• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
Download
 
CURS IFR, IUNIE 2009Raportul dintre Sacru şi creaturăAcţiunea sacrului asupra creaturii e multiplă:
-
sacrul este în primul rând Creator, iar conform concepţiei celor 3 religii monoteiste el creeazălumea din nimic. Această concepţie pe care şi-au însuşit-o cele 3 religii monoteiste se bazează pe celedouă referate biblice ale creaţiei din Cartea Facerii.
-
Sacrul se manifestă asupra creturii şi prin procesul de
creatio continua
, care include acţiunile saleproniatoare, soteriologice, eshatologice. Toate acestea se desfăşoara sub forma unui proces derelaţionare între sacru şi creatură. În toate acestea se manifestă Dumnezeu cel Unic şi Întreit,Personal şi Suprapersonal.Pentru desemnarea raportului dintre Dumnezeu şi lume, specific gandirii ortodoxe este termenul de
comuniune.
El are la bază teologia trinitară. Această comuniune este înregistrată în forma ei deplină în Sf.Treime. Comuniunea totală înseamnă în acelaşi timp totală alteritate şi oferirea totală a propriei alterităţicelorlalte două Persoane. Comuniunea intertrinitară e atat de consistentă pt că se realizează între entităţiradical distincte şi imposibil de confundat şi pt că e totală (fiecare dintre Persoanele Sf. Treimi oferăcelorlalte întreaga ei alteritate faţă de ele şi primeşte de la Acestea întreaga lor alteritate fără să înceteze sărămană ea însăşi) – acest lucru îl desemnăm prin termenul de
 perihoreză.
Prin extrapolare putem spune căorice couminune autentică are caracter perihoretic.Termenul de comuniune în sens larg se referă la toate actele de comunicare spre exterior ale luiDumnezeu, pt că El e subiect Unic, în sensul deplin al termenului. El îşi răspunde Lui inclusiv printr-opiatra, pt că El a creat-o. Piatra Îl reflectă pe El în calitate de Creator şi prin ea El îşi vorbeşte Lui.În sens restrans, comuniunea poate fi aplicată doar relaţiei de comunicare dintre persoane.
Cand noi ne referim la alte religii folosind conceptul de comuniune, le citim printr-o grilă deinterpretare proprie. Termenul de comuniune ne aparţine, iar dacă îl aplicăm celorlalte religii înseamnă că le privim pe acestea dintr-o perspectivă creştină.
Bibliografie: Dorin Oancea, „Unitatea vieţii religioase şi pluralitatea formelor ei de expresie. Operspectivă comunicaţională”, în vol. omagial dedicat pr. Stăniloae „Persoană şi comuniune”, Sibiu1993.Actele de comunicare spre exterior ale lui DumnezeuEsenţa actului creator constă în faptul că Dumnezeu aşează în exteriorul Său un conţinutinformaţional diferit de Sine (o făptură). Şi după ce o crează, Dumnezeu rămane în comuniune cu ea. Aiciavem de a face cu un conţinut fundamental al creştinismului. Conceptul de comuniune e fundamentalcreştin şi el exprimă concomitent două realităţi fundamentale:
-
făptura e diferită de Dumnezeu şi îşi păstrează identitatea proprie în veci, nu ajunge nicicând sa seconfunde cu sacrul,
-
ea fiinţează numai prin relaţia fiinţială, ontlogică cu Dumnezeu (izvorul vieţii este situat în afarafăpturilor).Un element foarte important subliniat de gandirea creştină este raportul de după momentul creaţieicare are două elemente fundamentale:
-
făptura este de la început radical diferită de Dumnezeu şi îşi păstrează o identitate proprieinconfundabilă, de-a lungul întregii sale existenţe.
-
Făptura există în fiecare moment şi se dezvoltă numai datorită unui influx comunicaţional venit dela Dumnezeu, datorită faptului că primeşte viaţă de la Dumnezeu, făptura îşi are izvorul vieţii înafara ei înşişi. Acest lucru îl desemnăm în termeni comunicaţionali prin noţiunea de
comunicareconstitutivă.
Făpturii îi este constitutivă comunicarea cu Dumnezeu, ea nu ar putea fiinţa in afara acesteipermanente comunicări dintre ea şi Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu Îi este constitutivă comunicarea cufăptura, El nu are nevoie de aceasta pentru a exista sau pentru a-şi spori calitatea existenţei Sale.
1
 
Comuniunea presupune atât adresarea din partea lui Dumnezeu cât şi
răspunsul făpturii.
