititorul sau
interlocutorul să descopere esenţa comunicării, adică folosirea cuvintelor
cu sens conotativ, prin utilizarea figurilor de stil, cum ar fi: metafora
„stolurile de frunze”, epitete personificatoare „frunzele[..] nebune”, „soarele
aspru”
Subiectul al II-lea (20 de puncte)
Text argumentativ despre familie: "Familia e temelia vieţii sociale"
(Ioan Slavici)
Întreaga creaţie a lui Ioan Slavici este o pledoarie pentru echilibru
moral, pentru fericire prin iubirea de oameni, pentru păstrarea armoniei în
familie, reper etic esenţial, iar orice abatere de la aceste principii este grav
sancţionată de autor.
Un prim argument în susţinerea afirmaţiei lui Ioan Slavici - „Familia este
temelia vieţii sociale” - ar fi faptul că familia a constituit întotdeauna un
spaţiu de viaţă al împlinirii celor mai profunde aspiraţii omeneşti de fericire
şi de armonie, al bucuriei de a aduce pe lume urmaşi, al clipelor fascinante
petrecute alături de cei dragi.
De asemenea, consider că, purtătoare a valorilor etice şi spirituale ale
societăţii, familia deţine un rol important în educarea şi dezvoltarea unui
copil. În familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportament, cum ar fi respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa
în vorbire şi atitudini, cumpătarea, grija faţa de lucrurile încredinţate,
principii prezente şi în concepţia lui Slavici.
În altă ordine de idei, întreaga societate este organizată pe familii
oriunde în lume şi în orice epocă. De aceea este o legătură intrinsecă între
familie şi societate, una determinând-o pe cealaltă în egală măsură.
Scriitorul francez Balzac susţinea că dacă între membrii unei familii relaţiile
sunt degradate, atunci întreaga societate este viciată, idee ilustrată şi de
George Călinescu în romanul "Enigma Otiliei".
În concluzie, argumentele aduse pledează pentru susţinerea concepţiei
că familia este unul dintre factorii principali care se preocupă de educaţia
omului, de împlinirea acestuia pe plan spiritual, ce exercită asupra oricărui
membru o stare de bine, contribuind la succesele acestuia, atât în plan
profesional cât şi sentimental.
Varianta nr. 43
Subiectul I (40 de puncte)
(Grigore Alexandrescu, "Frumoasă e natura")
1. Sinonime: plãcut = agreabil, încântător ; neîmblânzită = neîndurãtoare,
crudă; durere = chin, tristeţe, suferinţă; misteruri = enigme, taine
2. Formele niciun/nici un: *Nu a venit niciun elev la şcoalã. N-a dat niciun
telefon astăzi. *Nu a cumpãrat de la magazin nici un creion, nici două.
*Pentru tema la română nu ajunge nici un caiet, nici două, va trebuie să
cumpăr vreo cinci caiete.
3. Sens conotativ: *Trăim abia dimineaţa iubirii noastre şi de aceea
suntem atât de înflăcăraţi. *De îndatã ce s-a angajat, şi-a luat zborul din
casa părintească.
4. Expresii/ locuţiuni cu substantivul "putere" : putere de înţelegere,
putere de convingere, a fi în putere, a-i sta cuiva în putere, putere de
cumpãrare, a fi la putere.
5. Tema iubirii şi a naturii, motivul visului
6. Mărci ale eului liric: “nu-mi place” –pronume; “nu cer”-verb
7. Figură de stil: "al undei murmur melodios" inversiune şi personificare,
sugerând natura participativă care se emoţionează alături de eul liric la
trăirea intensă a sentimentului de iubire.
8. Trăsături romantice:
- natura umanizată reuneşte cele douã planuri, uman-terestru cu cel
universal-cosmic: "Şi roua şi zefirul, şi floarea şi verdeaţa"; “iluzii îngereşti”,
conturând un peisaj feeric.
- intensitatea sentimentului de iubire, văzută ca miracol: "misteruri de
amor"
- motivul visului
9. Conjuncţia adversativã “dar” din primele douã strofe are rolul de a
sublinia sentimentul îndrãgostitului şi trãsãturile persoanei iubite, care este
mai presus de orice frumuseţe a lumii; "Dar lumea nimic n-are ca tine de
frumos" // "Dar nu e nimic dulce ca dulcea ta zâmbire".
10. Sugestia textului liric este ilustrată prin multitudinea figurilor de stil şi a
procedeelor artistice: personificări ("al undei murmur", "vântul îţi şopteşte"),
frecvenţa epitetului "dulci" ("sunt dulci ale doritei suvenire", "nu e nimic
dulce ca dulcea ta zâmbire"), metafore ("misterul de amor", "suflet pe
pasurile-ţi zbor")
Subiectul al II-lea (20 de puncte)
Text argumentativ despre familie: “Deşi nu devotamentul provoacã
iubirea, fiind mai degrabã un efect, el este esenţial în menţinerea
neştirbitã a acesteia. În absenţa devotamentului, iubirea este expusă
riscului degradãrii şi, în cele din urmã, dispariţiei.” ( Liviu Antonesei.
"Despre dragoste")
Afirmaţia lui Liviu Antonesei este plinã de înţelepciune. Consider cã
dragostea nu apare din dorinţa de a fi devotat unei anumite persoane, dar
fãrã acest devotament relaţia de iubire nu poate rezista în timp.
Un prim argument în susţinerea acestei concepţii este că, atunci
când iubeşti, te dăruieşti în totalitate persoanei dragi, faţă de care
dovedeşti credinţă şi fidelitate. Încrederea în partener este o altă condiţie
necesară în menţinerea cuplului, gelozia şi suspiciunea sunt duşmani
siguri care ucid iubirea.
În altă ordine de idei, devotamentul faţă de persoana iubită este o
dovadă certă a dragostei pe care i-o porţi şi poate salva oricând relaţia,
dacă tactul, răbdarea şi înţelegerea se manifestă cu pricepere. Un
exemplu grăitor este cuplul Persida-Naţl, a cărui relaţie s-a degradat din
cauza comportamentului deplasat al bărbatului şi care este salvată prin
dragostea plină de îngăduinţă şi înţelepciune cu care femeia l-a înconjurat,
chiar dacă i-a fost teribil de greu.
În concluzie, devotamentul este esenţial în menţinerea neştirbită a
sentimentului de iubire, altfel, ea se degradează şi, în cele din urmă, se
stinge.
Varianta 44
Subiectul I (40 de puncte)
(Alexandru Philippide, "Exerciţiu")
Varianta 45
Subiectul I (40 de puncte)
(Octavian Goga, "Amurg")
Varianta 46
Subiectul I (40 de puncte)
(Octavian Goga, "Apus")
Dragă Alina,
Cu drag,
Ioana
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
(Cătălina Muja)
VARIANTA 47
VARIANTA 48
Dragă Alina,
M-am gândit să îţi scriu câteva rânduri pentru a–ţi povesti şi ţie
discuţia pe care am avut-o cu un coleg din clasa vecină, în legătură cu un
film american difuzat de HBO şi intitulat "Celularul". Am văzut filmul
împreună, acasă la Georgeta, într-o sâmbătă după-amiază. Filmul
construieşte o viziune foarte interesantă despre utilitatea unui telefon
celular, dar şi consecinţele pe care le are exagerarea folosirii lui. Acţiunea
se petrece la New York, oraşul nebun al americanilor. Un grup de tineri,
pasionaţi de celulare, au de suferit, fiecare în alt fel, din cauza acestui
hobby. Un tânăr are o afecţiune la ureche, medicii nu bănuiesc de la ce s-a
produs boala. Altuia îi fusese furat celularul şi folosit într-un jaf armat. O
fată îşi consuma iubirea numai la celular, întâlnirile reale cu iubitul fiind
întâmplătoare. În general, orice situaţie era rezolvată la celular,
comunicare între ei de asemenea.
Părerea mea a fost că nu este normal ca un aparat să înlocuiască
atitudinile şi sentimentele umane şi că orice exagerare atrage după sine
necazuri. Traian, colegul respectiv, susţinea că acestea sunt ficţiuni proprii
oricărui film, că producătorii au vrut să şocheze cu un astfel de subiect.
Argumentul lui era că orice invenţie tehnologică modernă este în sprijinul
omului, pentru a-i face viaţa mai comodă. Ne-a dat numeroase exemple
din viaţa reală, în care celularul a fost personajul principal. Eu m-am
aprins, ştii că sunt uşor colerică, şi i-am argumentat cu evidenţa că toate
descoperirile au avut un procent nociv împotriva omului. De pildă, asfaltul
care a înlocuit iarba, toate experienţele sofisticate care se fac au dus la
degradarea mediului ambiant şi, mai nou, la pericolul încălzirii globale.
Omul s-a îndepărtat de natură, de preocupări spirituale şi emoţionale şi îşi
duce existenţa bazându-se din ce în ce mai mult pe aparate, pe
tehnologie…
Tu ce părere ai? Scrie-mi de urgenţă, ştii cât de nerăbdătoare sunt!
Te sărut cu drag şi te îmbrăţişez,
Ion/Ioana
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
VARIANTA 49
Subiectul I (40 de puncte)
(Ion Minulescu, “Romanţă negativă”)
1. Antonime: lucioasă # mată, opacă; împreună # separat; a coborî # a
urca; simplu # complicat, complex, sofisticat
2.Ghilimele puse la sintagma "fapt divers" marchează ironia amară şi
sensul conotativ al expresiei
3. Derivate ale cuvintelor "noapte" şi "alarmă": La ora opt se înnoptează.
*Tusea ei este alarmantă.
4. Câmpul semantic al termenului "călătorie": “călători”, “tren”, “tichete”,
“bagaj”, “a călători”, "semnal de alarmă"
5. Repetarea verbului "a fi" este o exprimare stilistică ludică, un joc de
timpuri verbale, de afirmaţie şi negaţie, ca simbol al nestatorniciei şi
incertitudinii iubirii, pe care îndrăgostiţii nu o pot controla: "n-a fost nimic"/
"ar fi putut să fie". Iubirea s-a sfârşit înainte să înceapă, "Şi ce-a putut să
fie s-a sfârşit…", totul a fost un iureş năucitor, "o scurtă nebunie", lăsând o
rană care a sângerat o vreme în inima celor doi îndrăgostiţi. De altfel, se
recunoaşte cu uşurinţă atitudinea de persiflarea fermecătoare ca
particularitate a poeziilor erotice simboliste scrise de Ion Minulescu.
6. Tema iubirii, motivul suferinţei pentru iubire
7. Figură de stil: metafora "Lama, lucioasă, de cuţit" sugerează durerea
provocată de pierderea fulgerătoare a iubirii, suferinţă asemănătoare cu o
înjunghiere. De altfel, există şi o zicală populară despre chinurile iubirii:
"am simţit un cuţit în inimă".
8. Ultima strofă se constituie într-o concluzie a discursului liric, "Şi-atâta
tot", reiterând (reluând) primele versuri şi asigurând astfel o simetrie lirică
întregii poezii: "Din ce-a putut să fie,/ N-a fost decât un searbăd început".
Epitetul antepus, "searbăd", accentuează ideea că, de la început, iubirea
a fost lipsită de vlagă, dulceagă, insipidă. Sensul denotativ al sintagmei
"fapt divers" este de întâmplare minoră, fără importanţă, pe care presa o
menţionează printr-o ştire sau un scurt articol. În sens conotativ, iubirea
"celor doi călători" a fost fără substanţă, superficială, neînsemnată,
asemenea unui "fapt divers". Accentul ideatic din finalul poeziei
accentuează uşoara persiflare cu care este privită o dragoste care "n-a
fost" şi de aceea amintirea nu mai păstrează nici detaliile de timp şi loc ale
manifestării ei: "simplu «fapt divers», ce nu se ştie/ În care timp şi-n care
loc s-a petrecut!…".
9. Titlul "Romanţă negativă" defineşte întreaga poezie, o creaţie
sentimentală cu nuanţă elegiacă, în care emoţia se transmite cu uşurinţă
cititorului, viziunea asupra iubirii trecătoare făcând parte din experienţa de
viaţă a oricărui om.
10. Trăsături simboliste:
- călătoria ca simbol al iubirii: cei doi îndrăgostiţi au călătorit împreună cu
sentimentul iubirii, dar niciunul n-a fost pregătit pentru această relaţie,
întrucât n-au avut tichete, nici bagaje, dar au avut la-ndemână "semnalul
de alarmă".
- muzicalitatea poeziei prin repetiţia verbului "a fi".
Varianta 50
Subiectul I (40 de puncte)
(Şt. O. Iosif, “Cântec de drum”)
1. Omonime: *I-am luat în dar un inel. *Aparatul emană unde
electromagnetice. *Florin Piersic este o stea în lumea filmului românesc.
*Ei, nu te-am văzut de mult! *Ei sunt cei mai buni prieteni ai mei.
2. Liniile de pauză separă structura de restul poeziei, fiind o construcţie
incidentă: "Dar într-o zi o fată - bat-o focul -"
3. Polisemia cuvântului "drum": *Femeia şi-a ales drumul ei în viaţă.
*Drumul către Constanţa se parcurge în cel puţin trei ore. *Am de făcut un
drum la Călăraşi.
4. Familia lexicală a cuvântului "fată": fetiţă, fătucă, fetişcană
5. Mărci lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric:
- verbe şi pronume la persoana I : ”am pornit”, ” am colindat”, ”mea”,
"voiam", "am colindat" etc.
- autoadresare prin interogaţie retorică: "-Unde-aş fi fost de nu m-aş fi
oprit / Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…"
6. Elemente de prozodie:
- organizarea poeziei în catrene (strofe de patru versuri)
- rima:îmbrăţişată
- măsura de 10-11 silabe
7. Tema iubirii, motivul nopţii, motivul drumului
8. Figură de stil: epitetul triplu "drumuri lungi şi vechi, bătătorite"
sugerează căile dificile străbătute de orice om, din orice epocă în căutarea
iubirii. Aceleaşi dificultăţi ale vieţii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna
le trăieşte şi eul liric.
9. Ultima strofă o poeziei reprezintă momentul întâlnirii eului liric cu
iubirea, care te face să te întorci din drum şi te abate de la traiectoria ta,
sinele poetic având un sentiment de regret, deoarece a renunţat la propria
traiectorie în viaţa de până atunci, care, oricum, i se părea obositoare.
Formula ludică a iubirii, prezentă în multe poezii erotice ale lui Minulescu,
este şi aici o viziune specifică a sentimentului, iubita fiind alintată prin
sintagma "bat-o focul", expresie plină de gingăşie şi haz. În finalul poeziei,
autoadresarea sub forma interogaţiei retorice are nuanţă meditativă şi
persiflantă totodată, eul liric întrebându-se, ca orice om, care ar fi fost
soarta lui şi ce-ar fi ajuns dacă nu se îndrăgostea? Semnificaţia subtilă a
iubirii este ilustrată în ultimul vers, sugerând ideea aluzivă că tot norocul
vieţii lui s-a consumat atunci când a întâlnit "o fată" de care s-a îndrăgostit:
"- Unde-aş fi fost de nu m-aş fi oprit/ Şi nu mi-aş fi vândut ei tot norocul?…"
10. Titlul “Cântec de drum” este specific simbolismului, prin semantica
muzicală a cuvântului "Cântec" şi determinantul "de drum", care sugerează
apariţia iubirii în viaţa omului. Simbolul "cântec" exprimă bucuria şi muzica
inimii îndrăgostite, iar simbolul "drum" semnifică existenţa umană pe
pământ.
Subiectul al II- lea (20 de puncte)
Scrisoare despre integrarea României în Uniunea Europeană
Adjud, 29.06.2007***
Dragă Marian,
Nu ţi-am mai scris de mult, pentru că am fost extrem de ocupată în
ultima parte a anului. Pe lângă pregătirile pentru bacalaureat, am
desfăşurat nişte activităţi la liceu şi la Casa de Cultură din Adjud, cu prilejul
integrării României în Uniunea Europeană.
