Universitatea din Bucureşti

Dr. Ing. Dan C. Badea Prof. dr. Corneliu Dinu

Curs Masterat

Bucureşti
2008
 CUPRINS

1. INOVAREA ...................................................................................................................3
1.1. Inovarea în sisteme informaţionale active ...................................................................3
1.2. Inovarea în sistemul antreprenorial...............................................................................8
2. PROCESUL DE DISEMINARE INOVATIV-ANTREPRENORIALĂ ......................11
2.1. Consideraţii teoretice generale ...................................................................................11
2.2. Modelul sistemului în tranziţie ..................................................................................12
3. TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE ............................................................................17
3.1. Definiţii şi mecanisme ale transferului de tehnologie ................................................17
3.2. Principii generale ale organizării transferului de tehnologie. Organizaţii
de transfer tehnologic ........................................................................................................17
3.2.1. Obiectivele, structurile şi sistemele societare ale organizaţiei de
inovare şi transfer tehnologic ...........................................................................................17
3.2.1.1. Obiectivele generale ale organizaţiei ..................................................................17
3.2.1.2. Definiţii ................................................................................................................18
3.2.1.3. Sucursala .............................................................................................................19
3.2.1.4. Filiala ...................................................................................................................20
3.2.1.5. Societatea filială ..................................................................................................20
3.2.1.6. Prevederi legale ...................................................................................................21
3.2.1.7. Funcţiile şi avantajele sistemului societar ...........................................................21
3.3. Probleme ale organizării activităţilor de inovare şi transfer tehnologic ....................22
3.3.1. Facilitarea accesului la calificare şi competenţe ...................................................22
3.3.2. Îmbunătăţirea accesului la finanţare ......................................................................23
3.3.3. Facilitarea accesului pe piaţă ................................................................................23
3.3.4. Crearea unui mediu favorabil inovării ...................................................................23
3.4 Atribuţiunile şi obiectul de activitate ale organizaţiei de inovare şi
transfer tehnologic ............................................................................................................24
3.4.1. Atribuţiuni ...............................................................................................................24
3.4.2. Obiectul de activitate ..............................................................................................25
4. TRANSFERUL DE TEHNOLOGII PRIN INVESTIŢII DIRECTE ...........................26
4.1. Experienţa internaţională ...........................................................................................26
4.2. Creşterea patrimoniului firmei prin transfer tehnologic ............................................29
4.2.1. Pragul de rentabilitate ............................................................................................29
4.2.2. Creşterea patrimoniului firmei prin preluarea rezultatelor C-D ...........................30
5. SISTEMUL NAŢIONAL INOVATIV .........................................................................32
5.1. Consideraţii generale .................................................................................................32
5.2. Definiţia Sistemului Naţional Inovativ ......................................................................32
5.3. Implicaţiile politice ale conceptului de Sistem Naţional Inovativ .............................33
5.4. Conexiunile dinamice între investiţiile în sisteme inovative şi comerţ .....................35
5.5. Cadrul strategic al managementului transferului tehnologic în cadrul
Sistemului Naţional Inovativ ............................................................................................36
6. ANALIZA SISTEMELOR INOVATIVE ....................................................................40
7. FINANŢAREA TRANSFERULUI DE TEHNOLOGIE PRIN
CAPITALURI DE RISC ..................................................................................................49

2
7.1 Capitalul de risc-resursă pentru finanţarea cercetării / dezvoltării .............................49
7.1.1. Definiţii ale capitalului de risc ...............................................................................49
7.1.2. Clasificarea capitalurilor de risc şi a investitorilor ...............................................50
7.2 Experienţa internaţională a finanţării inovării şi transferului tehnologic
prin capitaluri de risc ........................................................................................................51
7.2.1. Evoluţia pozitivă a finanţării prin capitaluri de risc ............................................51
7.2.2. Dificultăţi ale finanţării prin capital de risc .........................................................52
8. BIBLIOGRAFIE ...........................................................................................................54

3
 1. INOVAREA

1.1. Inovarea în sisteme informaţionale active.

Reacţia inovativă se amorsează prin activarea unei puteri creative de la care se va

naşte ideea. Creuzetul favorit al acestei activări poate fi individul, ca atare, dar poate fi şi
un grup formal sau informal, în cadrul căruia există un climat fertil inovării.
Ideea acţionează întotdeauna la un semnal declanşator, a cărui origine oferă un
criteriu pentru clasificarea reacţiilor inovative: originea internă a grupului, ce semnifică
introvertirea, sau originea externă, ce relevă extravertirea [1]. Această distincţie întreţine
controversele cu privire la mecanismele evoluţiei viului, ea însăşi jalonată de nenumărate
exemple de inovare, fie că este vorba de aripile păsărilor, fie de colţii prădătorilor.
Fără a dezvolta o analiză asupra originii speciilor, ar fi utilă o comparaţie a celor
două sisteme de gândire opuse, promovate de biologii evoluţionişti ai secolului al XIX –
lea. Se poate aminti ipoteza darwiniană a variaţiilor aleatorii în raport cu selecţia naturală.
De asemenea, se poate face referire la ipoteza lamarckiană a variaţiei dirijate într-un sens
definit de influenţa condiţiilor exterioare.
Aceste două ipoteze sunt prezentate schematic în figura 1, unde sunt legate de
organism proiectul, în stânga, iar condiţiile de mediu, în dreapta.

LAMARCK
CONDIŢII
PROIECT

ORGANISM MEDIU

Fig. 1 – Căile inovării

Semi - ramura de jos rezumă teza darwiniană, iar cea de sus teza lamarckiană.
Prima se exprimă prin hazard (prin proiect) şi necesitate (mediul). În mod simetric, a
doua se exprimă prin sfidare (a mediului) şi răspuns (prin proiect).
Transpuse în întreprindere, aceste interpretări evocă două căi ale inovării, în cazul
concepţiei unui produs nou. Prima se referă la o idee internă care se maturizează până la
fabricaţie şi care înfruntă arena pieţei, doar, în ultima etapă.
Această viziune asupra inovării este una orgolioasă, presupunând adesea
producerea unei rupturi tehnologice şi manifestându-se mai liberă prin spontaneitatea sa,
adecvată anticipării.
A doua cale, extravertită, se opune primei căi, introvertite.

4
 Aceasta se activează printr-o largă perspectivă asupra triadei de condiţii
exterioare: piaţa, tehnologia, concurenţa şi permite orientarea sectorului de cercetare-
dezvoltare către proiectarea unui produs capabil să înfrunte mediul, cu o probabilitate de
succes mai mare.
În completitudinea sa, inovarea se relevă, incontestabil, prin globalismul său, care
se exprimă prin mutaţiile din ansamblul format din:

Piaţă – Produs – Adopţie – Tehnologie

Având piaţa la origine, inovarea presupune conjugarea celor două căi (introvertită
şi extravertită), pentru a parcurge bucla completă – ansamblul format de semi - bucla
darwiniană şi de semi - bucla lamarckiană.
Inovarea se naşte astfel într-un creuzet al “şocului”, între o nevoie şi una sau mai
multe tehnologii.
Şocul poate interveni sub diverse forme: un transfer, o asociere de idei, o
previziune, o coincidenţă etc.
Nevoia poate fi constatată, recunoscută ca potenţială sau imaginată şi ca atare
proiectată. Din şocul acesta, acolo unde este favorizat prin deschiderea cea mai largă,
uneori de piaţă, alteori de tehnologie, în interior ori în exterior, rezultă reacţia purtătoare
a primului germen inovativ. De aceea, acest germen apare ca un rezultat al hazardului,
care nu favorizează, decât, spiritele pregătite (aşa cum se exprima Pasteur).
Comportamentul dual deschidere – reacţie se afirmă, astfel, în centrul actului
inovativ. Câmpul său de acţiune se poate limita la prezent şi se poate răspândi pe distanţe
mari în spaţiu, la limită, în întreaga lume. El poate, de asemnea, detecta, în prezent, ceea
ce anunţă viitorul, trecând în domeniul anticipaţiei şi incitând, înaintea altora,
comportamentele viitoare.
Utilizarea viziunii evoluţioniste duale în explicitarea inovării umane este
determinată şi de existenţa necesităţii, s-ar putea spune, matematică, pentru creativitate
umană, datorită faptului că modul, în care percepţia umană lucrează, este cel al unui
sistem informaţional cu auto-organizare [2]. Astfel de sisteme au nevoie de creativitate şi
de provocări.
În ultimii ani, în domeniul afacerilor, s-au “jucat” trei jocuri majore: cel al
restructurării, cel al reducerii costurilor şi cel al caliăţii.
Ce se întâmplă, însă, când un competitor este la fel de competent şi de “cost-
efectiv”, comparativ cu un altul ?
În mod evident, este nevoie de o gândire creativă, de inovare, astfel, încât, unul
din competitori să capete un avantaj faţă de celălalt.
Există aserţiunea, conform căreia, creativitatea aparţine lumii “artei” şi că,
oricum, este o problemă de talent.
Eduard de Bono, în lucrarea “Serios Creativity” [2], arăta că acest mod, de a
înţelege creativitatea, este depăşit.
Raţiunile, pentru care nu s-a acordat, până în prezent, atenţia cuvenită creativităţii,
sunt:
■ O primă raţiune ar fi cea care considera că orice idee creativă valabilă trebuie,
întotdeauna, să fie logică în perspectivă; dacă nu ar fi aşa, atunci nu ar exista posibilitatea
de a se vedea valabilitatea ideii şi ea ar fi, doar, o “idee nebună”; de asemenea, dacă

5
fiecare idee valabilă creativă ar fi logică în perspectivă, atunci, natural este să se
presupună că asemenea idee ar fi putut să fie aflată prin logica de la început şi, deci,
creativitatea nu ar mai fi fost necesară.
Aceasta este principala cauză culturală, pentru care nu s-a acordat o atenţie serioasă
creativităţii. După evaluarea lui Eduard de Bono, aproximativ 95 % din lumea academică
are această viziune [2].
Într-un sistem informaţional pasiv (sistem organizat extern) este perfect corect să
se considere că o idee, care este logică în perspectivă, trebuie să fie accesibilă logic de la
început. Dar, nu este acelaşi lucru pentru un sisten informaţional activ (sistem auto-
organizat), în care asimetria modelelor înseamnă că o idee poate fi logică şi, chiar,
evidentă în perspectivă, dar invizibilă pentru logica primului moment. Acest lucru poate
fi vizibil, doar, celor care sunt capabili să se deplaseze din paradigma sistemelor
organizate extern în paradigma sistemelor auto-organizate.
■ În al doilea rând, unii cred în importanţa şi realitatea creativităţii, dar, fără a se putea
face nimic asupra ei. În acest caz, creativitatea apare ca un har semi-mistic, pe care unii
oameni îl posedă, iar alţii nu. Într-o asemenea viziune, există o considerabilă confuzie
între creativitatea artistică (care, adesea, este non-creativă) şi abilitatea de a schimba
conceptele şi percepţiile. Aici, singurul lucru, care ar putea fi făcut, ar fi acela de a găsi
oamenii creativi şi de a-i încuraja.
Pentru cei ce cred că abilităţile gândirii creative pot fi îmbunătăţite prin efort
direct şi prin atenţie, există două dificultăţi:
- inhibiţia (teama de a greşi şi teama de eşec) este cea care împiedică la asumarea riscului
creativităţii. Există credinţa că înlăturarea inhibiţiei este suficientă pentru ca o persoană
să devină creativă, ceea ce ar însemna că nu ar mai fi necesar “brainstorming-ul” ci, doar,
“brain-sailing-ul”.
- gândirea creativă este tratată drept ceva “neserios” şi este devalorizată, ca fiind ceva
periferic, pe care, doar, “oamenii nebuni” o folosesc [2]. Includerea atributului de
“serios”, pe lângă creativitate, vrea să arate, tocmai, că este necesar să ne despărţim de
atributul “crazy” (după expresia lui Eduard de Bono), care, de obicei, este ataşat
creativităţii.
Există unii care cred că instrumentele sistematice şi deliberate nu pot conduce la
creativitate, pentru că orice structură va limita imediat libertatea. Există, într-adevăr,
structuri restrictive, dar există şi structuri care eliberează (de exemplu, o notaţie
matematică adecvată).
Gândirea creativă (gândirea laterală) poate fi privită ca u tip special de operare a
informaţiei, pe lângă altele ca : logica, simularea pe computer etc.
A înţelege logica creativităţii înseamnă să fie vizat comportamentul sistemelor
informaţionale cu auto-organizare; acestea sunt sisteme care formează şi utilizează
modele. După înţelegeea logicii creativităţii, al doilea nivel este cel care se referă la
motivaţie, adică la voinţa unei persoane de a face o pauză, o ruptură a pragmatismului
cotidian şi de a se focaliza pe anumite puncte şi apoi de a face puţină gândire laterală.
Este nevoie de creativitate şi pentru a deveni liberi de structurile temporale, care
au fost instaurate de o secvenţă particulară a experienţei.
Deci, în orice sistem cu auto-organizare este necesară creativitate, deorece
creativitatea nu este, doar, o cale simplă de a face lucrurile mai bine; fără ea, nimeni nu

6
este capabil de a utiliza informaţia şi experienţa, care sunt, deja, la îndemână pentru
utilizare şi care sunt închise în structuri vechi, modele vechi, concepte şi percepţii vechi.
Managementul de întreţinere este puternic orientat spre “rezolvarea problemelor”,
dar, într-o lume dinamică, acest tip de management nu mai este suficient; este nevoie de o
gândire creativă, de diferenţiere şi de iniţiative de marketing.
Competiţia nu mai este suficientă; competiţie înseamnă a concura, în aceeaşi
cursă cu competitorii, în care comportamentul unuia este, în mare, determinat de
comportamentul celorlalţi competitori. De aceea, este necesară, ceea ce s-ar putea numi
“Supra / petiţie”, care ar însemna “a crea propria ta cursă”, sau de a crea noi “monopoluri
ale valorii” [2].
O asemenea observaţie poate avea o semnificaţie aparte pentru înţelegerea acestei
paradigme a monopolului valorii, mai ales, dacă ţinem seama că Huberman arăta, într-o
viziune aproape nietzsche-niană, că inovarea se realizează prin necesitatea creativităţii
care învinge rezistenţa socială [3].
De altfel, după observaţiile psihologilor, indivizii rezistă, cu tenacitatea cea mai
mare, exact în punctul în care presiunea schimbării a atins valoarea maximă. Interpretare
ce are sens, deoarece:
- informaţia poate fi (şi este) putere;
- informaţia asigură climatul concurenţial.
Aceste “monopoluri ale valorii” se bazează, în mare, pe valori integrate. Dacă,
într-o primă fază, businessul a fost cel al “produselor şi serviciilor”, apoi cel al
“competiţiei”, acum se poate vorbi de faza “valorilor integrate”. În această fază, este
mare nevoie de creativitate.
Este adevărat că, dacă am avea informaţie perfectă într-o situaţie particulară,
atunci gândirea nu ar mai fi necesară; dar această şansă este mică şi avem nevoie de
gândire pentru a căuta sensul în informaţie şi nu, doar, gândire “analitică”.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă şi oamenii de afaceri cred că, dacă, doar se
analizează datele, atunci se vor găsi idei noi. Din păcate, acest lucru nu este adevărat,
deoarece mintea poate să vadă, doar, ceea ce este pregătită să vadă. Analiza datelor
permite selecţia, din repertoriul vechilor idei, pe cea care se potriveşte. Deci, analiza nu
produce idei noi. Dacă se doreşte o idee nouă, este necesar să existe capacitatea minţii de
a începe, cu creativitate, o idee nouă, care să fie, apoi, comparată cu realitatea.
O ipoteză este o “ghicire”, o “speculaţie”, sau cum spunea Novalis, o “plasă de
pescuit”. Ipoteza dă un cadru prin care se poate privi la informaţie ca prin “ochelari de
cal” [2]. O ipoteză ar trebui să deschidă posibilităţile, dar, adesea, ea le închide, pentru că
se presupune că ipotezele ar trebui să fie rezonabile şi atunci nu există altă alternativă de
succes, decât, schimbarea paradigmelor. Deci, este nevoie de gândire creativă, de tehnici
şi metode pentru schimbarea paradigmelor şi conceptelor.
Este surprinzător, dar benefic acestui studiu, ceea ce, cu mult timp în urmă,
formula Gaston Bachelard, în Dialectica spiritului ştiinţific modern [4] :
“Se confundă, aproape, mereu acţiunea decisivă a raţiunii cu recurgerea monotonă
la certitudinile memoriei … A întoarce raţionalismul dinspre trecut spre viitorul
spiritului, dinspre amintire spre tentativă, dinspre elementar spre complex, dinspre logic
spre supralogic, iată sarcini indispensabile unei revoluţii spirituale”.