Conformgandirii biblice, făpturile sunt situate pe 3 nivele în funcţie de modul în care sunt capabile să răspundă luiDumnezeu:
1.
comuniunea absolut
 pasivă
– specifică regnului mineral şi plantelor, care conform gândirii biblice,pentru că nu se pot deplasa, => sunt situate în sfera aceasta). Comunicarea lor se rezumă la faptulcă ele sunt văzute şi îl reflectă pe Creator prin ceea ce sunt.
2.
comuniunea
responsorică
 – specifică animalelor – ele percep existenţa unei comunicări şi suntcapabile să răspundă unor stimuli care se îndreaptă spre ele. Ceea ce le lipseşte e o anumită înţelegere a sensurilor şi de aceea şi răspunsul lor în general se încadrează în nişte tipareprestabilite.
3.
comuniunea
 personal responsorică
 – caracteristică omului (persoanelor) – percepe sensurileprofunde ale interpelărilor lui Dumnezeu. Nu e vorba de a percepe sensurile lumii exterioare şi amanifestărilor exterioare ale lumii în general, ci a percepe relaţia, adevărul fundamental despreDumnezeu cel Unic şi Întreit. Doar în cazul omului comuniunea se poate realiza în parametriimaximi care ajung pană acolo încat Dumnezeu poate să conlucreze cu omul în procesul de sinergie.Problema acordării numelorDumnezeu crează lumea şi în acelaşi timp numeşte realităţile create. Numele reprezintă ocomponentă esenţială a făpturii. Pt a sesiza valoarea absolută a numelui trebuie să conştientizăm că înculturile vechi numele nu se atribuia aleatoriu ci se încerca surprinderea esenţei acelui lucru.Şi în multe sisteme religioase numele au o încărcătură deosebită (interdicţia rostirii numelui Iahve în iudaism; în China e interzisă rostirea numelui suveranului). O realitate asemănătoare este şi încreştinism prin obiceiul de a nu pomeni numele diavolului ci de a-l înlocui cu diferite formule perifrastice.Exemple pozitive de valorizare a numelui – în hinduism- practica rostirii numelui divinităţilor pt ase ajunge la esenţa lor. Tot aici convingerea că universul are nişte sunete fundamentale care trebuiedescoperite pt că actualul nume e de fapt o deformare. În urma decăderi s-au pierdut numele originale alelucrurilor şi sunetele originale. Prin practici ascetice se ajunge la redescoperirea acestor sunete originale şia sensurilor profunde ale lucrurilor. Cazuri similare – în creştinism – rugăciunea inimii (puterea numeluilui Iisus) sau practica de a acorda copiilor la botez numele unui Sfant.În privinţa acordării numelor constatăm din primele capitole ale Genezei că Dumnezeu numeştenumai cadrele largi ale existenţei: zi, lumină, cer, pămant, însă atunci cand ajungem în imediata vecinătatea omului, la animale –care aufost create în aceeaşi zi, Dumnezeu îi lasă omului misiunea de a denumianimalele. Semnificaţia acestui fapt – prin faptul că acordă nume omul e asociat procesului creaţiei,exprimand sinergia omului cu Dumnezeu. În al II-lea rand înseamnă că omul e capabil să surprindă esenţafăpturii aduse de Dumnezeu în faţa sa = are o comuniune cu ele de o calitate deosebită, se spune că omul evăzut ca încoronare sau stăpan al creaţiei. El are această calitate tocmai datorită autorităţii reale primitede la Dumnezeu. Făpturile o recunosc şi i se supun.E vorba de o realitate care se pierde parţial în procesul de cădere (omul nu mai are aceastăcomuniune şi nu mai e perceput ca stăpan la modul paradisiac). În Hristos se redobândeşte aceastăcapacitate şi chiar mai mult decat atat pt că-L vedem pe Hristos poruncind mării, vanturilor, deci avândcontrol asupra unor zone care în situaţia paradisiacă nu intrau în sfera stăpânirii omului...Componenta acordării numelor trebuie văzută ca parte a procesului creaţional şi loc de manifestarea comuniunii.Formele comunicării dintre Dumnezeu şi om
-
directă
-
indirectă
Ambele forme ale comuniunii se pot exercita prin cuvânt (la nivelul logosului), sau prin vedere (aceastadin urmă incluzând şi planul intuitiv-emoţional).
Comunicarea directă
– situaţii în care Dumnezeu şi omul dialoghează deschis, fără intermediar (ex: în situaţia paradisiacă). Omul Îl vede pe Dumnezeu. Omul comunică prin
cuvinte
şi prin
vedere
.