O mulţime de manifestări au apărut aşa, peste noapte, şi o grămadă
de oportunităţi. Nu a trecut decât jumătate de an de la momentul în care
am devenit un stat european şi deja se se simt multe schimbări în
învăţământul universitar, prin bursele oferite cât şi dezvoltarea profesională
pentru care se organizează cursuri, iar diplomele sunt recunoscute în
străinătate. Toate acestea, constituie un avantaj extraordinar să poţi avea o
slujbă mai bine plătită în afară. Totuşi, mă gândesc ce o să se întâmple cu
ţara noastră? Toţi, tineri şi mai puţin tineri, tind să plece din ţară pentru un
trai mai bun şi aşa se pierd toate şansele de a mai putea evolua
România… tot ce e bun pleacă, iar la noi se va importa forţă de muncă
asiatică şi vom ajunge o ţară mixtă. Oare o să ne pierdem definitiv
specificul naţional, obiceiurile, tradiţiile, propria spiritualitate?… Nu ştiu ce
să mai zic, sunt atâtea avantaje şi, totuşi, atâtea dezavantaje…
Sunt curioasă să ştiu tu ce ai mai făcut? Cred că ai fost tot atât de
ocupat, ţinând cont că anul acesta Sibiul este Capitala Culturală a Europei.
Aştept să-mi scrii şi să-mi împărtăşeşti opiniile tale despre intrarea
ţării noastre în U.E., precum şi noutăţi despre… cum mai stai cu
dragostea?.
Cu drag,
Ştefana
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
Viaţa tuturor este presărată cu greutăţi şi bucurii, cărora fiecare om le face faţă cum ştie
mai bine. Aşadar, de întâmplările fericite trebuie să profităm la maxim, însă totdeauna
trebuie să funcţioneze raţiunea, aşa cum se subînţelege şi din afirmaţia: „La întâmplări
grele să te pleci, dar nu de tot să te smereşti”.
În primul rând, nu trebuie să ne dăm bătuţi în faţa greutăţilor, oricât de imposibil de
depăşit ar fi acestea, deoarece menirea omului este de a se lupta cu viaţa, aşa cum
exprima şi George Coşbuc în poezia “Lupa vieţii”: “O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu
dragoste de ea, cu dor”. Dacă reuşim să plecăm puţin capul, nu într-atât încât să devenim
slugarnici, ci doar să fim mai atenţi la detalii şi să renunţăm la orgolii prosteşti, atunci
problemele noastre vor fi mult mai uşor de rezolvat.
Al doilea argument ar fi faptul că, dacă ne încăpăţânăm să ne păstrăm trufia şi să facem
totul de unul singur, cu certitudine vom eşua în viaţă, vom pierde nişte prietenii sau
posibile prietenii, pentru că nu vom accepta ajutorul celorlalţi.
În urma acestor argumente, concluzia nu poate fi decât una singură şi anume că, în
timpuri de restrişte, trebuie să fim raţionali şi să acceptam ajutorul când ne este oferit,
pentru că nu trebuie să te umileşti, ci să te înclini în faţa celor care-ţi pot fi de folos atunci
când te afli într-o situaţie-limită.
1. Sinonime: pace = linişte; zace = stă, suferă; obida = ciudă, amărăciune; vis = reverie,
năzuinţă, dorinţă
2. Cratima în versul “De apă-adâncă” leagă două cuvinte pentru a se pronunţa fără pauză
şi pentru a păstra, totodată, măsura şi ritmul versurilor
3. Câmpul semantic al “oglinzii”: luciu, apă
4. Expresii/locuţiuni cu substantivul “suflet”: a pune suflet; sufletul satului; suflet curat;
cu trup şi suflet; a-i scoate sufletul (cuiva); a avea ceva pe suflet; cu sufletul la gură; a lua
de suflet un copil; a-şi trage sufletul; a-i merge la suflet
5. Timpul prezent al verbelor din prima strofă are valenţă gnomică (eternă) şi exprimă
continuarea, permanentizarea sentimentului de linişte, pace spirituală, reflectate în
structura interioară a eului liric: “se desface”, “petrece”
6. Tema: reflectarea lumii în sufletul artistului; motive: oglinda, visul
7. Trăsături simboliste:
- simbolul oglinzii, care sugerează înclinaţia eului lirice spre reflectare, spre meditaţie
asupra lumii, care constituie şi cuvântul-cheie al discursului liric;
- muzicalitatea versurilor realizată prin monorimă (silaba “ce” închide fiecare vers:
“rece”, “desface”, “pace”, “petrece”, “înece”, “preface”, “tace”, “sece”, “zace”, “trece”)
şi prin refrenul “Din al oglindei luciu rece”, element prozodic specific liricii simboliste;
8. Figură de stil: Epitetul “luciu rece” exprimă detaşarea poetului de lumea reală,
sufocantă, ce îi provoacă sentimentele apăsătoare de tristeţe, singurătate, izolare.
9. Ultima strofă a poeziei are nuanţă ultimativă, starea de oboseală spirituală fiind
reliefată prin personificarea “dorul vieţii-n mine tace”, comparaţia “izvor ce gata e să
sece”, metafora “al oglindei luciu rece”. Personificarea exprimă sentimentul de tristeţe al
eului liric, deoarece, sufocat în acest spaţiu al lumii înconjurătoare, dorul de viaţă, de a
trăi, nu se mai manifestă, conducând la moartea lentă a sufletului său, iar comparaţia
ilustrează absenţa oricăror emoţii interioare, dezolare sugerată de izvorul ce este gata să
sece. Finalul poeziei simbolizează, aşadar, moartea spirituală a poetului. Metafora “Din al
oglindei luciu rece”, care constituie şi refrenul poeziei, exprimă apăsarea sufletească,
neputinţa eului poetic de a mai trăi în această lume sufocantă, de aceea el face o ultimă
încercare de a evada prin vis “Un fel de vis de opium trece”, însă realitatea este mult mai
puternică. Cromatica acestei strofe este redată prin sugestia cuvântului “umbră”, care
simbolizează negrul, ce ilustrează greutatea sufletească, izolarea, claustrarea într-un
spaţiu fără soluţii de evadare şi în cele din urmă, moartea.
10. Refrenul, care este şi laitmotivul poeziei, are rolul de a accentua apăsarea sufletească,
neputinţa de a mai trăi într-o lume sufocantă, în care eul liric se simte claustrat. De
asemenea, versul-refren “Din al oglindei luciu rece” asigură muzicalitatea versurilor şi
amplifică eufonia în notă simbolistă a întregii poezii.
Dragă Cristi,
Nu am mai vorbit de când ai devenit student şi m-am gândit să-ţi scriu, pentru că sunt
foarte curioasă să ştiu cum te simţi în urma unui succes atât de mare. Am aflat că eşti la
Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Bucureşti, ideal pe care ţi l-ai împlinit cu
mult efort şi seriozitate. Ştiam cât de mult îţi plac calculatoarele şi că eşti pasionat de
Internet, dar eu nu prea îţi împărtăşesc părerea. Desigur că Internetul reprezintă, în ziua
de azi, un important furnizor de informaţii, însă pentru tineri a început să devină un viciu
şi, ca orice viciu, periculos. Consider că mulţi copii, de vârsta mea sau mai mici, acordă
prea mult timp jocurilor, comunicării în eter cu alte persoane şi nu mai dau importanţă
studiului. Îţi pot argumenta această afirmaţie prin faptul că, de curând, profesoara de
istorie ne-a dat o temă pentru un referat pe care noi trebuia să o dezvoltăm, şi mai mult de
jumătate dintre elevi au folosit Internetul, de unde au luat referatul cu tema respectivă,
fără a se interesa măcar asupra a ceea ce era scris. Consecinţa firească a fost că toţi aveam
cam acelaşi referat, din care nu am reţinut mai nimic.
Nu multă lume observă acest aspect, însă, din punctual meu de vedere, este destul de
serios, deoarece Internetul fură personalitatea tinerilor, aceştia nemaiavând propria părere
despre atâtea aspecte ale vieţii. Mai mult decât atât, comunicarea pe Internet este ca între
roboţi, oamenii nu se cunosc şi îşi transmit informaţii sau păreri fără să cunoască
adevărata personalitate sau fire a interlocutorului, ducând la o izolare periculoasă pentru
societate.
Sper că tu ţi-ai păstrat personalitatea şi ai rămas acelaşi băiat inteligent, surprinzător prin
ideile tale şi, bineînţeles, acelaşi prieten de nădejde.
Te îmbrăţişez cu drag,
Ioana
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
(Georgiana Petroiu)
1. Sinonime: singur = solitar; odaie = cameră; vis = reverie, iluzie; dor = alean, aspiraţie,
năzuinţă
2. Virgulele din versul. „Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porţi cheia” marchează
substantivul în cazul vocativ “toamnă”, separă propoziţia incidentă “iată-ne-mpreună” şi
izolează apoziţia “gospodină ce porţi cheia” de substantivul pe care îl explică, “toamnă”.
3. Expresii/ locuţiuni cu substantivul “viaţă”: a da viaţă; a lua viaţa cuiva; plin de viaţă;
pe viaţă şi pe moarte;
4. Adverbul „ce” în fragmentul „…ce străine, ce departe” are valoare afectivă şi
sugerează emoţia excesivă a eului liric, nostalgia sfâşietoare după timpul ce s-a scurs
ireversibil şi viaţa ce a trecut prea repede: “zile albe, zile negre”.
5. Imagini artistice ale toamnei: “Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port”; “părul
tău de frunze moarte”; “părul tău de aur roşu”, “frunzarele rărite”
6. Tema naturii; motivul toamnei
7. Figura de stil: comparaţia „cheia ruginită, ca o frunză” sugerează ideea că anotimpul
toamna, în sens denotativ, capătă sens conotativ, sugerând amurgul vieţii, neputinţa eului
liric de a scăpa din această ipostază, deoarece cheia trecutului este ruginită şi nu poate
întoarce timpul înapoi.
8. Strofa a treia a poeziei “Toamnă” de Ion Pillat este construită printr-un şir de
comparaţii sugestive pentru ilustrarea antitetică trecut-prezent, accentuând tristeţea eului
liric faţă de trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului. Aşa cum sunetul vecerniei
cheamă oamenii la slujbă, “amintirea cheamă viaţa”, dar timpul nu se mai poate întoarce.
Prezenţa imaginilor vizuale -”Precum seara, pe câmpie când fâşii se prinde ceaţa”,
“frunzarele rărite”- şi a imaginilor auditive -”auzi sunând vecernii”, “clopot în declin”
accentuează contopirea simţirii poetice cu natura înconjurătoare, a planului interior, al
simţirii cu cel exterior al naturii. Expresivitatea strofei este dată de prezentul etern şi
gerunziul verbelor care exprimă continuitatea stărilor de tristeţe, de melancolie ale eului
liric, faţă de trecerea ireversibilă a timpului. Rima este încrucişată, iar măsura versurilor
este de 15 silabe.
9. Titlul „Toamnă” de Ion Pillat îmbină sensul denotativ cu cel conotativ al termenului.
Similitudinea dintre anotimpul care dezgoleşte natura şi anotimpul vieţii eului liric, care-i
întristează sufletul şi-l goleşte de bucurii este sugerată de amintirea casei părinteşti, de
solitudinea şi neputinţa poetului de a întoarce timpul.
10. Trăsături ale tradiţionalismului:
- sugerarea credinţei religioase ortodoxe, axa fundamentală a spiritualităţii românului,
prin metaforele “vecernii” şi “clopot”.
- întoarcerea nostalgică la vârsta copilăriei, prin câteva motive specifice
tradiţionalismului: casa părintească, odaia copilăriei;
- peisajul rustic descris prin elemente proprii unei naturi feerice: păsările migratoare,
vuietul vântului, nucii, frunzele rărite ale copacilor, frunzele moarte şi coloristica ruginie
a toamnei
(Mircea Popa)
Rezolvare Varianta 54 Limba română
Subiectul I (40 de puncte)
(Ion Pillat, “Elegie”)
1. Câmpul semantic al cuvântului “timp”: veac, vecie, trecutul, vremii, anii, nicicând,
10. Ultima strofă a poeziei „Elegie” de Ion Pillat începe printr-o enumeraţie a unor
elemente din cadrul natural, însoţite de epitete în inversiune: „Albă casă, neagră frunză,
putred parc”, conturând astfel o imagine rece, în care natura încheie un ciclu din viaţa sa:
„Roata timpului îşi pierde uruirea”. Venirea toamnei influenţează existenţa eului liric,
creându-i o stare de melancolie, de deprimare totală, soluţia salvării spirituale fiind doar
amintirea: „Numai toamna mi-a rămas şi amintirea”. Expresivitatea strofei este construită
prin alternanţa prezent/ trecut a verbelor “pierde”, “mână”/ “a rămas”, care amplifică
suferinţa eului liric pentru trecerea rapidă şi dureroasă a timpului. Prozodia se defineşte
prin rima încrucişată, ritmul trohaic şi măsura versurilor de 11-12 silabe.
Subiectul al II- lea (20 de puncte)
Scrisoare despre impactul mass-media asupra vieţii tinerilor de vârsta ta:
Dragă Adrian,
Îmi cer scuze că nu ţi-am scris mai devreme, dar în ultimul timp am avut atâtea de făcut,
încât abia am mai găsit câteva clipe să mă ocup şi de mine.
Iată de ce îţi scriu: acum două zile am participat la o dezbatere privind influenţa mass-
media asupra tinerilor. În opinia mea, se difuzează prea multe ştiri despre crime, bătăi şi
astfel de situaţii în care protagoniştii sunt oameni viciaţi, degradaţi, iar ziarele şi revistele
aduc în prim-plan scandaluri între persoane publice, picanterii din viaţa lor privată,
lucruri ce cred că sunt de prost gust şi nu fac altceva decât să creeze tinerilor o imagine
negativă asupra României.
Au fost destule persoane care mi-au susţinut punctul de vedere, considerând şi ele că
trebuie introduse mai multe ştiri şi articole despre evenimente culturale, evoluţia
economică şi politică a ţării noastre, precum şi informaţii despre alte state. De altfel,
acesta este şi argumentul posturilor de televiziune şi al revistelor de scandal, că publicul
este interesat mai ales de acest fel de fapte vulgare, iar pentru ei contează ratingul, care
aduce publicitate şi, deci, bani.
Pe de alta parte, la dezbatere au participat şi tineri dezinteresaţi de informaţii mai
valoroase decât cearta dintre X şi Y, despre fata de la pagina 5 şi mai ştiu eu ce astfel de
rubrici. Nu înţeleg cum ne vom descurca pe viitor, dacă noi ne „ridicăm” la nivelul unor
astfel de ştiri superficiale, dacă le pot numi aşa…
Oricum, sper să-mi poţi spune şi tu punctul de vedere referitor la aceasta temă – poate
reuşim să influenţăm mass-media.
Aştept veşti de la tine!
Cu drag,
Daniela
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
Nuvela psihologică:
* “Moara cu noroc” de Ioan Slavici
* “În vreme de război” de I.L.Caragiale
(Sabina Rădulescu)
1. Sinonime: nelinişte = îngrijorare, teamă; des = înnorat, dens; mohorât = trist, sumbru;
veşnicie = eternitate
2. Cratima în structura “Şi-mprăştie” leagă două cuvinte pentru a se pronunţa fără pauză,
înlocuieşte vocala iniţială “î” şi păstrează măsura şi ritmul versurilor
3. Expresii/ locuţiuni cu termenul “drum”: a ieşi în drum, drum lung, a avea drum de
făcut; peste drum; a rămâne pe drumuri; a apuca pe alt drum; a-şi face un drum în viaţă; a
da drumul cuiva; a ieşi în drum; drum de fier;
4. Adverbul “mărunt” este un epitet care descrie căderea ninsorii în fapt de seară,
contribuind şi la conturarea imaginii vizuale.
5. Imagini artistice: “Un croncănit răzleţ răsună crunt” - imagine auditivă; “Iar seara-n
câmp se deapănă mărunt,/ Ţesând cu fulgii vânăt giulgi de scrum”- imagine vizuală
6. Tema naturii, motive: seara, solitudinea
7. Figură de stil: epitetul şi personificarea “cerul des îngenuncheat” descrie un cer de
iarnă înnorat, apăsător, care cade parcă pe pământ, sugerând starea de tristeţe, melancolie
şi solitudine a eului liric.