7
 Dar, mai surprinzător este faptul că Gaston Bachelard, în lucrarea menţionată mai
sus, îl citează pe Dostoievski, care a putut scrie că “raţiunea cunoaşte numai ce a reuşit să
înveţe”.
Şi, totuşi, pentru a gândi, de câte lucruri nu va trebui, mai întâi, să te dezveţi.
În sensul acestei paradigme, Gaston Bachelard susţinea că trebuie redată raţiunii
umane funcţia sa de turbulenţă şi agresivitate [4]. S-ar contribui, astfel, la întemeierea
unui supraraţionalism care ar înmulţi ocaziile de gândire, iar, în mod vizionar, Gaston
Bachelard mai scria că “atunci când îşi va fi găsit doctrina, acest supraraţionalism va
putea fi pus în corelaţie cu suprarealismul, căci sensibilitatea şi raţiunea vor fi deopotrivă
redate fluidităţii lor”.
Cultural, au fost dezvoltate excelente metode de procesare a informaţiei, dar nu şi
de percepere a ei.
Producerea “ingredientelor” pentru procesarea informaţiei este rolul percepţiei.
Percepţia organizează lumea în x şi y, care apoi sunt tratate matematic. Ea ne dă
observaţiile şi propoziţiile, pe care, apoi, le procesăm cu logica. Tot ea ne dă cuvintele şi
alegerea cuvintelor cu care gândim despre orice.
Nu s-a făcut mare lucru despre percepţie, pentru că nu a fost înţeleasă [2]. S-a
presupus mereu că percepţia operează, ca şi procesarea, într-un sistem informaţional
pasiv, organizat extern. Doar, în ultimele decenii s-a început înţelegerea
comportamentului sistemelor informaţionale auto-organizate şi al reţelelor neuronale
auto-organizate. Abia, de acum există modele conceptuale pentru a se începe înţelegerea
percepţiei, umorului şi creativităţii.
A devenit, din ce în ce mai evident, că inovarea are loc în faza perceptuală a
gândirii. Aici se formează percepţiile şi conceptele şi tot aici ele trebuie să fie schimbate.
Astfel, apare rolul central al percepţiei în gândirea creativă şi cum gândirea laterală este
strâns legată de gândirea perceptuală, cea mai mare parte a gândirii ordinare are loc în
faza perceptuală; majoritatea greşelilor în gândire sunt inadecvări ale percepţiei, mai
degrabă, decât, greşeli de logică.
Tradiţia a pus logica deasupra percepţiei şi a generat un sentiment
inconfortabil în raport cu fluiditatea şi “posibilităţile percepţiei”, căutându-se un refugiu
în aparenţele certitudinii adevărului “logic”.
Cu percepţia nu vedem lumea aşa cum este, ci aşa cum o percepem, modelele percepţiei
fiind construite de o anumită secvenţă temporală a experienţei, care ne poate împiedica să
vedem “viitorii”, pentru care suntem înzestraţi să-i putem alege. Se crează o sferă
personală a percepţiei, în interiorul căreia totul este logic. Aceasta aduce aminte de
remarca Sfântului Augustin cu privire la dezordinea (haosul) creat de cel care “percepe”,
doar, un fragment al mozaicului şi acţionează la nivelul întregului, pentru a face ordine.
Evident, rezultatul este haosul. Logica este corectă, dar, dacă percepţia este limitată,
atunci rezultatul ar putea fi neadecvat. Din sferte logice diferite rezultă comportamente
diferite, dar fiecare individ se comportă adecvat în sfera sa logică.
De aici, provine nevoia de instrumente de lărgire a percepţiei, chiar, în mod creativ şi
apelând, chiar, la “logica” apei-substanţa ideală din natură. “Logica” apei este logica
percepţiei, faţă de “logica” stâncii, care reprezintă logica tradiţională a procesării [2].
Stânca are o formă permanentă şi stabilă, iar apa se adaptează, se “potriveşte” vasului sau
circumstanţelor. Percepţia depinde de context, experienţă, emoţii, puncte de vedere, cadru

8
etc. Ca şi apa, percepţia se construieşte în straturi, ce se “compun” pentru a da o percepţie
totală.
O stâncă este statică; apa este fluidă şi curge. “Logica” stâncii se ocupă cu “ce este”, pe
când “logica” apei şi percepţia se ocupă cu “ce ar putea fi”. Stânca are un contur, o
margine bine conturată, iar apa are margini fluide; acestea se relaţionează cu logica
“fuzzy” a percepţiei. Percepţia caută înţelesuri şi încearcă să găsească sensul celor
prezente; ea caută, de asemenea, ca şi apa, o stare stabilă (în termenii reţelei neuronale
din creier).
Pentru a fi creativi, este important să ne dăm seama de fluiditatea percepţiei şi de
posibilitatea percepţiilor multiple, fiecare fiind valabile. Acest lucru este esenţial pentru o
gândire creativă, pentru a înlocui “este” cu “poate fi”. La sfârşitul gândirii creative,
totuşi, avem nevoie să revenim la logica stâncii, pentru a prezenta ideile care sunt solide,
bune de înfăptuit şi cu valoare testabilă.
Dar, pentru a ajunge la ele, mai întâi, este nevoie de fluiditatea logicii apei şi de gândirea
laterală.

1.2. Inovarea în sistemul antreprenorial.

Inovarea este instrumentul specific al sistemului antreprenorial [5]. Este actul

care înzestrează sistemul cu o nouă capacitate de a crea bogăţie. Inovarea crează un
mijloc, al cărei întrebuinţare înzestrează ceva din natură cu valoare economică.
Un exemplu, dat de Peter F. Drucker [5], este deosebit de elocvent:
“Până acum un secol, nici uleiul mineral care ieşea din pământ, nici bauxita-minereul
din care se extrage aluminiu- nu erau mijloace. Erau nişte neplăceri: ambele făceau
pământul nefertil. Mucegaiul era o calamitate, nu un mijloc. Bacteriologii făceau eforturi
disperate pentru a-şi proteja culturile de bacterii împotriva contaminării cu această
ciupercă, Apoi, în anii ’20, un medic londonez, Alexander Fleming a realizat că această
<calamitate> era exact distrugătorul de bacterii pe care îl căutau bacteriologii, iar
mucegaiul a devenit un mijloc valoros”.
Acelaşi lucru este adevărat şi pentru sfera socială şi pentru cea economică. Nu
există resurse mai mari în economie decât “puterea de cumpărare”. Dar, puterea de
cumpărare este creaţia unui antreprenor inovativ.
Webster (citat în [6]), defineşte inovarea drept “abilitate de a aduce ceva nou în
existenţă”. Alţii consideră că inovarea este un proces uman conducând la un rezultat nou,
util (rezolvă o problemă existentă şi satisface o nevoie) şi inteligibil (poate fi reprodus)
[5, 6].
O foarte utilă definiţie a inovării provine din literatura recentă asupra psihologiei
sociale. După Amabile (citat în [6]), un produs sau o reacţie vor fi judecate ca fiind
inovative până la limita în care sunt noi şi compatibile, utile, corecte sau valabile scopului
vizat, iar scopul fiind, mai degrabă, euristic, decât unul algoritmic.
Scopurile algoritmice sunt guvernate de reguli fixe. Calea către soluţie este clară
şi bine orientată. Algoritmul trebuie dezvoltat dintr-un start, care implică o nouă
interacţie dintre persoane, un scop şi un mediu social.
Dar care sunt caracteristicile persoanelor creative? Poate fi oricine inovativ ?
S-au făcut multe consideraţii în legătură cu lista de trăsături ale persoanei creative.

9
 După o, aproape exhaustivă, revizie a literaturii de specialitate, Roe propune
următoarea listă cu trăsături ale persoanei creative [7] :
► Deschidere către experiment.
► Atenţie – văzând lucruri în moduri neuzuale.
► Curiozitate.
► Acceptare şi reconciliere între opoziţii aparente.
► Toleranţa ambiguităţii.
► Independenţa judecăţii, minţii şi a acţiunii.
► Nevoia şi asumarea autonomiei.
► Auto-încredere.
► Nu este subiectul standardelor şi controlului de grup.
► Voinţa riscului calculat.
► Perseverenţă.
La această listă, Raudsepp (citat în [6]) mai adaugă trăsăturile:
► Sensibilitate faţă de probleme.
► Fluenţă – abilitate de a genera un mare număr de idei.
► Flexibilitate.
► Originalitate.
► Empatie sentimentală.
► Deschidere către fenomenele subconştientului.
► Motivare.
► Libertate faţă de teama eşecului.
► Abilitate la concentrare.
► Gândirea în imagini.
► Selectivitate.
Pentru a răspunde şi la întrebarea dacă poate fi oricine inovativ, este de preferat
modul concis, în care John. J. Kao se exprimă : “Logica fără pasiune este sterilă, în timp
ce inspiraţia, fără analiză, este adesea arbitrară sau nechibzuită” [6].
Există mai multe stadii ale inovării. După cum se arată în tabelul nr. 1, aceasta
începe cu interesul : trebuie să fie ceva irezistibil intrisec problemei.

Tabelul nr. 1 – Procesul inovării.

STADIUL INOVĂRII ACTIVITATEA STILUL PSIHOLOGIC

Interesul Cercetarea mediului Intuiţie / Emoţie
Pregătirea Prepararea expediţiei Detaliere / Planificare
Incubarea “Pigmentarea lucrurilor” Intuiţie
Iluminarea Experienţa “Eureka” Intuiţie
Verificarea Cercetarea de piaţă Detaliere / Raţionalitate
Exploatarea Magnat industrial Detaliere / Raţionalitate

Interesul este urmat de stadiul pregătirii, în care se elaborează agenda intelectuală,

mai mult, chiar, decât cineva care ar pleca într-o excursie. Incubarea urmează ca o
intuitivă şi ardentă muncă asupra problemei. Iluminarea urmează ca o ieşire intuitivă la

10
lumina deplinei descoperiri. În final, rezultatul trebuie verificat, iar, în stadiul exploatării,
acesta trebuie să producă valoare adăugată.
Atenţia acordată de diverşi autori inovării, atunci când analizează
antreprenoriatul, este determinată de legăturile intrinseci dintre creativitate şi
antreprenoriat.
Un antreprenor poate fi definit ca fiind cineva care este sensibil la oportunităţi şi
are simţul libertăţii atât în sens personal, cât şi în sens organizaţional, pentru a acţiona
asupra oportunităţii. Antreprenoriatul are conotaţia implementării (doing).
În timp ce inovarea implică o viziune asupra a ceea ce este posibil, antreprenorul
transpune viziunea creată în acţiune, într-o viziune umană care ghidează munca
grupurilor de oameni.
Dacă, termenul de inovare sugerează procesul de implementare, prin care
inspiraţia creativă conduce la rezultate practice, atunci antreprenoriatul este procesul
uman şi organizaţional prin care inovarea are loc.

2. PROCESUL DE DISEMINARE INOVATIV-ANTREPRENORIALĂ.

2.1. Consideraţii teoretice generale.

Diferiţi cercetători, în domeniul diseminării inovaţiei, au propus modele de

substituţie tehnologică (MST), în scopul studierii aspectelor de dependenţă temporală ale
procesului de diseminare a inovaţiei.
În înţelesul acestor cercetători [8], prin proces de diseminare a inovaţiei (PDI) se
defineşte procesul prin care o inovaţie tehnologică sau un produs tehnologic nou este
comunicat prin anumite canale în timp (şi posibil în spaţiu) printre membrii unui sistem
social.
Aceste modele au găsit o largă utilizare în studiul dinamicilor inovative din
industrie, medicină, energetică, telecomunicaţii şi agricultură.
Asemenea modele au fost, după [8], furnizate de Floyd, Bass, Fisher-Pry, Sharif-
Kabir, Easingwood, Kumar şi alţii.
Toate aceste modele MTS au forma generală :

1 df
= Φ( f ) (1)
c dt

în care: f (t ) - proporţia adoptatorilor potenţiali care au adoptat inovaţia până la durata t.

Funcţia Φ (f) are următoarele proprietăţi :

- Φ (f) este o funcţie continuă în intervalul [0,1] ;

- Φ( f ) ≥ 0 , în intervalul [0,1] ;
- Φ(0) ≥ 0, Φ (1) = 0;
- Φ' ( f ) > 0, când f > f * ;
Φ' ( f ) < 0, când f < f *
f0 < f * < 1, unde f0 este valoarea lui f la momentul t = 0;

11
- soluţia ecuaţiei (1) dă o curbă f-t convexă, când f0 < f < f *, care are un punct de
inflexiune la f = f * şi o curbă concavă când f * < f < 1;
- curba f-t are formă de “ S” şi are o asimptotă la f = 1;
- lim f (t ) = 1.
t →∞

Variatele modele MTS diferă între ele, în principal, pe baza a trei caracteristici
importante :
- numărul parametrilor şi domeniul valorilor ;
- comportarea simetrică sau asimetrică în raport de punctul de inflexiune;
- localizarea punctului de inflexiune.
Modelul Bass [9] propune pentru ecuaţia (1) sub forma :

1 df ( p + qf )
= (1 − f ) , p ≥ 0 , q > 0 (2)
c dt ( p − qf )
în care: p / q reprezintă rolul relativ al inovatorilor şi imitatorilor sau rolul influenţelor
externe ori interne.
Parametrul c este introdus pentru corecţia scalei de timp utilizate, valorile acestuia
variind funcţie de perioada de prognoză şi analiză.
Punctul de inflexiune a curbei apare când :

1 1 p
f = f* = − (3)
2 2q

1  1
Astfel pentru fiecare curbă a acestui model, f * ≤ . Egalitatea  f * = 
2  2
conduce la modelul Fisher - Pry [[10], respectiv :

1 df
= f (1 − f ) (4)
c dt

De asemenea, pentru modelul Sharif - Kabir [11] există ecuaţia :

2
1 df f (1 − f )
= ,0 ≤ σ ≤1 (5)
c dt 1 − (1 − σ ) f
1 1
În acest caz < f * < .
3 2
1
Când f * = , ecuaţia coincide cu cea a modelului Floyd [12] :
3
1 df 2
= f (1 − f ) (6)
c dt

12
 2.2. Modelul sistemului în tranziţie.

Deşi există multe asemenea modele ale difuziei inovaţiei, multe dintre acestea nu
pot funcţiona optim în anumite cazuri [8].
Un asemenea caz este cel al sistemului în tranziţie, care, conform precizărilor
făcute de Andersson [13], se află sub influenţa a două categorii de factori :
- factori cu impact puternic;
- factori cu impact slab.
Cele trei sisteme de activitate umană [13] organizează activităţile în cadrul unor
domenii corelate funcţional : în timp ce sistemele economice (figura 2) sunt asociate cu
producerea şi utilizarea bunăstării, sistemele sociale şi politice sunt focalizate pe instituţii
şi pe controlul structurilor în societate.
Sistemele culturale au ca scop creaţia, întreţinerea şi schimbarea semnificaţiilor şi
sensurilor sau a valorilor în societate.

Procese economice
Procese rapide Procese lente

Procese culturale

Procese social - politice

Procese ecologice

Zona infrastructurala

Factori cu impact puternic

Factori cu impact slab

Fig. 2 – Sisteme de activitate umană.

Fiecare dintre aceste sisteme este caracterizat prin structură şi comportament,

de cadru şi de acţiuni.
Limita acestor sisteme nu este una de tipul “învelişului membranar”, cât mai
degrabă, de tipul construcţiei comportamentale, care constrânge comportarea sistemelor
componente în sensul acţiunii corespondente scopului sistemului.

13
 Dacă elementele unui sistem economic, social sau cultural pot fi organizate în
diferite seturi “compozite” sau comportamentale, prin diferite condiţii la limită (de
exemplu, diverse preferinţe culturale sau structuri de instituţii sociale etc.), în schimb, nu
se poate reprezenta o singură configuraţie a sistemelor umane pentru diferite ţări.
Tehnologia şi infrastructura creează sisteme de dezvoltare a mai multor entităţi
diferenţiate socio-economic şi cultural.
Tehnologia este noua cunoaştere instrumentală pusă în slujba câtorva scopuri:
modernizarea produselor, noi procese de producţie, inovaţii în finanţe, marketing, afaceri,
servicii, instituţii şi guvernare.
Toate aceste inovaţii oferă o schimbare potenţială majoră în cantitatea şi calitatea
oportunităţilor economice. Condiţia iniţială pentru a capta acest potenţial este crearea a
noi infrastructuri materiale, corelată cu restructurarea infrastructurilor non - materiale.
Asemenea infrastructuri materiale sau non - materiale, aflate la anumite nivele
critice, ajută la efectuarea conversiei de la un regim economic la altul (figura 3).

Variabila
rapida
Noul regim

Vechiul regim
economic

Variabila lenta

Fig. 3- Conversia regimurilor economice.