2
 
După cădere, comunicarea directă se păstrează chiar dacă-şi schimbă puţin forma; omul, încontinuare percepe cuvintele lui Dumnezeu în cadrul
revelaţiei 
, se adresează Acestuia în
rugăciune
, toateacestea fiind formele comunicării directe. Comunicarea prin vedere se transformă şi ea, însă nu se pierde(toate situaţile de comunicare marcate printr-un cadru intuitiv puternic, în care omul poate percepe şiexprima faptul că-L vede pe Dumnezeu, deşi e vorba nu de vederea cu ochii fizici, ci de trăirea unei realităţimistice, care poate fi tradusă în termeni de „vedere a lui Dumnezeu”).În textele ascetice există în diferite locuri precizarea că şi-n cel mai intens extaz în care se poate aflamisticul, el trebuie să rostească în continuare rugăciunea lui Iisus pt ca să evite impresia greşită că s-ar afla într-o relaţie cu o entitate apersonală. Acest lucru inseamna că cele două forme ale comuniunii directe, ceaprin vedere si cea prin cuvânt, trebuie să se întrepătrundă în permanenţă. Dacă una din ele e diminuată, întreg echilibrul specific vieţii spirituale creştin-ortodxe se pierde.Acelaşi lucru îl prezintă şi cultul liturgic (permanenta împletire între dimensiunea logic-verbală şicea intuitiv-emoţională, care sunt egale valoric şi au nevoie una de cealaltă). În procesul creaţiei, deasemenea, se manifestă în primul rand dimensiunea logic-verbală (cuvantul), dar ea trebuie să aibă efecteşi asupra dimensiunii intuitiv-emoţională a omului, astfel se păstrează totdeauna acest echilibru reciproc.
Comunicare indirectă
– e cea care are un intermediar în planul realităţii create. Are şi ea douăforme:
-
se poate realiza prin poruncă (împlinirea unei porunci venite de la Dumnezeu)
-
prin vederea lui Dumnezeu în făpturi
-
- comunicarea directă
Dumnezeu -
comunicarea indirectă
Dumnezeuomomlume
 împlinirea poruncilor / realizarea faptelor – e un astfel de răspuns la adresarea venită din partea luiDumnezeu. Datorită caracterului constitutiv al comunicării făpturii cu Dumnezeu, orice faptă aomului se răsfrange automat ajungand tot la Dumnezeu => îl plasează într-o comunicare indirectăcu Dumnezeu. Orice faptă modifică comunicarea omului cu Dumnezeu. Dumnezeu, care recepteazăprocesul în care s-a angajat omul, face ca acesta să se reflecte automat la dimensiunea comunicăriidintre Dumnezeu şi om => practic, în fiecare clipă existenţa noastră este diferită, gandurile,atitudinile, modelităţile noastre de raportare la noi şi lume, toate sporind sau diminuândcomuniunea noastră cu Dumnezeu (proces dinamic). Ex.: încălcarea poruncii de către
 Adam
=>faptul că orice poruncă modifică cadrul existenţei;
Fecioara Maria
– răspunde lui Dumnezeu înmod deplin;
 Hristos
 în Grădina Ghetsimani – răspunde în cel mai deplin mod („...precum tuvoieşti”) – modelul de ascultare desăvarşită care reuşeşte să refacă situaţia de la care a căzut Adam.
Vederea lui Dumnezeu în făpturi. În cadrul paradisiac totul funcţiona bine. Omul reuşeşte sărecunoască esenţa elementelor care-l înconjoară (dă nume animalelor). Interesant este că dupăcădere omul are senzaţia că se poate ascunde după copaci, ceea ce înseamnă că realitatea înconjurătoare nu mai este transparentă pt el, care nu-L mai vede pe Dumnezeu şi nu-L maidescoperă în făpturile din jur. Există situaţii prin care omul poate să redobandească statutul edenicpierdut. O viaţă duhovnicească susţinută îl ajută pe credincios să Îl perceapă pe Dumnezeu în toate împrejurările concrete ale vieţii sale, în toţi oamenii şi în toate făpturile cu care vine în contact.Cele două forme se intercondiţionează, sunt interrelaţionate pt că porunca simplă ar deveni unformalism rigid fără vederea lui Dumnezeu în făpturi. Absolutizarea vederii poate duce la un misticismbolnav, sau o viziune globalizatoare (mistica orientală).Gandirea creştină ţine împreună cele două aspecte:
 „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pealţii”. Relaţia dintre comunicarea directă şi indirectă
-
sunt intercondiţionate.Omul e prins într-un ansamblu comunicaţional care-l leagă şi de toate elementele din lume şi nupoate să facă abstracţie de ele doar pt a se dedica comunicării cu Dumnezeu, pt că nici aceasta nu ar maifuncţiona. A face abstracţie de ele înseamnă a călca porunca şi astfel a te situa în afara comunicării directe.Din punct de vedere al succesiunii temporale întotdeauna prima este comunicare directă, iar apoi cea
3
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...