8. Ultima strofă descrie o imagine dezolantă a naturii, metafora “văzduhu-n zdrenţe
atârnă pe câmpie” ilustrând starea deprimată a eului liric, tristeţea lui sfâşietoare.
Personificarea dâmbului care-şi încruntă sprânceana uneşte planul exterior al naturii cu
cel interior al simţirii poetice. Imaginea dezolantă a trecerii timpului este realizată prin
scrierea cuvântului cu literă mare, ceea ce denotă o umanizare dureroasă a timpului
personificat, care “păşeşte strâmb” prin noroiul existenţei, peste care “vântul suflă
veşnicie”. Astfel, se ilustrează absenţa oricărei speranţe, a găsirii unei soluţii de
supravieţuire spirituală a eului liric, stare ilustrată şi prin prezenţa semnului exclamării
din finalul poeziei. În ultimul catren al poeziei, măsura versurilor este de 10-11 silabe, iar
rima este încrucişată.
8. Titlul este o metaforă, care sugerează un tablou ambiguu, într-o oare care măsură chiar
grotesc, prin alăturarea termenilor: substantivul “desen” ce poate reprezenta creaţia, arta,
frumuseţea, puritatea şi epitetul “murdar”, semnificând “noroi”, “zdrenţe”, scrum”.
Imaginea este aceea a “cerului mohorât”, “strivit în pumni de nouri”. Copacul, element
întâlnit deseori în creaţia lui Eminescu, simbol al iubirii, eternităţii, mlădios şi graţios este
prezentat de Al. Philippide ca un “biet copac” cu “trupul frânt şi crengile vâlvoi”.
Văzduhului i se atribuie metafora “zdrenţe-atârnă”, iar colina e personificată, fiind
asemuită cu o “sprânceană” ce se încruntă, prezentând astfel urâţenia şi ura naturii. În
acest cadru, “vântul suflă veşnicie”, iar timpul nu-şi urmează drumul său firesc, păşind
strâmb prin noroiul care-l încetineşte.
10. Trăsături ale descrierii:
- prezenţa imaginilor artistice: imagini vizuale (”Iar seara-n câmp se deapănă mărunt,/
Ţesând cu fulgii vânăt giulgi de scrum”); imagini auditive (”Un croncănit răzleţ răsună
crunt”);
- prezenţa figurilor de stil: epitet în inversiune (”vânăt giulgi”); personificări (”cerul des/
Îngenunchează”), metafore (”giulgi de scrum”)
- conturarea unui peisaj de toamnă, dezolant: “Un biet copac se clatină răzleţ/ Cu trupul
frânt şi crengile vâlvoi” cu trimiteri către sentimentele de tristeţe, melancolie ale eului
liric;
Text argumentativ: “Altă pâine cumpără banul muncit şi altă pâine fură banul şiret.”
(Tudor Arghezi, “Pravilă de morală practică”)
Încă din cele mai vechi timpuri banul a dat naştere la multe conflicte, divergenţe şi au
constituit un mod de diferenţiere atât a lucrurilor materiale cât şi a oamenilor.
Totul depinde însă de mentalitatea fiecăruia şi de prisma prin care te uiţi la viaţă, fiecare
om având propriile criterii de clasificare a valorilor. Pot spune că sunt de acord cu
afirmaţia “Altă pâine banul muncit şi altă pâine fură banul şiret”, deoarece fac parte
dintre cei care pun preţ pe valoarea morală şi nu pe cea oferită de bani. Este destul de
greu să îţi menţii această convingere, având în vedere societatea nedreaptă, lipsită de
reguli, o lume în care puterea banului are ultimul cuvânt, decide valori şi competenţe.
Totuşi, continui să cred că adevărata valoare umană nu este cea pe care banul o oferă, din
simplul motiv că banul în sine s-a devalorizat, uneori galopant, pe parcursul timpului.
De aceea cred că nu merită “să furi” banul, indiferent de situaţie, pentru că, pe lângă
faptul că este un act imoral, nu vei obţine o satisfacţie sufletească, ci dimpotrivă. Oricare
ar fi comportamentul celor din jur, trebuie să ai personalitate şi să nu te laşi influenţat ori
tentat de tot felul de atracţii. Este adevărat că pare mai simplu să furi şi să te bucuri de
confortul oferit de bani, însă, cel puţin din punctul meu de vedere, gradul de satisfacţie
oferit de banul muncit este mai mare, deoarece este important să ai conştiinţa împăcată.
În concluzie, sunt de acord cu afirmaţia lui Arghezi: “Altă pâine banul muncit şi altă
pâine fură banul şiret”.
1. Omonimia cuvântului „lac”: *În fiecare seară se adunau pe malul lacului la poveşti.
*Şi-a cumpărat geacă şi geantă de lac, de culoare maro. *Pentru a termina definitiv
repararea casei, mai trebuie doar să dea cu lac parchetul. *Mi-am cumpărat un lac de
unghii incolor.
2. Cratima este folosită în structura „mă-ndemni” pentru a pronunţa cele două cuvinte
fără pauză, pentru înlocuirea vocalei iniţiale „î”, precum şi pentru păstrarea măsurii şi
ritmului versurilor.
3. Expresii/locuţiuni: vorbă de duh, vorbă lungă, vorbe în vânt, a sta de vorbă, a duce cu
vorba (pe cineva); a pune o vorbă bună; a purta vorba; a nu sufla o vorbă
4. Valoarea expresivă “cât” şi “câtă”, în versul “Cât pământ ne desparte acum şi câte
gări”. Cele două adjective pronominale nehotărâte sunt mărci ale superlativului absolut şi
sugerează distanţa enormă dintre cei doi îndrăgostiţi, „cât pământ ne desparte acum şi
câte gări”.
5. Imagini artistice: „De-aici pădurea-ncepe cu scorburi şi cu cerbi” - imagine vizuală;
“Amintirea cu miros de colb pătrunde-n nări” - imagine olfactivă; “Pe apă vântul trece cu
foşnet de mătăsuri” - imagine auditivă
6. Tema iubirii; motivul amintirii
7. Figură de stil: metafora personificatoare „Nemărginirea gâtu-şi întinde între noi”
sugerează îndepărtarea spirituală şi de comunicare tot mai mare şi iremediabilă între cei
doi îndrăgostiţi.
8. Ultimele patru versuri constituie o adresare directă iubitei imaginare, căreia eul liric îi
transmite “nepregătite vorbe” prin care îi restituie “gândul” pe care aceasta ar mai putea
să-l păstreze pentru el. Destrămarea cuplului este evidentă şi reliefată prin înapoierea
sentimentelor ce le-au simţit cândva. Îndrăgostitul îi restituie iubitei amintirile „îţi dau
înapoi gândul din marginea pădurii” şi iubirea ce i-a purtat-o „şi sufletul pe care, zălog, ţi
l-am păstrat”. Reiterarea ultimului vers este un laitmotiv, care exprimă ideea că
despărţirea este plasată în acelaşi loc unde îndrăgostiţii s-au întâlnit prima oară, fiind şi
singurele elemente ce au rămas neschimbate şi eterne „Castelul e istoric şi lacul e pătrat”.
9. Titlul poeziei. Cuvântul stil înseamnă un mod de exprimare, o atitudine care
particularizează o persoană. Titlul poeziei ilustrează sensul conotativ al termenului şi
semnifică stilul personal al eului liric de a compune un cadru natural exterior şi unul
interior, al sentimentelor, sugerând percepţia cu totul particulară a pierderii iubirii, toată
gama de stări dureroase ce se manifestă în consecinţă.
10. Trăsături ale descrierii:
- cadrul natural realizat prin imagini artistice: “Pe apă vântul trece cu foşnet de mătăsuri”
- imagine auditivă; “De-aici pădurea-ncepe cu scorburi şi cu cerbi” - imagine vizuală;
“Amintirea-i cu miros de colb şi de gunoi” - imagine olfactivă
- prezenţa figurilor de stil: epitete cromatice „stâlpi rumeni”, metafora personificatoare
“Cerul cu mâini crăpate de vânt”
Dragă George,
Vreau să îţi spun că sunt foarte fericită. Ieri am primit cadou un nou telefon mobil. Este
din ultima generaţie 3G, aşa că de acum încolo ne va fi mult mai uşor să comunicăm.
Cred că trebuie să îi mulţumim celui care a inventat telefonia mobilă, deoarece ne-a
uşurat foarte mult viaţa, făcând comunicarea mult mai rapidă şi, în acelaşi timp, ne ajută
să economisim timp şi bani.
Consider că este mult mai rapid şi mai ieftin să îţi trimit un SMS ca să aflu ce mai faci,
decât să îţi scriu în fiecare zi câte o scrisoare. Astfel, pot primi mai repede şi răspunsul
tău.
Nici cu pozele nu va mai fi o problemă. Există MMS-ul şi astfel vom putea vedea mai
repede pozele făcute în diferite situaţii şi locuri în care am fost.
Această invenţie va micşora distanţa dintre Timişoara şi Brăila, ne va face comunicarea şi
schimbul de informaţii mult mai uşor.
Şi atunci, poţi să mă întrebi de ce îţi scriu şi nu-ţi trimit SMS-uri, BIP-uri etc.? Pentru că
abia aştept activarea cartelei pentru a putea vorbi cu tine.
Cu drag,
Dorin/Dorina Teodorescu
10. Titlul poeziei ilustrează dependenţa eului liric de iubire, prin sensul conotativ pe care-
l are substantivul compus “floarea-soarelui”. Sufletul poetului, asemenea plantei care se
roteşte după soare, “floarea-soarelui”, este în continuă căutare a iubirii care îl încălzeşte,
îi dă strălucire, viaţă şi, mai presus de toate, puterea de a rodi, de a-şi desăvârşi opera sub
razele binefăcătoare ce-i mângâie sufletul. Eul liric este sortit să caute şi să descopere
acest sentiment fără de care nu ar putea crea, întrucât o floare fără lumină şi fără soare nu
poate rodi, ci se veştejeşte şi moare.
Pentru societate, adevărul, la fel ca majoritatea valorilor morale, a pălit de-a lungul
timpului, devenind fad, lipsit de substanţă şi a căpătat un înţeles abstract. Refuzând
adevărul, întrucât “a refuza” este mai uşor decât“ a înţelege”, oamenii s-au afundat treptat
în propria plasă ţesută din ipoteze şi minciuni. Însă, adevărul nu a dispărut, el le-a fost
dăruit oamenilor de către Creator, iar pentru a-l redescoperi, aceştia ar trebui să caute
adânc în sufletele lor, deoarece, după cum afirmă şi Nicolae Iorga, “Nu e greu să găseşti
adevărul, e greu să ai dorinţa de a-l găsi”. În sprijinul acestei afirmaţii, aduc următoarele
argumente:
· Pentru început, consider că primul pas în aflarea adevărului este ca oamenii să
realizeze că ei înşişi trăiesc în minciună. Spre exemplu, Iisus i-a învaţat pe semenii săi că
religia nu înseamnă credinţă şi că templul nu este un lăcaş construit de mâini omeneşti, ci
însuşi sufletul omenesc în care El a aprins lumânarea credinţei. Înşelată de puterea
banului, societatea a înlocuit adevăratul templu cu biserica - o instituţie care încă din cele
mai vechi timpuri s-a dovedit a fi o afacere profitabilă în cadrul căreia iertarea păcatelor
este vândută “credincioşilor” contra unei sume de bani, viaţa veşnică putând fi, de
asemenea, cumpărată. Afundându-se treptat în minciuni, oamenii au înlocuit legea iubirii
şi a iertării aproapelui cu practicarea de ritualuri religioase, deseori plictisitoare, cu
predici monotone şi greoaie, pe care mulţi nici nu se mai obosesc să le înţeleagă,
minţindu-se pe sine că mergând la biserică au credinţă şi că oricum, ântuirea le va fi dată
gratuit.
· În al doilea rând, cred că ceea ce le lipseşte oamenilor este însăşi dorinţa de a găsi
adevărul pur, aşa cum le-a fost dat. ocietatea se amăgeşte în continuare, imaginându-şi un
Iisus mitic care va sosi călare pe un nor şi o va mântui fără să merite, şi care nu va ţine
seama de greşelile comise de aceasta. Aşa că oamenii, refuzând adevărul şi idolatrizând
banul, au creat un sistem în care domneşte suspiciunea, ura şi teama de a nu pierde
agoniseala de-o viaţă - teamă nejustificată, întrucât oricine ştie că dincolo de moarte,
sărac şi bogat, bolnav şi sănătos, sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi judecaţi după greşelile
săvârşite.
În concluzie, sunt întru totul de acord cu afirmaţia lui N. Iorga şi cred că dacă oamenii şi-
ar dori cu adevărat să iasă din rutina vieţii cotidiene , renunţând la haina de formalităţi pe
care o poartă, ar redescoperi adevărul pur - chintesenţa vieţii, aşa cum le-a fost dăruit la
facere.
(Velicu Raluca)
SUBIECTUL AL II-LEA - altă propunere de rezolvare
Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga, aceea ca “Nu e greu să găseşti adevărul, e
greu să ai dorinţa de a-l găsi”.
În primul rând, se ştie că, uneori, «adevărul doare», cum spune un proverb cunoscut. De
aceea, multe soţii, bănuind că partenerii lor le înşală, preferă să rămână în întuneric, nici
să confirme şi nici să infirme presupunerea, mergând după principiul «ceea ce nu ştii nu
te poate răni».
Ca al doilea argument, aduc în atenţie o întâmplare perfect reală. Maria, o elevă silitoare
la un prestigios liceu din capitală, s-a apucat să fumeze pentru a intra în grupul elevilor
populari din clasa ei. Este zărită într-un bar, practicându-şi noul obicei, de o vecină care
decide să îi povestească totul mamei fetei. Aceasta din urmă nici nu a vrut să audă de aşa
ceva, a negat totul cu vehemenţă, susţinând că fata ei este un înger, aşadar nu poate fuma.
Un contrariată, vecina i-a propus mamei să se ducă în barul X şi să se convingă singură.
Au urmat saluturile politicoase şi despărţirea.
Mama a rămas în dubiu: să aibă încredere în Maria, sau chiar să se ducă în acel bar pentru
a vedea cu ochii ei? Până la urmă, a decis să nu acţioneze în niciun fel, nici măcar să o
interogheze pe Maria. I-a fost mai comod să nu se implice, să păstreze imaginea perfectă
pe care o avea despre copilul ei, pentru că altfel ar fi trebuit să ia măsuri şi acest fapt i-ar
fi creat un disconfort.
În concluzie, câteodată, atunci când ne e frică de ce vom descoperi, preferăm să rămânem
în întuneric, deoarece este un efort să vrei să ştii adevărul.
(Alina Neacşu)
1. Omonime cu “cer” şi “note”. *La grădina botanică au adus o nouă specie de cer.
(arbore înalt, înrudit cu stejarul) *Cer numai să i se facă dreptate. *Pe cer stelele
străluceau misterios. *La examen a obţinut note mari. *Acest instrument de percuţie
scoate note acute. Eugen Simion a făcut nişte note critice privind opera politică a lui
Mihai Eminescu. *Despre evenimentul de la Ateneu a apărut doar o singură notă într-un
ziar.
2. Abateri de la normele actuale: crisanteme-crizanteme; (se) desinau-(se) desenau
3. Folosirea a două semne de punctuaţie din strofa a treia. Virgula din primul vers al
strofei a treia desparte interjecţia „O” de restul propoziţiei, marcând o pauză de rostire şi
având nuanţă emoţională. Semnul exclamării din versul al doilea evidenţiază o
exclamaţie retorică şi este semn de punctuaţie pentru propoziţia exclamativă. Semnul
întrebării din ultimul vers marchează o interogaţie retorică „ Ce rugi […] se desinau în
atmosferă pe cerul dur de ametist?” şi este semn de punctuaţie pentru propoziţia
interogativă.