După o rată considerabilă a creşterii variabilelor (lente) de infrastructură, regimul

rămâne stabil, după care, la un punct critic, virează , non – linear şi haotic, către tranziţia
la noul regim.

14
 Figura 4 prezintă câteva noţiuni privind răspunsuri sinergetice. În anumite puncte,
mici schimbări în stimuli sau instrument (infrastructura) conduc la reacţii ample ale
efectelor.

Efecte Stimuli – instrumentul schimbării

Mici Mari

Mici

Mari

Perspectivă sinergetică Perspectivă marginalistă

Fig. 4- Efecte sinergetice ale schimbării.

Dezvoltarea de succes necesită identificarea acelor oportunităţi sinergetice

conţinute în acele nivele, combinaţii de variabile lente (cum sunt infrastructurile) şi
coordonarea sinergetică a variabilelor rapide.
Este de subliniat ideea că prezintă interes nivelele şi combinarea variabilelor, dacă
schimbarea de regim apare asociată cu domeniile infrastructurilor materiale şi non-
materiale, care împreună schimbă contextul oportunităţilor economice.
Mai general, privind istoria dezvoltării de succes ca o înregistrare a învăţării
sociale, se poate concluziona că dezvoltarea pe termen lung cuprinde formarea sau
proiectarea comportamentală a mediului dorit (mai mult decât mediul tradiţional reactiv
ghidat de comportamentul sistemului social).
Înţelegerea şi crearea unei noi sinergii şi coordonarea sinergetică a sistemelor
complexe este un proces al învăţării experimentale evoluţioniste şi sociale.
Intense dezbateri, privind dinamici economice, se referă la reglarea vitezelor variabilelor.
Se pot clarifica diversele sisteme economice (Keynesian) neo-clasic, Schumpeterian,
Marxist) în funcţie de reglarea vitezelor variabilelor ca preţurile, capitalul, resursele,
instituţiile, cunoaşterea, inovaţia şi creativitatea.
Se poate considera un sistem economic dinamic descris de ecuaţia :
dxij
= s i Fi ( x ) (7)
dt
în care :
s < 1 - parametru de clasificarea a reglării vitezei variabilelor;
xij - variabile care descriu starea sistemului dinamic. Aceste variabile pot fi parametri
reali ca intrări /ieşiri (banii, preţurile, dobânzi etc.).
Funcţia Fi descrie relaţiile interactive dintre variabile. Dacă se introduc factori
exogeni în sistem, Fi ( x ) poate fi scrisă Fi (x, t ) .
Se introduce parametru de viteză s, pentru a distinge diferenţele de viteză ale
diferitelor variabile, cum sunt condiţiile geografice, idealurile, instituţiile, care se pot

15
schimba lent. Sunt alte variabile, precum alegerea bunurilor de consum, care se schimbă
foarte rapid. Evident, viteza de schimbare a unei variabile este dependentă, de exemplu,
de zestrea culturală. Totuşi, pe termen lung, astfel într-un strict sens, reglarea vitezelor
depinde de variabile endogene. De exemplu, chinezii s-au adaptat istoric la cultura
occidentală cu o viteză mult mai mică decât japonezii, cel puţin în ultimele două secole.
Una dintre abordările moderne ale modelării procesului de diseminare inovativ -
antreprenorială se bazează pe principiul electivităţii colective dinamice (ECD) [14].
Patru tipuri de factori majori participă în procesul dinamic al difuziei inovative:
- adoptatorii de inovaţii;
- antreprenorii;
- setul de alternative;
- mediul activ.
Răspândirea inovaţiilor în interiorul sistemului de firme şi industrii – generând şi
implementând inovaţii şi răspândirea spaţio - temporală a inovaţiei printre adoptatorii
individuali ai noilor produse încorporează trăsături ale competiţiei de tip ecologic dintre
inovaţii.
În urma excluderii competitive a inovaţiilor neeficiente alternative, inovaţiile
difuzează între adoptatorii individuali ai noilor produse, pe baza unui proces ECD, aceştia
luând în calcul câştiguri viitoare şi încorporând inter-reacţia şi procesul de învăţare, care
slăbesc legăturile vechii mentalităţi.
În plus, interacţia externă a mediului activ restricţionează comportamentul de
alegere inovativă al indivizilor, prin componenta cererii şi schimbă abilităţile firmelor şi
industriilor prin componenta ofertei, generând redistribuţia adiţională a inovaţiilor
alternative. Un mediu activ nivelează acţiunele extreme ale excluziunii competitive a
inovaţiilor şi generează nişe socio-economice, acestea jucând un rol în formarea
“incubatoarelor” noilor alternative inovative şi asigurând conservarea celor existente.
Astfel, “discontinuităţile creative” sunt sprijinite prin acţiunea unei intervenţii externe
sistemului, aşa cum este sprijinul guvernamental al dezvoltării regionale, implementarea
unei politici economice naţionale, descentralizarea fiscală şi instituţională etc.
Acţiunea generală a “discontinuităţii creative” este echivalentă cu excluderea
competitivă, care precede coexistenţa stabilă a două, sau mai multor specii, cu nevoi
identice şi care locuiesc în aceeaşi nişă ecologică, atunci când există o limitare a
resurselor.

3. TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE.

3.1. Definiţii şi mecanisme ale transferului de tehnologie.

Transferul de tehnologie implică o serie de relaţii, de tip formal şi informal, între

unităţile de cercetare – dezvoltare şi sectoarele economice publice şi private.
Scopul transferului îl constituie întărirea economiei pe un teritoriu, prin
accelerarea aplicării noilor tehnologii şi resurse, pentru satisfacerea necesităţilor şi
oportunităţilor sectorului privat şi public.
Transferul de tehnologie este procesul prin care cunoştinţe, facilităţi sau
capacităţi existente, finanţate din fonduri publice de cercetare – dezvoltare, sunt folosite
în scopul satisfacerii unor necesităţi publice şi private [15].

16
 În principiu, între rezultatele eforturilor de transfer tehnologic de succes, se pot
evidenţia îmbunătăţirea produselor, eficientizarea serviciilor, perfecţionarea proceselor de
fabricaţie, realizarea unor produse noi destinate desfacerii pe pieţe naţionale şi
internaţionale.
În esenţă, procesul de transfer tehnologic presupune trei entităţi (fig. 5), aflate
într-o relaţie de cooperare.

RESURSA DE TEHNOLOGIE → ║INTERFAŢĂ ║ → UTILIZATOR

Unitate de Cercetare - Dezvoltare Client

Fig. 5 – Procesul transferului tehnologic.

Aceste entităţi participă, în funcţie de activitatea specifică a fiecăreia, la

schimbarea tehnologică, care presupune:
● Elaborarea concepţiei de bază (creaţia tehnologică).
● Experimentarea relevantă economic, privind produsele şi procesele.
● Difuzia cunoştinţelor de bază şi a aplicării lor.
Astfel, transferul de tehnologie este perceput, în accepţiunea cea mai generală, ca
transfer al rezultatelor cercetării din unităţile de cercetare – dezvoltare (universităţi,
institute de cercetare) în firmele de afaceri sau în alte componente ale societăţii [16].
Cele trei entităţi, care participă la transferul de tehnologie, au ca obiectiv accelerarea
utilizării economice a rezultatelor cercetării, implicând tranziţia de la invenţie la inovare
şi difuzarea de succes pe piaţă, creând valoare adăugată.

3.2. Principii generale ale organizării transferului de tehnologie. Organizaţii de

transfer tehnologic.

3.2.1. Obiectivele, structurile şi sistemele societare ale organizaţiei de inovare şi

transfer tehnologic.

3.2.1.1. Obiectivele generale ale organizaţiei.

Obiectivul fundamental al unei Organizaţii de Inovare şi Transfer Tehnologic

(OITT) este acela de a oferi facilităţi şi servicii tehnologice competente, care să
contribuie la susţinerea creşterii competitivităţii şi dezvoltării economice durabile ale
sectoarelor economice.
Obiectivele specifice ale OITT sunt orientate către satisfacerea unor nevoi ale
sectoarelor economice, precum şi realizarea unor salturi în planul acumulărilor sociale,
dintre acestea fiind enumerate:
- sprijinirea întreprinderilor industriale în creşterea competitivităţii industriale prin
inovare;
- sprijinirea organizaţiilor de cercetare-dezvoltare în eforturile de orientare către
satisfacerea cerinţelor întreprinderilor industriale din sector;
- sprijinirea Programelor Naţionale de Cercetare – Dezvoltare şi Inovare, prin
creşterea nivelului de informare şi atragerea de noi parteneri în procesul de transfer de
tehnologie şi inovare generat de proiectele derulate în cadrul planului naţional;

17
 - creşterea gradului de informare şi conştientizare asupra conceptelor de inovare,
calitate, transfer de tehnologie, competitivitate.
Pentru realizarea acestor obiective, OITT necesită o anumită viziune asupra
modului în care se constituie ca structură societară, astfel, încât activitatea sa să conducă
la îndeplinirea funcţiilor sale şi la realizarea de profit.

3.2.1.2. Definiţii.

Societatea comercială simplă, considerată a fi instrument principal de realizare a

comerţului, dispune de posibilităţi limitate în ceea ce priveşte expansiunea propriilor
afaceri. Sediul său social unic impune, de regulă, realizarea operaţiunilor de comerţ în
perimetrul aceleaşi localităţi sau în zone apropiate. Practica a determinat
instituţionalizarea unor entităţi economice, dotate sau nu cu personalitate juridică, care să
poată fi înfiinţate de o societate comercială şi implantată în zone noi, unde să acţioneze
coerent pentru dezvoltarea obiectului de activitate al acesteia. Ca rezultat al unei astfel de
modalităţi de extensie a afacerilor, se formează ansambluri economice, sisteme, alcătuite
din societatea comercială şi entităţile pe care ea le creează. Alcătuirea acestor sisteme
depinde de strategia pe care o adoptă societatea aflată în expansiune. Ea poate opta pentru
asigurarea unităţii juridice şi patrimoniale a sistemului şi, în acest scop, va înfiinţa entităţi
lipsite de personalitate juridică, pe care le subordonează total. După o altă strategie,
societatea poate încredinţa afacerile sale, într-o zonă nouă, unei entităţi dotate cu
personalitate juridică pe care o înfiinţează, dar în legătură cu care îşi păstrează puterea de
a subordona în anumite limite.
Fiind componentă a sistemului societar, entitatea utilizată ca instrument de
expansiune este numită structură societară. Ea poate fi definită ca „unitate autonomă,
reglementată de lege, care poate fi constituită şi utilizată de un comerciant în vederea
expansiunii activităţii sale” [17].
Structura societară se caracterizează prin următoarele:
- este componentă a unui sistem societar în care se integrează funcţional, juridic şi
patrimonial şi în afara căruia nu poate exista independent;
- funcţia sa principală este aceea de instrument de expansiune a afacerilor societăţii
care a constituit–o;
- înfiinţarea acesteia este consecinţa funcţiei de organizarea societăţii care o
constituie;
- este o unitate economică autonomă care funcţionează relativ independent;
- se subordonează societăţii care a constituit–o;
- este o formă de organizare instituită prin lege, trăsătură care o deosebeşte de alte
entităţi pe care societatea le poate organiza (de exemplu, secţii sau ateliere etc.)
[18].

3.2.1.3. Sucursala.

Sucursala sau agenţia implică un centru de operaţii care se manifestă de o manieră

durabilă către exterior, ca o prelungire a societăţii mamă, printr–o echipă de conducere şi
execuţie care dispune de puterea de a negocia afaceri cu terţii, fără ca sucursala să aibă
patrimoniu şi personalitate juridică distinctă de a societăţii mamă.

18
 Sucursala se defineşte ca „structură societară instituţionalizată, lipsită de patrimoniu
şi personalitate juridică, care funcţionează relativ independent, autonom şi durabil, în-
tr–un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a capacităţii societăţii care o
constituie, printr–un mandat general, puterea de reprezentare, negociere şi executarea de
operaţiuni comerciale în raza ei de activitate” [18].
Caracteristicile sucursalei sunt următoarele:
- este o structură societară instituţionalizată de lege ca dezmembrământ endogen al
unei societăţi comerciale. Acest caracter deosebeşte sucursala de alte forme de
organizare internă (birouri, secţii etc.);
- este supusă obligaţiei înmatriculării în registrul comerţului din judeţul în care se
află situat sediul său;
- are ca obiect de activitate reprezentarea, negocierea şi executarea de operaţiuni
comerciale şi ca scop dezvoltarea şi expansiunea operaţiunilor societăţii în zona
sa de activitate;
- este dependentă total, juridic şi patrimonial, de societatea în cadrul căreia
funcţionează. Ea intră în raporturi cu terţii numai în limita împuternicirilor
acordate. Mijloacele logistice şi financiare necesare sucursalei sunt alocate de
societate şi reprezintă elemente ale fondului de comerţ al societăţii;
- dispune de sediu propriu şi de unele atribute de identificare. Sediul trebuie să fie
statornic, permanent şi diferit de cel al societăţii. Această trăsătură deosebeşte
sucursala de alte structuri ale societăţii cum ar fi centrele temporare sau mobile de
desfacere, standuri în expoziţii etc. Sucursala nu are denumire proprie, ci va trebui
să poarte denumirea şi firma societăţii şi menţiunea „sucursală”. Ea poate avea,
însă, o emblemă diferită de cea a societăţii.
- funcţionează relativ independent. Pentru realizarea obiectului şi scopului său,
sucursala este dotată cu mijloace, cu personal şi cu un anumit grad de autonomie
gestionară. Conducătorul sucursalei este investit cu un mandat ce–i conferă
puterea de a încheia toate actele necesare exerciţiului comerţului şi de a hotărî în
tot ce priveşte activitatea sucursalei (art. 395 din Codul Comercial). Atributele
conferite sucursalei şi conducătorului ei o face să fie un adevărat centru de
operaţiuni. Independenţa sucursalei este mărginită, însă, la mandatul şi mijloacele
încredinţate;
- înfiinţarea, modificarea şi desfiinţarea sucursalei este atribut al comerciantului;
- sucursala poate subordona una sau mai multe filiale în zona sa de activitate,
contribuind astfel la descentralizarea conducerii şi administrării societăţii a cărei
componentă este.

3.2.1.4. Filiala.

Filiala se defineşte ca „ structură societară instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi

personalitate juridică, care funcţionează independent, autonom şi durabil, într –un sediu
propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a capacităţii societăţii care o constituie,
printr–un mandat specializat, îndeplinirea uneia sau mai multor categorii de operaţiuni
ce fac parte din obiectul de activitate al societăţii” [18].
Caracteristicile filialei sunt următoarele:

19
 - este o structură societară instituţionalizată supusă obligaţiei înmatriculării la
oficiul registrului comerţului din judeţul în care se află sediul său;
- are ca scop dezvoltarea şi expansiunea comerţului societăţii, iar ca obiect de
activitate realizarea unor operaţii înscrise în obiectul de activitate al societăţii sau
în legătură cu acesta, cum ar fi: producţia şi comercializarea de mărfuri, prestarea
de servicii, executarea de lucrări etc.;
- este dependentă total, juridic şi patrimonial, de societatea care a constituit–o;
- dispune de un sediu propriu;
- funcţionează relativ independent şi se bucură de autonomie gestionară.
Organizarea sa ia forma întreprinderii dotată cu un mandat specializat. Puterile
conducătorului filialei sunt raportate la obiectul şi scopul acesteia;
- înfiinţarea, modificarea şi încetarea filialei este un atribut al comerciantului,
exercitat potrivit dispoziţiilor legale;
- filiala se poate subordona nu numai societăţii care a constituit–o, ci şi unei
sucursale a aceleaşi societăţi, dacă o astfel de măsură a fost dispusă de organul
statutar competent.

3.2.1.5. Societatea filială.

Societatea filială este definită ca „întreprindere organizată sub formă de societate

comercială de sine stătătoare, cu personalitate juridică, dar dependentă din punct de
vedere economic de societatea mamă, prin deţinerea de către aceasta a majorităţii
capitalului”[18].
Caracteristicile societăţii filială sunt următoarele:
- este o societate comercială cu personalitate juridică constituită în condiţiile legii
31 / 1990, în oricare din formele reglementate de această lege, care participă la
circuitul civil în nume propriu;
- este o componentă a unui grup de societăţi, care formează o suprastructură, un
sistem în raport cu societatea filială. Fiecare componentă a sistemului este un
element exogen în raport cu celelalte, inclusiv cu societatea mamă. Societatea
filială nu poate exista independent de celălalt element fundamental al sistemului,
conducătorul de grup, societatea mamă;
- este constituită la iniţiativa societăţii mamă cu scopul dezvoltării afacerilor sale
ori spre a încredinţa administrarea şi deţinerea activelor sale pe care le conservă
astfel;
- capitalul societăţii filială se constituie sau se completează cu aportul semnificativ
al societăţii mamă. Nu este necesar ca acest raport să fie majoritar, ci este
suficient ca el să asigure deţinerea fracţiunii de drepturi de vot necesară exercitării
unui tip de dominaţie;
- înfiinţarea, transformarea sau încetarea societăţii filială reprezintă un drept al
asociaţilor ce o compun. Ca asociat important, conducătorul de grup poate avea,
desigur, un rol hotărâtor în aceste probleme;
- societatea filială poate înfiinţa sucursale, filiale sau societăţi filiale. Acestea din
urmă sunt, în raport cu conducătorul de grup, societăţi subfiliale.