4. Rolului stilistic al gerunziului în versul: “Orisontând în ritmul mistic albumul stinselor
poeme…”. Verbul la gerunziu, „orisontând”, exprimă o acţiune în desfăşurare şi de
durată, ilustrând continuitatea stării de contemplare a orizontului, a depărtărilor.
5. Tema naturii, motivul parcului, motivul înserării
6.Cromatica poeziei este variată, de la nuanţele luminoase la cele întunecate. Culorile
aşezate în antiteză - de la speranţa cu “rozele senzaţii”, la deprimarea “cu-ndoliate
crisanteme” - transmit o stare de confuzie, de bulversare. Alte sugestii cromatice sunt
conţinute în referirile la pietre preţioase: violetul ametistului şi albastrul safirului, ca
simboluri ale stării de nevroză şi halucinaţie. Asocierea culorilor pastelate cu cele tari
creează un impact vizual puternic asupra cititorului. Finalul poeziei este funebru, în nota
tristeţii simboliste, deoarece simţămintele deprimante sunt sugerate de “pacea violetă”,
iar negrul este reiterat în cele mai surprinzătoare asociaţii: “negre sfere siderale”, “o
neagră siluetă”
7. Imagini artistice: „cerul dur de ametist”-imagine vizuală; „cântări funebre”-imagine
auditivă
8. Trăsături simboliste.
- prezenţa parcului funebru, morbid, ca element citadin simbolist, cu efecte nocive pentru
om: “parcul rozelor senzaţii cu-ndoliate crisanteme”
- muzicalitatea este exprimată direct sau sugerată prin enumerarea diferitelor sunete, note,
compoziţii şi ansambluri muzicale: “vesperala simfonie”, “note vagi”, “tăcuta
orchestrare”, “cântări funebre”, “calmul pur al simfoniei”, “la bemol”
- cromatica este exprimată direct sau sugerată, prin asocierea culorilor cu diferite pietre
preţioase „cerul dur de ametist”; “safire”, “violetă”, “neagră”, “funerare”, “-ndoliate”
- stările de tristeţe, spleen, dezolare, moarte spirituală sugerate de simboluri cromatice,
muzicale, stări dezolante: “-ndoliate”, “muribundă”, “funerare”, “nostalgii”; “ore
funerare”; “amurgul trist” etc.
9. Titlul poeziei, “Armonii vesperale”, este reprezentativ pentru simbolism, fiind format
prin asocierea a două figuri de stil, o imagine auditivă (armonii) şi o imagine vizuală
(vesperale = de seară, serale). Cele două cuvinte sunt neologisme, caracteristice poeţilor
simbolişti, cu predilecţie lui Topîrceanu.
10. Ultima strofă a poeziei schimbă registrul liric, de la agitaţia sumbră la o “linişte
regală”. Atmosfera devine magică, epitetele cromatice compun o imagine şocantă a
simţirii poetice, simbolizată de albastrul safirelor şi pacea violetă, culori reci, închise,
depresive. Suava imagine auditivă a simfoniei pure linişteşte, calmează starea interioară a
eului liric, fiind dublată de apariţia neaşteptată a unei negre siluete, imagine vizuală ce ar
putea simboliza ivirea iubitei. Finalul poeziei emană o “linişte regală”, senzaţie care se
prelungeşte la nesfârşit prin punctele de suspensie. Catrenul are rimă încrucişată, versuri
lungi cu măsura de 18 silabe.
Domnule Director,
Subsemnata, Silvia Leonte, domiciliată în Sibiu, strada Nicolae Bălcescu, nr. 18,
absolventă a Liceului Teoretic „Octavian Goga” din localitate, vă rog să aveţi bunăvoinţa
de a mă primi în audienţă, în măsura timpului de care dispuneţi.
Solicit această audienţă, deoarece doresc să mă angajez pentru perioada vacanţei de vară
la Compania de Asigurări „Viitorul”, pe care o conduceţi şi aş dori să-mi oferiţi prilejul
de a vă convinge despre seriozitatea şi capacitatea mea pentru a face faţă cu succes într-
un post de agent de asigurări.
29 iulie 2007
Vă mulţumesc,
1. Sens conotativ “inima”, “stelele”: *Din cauza întunericului, i-a sărit inima din piept.
La Premiile “Oscar” au fost prezente toate stelele cinematografiei americane.
2. Câmpul semantic al cuvântului “noapte”: “stelele”, “luna”
3. În structura “lanţurile-i”, cratima are rolul fonetic de a păstra măsura versurilor de la 11
la 10 silabe, prin rostirea fără pauză a substantivului “lanţurile” şi a pronumelui personal
“i”.
4. Sinonime : orologiu = ceas; a (se) stinge = a (se) păli, a apune, a dispărea; veghe =
pază; boltit = arcuit
5.Mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază prezenţa eului liric:
- pronume la persoana I singular – “mea”, “mine”
- pronume la pers. a II a singular – “te”, “tăi”
- pronume la pers I plural. – “nostru”, “ne”
- adresarea directă: “Inima mea te cheamă din noapte”
6. Motivul visului (oniric), motivul lunii
7. Trecerea pronumelor de pers a II a sg., la pers I plural în ultima strofă: În incipitul
poeziei, pronumele la persoana a II a singular exprimă nerăbdarea eului liric de a fi
alături de iubita sa, “Inima mea te cheamă”, iar primul vers al strofei a doua sugerează
comuniunea dintre sufletele celor doi îndrăgostiţi, “Ochii tăi se deschid în mine” (se
spune că ochii sunt oglinda sufletului). În ultima strofă, pronumele apare la persoana I
plural, “nostru”, “ne”, deoarece iubirea s-a împlinit, cuplul s-a desăvârşit erotic şi se
visează deja împreună “sub umbrarul (iederei) de vecie”.
[Atenţie! În poezie nu există verbe la persoana a II-a, aşa cum se menţionează în cerinţa
de la punctul 7!]
8. Repetarea comparaţiei în a doua strofă: Poetul Ion Vinea foloseşte această repetiţie de
comparaţii pentru a accentua comuniunea erotică dintre cele două inimi, o legătură
trainică asemănătoare cu aceea a doinei care alină veghea în stâne, cu puritatea nuferilor
care plutesc pe luciul lacului şi cu lumina misterioasă a lunii, reflectată în apa fântânii.
Forţa iubirii reuneşte într-o armonie desăvârşită emoţia spirituală a doinelor cu
elementele telurice (nuferii, lacul, fântâna) şi cosmice (luna), sugerând împlinirea extatică
a iubirii în sufletul eului liric.
9. Ultimele două strofe ale poeziei: În penultima strofă, eul liric foloseşte imaginea
auditivă, prin care compară ochii iubitei cu doinele ce se aud în stâne, “ca doinele în
veghile stâne”, şi imagini vizuale, asemănând sufletul iubitei cu cu nuferii şi luna: “ca
nuferii în iezere line,/ ca luna pe fundul fântânii”, imagini artistice realizate printr-un şir
de comparaţii. Ultima strofă evocă împlinirea sublimă a iubirii, cuplul de îndrăgostiţi este
sudat, ei au devenit “nostru” şi au aceleaşi aspiraţii, ilustrate prin pronumele “ne”, fiind
îmbiaţi de iedera boltită să-şi petreacă „visul nostru de viaţă şi moarte[…] sub umbrarul
ei de vecie”. Ultimul vers sugerează ideea că cele două suflete erau predestinate să se
întâlnească, deoarece soarta i-a legat unul de altul “cu lanţurile-i prinse de soartă”.
10. Titlul este sugestiv pentru starea emoţională puternică în care se află eul liric, care-i
goneşte somnul şi liniştea, agitaţie sentimentală sugerată de substantivul „insomnii”, pus
la numărul plural. El îşi cheamă cu gândul iubita în fiecare noapte, când natura doarme,
stelele şoptesc, iar ochii ei, ca oglindă a sufletului, se cufundă în inima lui: “Ochii tăi se
deschid în mine”. Cuplul se împlineşte, cele două inimi se contopesc într-un destin
comun, al iubirii.
Particularităţi ale nuvelei psihologice, prin referire la o operă literară studiată, aparţinând
unui autor canonic:
* “În vreme de război” de I.L.Caragiale
* “Moara cu noroc” de Ioan Slavici
(Mihai Zamă)
Rezolvare Varianta 6 Limba Romana
VARIANTA 6
Subiectul I (40 de puncte)
1. Sinonime: străvezie = diafană, transparentă, palidă; umbra = fantasma;
noianul = abisul, imensitatea, adâncul; zadarnic = inutil
2. Rolul virgulei în versul: “Să te ridic pe pieptu-mi, iubite înger scump”:
- marchează vocativul “iubite înger scump”;
- marchează cezura (pauză ritmică în interiorul versului, pe care-l desparte în
două emistihuri, pentru a susţine cadenţa poeziei)
3. Sens conotativ: În vis mi-a apărut un înger. Sens denotativ: Tânărul este slab
de înger.
4. Expresii/locuţiuni: a fi cu inima împăcată; a avea inimă de piatră; a nu avea pe
cineva la inimă; a-i râde inima; a muri de inimă rea;
5. Tema iubirii; tema timpului; motivul visului
6. Poezia este o confesiune lirică scrisă la persoana I singular, definind lirismul
subiectiv. Ca majoritatea poeziilor erotice eminesciene, această creaţie exprimă
nefericirea eului liric pentru iubirea pierdută şi amintirea plină de tristeţe pe care
îndrăgostitul şi-o readuce în memorie: “În trista amintire a visului frumos…”.
7. Figură de stil: “iubite înger scump” – „iubite” adjectiv cu tentă de vocativ care
denotă aproprierea afectivă a invocaţiei, „înger” fiind o metaforă hiperbolizantă,
în final epitetul “scump” punând în valoare intensitatea sentimentului de iubire şi
frumuseţea divină a femeii.
8. Trăsături romantice:
- iubirea neîmplinită;
- iubita-înger;
- motivul visului;
- nefericirea îndrăgostitului din cauza pierderii iubirii;
- dezamăgirea eului liric, aflat mereu în căutarea idealului de iubire
9. Titlul reprezintă o revelare a motivului trecerii timpului, amintirile aduse din
valurile vremii impresionează prin pregnanţa detaliilor, sunt dulci ca spuma
valurilor, dar cu timpul îşi diminuează din amplitudine şi se pierd în marea
prezentului. Punctele de suspensie sugerează nostalgia eului liric pentru
zădărnicia speranţei că iubita se va întoarce: “Zadarnic după umbra ta dulce le
întind: / Din valurile vremii nu pot să te cuprind”.
10. În prima strofă este evidenţiat sentimentul însingurării poetului, al îndepărtării
de iubire, prin evocarea timpului care a trecut implacabil. Eul liric aspiră către o
iubire ideală, atitudinea poetică ilustrând dorinţa îndrăgostitului de a trăi pe deplin
sentimentul de iubire. Ca în majoritatea poeziilor erotice eminesciene, eul liric
realizează un scurt dar sugestiv portret al iubitei, folosind epitete şi comparaţii:
“braţele de marmur”, părul lung, bălai”, “faţa străvezie ca faţa albei ceri”,
“zâmbetul […] dulce”. Frumuseţea unică a fetei este conturată printr-o metaforă
inedită: “Femeie între stele şi stea între femei”. Nostalgia şi nefericirea neputinţei
de a-şi împlini fericirea reies din ultimele versuri: “Şi întorcându-ţi faţa spre
umărul tău stâng/ În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”. Este prezent şi epitetul
„dulce” specific poeziei eminesciene. Eminescu alcătuieşte şi un scurt portret al
iubitei care are: „părul lung, bălai:, „faţa străvezie”, „zâmbetul dulce”.
Dragă George ,
Ce rău îmi pare că nu ai venit şi tu cu părinţii în excursie la Buşteni. Aici totul este
minunat, pur şi simplu fascinant: aerul este atât de curat , iar peste tot unde îţi
arunci ochi zăreşti numai peisaje de un verde reconfortant,. Am chiuit atât de tare
încât a reverberat până departe sunetul entuziasmului meu nestăpânit.
Uite, de pildă, ieri am făcut o scurtă plimbare cu părinţii pe munte. Am rămas fără
cuvinte, deoarece am luat-o pe nişte poteci ce păreau a fi neumblate. Cum le
urcam de zor le vedeam cum se împletesc înspre vârful muntelui, iar când am
ajuns acolo după două ore de mers încontinuu nu-mi venea să cred ochilor cât
de frumoasă era panorama întregii zone. Erau în apropiere câteva piscuri mai
înalte dar golaşe, dar încercând să trec de cealaltă parte a muntelui am rămas
înmărmurită deoarece erau numai hăuri. Ameţeam numai că mă uitam, aşa că
am renunţat imediat la intenţia de a înainta. Imaginea ce se ivea în faţa ochilor
era de o sălbăticie nemaivăzută, iar în drumul nostru înspre casă am văzut şi
două căprioare care păşteau liniştite în apropierea unei oglinzi de apă. A fost într-
adevăr o zi minunată !
Sunt atât de emoţionată şi de surescitată, încât, cu toată oboseala, am vrut să-ţi
scriu imediat, ca să-ţi transmit şi ţie o părticică din extraordinarele senzaţii pe
care le-am încercat astăzi.
Te îmbrăţişez cu drag,
Vasile/ Vasilica
Mă numesc Alin Stoian, sunt absolvent al Liceului Economic din Galaţi, specialitatea
“lucrător în comerţ”. Vă adresez rugămintea de a mă angaja în postul vacant de vânzător
pentru perioada vacanţei de vară, la restaurantul Mc Donald’s, pe care îl conduceţi.
Menţionez că am luat cunoştinţă despre existenţa postului de vânzător din anunţul pe care
dumneavoastră l-aţi publicat în ziarul “Adevărul” şi vă informez că am atestat în această
profesie, eliberat de liceul susmenţionat. Aş vrea să adaug că sunt pasionat de acest gen
de activitate, lucru despre care mi-am dat seama atunci când lucrat în vara precedentă.
Menţionez că am înclinaţii certe pentru acest fel de ocupaţie, deoarece sunt îndemânatic,
zâmbitor şi amabil cu clienţii dar, mai ales, am o mare putere de muncă. V-aş rămâne
recunoscător dacă mi-aţi fixa o zi în această săptămână pentru un interviu sau pentru o
discuţie în care v-aş putea convinge despre calităţile mele.
Anexez un curriculum vitae şi, în speranţa unui răspuns favorabil, vă transmit întreaga
mea consideraţie, Alin Stoian
Giurgiu, 26.06.2007
Perspectiva narativă într-o operă epică studiată [citatul din cerinţă defineşte naratorul-
personaj (romanul subiectiv) sau naratorul omniscient (romanul obiectiv)]:
Romane subiective:
* “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu
* “Patul lui Procust” de Camil Petrescu
* “Maitreyi” de Mircea Eliade
Romane obiective:
* “Mara” de Ioan Slavici
* “Baltagul” de Mihai Sadoveanu
* “Ion” de Liviu Rebreanu
* “Enigma Otiliei” de George Călinescu
* “Moromeţii” de Marin Preda
(Dragoş Zevedei)
1. Polisemia cuvântului cap: Capul mafiei locale a fost prins de poliţie azi dimineaţă. A
lucrat atât de mult la matematică încât îl doare capul. Ca podăriţă, Mara are avantajul de
a-şi aşeza coşurile cu marfă la capul podului, unde vânzarea era bună, deoarece pe acolo
trecea toată lumea. A reuşit în afaceri pentru că a făcut toate lucrurile cu cap.
2. În structurile: “cumpăra-ni” şi “fost-a” cratima indică inversiuni şi marchează
pronunţarea fără pauză a cuvintelor pe care le leagă. Ambele structuri ilustrează registrul
popular şi oralitatea textului, prin forma inversată a verbelor: “cumpăra-ni” - pronumele
este postpus verbului; “fost-a” - auxiliarul a avea este, de asemenea, postpus verbului.
3. Antonime: blând # fioros; sever, aspru; leneş # harnic; amărăsc # înveselesc; tulbură #
limpezesc, liniştesc
4. Sensul expresiilor: “era faţă” = era de faţă, era prezent; “de-a rândul” = pe rând; rând
pe rând
5. Mărci ale oralităţii:
- registrul popular al limbajului: cuvinte şi expresii populare („era faţă” „de-a rândul”,
“după câtă minte avea”, “cofă”); forma populară a inversiunilor verbale (”cumpăra-ni”,
“fost-a”); dativul etic (”cât mi ţi-i melianul”)
- prezenţa interjecţiilor: “iată”, “ia”
- regionalisme: „isonari”, „helgea”, „iţari”, „puricale”, „droaga”, “crida”
- exclamaţii: „Dumnezeu să-l ierte!”,
- formule specifice oralităţii: „zicea el”,
6. Trăsături ale domnitorului Ghica-Vodă exprimate în mod direct de către narator:
„frumos la chip”; “blând cum era”;
7. În acest text, autorul este Ion Creangă, naratorul este şi personajul principal, Nică, de
aceea perspectiva narativă defineşte naraţiunea la persoana I.; personajele prezente în text
sunt: Nică, părintele Duhu, Ghica-Vodă şi Nică Oşlobanu. Relaţia naratorului-personaj cu
cititorul este apropiată, întrucât povestirea la persoana I şi oralitatea stilului dau impresia
de confesiune, de spunere către cititor, trăsături care susţin arta naraţiunii specifică lui Ion
Creangă.
8. Textul aparţine realismului, întrucât ilustrează un aspect al vieţii reale: şcoala
moldovenească de la jumătatea secolului al 19 lea (1952), în Târgul-Neamţului, sistemul
de învăţământ de atunci, influenţat foarte mult de Biserică, fiind relatate întâmplările unui
tânăr elev, pus în situaţii şi împrejurări verosimile: vizita domnitorului şi atitudinea
oamenilor, examene, exerciţii de matematică, lecţiile din clasă etc.
9. Şcoala de odinioară apare ca o anexă a Bisericii, materiile studiate erau predominant
religioase, profesorii erau de cele mai multe ori slujitori ai Bisericii, iar clădirea şcolii se
afla pe lângă un aşezământ bisericesc. Examenele şi testările se dădeau înaintea unui
stareţ ale cărui principale îndemnuri erau acelea de a neglija materiile laice care „amărăsc
inima şi tulbură sufletul” şi de a se dedica studiului „ceaslovului şi psaltirii”. Conţinutul
lecţiilor era la aprecierea subiectivă a dascălului şi, în funcţie de acesta, studiul mai mult
sau mai puţin aprofundat al disciplinelor ştiinţifice ca aritmetica, gramatica, geografie.
10. Fragmentul este o autocaracterizare a naratorului, plină de umor, în care îşi
evidenţiază defectele şi comoditatea la învăţătură: „bun de hârjoană şi slăvit de leneş;
leneş fără păreche””, atât ca urmare a predispoziţiei sale cât şi ca rezultat al educaţiei
greşite primite de la mama sa. Orbită de dorinţa de a-şi vedea fiul popă, mama îl răsfaţă
pe băiat, doar-doar acesta va învăţa carte. Aceste trăsături îl pun în antiteză cu ceilalţi
copii veniţi la şcoală din dorinţa sinceră de învăţa. Stilistic, se remarcă registrul popular
-”bun de hârjoană”, “leneş fără pereche”, “după câtă minte avea”-, combinaţii neaşteptate
de cuvinte - “slăvit de leneş”, care susţin umorul şi oralitatea stilului, definind astfel arta
naraţiunii lui Ion Creangă.
Scrisoare cu început dat, adresată fostului coleg , privind apariţia primei cărţi de poezie a
acestuia, intitulată “Suflet de poet”
Dragă Adrian,
Am aflat cu surprindere şi bucurie, că tocmai ţi-a apărut prima carte de poezie, intitulată
atât de sugestiv “Suflet de poet”. Aş fi curios să văd şi coperta şi mai ales numele tău pe
ea. Nu pot să cred că ai reuşit să-ţi publici poeziile şi că ţi-ai împlinit atât de repede visul.
Volumul cuprinde şi poezii scrise în liceu? Mi-aduc aminte că unele mi-au plăcut şi mie
foarte mult, deşi nu sunt un iubitor de poezie şi nici nu mă pricep.
Consider că este o adevărată izbândă faptul că, deşi abia în primul an de facultate, este
adevărat că la Litere, ai deja o notorietate de invidiat. Ştiu că tipărirea unei cărţi este
costisitoare şi nu te credeam în stare, cu firea ta visătoare, să faci rost de sponsori, să
soliciţi sprijinul unui membru al Uniunii Scriitorilor pentru a-ţi confirma talentul poetic.
Mă uimeşti din ce în ce mai mult, mai ales că cei patru ani de liceu petrecuţi împreună au
fost suficienţi pentru a ne cunoaşte bine unul pe celălalt. Se pare că totuşi, tu ai întrecut
orice aşteptări.
Te rog să nu uiţi să mă inviţi atunci când vei lansa cartea, deoarece vreau neapărat să am
un exemplar cu autograf.
Felicitări! Să ştii că o să mă laud la toată lumea că am fost colegi.
Te îmbrăţişez cu admiraţie,
Ioana Popescu
Trăsături ale modernismului poetic românesc, ilustrându-le cu exemple din creaţia unuia
dintre următorii autori canonici: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu:
*Universul liric al lui Tudor Arghezi şi “Testament” (”Flori de mucigai”)
*Universul liric al lui Lucian Blaga şi”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
*Universul liric al lui Ion Barbu şi “Din ceas dedus …” (”Riga Crypto şi lapona Enigel”)
de Ion Barbu.
1. Sinonime: domol = încet, alene, agale; a răsărit = a apărut, s-a ivit, vioaie = veselă, a
pieri = a dispărea.
2. Valoarea expresivă a semnelor de punctuaţie din fragmentul “Mare minune!… Unde a
putut pieri? A intrat în pământ?”. Semnul exclamării, urmat de punctele de suspensie, este
utilizat pentru a evidenţia uimirea personajului, iar semnul întrebării este folosit pentru
formularea interogaţiilor retorice, care amplifică starea uluire a personajului, textul fiind
un monolog interior, în stil indirect liber.
3. Sensurile conotative ale cuvintelor “aer” şi “soare”: *Când a venit de la Paris avea un
aer occidental. (atitudine) *Un copil reprezintă soarele în viaţa unei mame. (bucurie)
4. Sensul expresiilor “nu a luat seama” = nu a sesizat, nu a fost atent; “nu prind de veste”
= nu a observat, nu a băgat de seamă;
5. Momentul subiectului: Textul a fost extras din expoziţiune, deoarece autorul începe cu
fixarea locului şi a timpului -“din poeniţa vine domol”, timpul “soarele nu s-a ridicat nici
de doua suliţe; înainte de nămiez”; “a doua zi de Sfântul Gheorghe”- cu prezentarea
personajelor “un călăreţ” , “boierul”.
6. Instanţa narativă: Perspectiva narativă este auctorială, naraţiunea la persoana a treia, iar
naratorul omniscient şi obiectiv.
7. Succesiunea construcţiilor exclamative şi interogative sugerează perspectiva auctorială
omniscientă, focalizarea dindărăt, prin care naratorul ştie ce simte şi ce gândeşte
personajul.
8. Comentarea fragmentului:“E a doua zi de Sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de
slabă în tot largu-i de jur împrejur. La vale, în zare adâncă, sclipeşte undoind aerul
dimineţii calde, iar în păduriştea de mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările
primăverii se-ngână şi care de care se-ntrec în feluri de glasuri.”
Fragmentul ilustrează descrierea unei păduri de mesteceni la începutul primăverii, în ziua
de 24 aprilie. Cerul este limpede, fără urmă de nori, imagine vizuală susţinută de epitetul
“zare adâncă”, sugerând faptul că, până departe, totul este liniştit şi senin. Soarele
încălzeşte uşor atmosfera; epitetul “dimineaţa caldă” accentuează ideea că astrul nu
străluceşte cu mare putere. Peisajul este animat doar de ciripitul vesel al păsărilor
umanizate prin personificarea “se-ntrec în feluri de glasuri”, procedeu care compune şi o
imagine auditivă.
9. O calitate generală/particulară a stilului: stilul este beletristic (artistic) şi se defineşte
prin folosirea cuvintelor cu sens conotativ, prin polisemie, bogăţie sinonimică, prin
imagini artistice, topică şi punctuaţie şi se adresează mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii
cititorului.
10. Opinia : Tovarăşul de drum al tânărului este un personaj bizar cu sugestii către
diabolic. Naratorul omniscient apreciază că statutul social al călătorului este acela de
negustor şi, prin portretizare directă, conturează un tânăr cu părul roşcat, sprinten - “cu
faţa vioaie”- şi vesel, un “om plăcut la înfăţişare şi tovarăş glumeţ”. Singurul defect, care
sugerează şi structura satanică a personajului, este faptul “că e saşiu, şi când se uită drept
în ochii tânărului, îi face aşa ca o ameţeală, cu un fel de durere la apropietura
sprâncenelor”.
Într-o dimineaţă de primăvară, un tânăr călăreţ vine din Poeniţa şi se îndreaptă către
conacul de la Sălcuţa. El merge agale neavând motiv să se grăbească. Pe drum întâlneşte
un alt călăreţ şi se miră că nu-l observase mai devreme. Cei doi decid să străbată drumul
împreună, deoarece le-ar prinde bine puţină companie.
La un moment dat, decid să se oprească la conac pentru o gustare. Ajunşi în Sălcuţa
cotesc la stânga, după tufişul movilei pe care era construită biserica, zăresc acoperişul
nou al turnului şi tânărul se închină. Tovarăşul său de drum începe să râdă grozav, apoi
dispare brusc, spre nedumerirea tânărului, care îl zăreşte în depărtare, sub umbrarul de la
han.
Particularităţi ale simbolismului, prin referire la două dintre poeziile lui George Bacovia:
* “Plumb” şi “Lacustră” de George Bacovia
(Roxana Blănaru)
Dragă Radu,
Mă aflu în oraşul Buşteni, unde îmi petrec două săptămâni din vacanţă. Sunt împreună cu
un grup de colegi şi ne distrăm de minune.
Staţiunea este liniştită, dar nu ai cum să te plictiseşti. Peisajul este magnific, încât ai
impresia că tot ceea ce vezi nu este real: munţii Bucegi apar ca o cetate străjuind oraşul.
Aerul curat de aici îmi dă o poftă nemaipomenită de viaţă şi abia aştept să fac ascensiuni
şi să urc la Babele cu telefericul . De asemenea, sunt o serie de obiective turistice
interesante în zonă: Castelul Cantacuzino, Casa de Cultură din Buşteni, precum şi Casa
memorială Cezar Petrescu.
Am să îţi aduc multe fotografii făcute cu panorama munţilor care parcă îţi zâmbesc
călduros. Imaginea este mirifică. Petrec, cu adevărat, o vacanţă reuşită. Şi vremea ţine cu
noi, turiştii, astfel că am putut urca până la Cascadă, unde peisajul este copleşitor.
Tu ce mai faci ? Cum ai terminat anul şcolar?
Închei această scrisoare, în speranţa că am reuşit să te atrag într-un univers al liniştii şi al
măreţiei pe care numai natura îl poate crea.
Te îmbrăţişez cu drag,
Andreea
*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.
Prezintă structura, limbajul şi expresivitatea unui text poetic studiat, din lirica lui Ion
Barbu:
* “Din ceas dedus…” din volumul “Joc secund” de Ion Barbu
* “Riga Crypto şi lapona Enigel” de Ion Barbu
(Ioana Andreea Bogdan)
Scrisoare despre portretul lui Mihai Eminescu realizat de Ioan Slavici, reprodus la
Subiectul I:
Dragã Vlad,
A trecut mult timp de când nu am mai luat legătura cu tine şi, sincer, îmi pare rãu.
Chiar îmi lipsesc discuţiile noastre despre marile personalităţi ale culturii române.
Îţi scriu tocmai pentru că am gãsit de curând o carte în care Ioan Slavici îi face un portret
prietenului său, Mihai Eminescu. Acesta îşi aminteşte cã Mihai Eminescu era o fire
veselã, deşi a avut o viaţã tristã, accentuând tendinţa acestuia spre excese şi autocriticã
necruţătoare.
Eu cred cã Slavici a reuşit sã realizeze un portret destul de realist, punând în evidenţã
trãsãturi importante ale lui Eminescu: genialitatea, firea sincerã a acestuia, dăruirea de
sine, precum şi deosebirile flagrante dintre el şi ceilalţi oameni. Firea lui miloasã,
iertãtoare cu ceilalţi şi intransigentă cu sine m-a impresionat cel mai mult.
Modul în care descrie existenţa precară a lui Eminescu este şocantă, întrucât era mereu
flãmând, zdrenţuit, lipsit de adãpost, un geniu ignorat când era în viaţã şi adulat abia dupã
ce s-a stins.
Îţi recomand sã citeşti şi tu cartea lui Ioan Slavici, „Eminescu – Omul”, şi să-mi scrii
imediat impresiile tale.
Abia aştept sã-ţi aflu părerile…
Cu drag,
Florina
Predeal, 29.06.2007
Salut amice,
Tare m-aş bucura să-ţi văd faţa când citeşti rândurile acestei scrisori. Parcă te aud
spunând: “ Eşti iar la munte norocosule!” Ei, da! Sigur că m-am gândit la tine când am
trecut prin localitatea natală, pentru că am dat nas în nas cu bunicii tăi. Tocmai se duceau
la primărie. Le-am spus că o să-i vizitezi cât de curând.
Chiar dacă mă simt foarte bine în excursie alături de ceilalţi colegi, eu tot iţi simt lipsa.
Dar, oricum, tu trebuie să te pregăteşti foarte bine pentru olimpiada de săptămâna
viitoare. Ce să-ţi fac dacă tu eşti tocilarul clasei? Hai, nu te supăra aşa de repede, ştii doar
că am glumit, pentru că eu mă bucur să am un amic cum eşti tu. Ştii că tu eşti mândria
clasei şi a şcolii noastre! Datorită ţie, liceul nostru este cel mai cunoscut din Ploieşti, doar
unul este Mihai Florian!…
Gata! Te laud prea mult şi nu e bine! Deja am vorbit cu doamna dirigintă şi ne-a promis
că o să mai facem o excursie în care să poţi şi tu să vii cu noi, pentru că îţi ducem dorul.
Nu mai are nimeni simţul umorului, aşa cum îl ai tu. Am trecut pe lângă râul în care ai
căzut în excursia trecută. Nu am putut să mă abţin şi am râs cu lacrimi. Ai fost tare
caraghios atunci şi, totuşi, mai aveai simţul umorului, chiar dacă luaseşi o căzătură
groaznică.
Ce să-ţi mai spun, decât baftă la învăţat şi ne vedem luni la şcoală, să-ţi povestesc în
amănunt tot ce am făcut în excursie.
Podarul, Moş Pahomie, este chemat de oamenii strânşi pe malul Siretului pentru a repara
un pod aproape distrus de apele umflate ale râului Siret. Om al locului, el observă imediat
slăbiciunea stâlpului de care era legat capătul odgonului şi-i anunţă pe ceilalţi că nu se
poate face nimic. Moşierul îl trimisese pe Nastratin cu oameni ca să ajute la salvarea
podului, dar Moş Pahomie îl ironizează, spunându-i că Siretul nu face cum vor oamenii,
ci cum vrea el.
În cele din urmă, sub forţa învolburată a râului, podul se prăbuşeşte, iar dărâmăturile au
pornit-o vijelios spre Galaţi, sub privirile neputincioase ale oamenilor care sunt convinşi
acum că s-a sfârşit.
1. Sinonime: amurg= înserare; vreme= perioadă, timp; învăluie= acoperă; tânăr= june,
flăcău;
2. Punctele de suspensie folosite în mod repetat în text sunt pauze afective în fluxul
narativ şi sugerează reflecţiile rememorării unor întâmplări din trecut.