3.2.1.6. Prevederi legale.

20
 Conform Legii nr. 31 din 16 noiembrie 1990, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 32 / 1997, aprobată prin Legea nr. 195 / 1997 şi republicată în Monitorul
Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998, filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate
juridică şi se înfiinţează într-una dintre formele de societate enumerate în lege şi în
condiţiile prevăzute pentru acea formă. Ele vor avea regimul juridic al formei de societate
în care s-au constituit (art. 42).
Formele de societate enumerate de lege sunt: a) societate în nume colectiv; b) societate în
comandită simplă; c) societate pe acţiuni; d) societate în comandită pe acţiuni si e)
societate cu răspundere limitată (art. 2).
Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate ale societăţilor comerciale şi se
înmatriculează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în
care vor funcţiona. Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau în
aceeaşi localitate cu societatea fondatoare, ea se va înmatricula în acelaşi registru al
comerţului, însă distinct, ca înmatriculare independentă. Regimul juridic al sucursalei se
aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui, căruia societatea care îl
înfiinţează îi atribuie statut de sucursală.
Celelalte sedii secundare - agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea sedii - se
menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului sediului
principal.
Nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială, deoarece, potrivit art. V
din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 32/1997, aprobata prin Legea nr. 195/1997,
aceste dispoziţii nu se aplică filialelor fără personalitate juridica înfiinţate până la data
intrării în vigoare a ordonanţei de urgenta (art. 43, alin 1 – 5).
Societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România, cu respectarea legii române,
filiale, precum şi sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte sedii secundare, dacă acest
drept le este recunoscut de legea statutului lor organic (art. 44).

3.2.1.7. Funcţiile şi avantajele sistemului societar.

Conceput ca instrument de restructurare, concentrare şi expansiune a comerţului,

sistemul societar prezintă următoarele funcţii:
- funcţia de organizare, prin intermediul căreia se realizează adaptarea
permanentă a sistemului la cerinţele mediului economic în care acţionează. Ea se
exercită prin intermediul unor procese între care sunt integrarea, divizarea,
concentrarea activităţilor industriale, comerciale, financiare realizate prin
intermediul diferitelor operaţiuni juridice;
- funcţia de expansiune a comerţului, prin care se traduce în practică strategia de
dezvoltare a comerţului sistemului, iniţiată şi aplicată de societatea dominantă;
- funcţia de eficienţă, care dă măsura utilităţii sistemului societar, în ceea ce
priveşte obţinerea şi utilizarea creditului, reducerea riscului şi responsabilităţii,
diminuarea sarcinilor fiscale etc. Astfel, se poate uşor calcula că o societate –
mamă, care investeşte suma de 100.000.000 unităţi monetare în participaţii la
capitalul a două societăţi, în scurt timp, poate să ajungă să controleze credite de
1000.000.000 unităţi monetare [18].

21
 3.3. Probleme ale organizării activităţilor de inovare şi transfer tehnologic.

Principalele probleme implicate în organizarea inovării şi transferului tehnologic,

în cadrul unei organizaţii de servicii tehnologice de tip OITT, sunt:
- transformarea energiei intelectuale în energie practică;
- transformarea cunoaşterii ştiinţifice în cunoaştere comprehensibilă, astfel, încât aceasta
să poată fi înţeleasă şi utilizată de către firme;
- dezvoltarea unei instituţii, în care diferitele tipuri de cunoaştere să poată interacţiona
pentru a produce rezultate practice.
Pornind de la aceste probleme majore, se pot evidenţia obiectivele care stau la
baza organizării inovării şi transferului tehnologic:
- Facilitarea accesului la calificare şi competenţe.
- Îmbunătăţirea accesului la finanţare.
- Facilitarea accesului pe piaţă.
- Crearea unui mediu favorabil inovării.

3.3.1. Facilitarea accesului la calificare şi competenţe.

Calificarea şi competenţele pot fi furnizate din resurse interne sau externe firmei.
Construirea resurselor interne, prin training şi prin angajarea de personal cu
experienţă, implică:
- încurajarea schemelor de training pentru noile firme, în perioada gestaţiei sau a
start - up - ului;
- sprijinirea companiilor, bazate pe noile tehnologii, să angajeze personal de înaltă
calificare.
Utilizarea resurselor externe presupune accesul flexibil la competenţe externe.

Acesta poate fi asigurat prin:

- dezvoltarea reţelelor de experţi şi de servicii profesionale;
- promovarea parteneriatului public / privat;
- asigurarea accesului simultan la fonduri şi expertiză;
- dezvoltarea schemelor de sponsorizare;
- sprijinirea cercetătorilor din sectorul public şi a profesorilor pentru a activa în cadrul
firmelor.

3.3.2. Îmbunătăţirea accesului la finanţare.

Mecanismele, care pot fi stimulate pentru îmbunătăţirea accesului la finanţare,

sunt:
- finanţarea publică în timpul fazei de gestaţie, respectiv de la etapa iniţială a conceptului,
până la etapa demonstrării viabilităţii economice a proiectului;
- parteneriatul public / privat, care combină utilizarea fondurilor publice şi private. Acest
parteneriat poate include:
▪ instrumente financiare specifice pentru protecţia drepturilor de proprietate intelectuală;
▪ fonduri publice de expertiză;
▪ fonduri legate de locaţiile de cercetare;

22
▪ fonduri mutuale destinate creării noilor firme pe principiul "new ventures";
▪ mecanisme specifice de garanţii financiare sau patrimoniale;
- conexiunile dintre actorii implicaţi. Aceste conexiuni se pot dezvolta prin:
▪ organizarea de reţele regionale sau locale de "investitori formali", cu scopul măririi
gradului de înţelegere a conceptului de start - up al firmei, de către bănci şi fondurile de
capital - risc;
▪ implementarea reţelelor formate din antreprenori, cercetători şi finanţişti;
▪ proiectarea şi diseminarea metodologiilor de audit adaptate noilor firme;
▪ dezvoltarea de pieţe pan - regionale pentru firmele cu creştere rapidă, după modelul
celor existente în Europa (AIM, EASDAQ, Euro - NM), în scopul atingerii nivelului
necesar de lichiditate.
- legislaţia care reglementează protecţia micilor investitori şi utilizarea fondurilor de
pensii sau de asigurări. O legislaţie adecvată ar putea permite diversificarea investiţiilor
financiare în domeniul firmelor necotate la bursă.

3.3.3. Facilitarea accesului pe piaţă.

Orientarea pe piaţă este un factor de succes, care poate fi stimulat prin:

- promovarea de scheme - suport pentru cercetarea de piaţă;
- asigurarea informaţiilor de piaţă;
- dezvoltarea şi diseminarea inteligenţei economice şi a cunoaşterii tehnice la companii,
mai ales, în fazele de start - up şi de creştere;
- dezvoltarea pieţelor pentru noile firme.

3.3.4. Crearea unui mediu favorabil inovării.

Ca factor de succes, inovarea poate avea un mediu favorabil prin:

- formarea unei culturi antreprenoriale;
- promovarea "modelelor" de antreprenori de succes;
- mărirea gradului de înţelegere a conceptului de "management al creşterii";
- întărirea activităţilor de spin - off;
- promovarea de facilităţi fiscale pentru activităţile inovative.

3.4 Atribuţiunile şi obiectul de activitate ale organizaţiei de inovare şi transfer

tehnologic

Pentru realizarea obiectivelor sale, OITT necesită atribuţiuni specifice şi un obiect

de activitate adecvat.

3.4.1. Atribuţiuni.

Organizaţia de inovare şi transfer tehnologic are atribuţii în domeniile inovării,

transferului tehnologic, instruirii de specialitate şi imaginii:

(a) În domeniul inovării:

23
- realizează activităţi orientate către generarea, asimilarea şi valorificarea
rezultatelor cercetării – dezvoltării în sfera economică şi socială;
- realizează lucrări de evaluare, rezumare tehnică şi audit tehnologic;
- desfăşoară activităţi de informare – documentare şi de intermediere tehnică şi
financiară;
- asigură asistarea, monitorizarea şi evaluarea licenţelor de brevete de invenţie;
- organizează evidenţa rezultatelor cercetării prin Registrul special de evidenţă
constituit în baza Ordonanţei nr. 57 / 16.08.2002;
- desfăşoară activităţi de protejare proprietate industrială.
(b) În domeniul transferului tehnologic:
- elaborează studii şi cercetări de piaţă, studii de fezabilitate şi planuri de
afaceri;
- organizează activităţi de demonstrare tehnologică şi întreprinde scheme de
finanţare comercială pentru aplicarea rezultatelor cercetării;
- asigură atragerea de resurse financiare în sprijinul întreprinderilor din sector;
- prestează activităţi de asistare la achiziţia de produse şi servicii specifice
domeniului;
- asigură asistenţă metodologică proiectelor de transfer tehnologic;
- fundamentează accesul la fondurile de dezvoltare;
- organizează realizarea bazelor de date specializate;
- elaborează studii privind politici industriale şi ştiinţifice;
- elaborează rapoarte agregate pentru fundamentarea politicilor macro-
economice, incluzând aspecte de legislaţie, mediu, societate;
- organizează acţiuni specifice de promovare, pentru cunoaşterea rezultatelor
cercetării – dezvoltării (întâlniri de afaceri, standuri de prezentare, participarea
la târguri şi expoziţii interne şi internaţionale);
- desfăşoară activităţi de editare publicaţii dedicate inovării şi transferului
tehnologic şi organizează editarea de publicaţii electronice;
- desfăşoară activităţi de consultanţă privind organizarea firmelor inovative şi a
afacerilor;
- dezvoltă infrastructura institutului de inovare şi transfer tehnologic;
- asistarea la ofertele de proiecte ale institutului pentru PNCDI;
- asigură valorificarea invenţiilor şi ideilor inovative;
- elaborează baze de date publice şi cercetări documentare;
- realizează aplicaţii informatice şi asigură asistenţă e – commerce şi e –
marketing.
(c) În domeniul instruirii de specialitate:
- realizează cursuri de instruire în managementul inovării şi de conducere a
întreprinderilor inovative;
- organizează seminarii, vizite de studiu, stagii de pregătire;
- editează documentaţiile suport, cum sunt: cursuri tipărite, metodologii şi altele
asemenea;
- asigură susţinerea metodologică şi logistică a doctoranzilor;
- asigură instruirea pentru utilizarea surselor de informare specifice.
(d) În domeniul imaginii şi comunicării:

24
 - Organizează acţiuni promoţionale cum sunt: conferinţe de presă, manifestări
ştiinţifice şi de promovare comercială, publicitate, reclamă şi editarea de
materiale şi obiecte pentru marcarea evenimentelor (diplomă, insignă, medalii
şi altele asemenea);
- Editează reviste şi alte publicaţii asemenea;
- Editează cărţi, tratate, dicţionare, compendii, manuale şi altele asemenea;
- Realizează diseminarea de informaţii prin dezvoltarea reţelelor de
calculatoare, promovarea aplicaţiilor INTERNET şi editarea de materiale de
informare cum sunt: pliant, afiş, broşură, panouri de prezentare, foto, video,
audio, CD – ROM, floppy – disk, pagini WEB şi altele asemenea;
- organizează contactele între potenţialii parteneri, incluzând favorizarea
accesului la expertiză calificată;
- organizează informarea clienţilor potenţiali despre tehnologiile disponibile,
despre posibilităţile de valorificare, despre avantaje şi costuri.

3.4.2. Obiectul de activitate.

Obiectul de activitate al OITT este:

a) Dezvoltare experimentală în ştiinţe fizice şi naturale (cod CAEN 7313).
b) Activităţi de studiere a pieţei şi sondaj (cod CAEN 7413).
c) Activităţi de consultare pentru afaceri şi management (cod CAEN 7414).
d) Activităţi de testări şi analize tehnice (cod CAEN 7430).
e) Publicitate (cod CAEN 7440).
f) Editarea cărţilor, broşurilor şi a altor publicaţii (cod CAEN 2211).
g) Editarea revistelor şi periodicelor (cod CAEN 2213).
g) Reproducerea pe suporţi a înregistrărilor cu caracter informatic (cod CAEN 2233).
h) Comerţ intermediar cu diverse produse (cod CAEN 5119).
i) Prelucrarea datelor (cod CAEN 7230).
j) Activităţi legate de băncile de date (cod CAEN 7240).
k) Alte activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor (cod CAEN 7484).
l) Alte forme de învăţământ (cod CAEN 8042).

4. TRANSFERUL DE TEHNOLOGII PRIN INVESTIŢII DIRECTE.

4.1. Experienţa internaţională.

Cercetările asupra transferului internaţional de tehnologii nu au dezvoltat, încă, un

cadru clar, în limitele căruia sa se efectueze o analiză completă [33]. De aceea, concluzii
utile se pot structura studiindu-se transferul de tehnologii prin investiţii directe efectuat
de către ţările dezvoltate în regiunile mai puţin dezvoltate.
Transferul de tehnologii din Japonia către Asia de Est a evoluat progresiv, pe
măsură ce producţia firmelor japoneze s-a externalizat şi s-a dezvoltat cu succes.
Într-un studiu al Institutului Naţional de Politica Ştiinţei şi Tehnologiei al Japoniei
[33], s-au analizat efectele investiţiilor directe într-un grup de ţări format din Coreea de
Sud, Taiwan, Hong Kong, Singapore Tailanda şi Malaiezia.

25
 Dezvoltarea afacerilor internaţionale a transformat transferul de tehnologii într-un
proces complex şi dificil de abordat. Vechile cercetări asupra transferul tehnologic
internaţional şi-au pierdut valabilitatea. De aceea, studiul citat mai sus pune problema
elaborării unor metode de măsurare şi de analiză potrivite tendinţei către economia fără
graniţe (globalizare) şi competiţia inovativă. Cunoscuta teorie a ciclului produsului (a lui
Raymond Vernon), o teorie a proceselor de transfer al tehnologiilor de producţie în
diverse zone geografice, susţine că invenţia tehnologică apare în ţările bogate (unde
există nivele mari de salarizare) şi că tehnologia este transferată, în special, în ţările cu
nivele reduse de salarizare, în funcţie de maturitatea tehnologiei.
Expansiunea companiilor multinaţionale a determinat apariţia unei devieri de la
teoria ciclului produsului, care argumenta că bazele de producţie sunt transferate din
ţările dezvoltate în ţările semidezvoltate, iar, din acestea, în ţările în curs de dezvoltare, în
corespondenţă cu nivelul tehnologiei.
Viteza, cu care noile tehnologii se difuzează ,este cu mult mai mare acum, fţă de orice alt
stadiu anterior. Se constată multiplicarea cazurilor în care deciziile, privind zona potrivită
pentru producţie, se bazează mai puţin pe tehnologie sau pe nivele de salarizare şi mai
mult pe strategia corporativă a companiilor de producţie.
Globalizarea economiei este cea care induce strategii corporative la o scară fără
precedent, până în prezent. Globalizarea economiei a căpătat noi dimensiuni şi relevanţe,
în contextul fuzionării a tot mai multor firme transnaţionale. Acest adevărat fenomen
economic a cunoscut o creştere de 50 % în 1998, faţă de anul 1997, numărul companiilor
implicate dublându-se comparativ cu anul 1996 [34]. Fenomenul fusese idendificat, mai
de mult, de către Martin Carnoy, profesor de economie la Universitatea Standford
(SUA), care arăta că “marile companii multinaţionale continuă să se dezvolte rapid şi să
influenţeze schimbările din economia mondială. De asemenea, ele domină comerţul
dintre ţările industriale şi controlează mişcările capitalului internaţional “[35].
Tranziţia către economia fără graniţe a avansat într-o asemenea măsură, încât
companiile au depăşit teoria ciclului produsului şi au dezvoltat, ceea ce se numeşte,
structură simultană de producţie mondială.
Acesta este procesul care necesită formarea unei teorii privind relaţia dintre
investiţiile străine şi transferul de tehnologie [36].
În formarea acestei noi teorii, chiar tehnologia ar trebui reconsiderată, după cum se
preciza, cu mulţi ani în urmă, respectiv termenul de transfer al tehnologiei ar trebui
regândit, deoarece acesta apare, mai degrabă, a fi un “eufemism“, atât timp cât el se
referă la “ceva“ care poate fi vândut şi, deci, este o marfă care participă la circuitul
economic [37, 38].
Revenind la studiul privind transferul de tehnologie al companiilor japoneze [33],
este util de a evidenţia metodele folosite. În acest studiu, s-au analizat producătorii
majori de televizoare color şi camere TV, care şi - au amplasat companii de asamblare în
Asia de Est.
Criteriul de analiză efectuată asupra acestor producători a fost nivelul
transferului de tehnologie şi cel al inovării.
În primul rând, s-au examinat diverse componente majore din structura
televizoarelor color şi a camerelor TV, în conexiune cu sursele de livrare. Pe baza acestei
examinări, s-a estimat ce tehnologie a fost transferată şi unde. Această metodă clarifică
situaţiile contextuale dintre transferul de tehnologie intrafirmă şi interfirme.