3. Câmpul semantic al cuvântului “amurg”: “înserare”, “lumina ruginie”, “cernită”,
“umbre”
4. Expresii/ locuţiuni cu substantivul “lume”: a pleca în lume, pentru nimic în lume, a ieşi
în lume, a veni pe lume.
5. Tipurile de narator:
- narator omniscient (vocea auctorială), prin naraţiunea la persoana a III-a
- personaj-narator (moş Costin), care se confesează prin naraţiunea la persoana I
6. Tipuri de timp:
- timpul povestirii este prezentul folosit în prima parte a textului: “…moş Costin şade
pipernicit şi tăcut, cu privirile pribege…”;
- timpul povestit este trecutul, concretizat prin forma de imperfect a verbelor identificate
în ultimele alineate, sugerând rememorarea unor fapte petrecute cândva: “Eram pe-atunci
ostaş tânăr şi slujeam în Italia…”.
7. Titlul operei “Cântecul iubirii” este o metaforă care sugerează frumuseţea poveştii de
iubire trăite în tinereţe şi evocate de către personajul moş Costin. Dragostea celor doi
tineri fusese plină de pasiune şi entuziasm, tulburându-le sufletul până în profunzimi
nebănuite.
8. Caracterizarea personajului Ileana:
- caracterizare directă de către narator, care sugerează tinereţea şi gingăşia fetei:
“fetişcană ca un bobocel înrourat”
- caracterizare indirectă, prin propriile vorbe, semnificând sensibilitatea şi delicateţea
sufletească: “- Spune, tăticule… mai spune!”
9. Consider că relaţia dintre cele două personaje, moş Costin şi Ileana, este foarte
apropiată şi firească între tată şi fiică. Prin diminutivul “tăticule” este sugerată iubirea
puternică, neţărmurită, ataşamentul fiicei faţă de tatăl ei. Fetei îi face mare plăcere să-şi
asculte tatăl povestind întâmplări din tinereţe, care-i dezvăluie sensibilitatea interioară:
“Spune, tăticule…mai spune!”. Şi lui moş Costin îi este tare dragă Ileana, pe care o
priveşte “galeş”, drăgăstos, duios şi îi îndeplineşte dorinţa, povestindu-i despre iubirea lui
din trecut: “…apoi cu vocea lină, cu ochii închişi, parc-ar citi în carte vremile trecute,
începe”.
10. Expresia din fraza: “Poate-mi furase şi mie inima”, relevă faptul că “fetişcana” din
tinereţea lui moş Costin, pe care o descrie cu mult drag, “o guriţă cât o cireaşă coaptă şi
doi ochi albaştri cum e cerul când e mai limpede”, avea atâta farmec, încât reuşise să
cucerească inimile multora, să-i facă să se îndrăgostească de ea sau pur şi simplu să o
îndrăgească. Bătrânul are o imagine clară a tinerei, întrucât şi el fusese unul dintre cei
care au iubit-o, a căror inimă a fost furată de frumuseţea, farmecul şi zâmbetul răpitor al
fetei.
Se lasă amurgul şi lumina pătrunde în casă tot mai puţin. Focul din vatră pâlpâie în jurul
ceaunului, în care se află apa pentru mămăligă. Din când în când, mai pătrunde în casă
câte o adiere rece.
Moş Costin stă pe prichiciul cuptorului, iar Ileana răsuceşte firul de in. Fata, cu glas
emoţionat, îşi roagă tatăl să-şi continue povestirea. După ce îşi priveşte fiica, bătrânul
începe să-i descrie o fetişcană, ca ea, pe care o cunoscuse în tinereţe şi care era îndrăgită
de multă lume. Deşi trecuse vreme lungă de atunci, el îşi aminteşte clar de tânără,
recunoscând că îi furase şi lui inima.
Moş Costin îi spune fiicei sale că în acea vreme el era ostaş în Italia, pentru că pe atunci
tinerii din oaste erau trimişi în ţări străine şi stăteau acolo zeci de ani. Mulţi plecaseră de
tineri de acasă şi s-au întors după foarte mult timp, fiind greu de recunoscut chiar şi de
către cei din satul natal. Aşa era lumea.
Dragă Emil,
Cum este vremea prin Sinaia? Am auzit că va veni în turneu o trupă de circ din Franţa.
Cred că va fi un spectacol foarte interesant. Eu însă, îmi doresc să merg în această
vacanţa de vară în Delta Dunării, unde voi sta o săptămână. După cum ştii, am fost anul
trecut şi mi-a plăcut atât de mult, încât anul acesta trebuie neapărat să mă duc iarăşi
acolo. Este un loc magnific, cum nicăieri nu am mai văzut. Natura este monumentală.
Există atâtea specii de animale, de păsări şi de plante, încât ţi-ar lua săptămâni, poate
chiar luni, să vezi măcar jumătate dintre ele.
Vom merge o gaşcă de opt prieteni. Unii au mai fost în Deltă, alţii vin pentru prima oară.
Nerăbdarea este, însă, aceeaşi, poate chiar mai mare pentru cei care n-au mai văzut
niciodată această zonă unică prin vraja ei.
Mi-aş dori grozav să vii şi tu cu noi, mai ales că nu ne-am mai întâlnit de mai bine de un
an şi sunt curioasă să văd şi cum arăţi. Ştiu că nu prea ai încredere în mine, pentru că tu
nu ai încredere în fete, în general.
Nu cred că sunt omul potrivit să te determine să mă însoţeşti pe întinderea de ape din
Deltă, te avertizez însă că nu vei găsi nicăieri un ţinut mai misterios ca aici.
(Andreea Dincă)
CURRICULUM VITAE
Obiectivul interviului: angajarea pentru postul de corespondent de presă al ziarului
“Bună Dimineaţa, Tomis!” din Constanţa
1. Sinonime: gazetă = ziar, jurnal; cafenea = bar, local; înţesat = împânzit, aglomerat,
emoţie = înduioşare, fior
2. Parantezele evidenţiază explicaţia suplimentară pe care naratorul simte nevoia să o
ofere cititorului, căruia i se adresează prin sintagma “dacă vreţi”: “N-aş putea spune ce
vorbeam cu Baroana […], (sau dacă aş spune ar părea neverosimil, dacă vreţi comic, căci
nu făceam decât să-i repet cele ce scriau gazetele)”.
3. Câmpul semantic al “arhitecturii”: “palat”, “bloc”, “case”, “faţadă”, “apartament”,
“cubistă”
4. Cuvintele “faianţă” şi “cuminte” să aibă alt sens decât în text: *Faianţa are culoarea
cerului senin. *Copilul este cuminte numai dacă i se promite o jucărie.
5. Repetarea cuvântului “împreună” accentuează preocupările comune ale celor cinci-şase
prieteni, care formează un grup omogen, cu acelaşi tip de preferinţe, fiind nedespărţiţi la
masă, la cafenea, la plimbare sau la teatrul de varietăţi.
6. Sentimentele contradictorii ale naratorului faţă de Baroneasă: „nici nu cred că eram
îndrăgostit de ea…”/ „Dar eram totdeauna cuprins de o cuminte fericire …”
7. Caracteristicile naratorului subiectiv sunt evidenţiate prin folosirea verbelor şi
pronumelor la persoana I, prin naraţiunea subiectivă şi prin implicarea acestuia în
evenimente până la substituirea lui de către personaj: “mi-”, “eram”, “petreceam”, “mă”,
“vorbeam”, “să repet” etc.
8. O trăsătură generală/particulară a stilului este fineţea, care se realizează prin
întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă în mod subtil ideea, sensul, apelându-se la
aluzie, urmând ca cititorul sau interlocutorul să descopere esenţa comunicării, de unde
reiese statutul de intelectual al personajului-narator.
9. Naratorul-personaj oferă câteva detalii biografice despre Baroneasa R., care era
originară din „Temişoara”, se refugiase la Arad, de unde, nemaiavând pe nimeni, se
întorsese în oraşul natal, la o mătuşă. Prin caracterizare directă, se compune un succint
portret fizic prin epitete: Baroneasa era o “brună ca o creolă” şi “cea mai frumoasă
femeie din oraş”. În mod indirect, prin confesiunea trăirilor naratorului, reies farmecul şi
atracţia pe care eroina o exercită asupra bărbatului: “prietenia ei mă flata, îmi vindeca
oboseala prin bucuria de a privi ca o filtrare a sângelui obosit de munca otrăvită a
tipografiei. Erau aceste două ore ca o muzică diafană de lumină, care stimulează toate
funcţiile vieţii vegetative.”
10. În al doilea alineat, descrierea arhitecturii oraşului este realizată prin imagini vizuale:
partea cealaltă a bulevardului era “ocupată jumătate de un imens palat, casă de raport
armonioasă, cum puţine erau pe vremea aceea în Europa întreagă.”; “zeci de apartamente,
toate bronz auriu, mozaic şi lemn tare vopsit în alb”. O altă trăsătură a descrierii este
tehnica detaliului utilizată cu măiestrie de Camil Petrescu: blocul avea faţada “pe trei
străzi, dacă nu patru, căci în spate erau grădini, împărţit în câteva zeci de apartamente,
toate bronz auriu, mozaic şi lemn tare vopsit în alb”.
Condiţia omului de geniu, într-o poezie studiată, aparţinând lui Mihai Eminescu:
* “Scrisoarea I” de Mihai Eminescu
* “Luceafărul” de Mihai Eminescu
(Alina Ergoveanu)
Text argumentativ: “Politeţea este adunarea la un loc a gustului celui bun a fiecărui veac.
Gustul cel bun nu se învaţă, el e în inimă” (Ion Heliade-Rădulescu, “Opere”, III)
Afirmaţia lui Ion Heliade-Rădulescu despre politeţe se poate aplica oricãrei perioade
istorice şi consider că îşi dovedeşte perfect valabilitatea. Politeţea nu se poate învăţa, dar,
în mare parte, fiecare este influenţat de mediul în care trăieşte, de familie, de educaţia
primită în copilărie şi adolescenţă, de civilizaţia anturajului.
Mai întâi, politeţea ţine de bunul-gust al fiecãrui om, însă acesta nu se poate învăţa, oricât
de mult ar încerca familia, el este adânc înrãdãcinat în personalitatea fiecãrui om.
În altă ordine de idei, fiecare veac şi-a pus amprenta asupra ideii de politeţe, deşi, în
esenţă, conceptul nu s-a schimbat foarte mult. Totuşi, parcă mileniul trei a adus cu sine o
diminuare a gradului de politeţe, aflat, cred, în relaţie directă cu scăderea bunului-gust şi
al bunului-simţ totodată. Am observat că majoritatea scaunelor din metrou sunt ocupate
de tineri şi de bărbaţi, că, intrând în magazin, sunt îmbrâncit şi dat la o parte din uşa ce
pare prea îngustă, că limbajul este din ce în ce mai vulgar, că indecenţa este la loc de
frunte şi uneori de laudă. De aceea, nu pot decât să trag un semnal de alarmă pentru
degradarea rasei umane. Să fie acesta “bunul-gust” al veacului nostru?!
În concluzie, deşi politeţea este un concept moral cunoscut tuturor, el ţine, totuşi, de
respectarea anumitor reguli, comportamentul decent vine din bunul-gust al fiecãrui om.
Alexandra Iazageanu
(Sabina Rădulescu)
Afirmaţia lui Tudor Arghezi este, în opinia mea corectă, deoarece politeţea denotă atât o
decenţă comportamentală izvorâtă din respectul pentru persoana cu care relaţionăm, dar
şi dorinţa de a menţine o anumită distanţă sufletească faţă de respectiva persoană.
Mai întâi, politeţea înseamnă pudoare, pentru că presupune o anumită cuviinţă, o purtare
manierată, care să exprime consideraţia şi preţuirea pe care o avem faţă de o persoană pe
care nu o cunoaştem foarte bine, sau cu care nu avem o relaţie apropiată.
Politeţea este, de asemenea, o necesitate de distanţă, fiindcă poate fi percepută ca un
comportament sobru, rece faţă de cei cu care intrăm în contact. Astfel, atitudinea
politicoasă poate deveni un scut în relaţiile cu persoanele pe care nu le vrem foarte
aproape de noi.
În concluzie, politeţea poate fi privită atât ca un comportament ales, respectuos, apanaj al
oamenilor educaţi, dar şi ca un mijloc de a menţine distanţa faţă de cei care nu ne sunt
agreabili.
1. Expresia “îl cârpi pe Niculae” înseamnă lovitură, adică i-a dat o palmă; expresia “cu
atâta sete” redă nesaţul cu care l-a lovit, cu toată forţa.
2. Semnele de punctuaţie din construcţia “- Hai, mamă, tu ce faci acolo?!”:
- linia de dialog introduce vorbirea directă, replica unui personaj;
- cele două virgule marchează vocativul substantivului “mamă”
- semnul întrebării şi semnul exclamării au valoare stilistică, exprimând nedumerirea şi
uimirea personajului faţă de atitudinea mamei.
3. Expresii/ locuţiuni cu verbul “a lua”: a lua ochii, a lua parte, a-şi lua zborul, a se lua cu
vorba.
4. Câmpul semantic al “mâncării”: “fasolea”, „boabele”, „dumicatul”, „mămăligă”,
“ceapă”.
5. Două particularităţi ale oralităţii:
- folosirea dialogului („- Na, Paraschive, bea apă”), a interogaţiilor („-Ce să fie rece?” ), a
exclamaţiilor ( „- La masa!”)
- prezenţa cuvintelor şi expresiilor populare, a regionalismelor : „hulpav” „dumicat”,
“bumben”, “a râni”.
6. Naratorul este obiectiv, omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent.
7. Registrul stilistic popular se defineşte prin fraze cu sintaxa simplă („Mama nu
inţelegea.”, „Asta ce-o mai fi?”), locuţiuni şi expresii populare ( „se făcu roşu la faţă”,
„îşi pironi privirea”, „îl cârpi” ).
8. Cele două notaţii „cu o înfăţişare de nepătruns şi nu prea tare” şi „mărturisi el naiv”
conturează cu mai mare acurateţe portretul lui Ilie Moromete, naratorul omniscient
observând cu obiectivitate şi descriind cu precizie reacţiile şi comportamentul
batjocoritor, ironic al personajului, care îşi reprimă cu efort durerea pentru ca şi Paraschiv
să se ardă cu fasolea fierbinte.
9. Ilie Moromete este tipul ţăranului mucalit, care face haz de necaz, reuşind să aducă
situaţiile în favoarea lui. Disimularea este o trăsătură definitorie a protagonistului, care
reiese indirect din atitudinea lui. Îl minte pe Paraschiv („Eu credeam că e rece”) cu un aer
„naiv”. Este stăpân pe sine şi ştie să-şi controleze reacţiile, trăsătură evidenţiată prin
caracterizarea directă făcută de autor „ el se stăpâni”, „cu o înfăţişare de nepătruns”.
10. Comicul de caracter se distinge din disimularea şi jocul teatral ale lui Moromete care-
l păcăleşte pe Paraschiv şi-l ridiculizează în faţa fraţilor lui. O altă sursă este comicul de
situaţie, care reliefează lăcomia şi lipsa prezenţei de spirit a lui Paraschiv, din care cauză
se arde cu fasolea fierbinte. Reacţia descrisă de narator este comică şi stârneşte râsul:
„ochii i se beliră” şi „scoase un răcnet”.
Subiectul al II - lea (20 de puncte)
Rezumatul textului de la Subiectul I, din romanul “Moromeţii” de Marin Preda:
Membrii familiei Moromete se află la seceriş, iar Catrina îi cheamă la masă, venind cu o
tigaie de fasole care părea rece şi închegată. Moromete rupe o bucată de mămăligă şi
întinde în fasole, dar se arde atât de rău, încât îi dau lacrimile. El nu bea apă şi, păstrându-
şi cumpătul, le întreabă calm pe fete de ce nu au spus că nu au încălzit fasolea, dar totul a
fost rostit încet, astfel încât să nu-l audă Catrina. Mama îl ceartă pe Niculae pentru că nu
o lasă în pace şi îi spune să stea cuminte.
Paraschiv, lacom şi absent, îl imită pe tatăl său şi ia fasole din tigaie, dar imediat ţipă şi se
enervează. Moromete ii spune să bea apă şi mărturiseşte, naiv, că el credea că e rece. La
început mama nu înţelege ce se întâmplă, dar după aceea le spune că de abia a luat tigaia
de pe foc.
Fetele încep să râdă în hohote şi Niculae, realizând ce a făcut tatăl său, începe să dea din
picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul. Acesta îl plesneşte pe Niculae, care nu simte
însă durerea, fiind prea fericit să-şi vadă fratele atât de furios.
Subiectul al II-lea
Titu Maiorescu opina că un om poate fi evaluat din punct de vedere al caracterului numai
prin prisma iubirii, certitudinea valorii sale umane putând fi stabilită doar când percepţia
subiectivă (a iubirii) s-a consumat şi rămâne exclusiv privirea obiectivă asupra insului ca
atare. Consider că afirmaţia criticului are fundament real şi corect.
În primul rând, cred că se pot descoperi, pe parcursul unei relaţii sentimentale, trăsăturile
de caracter ale unui om, având ca argument comportamentul şi atitudinea acestuia. În altă
ordine de idei, impresia este dublată de părtinire, orice îndrăgostit având tendinţa de a
exagera însuşirile celuilalt, iar analiza în profunzime a personalităţii este pasibilă de erori
mai mari sau mai mici. Astfel se explică numeroase divorţuri care au loc în societatea
contemporană şi te întrebi cum, dintr-o mare iubire care uneşte “pe viaţă” doi oameni, în
scurt timp nu mai rămâne nimic?
Un al doilea argument ar fi faptul că, în momentul în care renunţi voit sau obligat la
cineva, îi poţi aprecia calităţile şi defectele cu obiectivitate şi să constaţi în mod raţional
că sentimentul ce rămâne după despărţire poate fi: prietenie sau dispreţ.
În concluzie, afirmaţia lui Titu Maiorescu nu numai că-şi dovedeşte valabilitatea, dar este
atât de complexă, încât se subiectul este inepuizabil.
În ceea ce priveşte citatul din “Jurnalul” lui Tudor Vianu referitor la conştiinţa de sine,
pot spune că sunt întru totul de acord, deoarece în mod frecvent faptele vorbesc despre
noi ş reprezintă totodată şi trăirile noastre exteriorizate.
Sunt de părere că orice reacţie, atitudine, mod de a ne purta se supun analizei şi
comentariului celor din jur, fie dintr-un interes pentru persoana ta, fie ca banalitate a
vieţii. În general, toate faptele trebuie să aibă o logică şi nimic ar trebuie să fie la voia
întâmplării: subconştientul lucrează permanent.
Faptele spun multe despre noi, despre modul nostru de a fi, de a gândi. De exemplu,
atunci când comportamentul cuiva este strident, zgomotos sau gesturile sunt indecente, se
desprinde cu siguranţă lipsa unei educaţii solide ori, mai rău, incapacitatea acelei
persoane de a ţine cont de normele etice impuse de societate. În susţinerea aceleaşi
concepţii, libertate nu înseamnă să faci orice, fără să ai control şi conştienţă, întrucât poţi
deranja multă lume din jur. De altfel, există o maximă de care fiecare ar trebui să ţină
seama, mai ales aceia care confundă libertatea cu lipsa de civilizaţie: “Libertatea ta se
termină acolo unde începe libertatea celorlalţi”..
În concluzie, noi toţi “suntem ceea ce faptele noastre sunt”, cum atât de convingător
afirma Tudor Vianu.
Text argumentativ despre învăţătură: “Învăţătura îţi dă lumină, dar nu te înalţi decât prin
caracter” (Ovid Densuşianu, “Opere I”)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Ovid Densuşianu, aceea că «Învăţătura îţi dă lumină, dar
nu te înalţi decât prin caracter.»
În primul rând, toţi membrii unei comunităţi au şansa de a studia, dar nu toţi ştiu să profit
de cele învăţate, cauzele fiind multiple. Puţini sunt cei care reuşesc să îşi folosească atât
cunoştinţele acumulate în şcoală, cât şi cele desprinse din experienţele vieţii concrete.
Ideal ar fi ca baza comportamentului uman să fie învăţătura, iar personalitatea să se
formeze pornind de la principii solide, întrucât numai astfel omul ar putea străluci cu
adevărat prin forţa caracterului său.
Un alt argument ar fi un exemplu din viaţa reală. Am cunoscut de curând un agricultor
care, deşi în copilărie a excelat la şcoală, caracterul slab, lipsa voinţei şi a ambiţiei l-au
determinat să nu urmeze un liceu, ci să rămână în satul natal, unde să continue munca
pământului. Acesta este un exemplu de lipsă de caracter sau, popular, «brânză bună în
burduf de câine».
În concluzie, învăţătura fără caracter este ca pâinea fără cuţit. Una fără cealaltă este
inutilă.
9. Trăsături romantice:
- ironia romantică (”În care toţi pe sus îşi poartă nasul,/ Disimulându-şi mutra,
gândul, glasul…”)
- superioritatea omului de geniu aflat în antiteză cu societatea superficială
(”Privind în vrav prostia imobilă”.)
10. Incipitul poeziei este o interogaţie retorică, încărcată de ironie şi urmată de o
explicaţie plină de sarcasm despre lumea cuprinsă într-un album cu fotografii.
Societatea este văzută ca un bal mascat, în care toţi încearcă să-şi ascundă, în
spatele măştilor, adevărata faţă şi gândurile. Toţi sunt infatuaţi, “pe sus îşi poartă
nasul”, vor să pară altceva, disimulându-se pe sine până în momentul în care nu
mai ştiu nici ei cine sunt cu adevărat. .Eul liric priveşte din afară, cu luciditatea şi
distanţarea omului de geniu această lume artificială şi făţarnică, în care “toţi
vorbesc şi nimeni nu ascultă”. Ironia romantică specific eminesciană conturează
imaginea unei societăţi superficiale, lipsite de educaţie şi pline de grandomanie,
ilustrată prin îmbinarea locuţiunii verbale populare “pe sus îşi poartă nasul” cu
verbul neologic “disimulându-şi” lângă care poetul plasează cu sarcasm
substantivul “mutra”, toate acestea sugerând dispreţul rece şi tăios al eului liric.
29.06.2007, Luncani***
Dragă Monica,
După mai multe peripeţii, am ajuns cu bine în satul Luncani, care se află situat în
Câmpia Dunării. Aici locuiesc bunicii mei, pe care nu i-am mai văzut de anul
trecut. M-am bucurat să văd că sunt neschimbaţi şi la fel de plini de energie.
Atunci când am sosit, bunicul m-a întâmpinat la poartă, unde mă aştepta de vreo
două ceasuri, iar bunica aranja o masă întinsă, în care se vedea belşugul ca
urmare a hărniciei lor.
A doua zi am plecat prin sat, unde am multe cunoştinţe, întrucât am venit aici în
fiecare vacanţă. Îmi plac foarte mult luncanii, pentru că sunt oameni veseli,
deschişi şi harnici. Trăiesc în legea lor, răspund prompt la toate îndatoririle civice,
de aceea satul arată cu totul deosebit, este curat şi plin de flori. În aer pluteşte
mereu o adiere de miresme, trandafirii şi crinii parfumează întreaga comunitate.
Poate că şi florile îi determină să fie atât de prietenoşi. Parcă şi eu, când sunt
aici, devin mai conciliant, mă cuprinde o relaxare binecuvântată şi simt că iubesc
mai mult oamenii.
Abia aştept să vii aici ca să te relaxezi şi să te refaci după oboseala unui an de
muncă. De altfel, bunicii mă întreabă mereu când soseşti, pentru că le este foarte
dor de tine.
(Ştefania Nicolau)
(Daria Teică)
Text argumentativ despre adolescenţă: “[…] un adolescent, care simte cum depăşise
adolescenţa, e sfâşiat de melancolie […] şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai
repede eliberat de ea, ca să-şi poată începe «adevărata viaţă».” (Mircea Eliade)
Fiecare trecere într-o nouă etapă a vieţii imprimă asupra oamenilor stări dintre cele mai
variate, precum fericire, teamă, regret şi, nu de puţine ori, melancolie. Păşirea în viaţa de
adult îi marchează adânc pe majoritatea adolescenţilor, care se gândesc cu teamă că au
ieşit de sub aripa ocrotitoare a tutorilor lor, dar totodată îşi doresc cu ardoare să-şi
construiască propriul drum în viaţă pentru a se putea afirma aşa cum de multe ori au visat
s-o facă în copilărie. Având în vedere cele spuse mai sus sunt întru totul de acord cu
afirmaţia lui Mircea Eliade:“Un adolescent care simte cum depăşeşte adolescenţa, e
sfâşiat de melancolie şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea ca
să-şi poată începe adevărata viaţă“. În sprijinul acestei afirmaţii, aduc următoarele
argumente:
În primul rând, sunt de părere că fiecare adolescent, păşind spre maturitate, simte că lasă
în urmă o parte din sine, o parte din viaţa sa şi atunci e copleşit de melancolie, este
confuz, dezorientat şi, poate, puţin speriat de necunoscut. Bineînţeles că acestea sunt stări
trecătoare pe care oricine le poate depăşi cu puţin ajutor din partea familiei şi a prietenilor
care-i sunt alături.
În al doilea rând, adolescentul intrat în starea de melancolie, doreşte aprig să se
debaraseze de acest sentiment negativ pentru a se putea afirma faţă de ceilalţi adulţi, în
rândul cărora este proaspăt intrat. Dar mai presus de toate, vrea să-şi vadă visurile
copilăriei realizate şi atunci este necesar să depăşească momentul melancoliei pentru că
viaţa este scurtă şi plină de imprevizibil.
În concluzie, cred că autorul “Adolescentului miop” este perfect îndreptăţit să facă
această afirmaţie, deoarece romanul său s-a dovedit a fi o oglindă pentru tinerii ce lasă în
urmă dulcea lume a adolescenţei, deci “Un adolescent care simte cum depăşeşte
adolescenţa, e sfâşiat de melancolie şi totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede
eliberat de ea ca să-şi poată începe adevărata viaţă“.
După ce Mitru îşi termină ţigara şi sfârşeşte de cântat, mai rămâne o vreme la gura
podului, pentru că nu putea dormi şi urmărea ploaia. Cele două femei care se foiau prin
curte nu-l surprind, pentru că se gândeşte că Ion este pe moarte. Se miră, însă, că nu le
recunoaşte şi ascultă curios dialogul lor, sperând să-şi dea seama cine erau. Ploaia se
înteţeşte şi ele se duc în bucătăria de vară. Se înţelesese din vorbele lor că era primăvară,
înainte de postul Paştelui. Când ele revin în curte, Mitru o recunoaşte pe cea mai tânără.
Femeile fac focul şi aşteaptă să se încălzească apa, în timp ce privesc cerul curioase, să
vadă dacă va mai continua să plouă.
(Alina Vişan)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Nicolae Iorga conform căreia înţelepciunea, în cazul în care
ajunge să fie vândută şi cumpărată, poate fi considerată o marfă.
În primul rând, înţelepciunea este un apanaj personal, un lucru pe care îl dobândeşti în
timp şi pe care nu-l poţi cumpăra sau vinde. Chiar dacă împrumuţi sau îţi însuşeşti ideile
unor filozofi sau ale unor oameni de cultură, acest lucru nu înseamnă că ai devenit brusc
un înţelept. Numai experienţa proprie de viaţă, izbânzile şi eşecurile, momentele de
tristeţe şi de bucurie, ezitările şi cutezanţele te pot face să devii o persoană înţeleaptă. De
aceea, pe măsură ce omul înaintează în vârstă, capătă o concepţie mai amplă şi mai
profundă asupra lucrurilor, fapt datorat chibzuinţei dobândite de-a lungul anilor.
De altfel, Mihai Eminescu are aceeaşi concepţie despre înţelepciunea ca rezultat direct al
trăirilor proprii, idee exprimată în poezia “În zadar în colbul şcolii”: “Ci trăieşte,
chinuieşte şi-ai s-auzi iarba cum creşte”.
Un alt argument pentru care înţelepciunea nu este şi nu trebuie să fie o marfă care se
poate vinde ar fi faptul că înţelepciunea se câştigă numai învăţând din propriile greşeli
sau din ceea ce observăm în jur şi ne însuşim din atitudinile celorlalţi. Atunci când simţi
pe pielea ta urmările greşelilor, cu siguranţă vei lua aminte data viitoare devenind astfel
mult mai atent în luarea unor decizii.
În concluzie, înţelepciunea pe care o vinzi nu este în fapt nimic altceva decât
înţelepciunea cumpărată, nu propria ta experienţă, propriile tale cugetări.
Subiectul al III-lea (30 de puncte)
Text argumentativ: “Entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii
paşi.” (Marin Preda, “Creaţie şi morală”)
Sunt întru totul de acord cu ceea ce afirmă scriitorul Marin Preda, în lucrarea
“Creaţie şi morală”: “Entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii
paşi”, întrucât însufleţirea are o importanţă deosebită atunci când omul se află la
început de drum în ceea ce priveşte împlinirea unui ideal, a unei dorinţe, a unor
planuri.
În primul rând, entuziasmul este un real impuls atunci când se începe o afacere,
o nouă formă de învăţământ ori un alt serviciu. Personal, elanul mă stimulează
foarte bine, mă ajută să continui ceea ce am început, să-mi doresc îndeplinirea
scopului ales, deşi, pe parcurs, pot să fie diverse piedici. Consider că pentru a
avea parte de rezultatele dorite în încercarea de a realiza un ideal, este nevoie
de o sclipire cât de mică de exaltare, de pasiune. Prin urmare, entuziasmul poate
suplini lipsa de experienţă şi este o stare absolut necesară pentru victoria finală.
Probabil că mulţi oameni de ştiinţă nu ar fi reuşit să facă atâtea descoperiri dacă
nu simţeau avânt şi fervoare în munca de cercetare, actorii nu ar fi atât de
expresivi şi de talentaţi dacă n-ar fi dominaţi de pasiune, de înflăcărare în
misiunea artistică.
În concluzie, “entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii paşi”,
deoarece, în viaţă, este nevoie de pasiune, de impulsuri, de exaltare, de avânt
ori de câte ori îţi propui să faci ceva important pentru tine, pentru ceilalţi.
Subiectul al III-lea (30 de puncte)
Înţelepciunea este o calitate pe care o avem, dar trebuie trezită. Un prim argument pentru
a susţine această idee este acela că în multe cazuri un elev poate ajunge la performanţe cu
ajutorul îndrumărilor şi sfaturilor. Totul se obţine prin dorinţă şi voinţă. Este adevărat şi
faptul că prin muncă asiduă obţii ceea ce îţi doreşti, însă nu totdeauna. Înţelepciunea este
o calitate cu care toţi ne naştem, insă unii o dezvoltă mai mult, sau mai puţin, asta
depinde foarte mult de mediul în care ne formăm şi de oamenii cărora le luăm în
considerare sfaturile.
Profesorii au un rol foarte important în această formare, deoarece ei ne pot trezi dorinţa
de a cunoaşte, de a descoperi, de a realiza, de a ne dezvolta; toate acestea şi multe alte
calităţi care pot forma înţelepciunea.
Având în vedere argumentele aduse mai sus, pot spune că sunt de acord cu citatul
“Înţelepciunea nu e ceva ce se învaţă; e ceva ce se trezeşte. De aceea o şcoală de
înţelepciune e posibilă” deoarece în fiecare dintre noi poate exista un mic geniu, totul
depinde de dorinţa noastra de a-l trezi şi de poveţele celor din jur care ne călăuzesc.
(Roxana Blănaru)
Eu împărtăşesc ideea marelui gânditor român, aceea că înţelepciunea există, într-o stare
latentă, în fiecare dintre noi, şi trebuie doar să ştim cum să o conştientizăm şi să o
fructificăm.