26
 În al doilea rând, s-a considerat efectul determinat de progresul tehnologic asupra
transferului de tehnologie. A fost investigat, de asemenea, procesul inovativ la fabricarea
camerelor TV. S-a realizat o analiză calitativă privind efectul fiecărui avans tehnologic,
care a apărut în producţia televizoarelor color şi camerelor TV, efect care s-a manifestat
asupra transferului de tehnologie.
Rezultatele şi concluziile acestui studiu sunt :
i) În cazul televizoarelor color, transferul de tehnologie, din Japonia în Asia de Est, a
progresat prin investiţiile directe ale firmelor japoneze. Există o diferenţiere, pe
componente, a gradului de transfer tehnologic. În cazul camerelor TV, progresul
transferului de tehnologie a fost mai lent, decât în cel al televizoarelor color. În plus,
transferul de tehnologie poate fi divizat în transferul de tehnologie în interiorul firmei
(intrafirmă) şi în transferul de tehnologie în afara firmei (interfirme). Din acestă
perspectivă, al doilea tip de transferul de tehnologie a fost, practic, neglijabil.
ii) Procurarea pieselor şi componentelor se realizează prin reţeaua producătorilor majori
japonezi din ţara de origine şi din Asia de Est. Acest fenomen este explicat prin faptul că
există limite structurale în dezvoltarea tehnologică, care crează un handicap Asiei de Est
în direcţia dezvoltării tehnologiei de producţie a componentelor şi a realizării lor prin
producţia autohtonă.
iii) Progresul tehnologic a apărut în paralel cu expansiunea producţiei externalizate,
aceasta acţionând asupra promovării transferul de tehnologie.
S- a observat că o tehnologie poate fi încorporată într-o piesă, componentă, într-o
maşină sau într-un subansamblu de echipament şi că aceasta poate circula. Asia de Est s-a
adaptat bine acestei circulaţii. Circuitele integrate, din aplicaţiile electronice, sunt un
exemplu. În acest caz, tehnologia de vârf este folosită într-o “cutie neagră “ şi, drept
efect, tehnologia actuală devine mai dificil de transferat.
Rezultatele acestui studiu scot în evidenţă şi alte problematici, mult mai generale,
care pot constitui subiect de analiză.
Zonele, din care firmele japoneze, ce operează în Asia de Est, se aprovizionează s-
au diversificat. Tehnologia de producţie a componentelor electronice avansat în mod
remarcabil. În cazul ţărilor din Asia de Est, pentru a înţelege mai bine transferul de
tehnologii, ceea ce trebuie analizat nu este produsul final, ci producţia componentelor
principale. Pe linia acestei cooperări, Japonia şi ţările din Asia de Est au strânse relaţii
tehnologice şi economice.
De asemenea, multe ţări arată un interes pentru ştiinţa şi tehnologia japoneză,
solicitând transferuri tehnologice, pentru ridicarea propriilor nivele tehnologice. Dar,
percepţia transferului de tehnologie diferă considerabil între Japonia şi ţările din Asia de
Est. În Japonia, în general, se gândeşte că creşterea investiţiilor directe în străinătate, de
către sectorul privat, a contribuit la dezvoltarea ţărilor “recipient “ . Se crede că, prin
construcţia de fabrici, angajarea muncitorilor autohtoni, asigurarea educaţiei şi instrucţiei,
firmele japoneze, prin investiţiile lor, au mărit productivitatea în ţările “recipient“.
Pe de altă parte, există atitudini, în ţările “recipient“, care exprimă ideea că
transferul tehnologic al firmelor japoneze este inadecvat şi că acesta trebuie să transfere
ocupaţii cu tehnicitate mai ridicată şi muncă pentru muncitorii locali, în scopul avansului
tehnologic al ţărilor în curs de dezvoltare. Astfel, transferul de tehnologii a devenit o
problemă politică. O astfel de discuţie nu poate avea loc fără o clară înţelegere a stării
transferului de tehnologie.

27
 Unul din motive este acela că termenul ”transfer de tehnologie” este abstract şi
dificil de înţeles [33]. Teoria « tehnologiei compatibile » sugerează de a se transfera cea
tehnologie cu care ţările în curs de dezvoltare să înceapă avansul lor tehnologic. Această
teorie se bazează pe ideea că aceste ţări se confruntă cu o gamă largă de probleme în
procesul asimilării tehnologiei. Această teorie a fost inspirată de succesivele eşecuri la
introducerea fabricilor în ţările în curs de dezvoltare, de către ţările dezvoltate, între anii
1960-1970.
Teoria « tehnologiei compatibile » formulează că forma cea mai bună, a tehnologiei pe
care ţările dezvoltate o pot transfera în ţările în curs de dezvoltare, este aceea pe care
experţii tehnici locali o pot administra.
Relaţiile interactive dintre schimbarea tehnologică, patrimoniul cultural, inovaţiile
instituţionale şi dezvoltarea economică pot fi studiate pentru a găsi cauzele succesului, în
cazul ţărilor care au avut experienţa dezvoltării şi a transferului de tehnologii. Asemenea
exemple de succes sunt reprezentate de complexele transformări socio-tehnologice ale
dezvoltării SUA, Japoniei şi Suediei şi sunt analizate, pe larg, de Ake Anderson,
Lakshmanan T.R. şi Wei-Bin Zhang- un grup de cercetători de la Institutul de Studiu al
Viitorului (Suedia) şi de la Centrul de Studii Energetice şi de Mediu (SUA) [39].
Inspirate de succesul unor ţări ca SUA, Japonia sau Suedia, multe ţări în curs de
dezvoltare au încercat, în ultimele patru decade, experienţa transferului de tehnologii
moderne.
Experienţa unor ţări ( Coreea de Sud, Taiwan, Singapore etc. ), unde există nivele
moderate sau ridicate de redresare tehnologică şi rate înalte de creştere economică,
confirmă cât de complex este procesul modernizării prin transfer tehnologic, chiar în
condiţiile în care aceste ţări s-au bucurat de un sprijin special.
Problemele cu care s-au confruntat aceste ţări, prin angajarea în experimentul
dezvoltării prin transfer de tehnologie, în principiu, au fost următoarele :
● definirea elementelor dezvoltării de succes bazate pe transfer de tehnologie ;
● condiţiile de introducere a tehnologiilor transferate, astfel, încât să se asigure o creştere
substanţială ;
● procesele ce se pun în mişcare la transferul de tehnologii şi / sau modificarea acestora
în concordanţă cu disponibilităţile locale de aprovizionare, cu preţurile şi contextul social
local ;
● inovaţiile care pot apărea în cursul transferului tehnologic ;
● modul de motivare a succesului şi a modernizării forţei de muncă, a antreprenorilor şi a
populaţiei ;
● influenţa tradiţiei asupra duratei, vitezei şi calităţii transferului de tehnologie ;
În cazul ţărilor din Asia de Est, acestea au extins rapid industriile lor de
asamblare, prin intermediul organizaţiilor de transfer de tehnologic. De asemenea, s-a
determinat o tendinţă a acestor ţări de a-şi dezvolta propriile industrii, prin asociere cu
firme din Japonia şi SUA.
Mai târziu, unele din aceste ţări au acordat un rol crescut dezvoltării propriilor
tehnologii, ceea ce a contribuit la apariţia organizaţiilor de transfer de tehnologic, care au
jucat un rol important în consolidarea industriilor autohtone.

28
 4.2. Creşterea patrimoniului firmei prin transfer tehnologic.

4.2.1. Pragul de rentabilitate.

Un calcul extrem de important, în cadrul planului de afaceri, îl reprezintă calculul

pragului de rentabilitate /40/. Pe baza acestuia, se stabileşte nivelul minim al producţiei vândute
la care se acoperă preţurile de producţie.
Este cunoscută formula profitului brut /41/:

P=V–C
(8)
unde: P- profitul brut
V- venit
C- cheltuieli
Formula (8) mai poate avea forma:

P C
=1- (9)
V V
P
Dacă se notează p =
V
atunci se mai poate scrie:

C
p = 1− (10)
V
în care p-rata profitului.
La venit constant, pentru a creşte rata profitului, cheltuielile trebuie să scadă. Rata
profitului devine 0 atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile (C=V). În Figura 5 se prezintă
o diagramă tip a pragului de rentabilitate. În această diagramă, profitul este reprezentat ca o
funcţie de producţia realizată într - un interval de timp (lună, an).
Comparativ se prezintă două situaţii posibile (A şi B). În cazul A, la o productivitate QA se
obţine profitul P1. Acelaşi profit se obţine şi la o producţie mai mică (raportată la perioada de
timp) QB. Cum se explică această posibilitate?
Studiind unghiul α, putem găsi o concluzie interesantă:
P1
m0=tgα0= (11)
Qa − Q0
P1
m1=tgα1= (12)
Q B −Q0

29
 P+
B
A

α1 α1
P

QB QA
Q0
P-
Productivitatea (Q)

Fig. 5 – Pragul de rentabilitate.

Tangenta acestui unghi reprezintă raportul dintre plusvaloarea creată şi creşterea

producţiei, într-un interval de timp.
Faptul că, la o producţie mai mică realizată în acelaşi interval de timp, se produce, în situaţia B,
acelaşi profit ca în situaţia A, înseamnă că în produs s-a încorporat mai multă valoare (know -
how).
Creşterea unghiului α corespunde încorporării unei invenţii (know - how) în produs, dar şi
scăderii unor cheltuieli.

4.2.2. Creşterea patrimoniului firmei prin preluarea rezultatelor C-D.

În conformitate cu art. 19 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii /42/,

bunurile intrate în patrimoniu se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, denumită
valoare contabilă. Această valoare, în cazul bunurilor procurate cu titlu oneros, se stabileşte la
valoarea de achiziţie, denumită cost de achiziţie.
În această categorie mai intră, conform art. 50 din Regulamentul citat mai sus, brevetele,
licenţele, know – how - urile, mărcile de fabrică şi de comerţ şi alte drepturi de proprietate
industrială şi intelectuală. Acestea se înregistrează în conturile de imobilizări necorporale la
valoarea costului de achiziţie, în situaţia în care au fost preluate de la un terţ.
Aceste active imobilizate se amortizează, pe perioada prevăzută pentru utilizarea lor, de către
unitatea patrimonială care le deţine.
Contul în care se ţine evidenţa acestor active este contul 205. Acest cont poate juca un rol
strategic în asigurarea competitivităţii firmei.

30
 Cum funcţionează contul 205?
La achiziţia invenţiei, aceasta se înregistrează în debitul contului 205, ceea ce duce la creşterea
activului firmei.
Un alt efect achiziţiei şi aplicării invenţiei este cel asupra unghiului α, din diagrama pragului de
rentabilitate. Valoarea unghiului α creşte, ceea ce determină, fie scăderea efortului productiv şi
menţinerea constantă a profitului, fie creşterea profitului, la acelaşi efort productiv.
Achiziţia unei invenţii de către o firmă mai produce şi efectul protejării profitului prin facilităţi
fiscale stabilite de lege. Astfel, conform art. 68 din Legea nr. 64/1991 (Legea invenţiilor),
profitul obţinut ca urmare a aplicării unei invenţii este scutit de impozit în primii 5 ani de
aplicare.
Un alt efect al achiziţiei unei invenţii este cel de monopol, care de multe ori poate fi mai
important decât efectele patrimoniale şi fiscale.

5. SISTEMUL NAŢIONAL INOVATIV.

5.1. Consideraţii generale

Conform articolului 1, al Convenţiei semnate la Paris, la 1 decembrie 1960, Organizaţia

pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (Organization for Economic Cooperation and
Development – OECD) promovează politici destinate:
- să asigure cea mai înaltă creştere economică durabilă, locuri de muncă şi un standard de viaţă
ridicat, în condiţiile stabilităţii financiare, contribuind, astfel, la dezvoltarea economiei mondiale;
- să contribuie la creşterea expansiunii economice a membrilor şi a non-membrilor, în procesul
dezvoltării economice;
- să contribuie la expansiunea comerţului internaţional pe o bază multilaterală şi
nediscriminatorie, în concordanţă cu obligaţiile internaţionale.
Pentru îndeplinirea acestor obiective politice, guvernele ţările OECD au aplicat o serie de
măsuri, care au avut ca efect crearea unor Sisteme Naţionale Inovative (SNI).
Studiul acestor SNI poate conduce la observaţii utile şi concluzii cu privire la cauzele care au
determinat performanţele inovative şi economice ale ţărilor OECD.
O înţelegere mai profundă a SNI poate ajuta decizia politică, în activitatea sa de a mări
performanţa inovativă a unei dezirabile economii moderne bazate pe cunoaştere.

5.2. Definiţia Sistemului Naţional Inovativ.

Conceptul SNI porneşte de la premiza că, înţelegerea legăturilor dintre actorii implicaţi în
inovare este fundamentul îmbunătăţirii performanţei tehnologice.
Inovarea şi progresul tehnic sunt rezultatul unui complex ansamblu de relaţii între actorii
producţiei, distribuţiei şi aplicării diferitelor forme ale cunoaşterii. Performanţa inovativă a unei
ţări depinde, într-o mare măsură, de modul cum aceşti actori interrelaţionează, ca elemente ale
unui sistem de creare a cunoaţerii şi cum folosesc tehnologiile pe care le utilizează. Aceşti actori
sunt, în primul rând, întreprinderile private, universităţile, institutele publice de cercetare şi forţa
de muncă din interiorul acestora.
În prezent, nu există o singură definiţie a SNI, care să fie unanim recunoscută. Dintre
definiţiile existente, în tabelul nr. 2, se prezintă cele mai sugestive [44].

31
 Tabelul 2 – Definiţii ale Sistemului Naţional Inovativ

Nr. Definiţia Autorul Anul

crt.
0 1 2 3
1. Reţeaua de instituţii ale sectorului public şi privat, ale Freeman 1987
căror activităţi şi interacţiuni iniţiază, importă, modifică şi
difuzează noile tehnologii.
2. Elemente şi relaţii care interacţionează în producţia, Lundvall 1992
difuzia şi utilizarea noii tehnologii şi economic utilă
cunoaşterii, ambele fiind localizate şi provenind din
interiorul unui stat naţional.
0 1 2 3
3. Un ansamblu de instituţii, a căror interacţiuni determină Nelson 1993
performanţa inovativă a firmelor naţionale.
4. Instituţiile naţionale, structurile lor stimulative şi Patel & 1994
competenţele lor, care determină proporţia şi direcţia Pavitt
învăţării tehnologice (sau volumul şi structura schimbării
generatoare de activităţi dintr-o ţară).
5. Acel ansamblu de instituţii distincte, care împreună şi Metcalfe 1995
independent contribuie la dezvoltarea şi difuzia de noi
tehnologii şi care asigură cadrul, în interiorul căruia,
guvernele formează şi aplică politici de influenţare a
procesului de inovare. Astfel, acesta este un sistem de
instituţii interconectate pentru a crea, stoca şi transfera
cunoaşterea, calificarea şi produsele care definesc noi
tehnologii.

Evoluţia conţinutului acestor definiţii reflectă, aşa cum se arată în [44], orientarea
cercetărilor asupra SNI către abordarea sistemică a dezvoltării tehnologice, care este opusă
“modelului liniar al inovării”.
În modelul liniar, fluxurile cunoaşterii sunt modelate simplist. Iniţiatorul inovării este
ştiinţa şi o creştere a intrărilor (resurse) determină o creştere a invenţiilor şi a tehnologiilor
rezultante.
În realitate, idei pentru inovare pot proveni din multe surse şi din oricare stadiu al
cercetării, dezvoltării, marketing – ului şi difuziei tehnologiilor.
Inovarea, astfel, este rezultatul unor interacţiuni complexe dintre diferiţi actori şi
instituţii. Schimbarea tehnologică nu apare printr – o evoluţie liniară, dar, prin feedback,
evoluează ciclic în interiorul sistemului. În centrul acestui sistem se află firmele, modul cum
ele îşi organizează producţia şi inovarea, precum şi canalele prin care acestea obţin accesul la
sursele de cunoaştere. Aceste surse pot fi alte firme, universităţi, institute publice şi private de
cercetare sau organizaţii de transfer tehnologic.
Din perspectiva acestor interpretări, firma inovativă este aceea care operează cu o reţea
complexă de cooperare şi care este în competiţie loială cu alte firme şi organizaţii, care
construieşte o gamă performantă de asocieri inovative şi de legături cu furnizorii şi clienţii.

32
 5.3. Implicaţiile politice ale conceptului de Sistem Naţional Inovativ.

Majoritatea intervenţiilor guvernamentale, în zona tehnologiei, au fost direcţionate catre

corectarea căderilor de piaţă, sau a tendinţei sectorului privat de a subfinanţa dezvoltarea
tehnologică.
În interesul maximizării beneficiilor publice, politicile ştiinţei şi tehnologiei au fost
orientate spre stimularea şi susţinerea cheltuielilor de CDI ale industriei, prin instrumente
fiscale, cum sunt subvenţiile şi facilităţile de impozitare a veniturilor.
În schimb, conceptul SNI direcţionează decizia politică către gestionarea posibilelor
căderi de sistem, care ar putea impieta performanţa inovativă a industriei.
Lipsa interacţiunilor dintre actorii sistemului, discordanţele dintre cercetarea
fundamentală şi cercetarea aplicativă, proasta funcţionare a organizaţiilor de transfer
tehnologic, deficienţele de informare şi de absorbţie a rezultatelor cercetării pot conduce la o
scădere a performanţei inovative a unei ţări.
Din perspectiva conceptului SNI, noi tipuri de politici sunt necesare prevenirii şi/sau
corectării căderilor sistemice, în mod special, direcţionării către dezvoltarea reţelelor şi
îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a firmelor.
Asemenea politici pun accentul pe activităţi asociate de cercetare ( “Joint research” ) şi pe
alte cooperări tehnice dintre întreprinderi şi instituţii din sectorul public. Schemele pentru
promovarea cercetării în tehnologie avansată, în parteneriat cu guvernul, sunt deosebit de
valoroase, în acest context.
Aceste politici acordă importanţă nivelelor înalte de co – brevetare, co – publicare şi de
mobilitate a personalului şi implementează reguli ale proprietăţii intelectuale, aplică măsuri
specifice pe piaţa muncii şi promovează programe pentru facilitarea continuă a unor asemenea
cooperări.
Aceste politici recunosc importanţa fluxului informal al cunoaşterii şi a accesului la
reţelele tehnologice. De aceea, sunt implementate infrastructuri şi politici de susţinere a
tehnologiei informaţiei [45].
Asemenea politici percep valoarea încurajării dezvoltării fasciculelor inovative şi pe cea a
strânsei relaţii producător – utilizator, printre firme şi pe această viziune stabilesc cadrul
potrivit politicii competiţiei.
În general, aceste politici urmăresc augmentarea reţelelor inovative şi să proiecteze
fluxuri, legături, şi parteneriate, în cea mai eficientă manieră.
Întărirea capacităţii inovative a firmelor este o altă prioritate politică.
În conformitate cu conceptul sistemelor inovative, aceasta înseamnă îmbunătăţirea
capacităţii întreprinderii de a accesa reţeaua potrivită, de a găsi şi identifica tehnologii şi
informaţii relevante şi de a adapta această cunoaştere propriilor nevoi.
Aceste politici se concentrează, nu numai, pe creşterea capacităţii firmelor individuale, ci
şi pe întărirea reţelelor şi a performanţelor inovative a fasciculelor de firme şi sectoare.
Rezumând, se poate admite că procesele “soft”, ca inovarea şi învăţarea, sunt cele ce
conduc la străpungerea competitivităţii economice, fie că acestea se situează la nivelul firmei,
fie la nivelul unei naţiuni.
În acest sens, la modul cel mai general, profesorul Ron Johnston, directorul executiv al
Centrului Australian pentru Inovare şi Competitivitate Internaţională, în [46] , scria:
“…Sistemele inovative sunt, astăzi, recunoscute ca fiind inima dezvoltării economice şi că
acestea determină competitivitatea tehnologică a naţiunilor. Aceste sisteme sunt construite pe

33
combinaţii naţionale ale unor factori ca organizarea industrială, capacitatea de cercetare,
calificarea profesională şi resursele financiare, toţi aceştia fiind puternic influenţaţi de
caracteristici naţionale”.

5.4. Conexiunile dinamice între investiţiile în sisteme inovative şi comerţ.

Strategiile de susţinere a investiţiilor în sisteme inovative, ca mijloace pentru asigurarea

competitivităţii internaţionale şi a veniturilor mai mari, reprezintă priorităţi ale multor politici
naţionale de dezvoltare. Popularitatea recentei răspândiri a teoriei comerţului neo – tehnologic
şi perspectivele prezentate în studiile economice atestă marele consens privind rolul de pivot al
politicii tehnologice, pentru succesul macroeconomic, pe termen lung [47].
Încrederea în politica proiectată pentru creşterea investiţiilor naţionale în activitatea de
inovare tehnologică, de regulă, se bazează pe ipoteza existenţei unui lanţ, ce cuprinde două
conexiuni cauzale vitale (figura 6).

STADIUL I

Producţie de
tehnologii
STADIUL II

CREŞTEREA
COMPETITIVITĂŢII
INVESTIŢII SUCCES
TEHNOLOGICE INOVARE COMERCIAL
NAŢIONALE

Creşterea bunăstării
economice

Feedback pozitiv (prin venituri, cerere şi investiţii străine)

Fig. 6 – Conexiunile dintre politica tehnologică şi politica comercială.

Primul stadiu conţine trei faze:

transformarea investiţiilor din cercetare – dezvoltare în producţie de tehnologii utile;

inovarea din producţie;

creşterea productivităţii sectoriale, a competitivităţii internaţionale şi a performanţei
comerciale.

34
 Al doilea stadiu conţine, conform ipotezei succesului comercial, creşterea
bunăstării economice.
În timp ce acest model se aplică, în general, la nivel sectorial, efectele
interdependenţelor şi difuziei inovative susţin existenţa acestor conexiuni la scară
macroeconomică.
Este mai mult decât evident că, legăturile cauzale, din stadiul 1, sunt foarte
puternice şi directe. Deja, multe studii au identificat o asociere pozitivă dintre nivelele crescute
ale activităţii inovative naţionale şi performanţele comerciale ale producţiei. În pofida acestei
constatări, multe din aceste analize prezintă insuficienţa de a avea o perspectivă „ statică ”, pe
seama faptului că examinează aceste conexiuni, numai, la un moment dat, ceea ce conduce la
eliminarea din analiză a unor posibile tendinţe de importanţă vitală pentru politica ştiinţei şi
tehnologiei; în special, eroziunea potenţială a asocierii spaţiale dintre activitatea de cercetare –
dezvoltare şi rezultatele economice, aşa cum s – a sugerat prin „ipoteza globalizării” [47].
Acest punct de vedere este argumentat prin aceea că internaţionalizarea, prin răspândirea
întreprinderilor naţionale, intensificarea colaborării internaţionale în cercetare şi asocierile de
tip „ joint venture”, sistemele dezvoltate de comunicaţii şi transport şi marea mobilitate a
cercetătorilor şi a altor resurse, a fost trăsătura dominantă a economiei mondiale, mai bine de
50 de ani. Drept urmare, conexiunea geografică, dintre eforturile tehnologice şi beneficiile
economice, poate să nu fie una necesară şi se poate face ipoteza unei graduale şi pronunţate
desasocieri, concomitentă internaţionalizării. Dacă ipoteza globalizării este realistă, atunci ar fi
necesare profunde argumente pentru legitimarea unei politici orientate spre stimularea ştiinţei
şi tehnologiei, la nivel regional sau naţional, în scopul de a atrage un folos din comerţ sau din
alte acţiuni economice.
În stadiul 2 (fig. 6) al tehnologiei moderne, succesul comercial sectorial are un efect
pozitiv asupra bunăstării economice. Aceasta este explicat, în general, prin impactul
tehnologiei asupra productivităţii, prin difuzia inovativă (depăşind limitele firmei, industriei
sau regiunii) şi prin creşterea veniturilor din export.
În mod relevant, ipotezele acestui model sunt probate de performanţele economiilor
dinamice din Asia de Est, unde, spre exemplu, Coreea de Sud, în perioada 1981 – 1997, a
crescut cheltuielile de cercetare – dezvoltare de cca 17 ori, ceea ce a avut, ca efect, creşterea,
prin export, a Produsului Intern Brut de aproape 4 ori. Cu toate acestea, se recomandă prudenţă
în proiectarea politicilor naţionale de dezvoltare prin ştiinţă şi tehnologie, deoarece este necesar
de a percepe, mai profund, efectele globalizării.

5.5. Cadrul strategic al managementului transferului tehnologic în cadrul Sistemului

Naţional Inovativ.

Evoluţiile managementului transferului de tehnologie au fost şi sunt în strânsă conexiune

cu forţele ce influenţează piaţa mondială. Aceste forţe trebuiesc înţelese pentru a le capitaliza
spre oportunităţile de afaceri oferite de economia globală.
Aceste forţe sunt [48]:
a) comutarea de la informaţie la cunoaştere.
A existat o evoluţie naturală a computerizării în tehnologia informaţiei. Datele sunt elemente
ale analizei, informaţia reprezintă date + context, cunoaşterea este informaţie cu înţeles, iar
înţelepciunea este cunoaştere + viziune.

35
Când se aplică comunităţii ştiinţifice şi tehnologice aceste concepte, se poate înţelege că
acestea se referă la suma totală a experienţei şi învăţării, la nivel individual, de grup, de
întreprindere sau de naţiune. Noua sursă a bogăţiei este cunoaşterea, nu, doar, munca, pământul
sau capitalul financiar.
b) comutarea de la birocraţie la reţele.
Proiectele tradiţionale de ierarhii, care serveau era industrială, nu sunt suficient de flexibile
pentru a utiliza la maximum capacitatea intelectuală a organizaţiei. Mult mai fluide, formele
organizaţionale, tip reţea, sunt necesare pentru procesul de decizie modern. Unităţile Strategice
de Afaceri (USA) ale lui Alfred P. Sloan au reprezentat calea către creaţie şi efectivă utilizare a
Reţelelor Strategice de Afaceri (RSA), acestea fiind definite de o întreprindere dată.
Organizaţiile progresiste au definit Sistemul Strategic de Afaceri (SSA) cu reţele multiple, cu
unităţi independente şi comunicaţii duale.
c) comutaţia de la formare / dezvoltare la învăţare.
Rolul educaţiei a devenit maxim în toate organizaţiile publice sau private. Schimbarea a avut
loc trecându – se de la orientarea pasivă, cu accentul pe formator şi curriculum vitae, la
orientarea activă, care plasează în centrul activităţii pe cel care învaţă singur. În fapt, învăţarea
trebuie să apară, în timp real, în ambele forme.
d) comutaţia de la local / naţional la transnaţional.
Întreprinderile care se rezumă, doar, la distribuirea naţională a activităţilor, nu vor mai putea
menţine creşterea lor profitabilă. Din ce în ce, mai multe companii şi industrii de toate tipurile
simt nevoia de globalizare, în scopul maximizării profitului. Acest fapt implică elaborarea
strategiei naţionale ţinând seama de contextul internaţional, adică de termenul „transnaţional”.
După cel de – al doilea război mondial, a fost necesar să se creeze mecanisme, ca Banca
Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, pentru a deplasa capitalul în întreaga lume. Acum,
există necesitatea ca, după perioada de război rece, să se creeze un mecanism similar pentru
comerţul internaţional cu idei şi tehnologii. O dată cu modernizarea instituţiilor financiare
mondiale, ale căror limite actuale au fost sesizate, este necesar a se crea noi structuri pentru
asigurarea circulaţiei capitalului intelectual [49]. Managerii vor monitoriza fluxuri de
cunoaştere, cu aceeaşi rigoare, aşa cum, anterior asigurau managementul fluxurilor de capital,
piese de schimb şi materiale.
În funcţie de stadiile evolutive ale transferului tehnologic, au fost utilizaţi diverşi operatori de
management.
Există cinci stadii evolutive ale transferului de tehnologii, în corespondenţă cu evoluţia
cercetării – dezvoltării (tabelul nr. 3). Aceste stadii sunt:
- Stadiul I: Transfer de tehnologii, caracteriyat prin deplasarea tehnologiei dintr – un loc în
altul.
- Stadiul II: Schimb de tehnologii, caracterizat prin efectuarea transferului tehnologic prin
contacte umane.
- Stadiul III: Schimb de cunoaştere, caracterizat prin comutaţia de la conceptul că ceea ce este
transferat este o funcţie a interacţiunii umane.
- Stadiul IV: Management tehnologic / cunoaştere, caracterizat prin introducerea unei
discipline emergente: managementul tehnologiei.
- Stadiul V: Sisteme de cunoaştere inovative, reflectând natura dinamică a procesului inovării
totale.

36
 Tabelul nr. 3
Retenţia clientului Satisfacţia clientului Succesul clientului

Operatori de Generaţia de dezvoltare C - D

management Nr. 1 Nr. 2 Nr. 3 Nr. 4 Nr. 5
Tehnologia Proiectul ca Întreprinderea Clientul ca Cunoaşterea ca
ca valoare valoare ca valoare valoare valoare
Strategia C – D în Legătura cu Integrare Integrare cu C – D Sistem inovativ
miezului izolare afacerea tehnologie / a clientului de colaborare
vital afacere
Factori ai Imprevizibil Interdependenţă Management Schimbări globale Dinamici
schimbării sistematic al discontinue caleidoscopice
C–D accelerate
Performanţă C – D ca Repartizare Echilibrare Paradoxul Capacitate
prioritate costuri risc / profit productivităţii intelectuală /
impact
Structură Ierarhic, Matrice Coordonare Comunităţi de Reţele simbiotice
funcţional distribuită experienţe
condusă multidimensionale
Personal Competiţie Cooperare Colaborare Focalizare pe Automanagement
interumană proactivă structurală valori şi al cunoaşterii
competenţă
Proces Comunicare Proiect – C – D Curbe de feed – Învăţare de
minimă proiect orientată pe back şi persistenţa graniţă şi
portofoliu informaţiei curgerea
cunoaşterii
Tehnologie Embrionar Baze de date Baze de IT – armă Procesoare de
informaţii competitivă cunoaştere

Există cinci domenii primare interdependente ale managementului inovării şi transferului

de tehnologie [48], care, atunci când se află în echilibru reciproc, asigură eficacitate şi eficienţă
optime: Performanţa, Structura, Personalul, Procesul şi Tehnologia.
În tabelul 4 , se prezintă o matrice pentru evidenţierea caracteristicilor managementului în
cadrul fiecărui stadiu.
Stadiul I (Transfer de tehnologie): mişcarea tehnologiei dintr – un loc în altul;
comunicarea dintre transmiţător / primitor are loc în interiorul laboratoarelor, sau al
consorţiilor, ori de la ţară la ţară.
Stadiul II (Schimb de tehnologii): transfer tehnologic prin agenţi umani; comunicarea este
reciprocă, părţile preluând idei, fiecare de la cealaltă.
Stadiul III (Schimb de cunoaştere): orientarea către viziunea că ceea ce se transferă este o
funcţie a interacţiunii umane.
Stadiul IV (Management al tehnologiei / cunoaşterii): recunoaşterea că „procesul” nu
poate fi părăsit, pentru a se degrada; organizaţiile trebuie să plătească taxe suplimentare;
emergenţa unei noi discipline: managementul tehnologiei; construirea staff – ului şi
mecanismul managerial al procesului.
Stadiul V (Sisteme de cunoaştere inovativă): înţelegerea naturii dinamice a procesului
total al inovării; emergenţa întreprinderii „virtuale” de cercetare, fără limite funcţionale,

37
industriale, sectoriale sau geografice; viziune sistematică a „fluxului” cunoaşterii, trecerea la
sistemul cu auto – învăţare , proiectat să asigure creşterea profitabilă.