În fiecare om sălăşluieşte înţelepciunea, într-un grad mai mare sau mai mic, dar depinde
de cum ştim să dezvoltăm această calitate, iar evoluţia noastră spre înţelepciune poate fi
privită din două perspective: una practică şi una teoretică. Înţelepciunea se poate dobândi
în urma experienţelor de zi cu zi, a întâmplărilor prin care trecem şi a deciziilor luate în
diverse momente ale vieţii. În mod ideal, omul ar trebui ca, pe măsură ce înaintează în
vârstă, să devină mai înţelept, să acumuleze suficiente cunoştinţe care să îi permită să
facă alegerea cea mai potrivită. Al doilea izvor de înţelepciune se referă la ceea ce putem
afla prin intermediul lecturii şi al apropierii de mari de gânditori, de sistemele lor
filozofice. Aprofundarea ideilor filozofice şi spirituale formulate de marii înţelepţi, fie că
sunt scriitori, artişti sau alte minţi luminate, ne ajută să ne lărgim orizontul de înţelegere
şi viziunea asupra lumii, adaptând conceptele lor la propriul nostru sistem de gândire.
Se poate spune că, de fapt, drumul omului spre înţelepciune nu ia niciodată sfârşit, este o
căutare interioară continuă.
Concluzionez spunând că, într-adevăr, aşa cum afirmă filozoful Constantin Noica,
înţelepciunea nu se poate învăţa în sensul didactic, dar se poate ajunge la ea, pas cu pas,
atât prin ceea ce trăim clipă de clipă, cât şi prin contactul cu gândirea marilor învăţaţi ai
lumii.
(Maria Luiza Anghel)
Subiectul al III-lea (30 de puncte)
Paralelă între două poezii simboliste studiate, aparţinând fie aceluiaşi autor, fie a doi
scriitori diferiţi:
* “Plumb” şi “Lacustră” de George Bacovia
Crăcănel îi povesteşte, plângând, prietenului său, Pampon, cât a suferit, deoarece a fost
înşelat de amanta sa, Miţa, pe care o iubea mult.
Într-o seară, sosind acasă, Crăcănel găseşte pe masă un bilet, din care află că a fost părăsit
pentru că era plictisitor şi lipsit de importanţă, acest lucru îl determină să se înroleze, de
bună-voie în garda naţională pentru a uita de supărare, instituţie care însă se desfiinţează,
spre nefericirea personajului.
Pampon încearcă să îl încurajeze, deoarece, unui voluntar nu îi stă bine să fie
deznădăjduit şi-i propune să-şi pună masca şi să-l însoţească.
În sufletul lui Crăcănel reînvie încă o speranţă şi, hotărât, afirmă că o iartă pe Miţa pentru
ultima dată şi în cazul în care va fi iar înşelat, se va însura cu ea.
Antonimele „omenie şi neomenie” sunt derivate din cuvântul „om” şi de aceea sunt
definitorii pentru fiinţa umană. Omenia reprezintă un complex de calităţi, proprii unei
persoane, purtare blândă, înţelegătoare, atitudine cuviincioasă şi respectuoasă. Pe de altă
parte, neomenia înseamnă cruzime, sălbăticie, răutate şi lipsă de onestitate, care
reprezintă exact contrariul omeniei.
În opinia mea, în realitatea vieţii sociale se întâlnesc destul de des aceste forme. Depinde
de personalitatea şi conştiinţa fiecăruia. Neomenia îmbracă diferite forme, de la minciună
la furt şi mai grav la crimă. Este uşor să faci rău, mai greu este să faci bine. Şi în
România sunt destule persoane care au aceste porniri rele, neomenoase. Reversul este
omenia, care se manifestă prin respectul faţă de semenii de lângă tine şi prin ajutorul pe
care-l acorzi în toate situaţiile.
În concluzie, sunt de acord cu afirmaţia „Nu sunt decât doua căi pe lume: omenia şi
neomenia”, deoarece teoria lui George Călinescu se reflectă şi astăzi, în viaţa reală.
Depinde de fiecare persoană, care este alegerea vieţii: om sau neom.
Text argumentativ despre iertare: “Cu iertarea dobândeşti şi pe duşman prieten“ (Iordache
Golescu)
De cele mai multe ori, atunci când cineva greşeşte faţă de noi, avem tendinţa să-l
judecăm, să-l acuzăm şi, uneori, chiar să ne răzbunăm pentru răul pricinuit. Astfel de
atitudini nu fac decât să-l ţină pe “vinovat la distanţă”, înrăutăţind şi mai mult conflictul
deja existent. Uneori, iertarea poate ameliora relaţiile interumane, însă există şi situaţii
când este zadarnică, de aceea, eu nu pot fi decât parţial de acord cu următoarea afirmaţie
a lui Iordache Golescu: “Cu iertarea dobândeşti şi pe duşman prieten”.
În primul rând, sunt de acord cu citatul menţionat mai sus deoarece cred că iertând o
persoană care a greşit faţă de noi, îi oferim posibilitatea de a-şi corija comportamentul şi
atitudinea şi de a nu mai repeta în viitor aceeaşi greşeală. Bineînţeles, consider că acest
lucru este posibil doar dacă vinovatul nu este dominat de orgolii, este sincer cu sine însuşi
şi are demnitatea de a recunoaşte că într-adevăr a greşit.
În al doilea rând, trebuie să menţionez că există persoane care cer iertarea ca o
formalitate, ca pe ceva protocolar, doar ca să păstreze aparenţele, după care continuă să
săvârşească aceleaşi greşeli, sau, poate, unele mai grave. În acest caz nu cred că afirmaţia
lui Iordache Golescu mai este valabilă, deoarece duşmanul continuă să joace rolul lupului
în haină de oaie şi să-şi urmărească în continuare interesele meschine fără să ţină cont de
principii morale.
În concluzie, consider că iertarea este un drept ce nu trebuie acordat gratuit, este un merit
de care trebuie să beneficieze doar cei care dovedesc dorinţa şi forţa de a-şi schimba
comportamentul pentru că, iertând un astfel de duşman, îl poţi transforma în cel mai
devotat prieten.
Eseu de tip paralelă în care să prezinţi particularităţi ale romantismului în două poezii
studiate din creaţia lui Mihai Eminescu:
* “Revedere” de Mihai Eminescu
* “Dorinţa” de Mihai Eminescu
* “Floare albastră” de Mihai Eminescu
* “Sara pe deal” de Mihai Eminescu
* “Scrisoarea I” de Mihai Eminescu
* “Luceafărul” de Mihai Eminescu
* “Odă (în metru antic)” de Mihai Eminescu
(Ştefania Nicolau, Raluca Velicu)
Text argumentativ despre libertate: “ Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot
ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc”. (Jean Jacques Rousseau)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Jean Jacques Rousseau şi anume că “ Libertatea nu constă
în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu
doresc” şi consider că este definiţia ideală pentru ceea ce înseamnă libertate.
În primul rând, a fi liber nu înseamnă a fi stăpânul absolut al lumii, ci înseamnă a te
bucura de drepturile tale atâta timp cât nu îngrădeşti drepturile celorlalţi, a fi liber în
alegerile tale şi în acţiunile tale, fără a-i priva pe ceilalţi de libertatea lor. Libertatea este o
acţiune conştientă a oamenilor, aceştia având posibilitatea de a acţiona după propria
voinţă. Libertatea de conştiinţă este dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie proprie în
orice domeniu de activitate.
În altă ordine de idei, omul face parte dintr-o societate în cadrul căreia el interacţionează
cu alţii şi în cadrul căreia se supune anumitor legi înfiinţate tocmai în scopul menţinerii
unui echilibru, a unei ordini sociale. De aceea, omul nu poate face tot ceea ce îşi doreşte;
însă societatea îi oferă libertatea de a-şi controla propria viaţă, de a alege şi de a decide în
legătură cu propria persoană. El nu este silit să facă lucruri pe care nu le doreşte, nu este
obligat să acţioneze împotriva dorinţei sale. De exemplu, el este liber să-şi aleagă
meseria, să aleagă dacă vrea să înveţe sau nu, dacă vrea să-şi întemeieze o familie sau nu;
este liber să se stabilească unde vrea, în ce ţară vrea şi chiar liber să-şi schimbe
naţionalitatea, religia după propria dorinţă.
În concluzie, libertatea nu trebuie înţeleasă ca un abuz de drepturi şi de putere, ci trebuie
înţeleasă ca o posibilitate de a alege după propria voinţă şi în legătură cu propria
persoană, fără a influenţa libertatea celorlalţi din jur.
(Diana Cîrciu şi Cristina Ezer)
Text argumentativ: „Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în
faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.” (Jean-Jacques Rousseau)
Afirmaţia „Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că
ei nu trebuie să facă ce nu doresc.” a lui Jean-Jacques Rousseau este în conformitate cu
gândurile mele.
În primul rând, şi în sclavie, oamenii puteau face ceea ce doreau însă erau aspru pedepsiţi
pentru abaterea de la muncile obligatorii impuse de stăpânii lor. Ei ar fi putut face orice,
însă, ştiind pedepsele aplicate pentru faptele lor, deveneau sclavi şi din punct de vedere
psihic şi câmpul lor de acţiune era limitat.
Asemenea sclavilor, în societatea contemporană oamenii respectă normele impuse de
colectivitate, nu pot face tot ceea ce îşi doresc, deoarece acest lucru ar duce la haos şi
omenirea ar fi distrusă dacă, de exemplu, criminalii în serie ar avea dreptul să ucidă.
În altă ordine de idei, libertatea constă în faptul că oamenii nu trebuie să facă ce nu
doresc. Dacă, de exemplu, conştiinţa unui om respinge lichelismul, linguşirea celor
puternici pentru avantaje efemere, acel om nu trebuie să facă niciodată compromisul
servilismului, indiferent de situaţie.
În concluzie, libertatea este dreptul omului de a-şi alege ce vrea sau nu să facă şi nu
dreptul omului de a face orice îi trece prin minte. Libertatea cere mai multe obligaţii însă
duce la o expansiune intelectuală a visurilor oamenilor.
(Vlad Mihai Costică)
1. Sinonime: neam = familie, rude; noroc = soartă, şansă, baftă, fericire; vină = culpă,
greşeală;
a cunoaşte = a şti, a identifica.
2. Un efect stilistic obţinut prin folosirea punctelor de suspensie în textul dat îl constituie
crearea unor pauze meditative, în care cititorii îşi pot contura propria imagine asupra
întâmplărilor şi descrierilor prezentate, precum şi marcarea stărilor afective, emoţionale
ale personajelor.
3. Polisemia cuvântului “vreme”: *Am stat multă vreme pe gânduri fiindcă nu ştiam ce
alegere să fac. *Era vremea să îi ajute pe ceilalţi.
4. Mărci ale oralităţii:
- dialogul: “Maria: Nelegiuiţilor…Adică…ce mai vorbesc eu de clacă…”
- cuvinte şi expresii populare, proverbe: “să dibuieşti”, “vlagă”, “ai zvântat-o”, “n-a dat
vrabia din mână pe cea de pe gard”
5. Ataşamentul doctorului Micu faţă de locurile natale: “am fost legaţi de pământul ăsta”
;“Ne-am iubit târgul în care ne-am deschis ochii, ne-am iubit uliţele şi casele bătrâneşti”.
6. Moduri de expunere: dialogul, monologul şi descrierea.
7. Este utilizată forma de plural a pronumelor personale la persoana I, în replica rostită de
doctorul Micu, întrucât toţi oamenii care aparţineau acelor meleaguri şi-au iubit
pământul. Sentimentele de dragoste profundă şi ataşament faţă de “uliţele şi casele
bătrâneşti” sunt comune tuturor locuitorilor respectivei localităţi, aceştia având o
puternică legătură spirituală cu ţinutul natal: “ am fost legaţi de pământul ăsta”.
8. Claritatea, o calitate generală a stilului, este exprimată, în textul dat, prin cuvinte cu
sensurile lor de bază bine cunoscute: “pământul”, “uliţele”, “casele bătrâneşti”, “neamul”
etc. Stilul nu este confuz, greoi, exprimarea este logică, are sens: “Într-o vreme, în târgul
acesta, nu găseai doi oameni să nu fie neamuri”.
9. Proverbul “ n-a dat vrabia din mână pe cea de pe gard…” sugerează ideea că locuitorii
din satul în care a crescut şi doctorul Micu, nu au renunţat la ceea ce aveau şi cunoşteau
deja, în schimbul unor lucruri străine, despre care nu ştiau prea multe. În ceea ce priveşte
iubirea, căsătoria, era de preferat ca un fecior să-şi aleagă nevastă o fată din satul lui, pe
care o “ştiau părinţii”, decât una de pe alte meleaguri, pe care nu o ştia: “Aveam destule
fete frumoase aici […] De ce era să alergi în alte părţi?”. Aşa cum reiese şi din proverb,
locuitorii acelui sat nu erau dispuşi să-şi asume riscul de a găsi “un noroc străin, pe câtă
vreme aveai norocul aici”, adică să nu dea vrabia din mână pe cea de pe gard”.
10. Textul aparţine genului dramatic întrucât modul de expunere dominant este dialogul:
“Octav (mişcat): Unchiule…/ Maria: Nelegiuiţilor…Adică…ce mai vorbesc eu de clacă”.
Scriitorul este prezent numai în didascalii: “Octav (mişcat)…”. Acţiunea, relaţiile dintre
personaje sunt încărcate de tensiune, conflictuale: “Octav (mişcat): Unchiule… /Maria:
Nelegiuiţilor…Adică…ce mai vorbesc eu de clacă…În neamul vostru s-au întâmplat
multe de-astea…/ Doctor Micu: Da…da, aşa a fost…”. Numele personajelor se
menţionează înaintea fiecărei replici. Variaţia stilistică se defineşte prin limbajul solemn
care alternează cu cel familiar (colocvial) şi cu cel popular, fiind presărat şi cu elemente
de umor: “Într-o vreme, în târgul acesta, nu găseai doi oameni să nu fie neamuri…doar
venetici”.
Orlando îi spune lui Adrian să-l însoţească. Adrian se scuză politicos, zicând că se află în
căutarea sălii catalane, unde vrea să examineze vitrina. Întrerupându-l din ceea ce
intenţiona să facă, Orlando vrea să afle de unde ştia Adrian de 4,30. Adrian spune pur şi
simplu că asta e ora pe care i-a fixat-o. Orlando, surprins, se opreşte din mers, vrând să
afle cine a stabilit ora asta. Adrian îşi doreşte din răsputeri să-şi amintească numele
respectivei persoane, un nume simplu, dar care i-a scăpat din minte. Vocea este singurul
reper al acelei persoane care l-a marcat, o voce clară, senină, dar totuşi gravă.
Libertatea reprezintă după casă şi familie, cel de-al treilea mare ideal al omului, iar
Aristotel a sugerat cât se poate de bine acest lucru în citatul său.
În primul rând, dacă privim lucrurile din punct de vedere al individului, dorinţa acestuia
de a fi liber pare îndreptăţită, iar lupta pentru libertate este totdeauna demnă şi merită să
fie câştigată.
Din punctul de vedere al societăţii, libertatea este principiul de bază al oricărui
“guvernământ democratic”. Fără respectarea libertăţii individului, orice act de guvernare
îşi pierde valoarea, dar, în egală măsură, şi individul ar trebui să înţeleagă anumite limite
ale libertăţii. Libertatea nu-ţi dă dreptul să faci lucruri care se situează în afara legilor
morale sau juridice ale societăţii, dar nici societatea nu are dreptul să îngrădească
libertatea individuală.
În concluzie, fiecare cetăţean trebuie să-şi apere libertatea, dar o libertate situată în limite
cuviincioase, iar guvernarea trebuie să-i asigure cetăţeanului dreptul la libertate.
Ideologia revistei “Dacia literară”, aşa cum se reflectă aceasta într-o poezie studiată (a
unui scriitor paşoptist):
* “Dacia literară” şi “Malul Siretului de Vasile Alecsandri
* “Dacia literară” şi “Zburătorul” de I.H.Rădulescu