Tabelul 4

Performanţa Structura Personalul Procesul Tehnologia

I. Transfer de • Cantitativă • Condusă • Impus • Liniar • Baze de date
tehnologie • Tabelare funcţional tehnologic secvenţial
• Dependent de
calificare
II. Schimb de • Calitativă • Interconectată • Impus de piaţă • Comunicaţii • Baze de
tehnologii funcţional • Dependent de duale informaţii
relaţii • Schimb
reciproc
III. Schimb de • Calitativă • • Echilibru • Comunicare • Bazată pe
cunoaştere Descentralizată restrângere – interfuncţională cunoaştere
• Autonomie extindere • Schimbare
locală • Proces de orientată
învăţare
IV. • • Centralizată • Definire rol •Interacţiune • Bazată pe
Management Productivitate • Comandă şi • Măsurabil integrată cunoaştere
al tehnologiei / • Satisfacţia control • colectivă
cunoaşterii partenerului Transformator
V. Cunoaştere • Strategia • Reţele • Sistem de • Învăţare • Procesori
inovativă investiţiei distribuite automanagement globală în timp inteligenţi de
• Succesul • Module • Împuternicire real cunoaştere
partenerului multiple • Simbiotic
dinamice

6. ANALIZA SISTEMELOR INOVATIVE.

Productivitatea şi competitivitatea internaţională a unei ţări depind de rapida acumulare a

cunoaşterii şi de transferul efectiv al tehnologiilor şi a experienţei pozitive.
Peters L. Daniels a încercat să găsească o dependenţă între cheltuielile de cercetare dezvoltare
– inovare (CDI) şi variaţia exporturilor mondiale [50].
Studiul a fost efectuat, de Peters L. Daniels, pe trei categorii de ţări:
- puternic industrializate (SUA, Anglia, Canada, Franţa, Germania etc.);
- recent industrializate (Coreea de Sud, Tailanda, Malaesia);
- în curs de dezvoltare (Argentina, Chile, Columbia etc.).
În conformitate cu concluziile acestui studiu, care a fost elaborat pe baza datelor statistice
din intervalul anilor 1978 – 1988, se arată că nu există o relaţie explicită între cheltuielile de
CDI şi variaţia exporturilor, respectiv variaţia PIB – ului.
Totuşi, s-au observat două fenomene interesante.
În primul rând, multe dintre ţările puternic industrializate (SUA, Anglia, Franţa, Elveţia şi
Belgia) au avut căderi mari ale exporturilor, în pofida investiţiilor mari în CDI. În schimb, trei
dintre cele mai dinamice ţări din Asia de Est (Singapore, Coreea de Sud şi Japonia) au avut
câştiguri imense prin export, în urma investiţiilor efectuate în CDI [50].
Deşi, este greu de generalizat această observaţie, ea, totuşi, sugerează evidentele influenţe
ale transferului de înaltă tehnologie asupra creşterii exporturilor.

38
 Este posibil ca, în studiul citat, să nu fi fost luaţi în analiză şi alţi factori de influenţă
posibili.
În orice caz, această discrepanţă sugerează şi alte tipuri de influenţe, care ar putea explica
scăderea potenţialului de export al Europei de Vest şi al Americii de Nord.
Să definim indicii adimensionali de variaţie ai PIB şi CDI, după cum urmează:

∂PIB = [ (PIB)f – (PIB)i ] /(PIB)i

∂CDI= [ (CDI)f – (CDI)i] / (CDI)i

în care indicii au semnificaţia:

i – la începutul perioadei de analiză;

f – la sfârşitul perioadei de analiză.

Să calculăm, cu ajutorul acestor relaţii şi datelor statistice din [51, 52, 53], variaţiile PIB
şi CDI, în perioada 1987 – 1997, pentru un grup de zece ţări, între care şi România.
În figura nr. 8 se prezintă variaţia PIB – ului, în corelaţie cu variaţia cheltuielilor CDI, în
cazul acestor ţări, pe durata unui deceniu (1987 – 1997).

1,4

Ro -Romania Co-S
1,3
Fr -Franta
Co-S -Coreea de Sud 1,2
NZ -Noua Zeelanda
SUA -SUA 1,1
Ge -Germania
1
S -Spania
A -Anglia
0,9
Variatia PIB (δ pib), 1987-1997

It -Italia NZ
J -Japonia 0,8
Ca -Canada
0,7
Ge
0,6 J

0,5
SUA
Fr 0,4
Ca
It 0,3

A 0,2

0,1

0
-0,7 -0,6 -0,5 -0,4 -0,3 -0,2 -0,1 0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1 1,1 1,2 1,3
-0,1

-0,2

-0,3

-0,4
Ro
-0,5

-0,6

Variatia cheltuielilor CDI (δ

δ CDI), 1987-1997

Fig. 8 - Variaţia PIB – ului, în corelaţie cu variaţia cheltuielilor CDI.

După o perioadă de 10 ani, în cazul grupului de ţări puternic industrializate (SUA, Franţa,
Anglia, Italia) se constată că, deşi, alocările pentru CDI (% din PIB) au scăzut, PIB–ul a
crescut, indicele de variaţie al acestuia având valori mai mici de 0,3.
În cazul Germaniei, deşi, alocările pentru CDI au scăzut mai pronunţat, totuşi, PIB–ul a
crescut semnificativ, indicele de variaţie al acestuia fiind ∂PIB = 0,5.

39
 În schimb, cheltuielile CDI ale Japoniei şi Canadei au crescut, în condiţiile în care a
crescut şi PIB – ul, ∂PIB fiind de 0,34 pentru Japonia, respectiv 0,25 pentru Canada.
Mai pronunţat apare fenomenul în cazul Noii Zeelande, care la un ∂CDI= 0,38 îi
corespunde un
∂PIB = 0,73 , deci o creştere destul de pronunţată a PIB – ului.
Coreea de Sud prezintă un ∂CDI= 1,2 , adică o creştere mare a cheltuielilor cu CDI, căreia
îi corespunde un ∂PIB =1,16 , ceea ce înseamnă o mare creştere a PIB – ului.
În ceea ce priveşte România, indicele de variaţie a cheltuielilor CDI are o valoare ∂CDi= -
0,54 căruia îi corespunde un ∂PIB = - 0,46. Aceste variaţii arată că, dacă, au scăzut drastic
cheltuielile cu CDI, la fel de drastic a scăzut şi PIB – ul românesc.
Din aceste calcule şi observaţii, putem estima că nu există o relaţie de dependenţă
explicită între cheltuielile CDI şi variaţia PIB – ului, ceea ce înseamnă că ar trebui luaţi în
analiză şi alţi factori de influenţă.
Un asemenea factor de influenţă, după Fukuyama (citat în [54]), ar putea fi capitalul
social.
Ca factor social de influenţă, acesta sugerează că proprietatea şi exploatarea eficientă a
acesteia depind mult de setul de valori comune şi de sociabilitate.
Încrederea, de exemplu, este cea care formează baza relaţiilor efective între firme şi menţine
capacitatea inovativă în interesul firmei şi al creşterii PIB – ului.
Pe asemenea raţionamente, ar putea fi identificaţi şi alţi factori de influenţă a PIB – ului,
în scopul de a găsi relaţia de dependenţă explicită, relaţie, în cadrul căreia, o pondere
semnificativă o are investiţia în CDI.
Acesta necesită cercetări în profunzime, deoarece inovarea, ca proces, este mai mult,
decât, un mijloc de a redresa problemele tranziţiei şi ale dezvoltării, prin balanţa plăţilor.
Într-o primă aproximaţie, se poate evalua că simpla investire în CDI nu rezolvă automat
problema creşterii PIB – ului. Această investire trebuie asociată capitalului social, capacităţii
inovative, cât şi altor factori de influenţă [54].
Din perspectiva acestor interpretări, firma inovativă este aceea care operează cu o reţea
complexă de cooperare şi care este în competiţie loială cu alte firme şi organizaţii, care
construieşte o gamă performantă de asocieri inovative şi de legături cu furnizorii şi clienţii.
Indicele productivităţii inovative [54] se defineşte cu relaţia:

∂i = ( C1 – C0 ) / ( C1 + C0

în care: C1 – cheltuielile CDI efectuate pe un cercetător, lei / cercetător.

C0 – cheltuielile CDI efectuate pe un brevet de invenţie, lei / brevet.

Valorile indicelui productivităţii inovative au fost calculate pentru un grup de şapte ţări,
între care şi România. Aceste valori calculate sunt reprezentate grafic în figura nr. 9.
În figura 9 se prezintă evoluţiile, în timp, ale următorilor parametrii ai dezvoltării prin
CDI:

• PIB / cap locuitor, considerat ca un indicator al bunăstării.

• Cheltuielile cu CDI.
• Indicele productivităţii inovative.

40
 Se observă că, în cazul ţărilor cu valori mari ale PIB / cap locuitor, corelat şi cu
cheltuielile CDI, corespund valori ale ∂i mai apropiate de zero.
De regulă, C0 ≥ C1 şi, de aceea, cazul ideal este dat de , C0 = C1 , situaţie în care ∂i = 0.
Astfel, SUA, care prezintă cel mai mare PIB / cap locuitor şi alocă cheltuieli mari de
CDI, realizează un indice al productivităţii inovative cu valori de – 0,77 , până la – 0,83 , în
timp ce Coreea de Sud realizează ∂i = - 0,19 …… - 0,5.
România realizează ∂i cele mai apropiate de valoarea “-1 “(C1 = 0 → ∂i = - 1 ), ceea ce
înseamnă o foarte scăzută productivitate inovativă, care se reflectă într-un PIB / cap locuitor
modest, cu valori cuprinse între 1120 – 1346 USD / cap locuitor.
Observaţii de acelaşi tip se pot face şi în cazul celorlalte ţări analizate.
Ceea ce trebuie remarcat, ca evident, este că indicele de productivitate inovativă prezintă valori
cât mai apropiate de zero, cu cât cresc cheltuielile CDI / cercetător şi cu cât scad cheltuielile
CDI / brevet.
Aceasta înseamnă că, stimularea factorului uman, asociată unei dotări tehnico-ştiinţifice
corespunzătoare, determină creşterea venitului pe cap de locuitor, deci a PIB - ului.
În cazul acestor ţări, dar şi în general, chiar dacă s-a mărit numărul parametrilor de
analiză ( ∂i , cheltuielile CDI, nr. populaţiei, nr. cercetători, nr. brevete, PIB ), relaţia de
dependenţă cu PIB – ul rămâne, în continuare, implicită. Aceasta înseamnă a remarca
“prezenţa” şi a altor factori, în spatele acestor cifre şi curbe.
Aceşti factori, care sunt mai mult de natura socio-culturală, trebuiesc studiaţi profund, iar,
în cazul ţărilor în tranziţie, această cercetare reprezintă o mare miză ştiinţifică, dar şi una
pragmatică.
Pentru a înţelege legătura funcţională între parametrii care se asociază la crearea
bunăstării unei naţiuni, este necesar să se studieze, în continuare, influenţa productivităţii
inovative şi a cheltuielilor de CDI asupra evoluţiei PIB – ului.
Fără a se reuşi a se pune în evidenţă, decât, o dependenţă implicită, rezultatele obţinute,
în cadrul acestui proiect, arată că, în contextul acţiuni şi a unor factori socio-culturali,
productivitatea inovativă şi cheltuielile CDI influenţează, într-o mare pondere, variaţia PIB -
ului.
Aceasta arată că mai sunt necesare cercetări, în continuare, care să aibă în origine
realitatea românească, psiho-sociologia poporului român, pentru a defini tranziţia, nu numai, ca
un proiect pragmatic, dar şi ca un proiect inovativ – socio - cultural complex.
Rezultatele acestor cercetări ar putea asigura succesul României în procesul dezvoltării şi
al tranziţiei, prin transformarea societăţii către o cultură inovativă şi adaptativă, astfel, încât,
aceasta să susţină emergenţe şi străpungeri tehnologice corespondente unei rapide creşteri a
competitivităţii româneşti.

41
 35000

30000
PIB (USD) / cap de locuitor

25000

20000

15000

10000

5000

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
-0,1
Romania
Franta
-0,2
Coreea de Sud
Noua Zeelanda
Indicele productivităţii inovative, δ

-0,3
SUA
Germania
-0,4 Spania

-0,5

-0,6

-0,7

-0,8

-0,9

-1

3,5

2,5
Cheltuieli CDI, % PIB

1,5

0,5

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Fig. 9 – Evoluţia PIB / cap locuitor, în corelaţie cu variaţia indicelui productivităţii

inovative.

42
 Pentru a înţelege legătura funcţională între parametrii care se asociază la crearea
bunăstării unei naţiuni, este necesar să se studieze, în continuare, influenţa productivităţii
inovative şi a cheltuielilor de CDI asupra evoluţiei PIB – ului. Fără a se reuşi a se pune în
evidenţă, decât, o dependenţă implicită, rezultatele obţinute, în cadrul acestui proiect, arată că,
în contextul acţiuni şi a unor factori socio-culturali, productivitatea inovativă şi cheltuielile
CDI influenţează, într-o mare pondere, variaţia PIB - ului. Aceasta arată că mai sunt necesare
cercetări, în continuare, care să aibă în origine realitatea românească, psiho-sociologia
poporului român, pentru a defini tranziţia, nu numai, ca un proiect pragmatic, dar şi ca un
proiect inovativ – socio - cultural complex. Rezultatele acestor cercetări ar putea asigura
succesul României în procesul dezvoltării şi al tranziţiei, prin transformarea societăţii către o
cultură inovativă şi adaptativă, astfel, încât, aceasta să susţină emergenţe şi străpungeri
tehnologice corespondente unei rapide creşteri a competitivităţii româneşti. Analiza evoluţiei,
pe perioade mari, a Produsului Intern Brut (PIB) arată că investiţiile efectuate în CDI, cu circa
4 –5 ani anterior, se reflectă implicit într-o creştere a PIB – ului. Studiind evoluţia acestor doi
parametri, pe un grup de patru ţări [51, 52], între care România (figura nr. 10), se observă o
similitudine între alura anterioară a curbei CDI şi alura posterioară a curbei PIB – ului. În
perioada 1981 – 1986, Coreea de Sud a efectuat cheltuieli de CDI în valoare de 12,9 miliarde
USD, ceea ce a determinat, în asociere cu alţi factori, o creştere a PIB – ului de 1, 2 ori, în anul
1990, faţă de anul 1986. Acelaşi fenomen se observă şi pe celelalte porţiuni de curbă,
corespondente perioadelor de 4 –5 ani. Franţa, în aceeaşi perioadă, a alocat 121,9 miliarde
USD pentru CDI. În următoarea perioadă, aceasta prezenta, în anul 1990, un PIB de 1,14 ori
mai mare decât în 1986. De asemenea, Noua Zeelandă, care cu 1,91 miliarde USD, alocaţi
pentru CDI în perioada 1987 – 1991, obţine o creştere a PIB –ului de 1,2 ori în 1996, faţă de
anul 1991. In cazul României se observă fenomenul invers [54]. Astfel, aceasta a alocat 1,5
miliarde USD pentru CDI, în perioada 1989 – 1993, ceea ce corespunde la un PIB, în 1998,
aproape egal cu cel din anul 1993. Acelaşi fenomen, mult agravat, se repetă şi în perioada 1993
– 1997, cu rezultatul scăderii şi mai pronunţate, la o cotă de avarie, a PIB – ului, ca efect al
unei politici inadecvate de scădere continuă a investiţiilor în CDI. În ceea ce priveşte
bunăstarea din România, aceasta a scăzut drastic, în perioada analizată, în timp ce aceasta a
crescut în ţările care au investit constant în CDI ( figura nr. 11 ). Faţă de anul 1989, în România
PIB – ul / cap locuitor a scăzut la jumătate, în anul 1999, ceea ce explică rata mare a sărăciei
din prezent. Într-o perioadă de 10 ani, cuprinsă între 1987 – 1997, în Franţa PIB – ul / cap
locuitor a crescut cu 17 %, în Coreea de Sud acesta s-a dublat, iar în Noua Zeelandă acesta a
crescut de 1,5 ori. Revenind la problemele României, putem preciza că în conformitate cu
concepţiile şi convingerile noastre, cercetarea ştiinţifică face parte din cultura ţării noastre. Pe
lângă aspectele de originalitate şi de aportul constructiv, unul dintre obiectivele cercetării
autohtone este şi acela de a avea acces la înţelegerea şi utilizarea cunoaşterii din alte ţări pentru
integrarea în circuitul internaţional al valorilor. Cercetarea românească trebuie să devină şi
furnizor de competenţă în economia naţională, pentru tehnologiile preluate şi perfecţionarea
celor asimilate. În timp ce se asigură standarde înalte ale educaţiei şi inovării, cercetarea
conduce la formarea acelor noi cercetători, de care este nevoie în sistemul de cercetare şi în
întreaga societate românească. Cercetarea ne poate asigura rezultate concrete şi poate da un
impuls puternic dezvoltării de noi produse româneşti. Fără cercetare nu putem avea
prosperitate, deci rezultă că cercetarea este esenţială pentru starea spirituală şi materială a
naţiunii, în viitor. Cercetarea românească trebuie să fie o parte independentă şi semnificativă a

43
cercetării mondiale. În acelaşi timp, cercetarea românească este o parte a culturii europene şi
mondiale, iar România trebuie să-şi aducă contribuţia la asigurarea continuităţii acestei culturi.

1400

1200

1000
PIB (USD/loc)

800

600

400

200

0
1

9
8

9
19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19
30

25
Cheltuieli CDI (mld USD)

20

Romania
15
Franta
Coreea de Sud
10 Noua Zeelanda

0
1

9
8

9
19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

Fig. 10 – Evoluţia cheltuielilor cu CDI, în corelaţie cu evoluţia PIB – ului.

44
 23000
Romania
22000
Franta
21000
Coreea de Sud
20000
19000 Noua Zeelanda
18000
17000
16000
15000
14000
PIB (mld USD)

13000
12000
11000
10000
9000
8000
7000
6000
5000
4000
3000
2000
1000
0
81

82

83

84

85

86

87

88

89

90

91

92

93

94

95

96

97

98

99
19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

Fig. 11 – Evoluţia PIB / cap locuitor.

7. FINANŢAREA TRANSFERULUI DE TEHNOLOGIE PRIN CAPITALURI DE

RISC.

7.1 Capitalul de risc-resursă pentru finanţarea cercetării / dezvoltării.

7.1.1. Definiţii ale capitalului de risc.

Originea capitalului de risc se află în organizarea expediţiilor spaniole şi portugheze din

secolele XV şi XVI. La acea epocă, navigatorii antreprenori şi aventurieri nu posedau decât
arta navigaţiei şi îndemânarea echipajului. De aceea, aceştia îşi găseau “sponsori” (capitalişti
aventurieri) pentru finanţarea expediţiilor destinate să aducă bogăţii din noile lumi.

45
 Ideea de bază a finanţării acestor expediţii s-a menţinut şi în înţelegerea capitalului de
risc modern, cu deosebirea că pericolele sunt mai mici, iar antreprenorii nu riscă în aventura
industrială, mai mult, decât le permite realitatea.
Succesul companiilor, stabilite în regiunea Boston-ului (SUA) sau în Silicon Valley
(SUA), în anii 1970/1980, a arătat că industria era într-o tendinţă evolutivă, că micile companii
puteau crea bogăţii şi că finanţarea trebuia să urmeze sau, chiar, să preceadă această evoluţie.
Capitalul de risc, ca terminologie, este traducerea defectuoasă a termenului american de
“venture capital” [56]. Aceeaşi terminologie este folosită şi în literatura franceză de
specialitate, respectiv “Le capital - risque”, fără a exista vreo explicaţie cum aventura
(“Venture”) s-a transformat în “risc”.
Pierre Battini a propus următoarea definiţie a capitalului de risc:
“Capitalul de risc este o sursă specială de finanţare oferită firmelor necotate la bursă, care sunt
noi sau care prezintă o dezvoltare importantă” [56].
Capitalul de risc este o sursă specială de finanţare, datorită următoarelor caracteristici
importante:
- această sursă de finanţare se află în afara circuitului bancar tradiţional;
- metoda decizională a acestor finanţişti este originală, în sensul că aceasta nu se structurează
pe criteriile tradiţionale ale posesorilor de creanţe;
- acţionarii- purtători ai capitalului de risc se comportă ca atare şi nu ca simpli spectatori;
Într-o exprimare simplificată, capitalul de risc este un aport de fonduri proprii, efectuat de
instituţii care se implică, mai mult sau mai puţin, în funcţionarea firmei, cu scopul de a obţine
un profit de revânzarea titlurilor ce le deţin. Acest scop explică orientarea către dosare de
afaceri viabile, care pot demonstra o dezvoltare compatibilă cu speranţa de profit.
Spre deosebire de bancherul clasic, care solicită garanţii patrimoniale, investitorul de
capital de risc apare, mai degrabă, ca un partener, care lucrează pe un orizont mai îndepărtat
şi, deci, mai incert.
Din cele arătate în [57], se mai poate evidenţia şi altă definiţie a capitalului de risc:
“Capitalul de risc asigură aport de fonduri pe termen lung, pentru sprijinirea firmelor
necotate, în scopul creşterii şi dezvoltării acestora”.
Capitalul de risc se investeşte unei părţi din companie (acţiuni sau alte titluri) şi, drept
urmare, profitul investitorilor este dependent de creşterea şi de profitabilitatea afacerii.

7.1.2. Clasificarea capitalurilor de risc şi a investitorilor.

După etapa din existenţa unei companii, în care intervine capitalul de risc [56], acesta
poate fi:
▪ capital de înfiinţare: finanţarea formării întreprinderilor în primi ani de existenţă;
▪ capital de dezvoltare: participarea la capitalul societăţilor existente, care au potenţial de
dezvoltare;
▪ capital de transmitere: destinat operaţiunilor de transmitere a puterii, în cadrul societăţii,
către asociaţii cei mai motivaţi sau către o echipă de manageri;
Criteriile după care se pot stabili tipurile de investitori în capitalul de risc sunt [56, 57] :
a) Statutul juridic şi fiscal:
- Societate de capital de risc (SCR).
- Societate financiară de inovare (SFI).
- Fonduri comune de plasament cu risc (FCPR).

46
b) Specializarea pe tipuri de investiţii: de regulă, investitorii în capital de risc se specializează
pe un tip de intervenţie (capital de înfiinţare, capital de dezvoltare, capital de dezvoltare), fără a
exclude o diversificare prudentă.
c) Specializarea pe sectoare: aproape o treime dintre investitori prezintă o specializare
sectorială, determinată de perspectivele concrete de valorificare a unei expertize specifice.
Specializarea sectorială poate fi în domenii ca informatica, biotehnologia, sănătatea etc.
d) Dimensiunea regională: pot exista trei categorii de investitori cu vocaţie regională, respectiv,
aceia care au, în primul rând, o funcţie economică, aceia care înlocuiesc integral capitalul de
risc profesional independent şi structurile create de instituţiile financiare regionale.
e) Originea fondurilor organizaţiilor de capital de risc: pot exista patru categorii de fondatori ai
organizaţiilor de capital de risc şi anume:
• puterile publice sau colectivităţile locale;
• grupurile industriale;
• grupurile bancare sau alte instituţii financiare;
• echipe independente.
Această clasificare a investiţiilor este utilă ofertanţilor de proiecte, în scopul optimizării
alegerii unui partener financiar compatibil.
Finanţarea prin capitalul de risc este o asociere, pe termen mediu, între o echipă de
manageri şi o echipă de finanţişti.
Iniţierea şi realizarea unei asemenea asocieri presupun următoarele etape:
• Contactul preliminar.
• Alegerea instrumentelor financiare.
• Parteneriatul activ.
• Ieşirea investitorului financiar.

7.2 Experienţa internaţională a finanţării inovării şi transferului tehnologic prin capitaluri

de risc.

7.2.1. Evoluţia pozitivă a finanţării prin capitaluri de risc.

Gândirea pragmatică americană a sesizat că, în zona valorificării rezultatelor CDI, una
din finanţările adecvate este cea prin „venture capital” (capital de risc).Evoluţia finanţării, prin
capitaluri de risc, a prezentat o creştere accentuată, în SUA, în perioada anilor ' 80,aşa cum se
constată din figura 12 [58].

47
 Fonduri de capital risc, miliarde USD
50
45
40
35 SUA
30 Europa
25
20 Linear (SUA)
15 Linear (Europa)
10
5
0
Anul
3

7
8

9
19

19

19

19

19

19

19

19
Figura 12 – Evoluţia finanţării prin capitaluri de risc în SUA şi Europa.

Aceste surse de finanţare au fost orientate, preponderent, către firmele inovative şi au

permis finanţarea aplicării rezultatelor CDI. Chiar, dacă, la începutul anilor ' 90, dinamica
creşterii acestor finanţări s-a încetinit, după anul 1992, aceasta s-a revigorat puternic. În aceeaşi
perioadă, în SUA, PIB / cap locuitor a crescut de la 26.426 USD / cap locuitor, în 1990, la
27.197 USD / cap locuitor, în 1997.
În Europa occidentală, finanţarea prin capitaluri de risc s-a răspândit, mai ales, în anii '
90, astfel, încât, acest tip de finanţare a crescut de la 6,1 miliarde USD, în 1992, la 8,5 miliarde
USD, în 1996. L a nivelul anului 1995, finanţarea europeană prin capitaluri de risc reprezenta
19,5 % din cea a SUA. Dintre ţările Europei occidentale, Anglia a investit 47,5 % din totalul
fondurilor europene de capital risc, Franţa 15,3 %, iar Germania 12 %. În Anglia, PIB / cap
locuitor a crescut de la 18.364 USD / cap locuitor, în 1990, la 19.108 USD / cap locuitor, în
1995, în timp ce Franţa a crescut de la 20.051 la
20.675 USD / cap locuitor, iar Germania, de la 21.523 la 22.586 20.675 USD / cap locuitor.
După exemplul de succes al SUA, rolul capitalului de risc creşte în Europa. Companiile
care înregistrează o foarte rapidă creştere, necesită un acces la capitalul de risc, în scopul
găsirii resurselor financiare pentru investiţiile lor. Aceste capitaluri de risc constau din fonduri
acumulate de pe piaţa de capital prin operatori specializaţi. Investitorii europeni cumpără
acţiuni sau investesc în titluri convertibile în companii, în cadrul cărora devin acţionari.
Operatorii capitalului de risc investesc nu cu ideea de a primi imediat dividende, ci în scopul de
a permite companiei sa se extindă şi în final să obţină un câştig din capitalul investit.
Rolul acestor operatori constă în identificarea companiilor cu bune perspective, pentru
injectarea lor cu fonduri suficiente pentru creşterea acestora până la nivelul de a putea fi cotate
la Bursă.
Puţine companii îndeplinesc aceste trăsături şi se estimează că, doar, 4 % din totalul
firmelor europene sunt suficient de atractive pentru a atrage capitalul de risc [61].
Pentru perioada 1991-1995, s-a efectuat o analiză, a impactului economic al capitalului
de risc asupra firmelor mici şi mijlocii din Europa, comparativ cu performanţele primelor 500
de companii. În figura 13 se arată rezultatele acestei analize.

48
 Rata anuală de creştere, %
35
30
25
20 IMM-uri finantate prin
capital de risc
15
Companiile din Europa
10
aflate in TOP 500
5
0
A B C D

A = Cifra de afaceri. B = Profit brut. C = Investiţii. C = Salariaţi.

Figura 13- Impactul economic al capitalului de risc în Europa (1991-1995).

Urmare a finanţării prin capital de risc, IMM-urile au crescut numărul de salariaţi cu 15

%, faţă de, doar, 2 %, cât au crescut cele 500 de firme din top. De asemenea, acestea şi-au
crescut cifra de afaceri cu 35 %, mai mult decât au reuşit companiile din „TOP 500”.
Majoritatea managerilor acestor IMM-uri au arătat că, fără o injecţie de capital risc, ar fi
înregistrat creşteri mai mici sau, chiar, creştere zero.

7.2.2 Dificultăţi ale finanţării prin capital de risc.

În anul 1996, aproape 8 miliarde ECU au fost colectate în fonduri europene de capital
risc, ceea ce reprezintă o mică parte din fondurile real disponibile pentru investiţii de capital
risc. Sectoarele tehnologice primesc gradual o parte din investiţiile financiare totale: o medie
de doar 24 % din investiţiile europene se îndreaptă către dezvoltarea tehnologică, comparativ
cu 70 % în SUA.
Tehnologiile Informaţiei şi Comunicării au beneficiat de 16 % din totalul investiţiilor
europene, în anul 1995, comparativ cu 13,5 % în 1996. Investiţiile în biotehnologii au căzut, în
aceeaşi perioadă, de la 8 la 6,5 %.Totuşi, în valoare absolută, noile tehnologii atrag mai mult
capital de risc (441 milioane ECU în 1996, comparativ cu 320 milioane ECU, în 1995), chiar,
dacă numărul beneficiarilor investiţiilor de pornire (start-up) nu s-a schimbat semnificativ
(939, în anul 1995 şi 941, în anul 1996).
Operatorii de capital risc remarcă o tendinţă pozitivă a orientării acestor fonduri către
întreprinderile inovative, dar sunt preocupaţi de câştigurile mici ale capitalurilor de pornire,
care rămân esenţiale pentru invenţiile provenind din cercetare.
Nevoile de finanţare ale IMM-urilor inovative sunt determinate de trei categorii de
factori:
- Stadiul de dezvoltare a proiectului.
- Măsura în care proiectul este inovativ.
- Stadiul de dezvoltare a companiei.
Principalele obstacole, în activitatea de investiţii prin capital de pornire, sunt:
a) Obstacole la finanţarea prin investitori direcţi:
- riscul;

49
- piaţa fragmentată şi ineficace;
- obiective nerealiste ale întreprinzătorului;
- riscul fiscal.
b) Obstacole la finanţarea prin capital de risc:
- raport slab între risc – randament;
- organizaţiile de transfer tehnologic au resurse limitate;
- capacitate managerială scăzută.

8. BIBLIOGRAFIE

1. Silvere, Seurat - La coevolution creatrice, Edition Rivages, Paris, 1987.

2. Eduard de Bono - Serios Creativity, Harper Collins Publishers, London, 1992.
3. Huberman, A.M. - Cum se produc schimbările în educaţie, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978.
4. Bachelard, Gaston - Dialectica spiritului ştiinţific moden, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
5. Drucker, Peter, F. - Innovation and Entrepreneurship, Harper & Row Publishers
Inc.,1986.
6. Kao, J. John - Entrepreneurship, Creativity & Organization, Prentice Hall,
Englewood Cliffs, New Jersey, 1989.
7. Roe, A. - Psychological Approaches to Creativity in Science, Essays on
Creativity in the Sciences, Ed. M.A. Coler & H.K. Hughes, New York, 1963.
8. Kapur, J.N. - Some possible models for technological innovation diffusion:
Exploiting analogous characteristics of entropic measures, Journal of Scientific & Industrial
Research, vol. 51, march 1992, p. 202-208.
9. Bass, F.M. - A New Product Growth Model for Consumer Durables,
Management Science, vol.15, 1969, p. 215-227.
10. Fisher, J.C., Pry,R.H. - A Simple Substitution Model for Technological Change,
Technological Forecast in Social Change, nr.3, 1971, p.75-88.
11. Sharif,M.N.,Kabir,C.A. - A Generalized Model for Forecasting Technological Substitution,
Technological Forecast in Social Change nr. 8, 1976, p. 353-364.
12. Floyd, A.A. - A Methodology for Trend Forecasting in Figures of Merit,
Technological Forecasting for Industry and Government: Methods and Applications, Prentice
Hall, New Jersey, 1968, p. 93-107.
13. Rank, Dennis ş.a. - Enjeux Touchant la Commercialisation des Resultats de la
Recherche Universitaire Canadienne, Rapport final, ARA Consulting Group (division de
KMPG), Vancouver, 1999.
14. Sonis, Michael - Innovation Diffusion, Schumpeterian Competition and Dynamic
Choice: A New Synthesis, Journal of Scientific & Industrial Research, vol. 51, March 1992, p.
172-186.
15. x x x - Definition of Technology Transfer, The Federal Laboratory
Consortium for Technology Transfer, SUA, 2001.
16. x x x - Management of Technology, U.E., p. 72-79.
17. Barthelemy, M., Janin, P. - Memento pratique Francis Lefebvre, Societe
commerciales 1986 – 1987, Editions Juridiques Lefebvre, Paris, 1986, p. 925.

50
18. Bârsan, C. ş.a. - Societăţile comerciale – Organizarea, funcţionarea, răspunderea,
Casa de editură şi presă „ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1993, p. 165.
19. x x x - Codul Comercial Român.
20. x x x - Legea nr. 31 / 1990, privind societăţile comerciale, republicată în
Monitorul Oficial nr. 33 din 29.01.1998.
21. x x x - Ordonanţa nr. 57 / 2002, privind cercetarea ştiinţifică şi
dezvoltarea tehnologică, publicată în Monitorul Oficial nr. 643 din 30.08.2002.
22. Tassopoulos, A., Papachroni, M. - Penetration models of new technologies in Greek
small and medium-sized enterprises, Int. J. Technology Management, vol. 15, nr. 6/7, 1998.
23. x x x - Best Practice in Business Incubation, Economic Commission for
Europe, United Nations, Geneva, 2001.
24. x x x - Innovation & Technology Transfer, The Newsletter of the
Innovation Programme, UE, 2000.
25. x x x - IITT - INTERNATIONAL, INTERNET: http://www.IITT.com/
26. x x x - BAYERN INNOVATIVE Gmbh.,INTERNET:
http://www.bayern-innovative.de
27. x x x - BTG, INTERNET: http://www.btgplc.com
28. x x x - AUTM, INTERNET: http://www.crpc.rice.edu/autm
29. x x x - CTT, INTERNET: http://www.clearthink.com/
30. x x x - CTI, INTERNET: http://www.cti.leigh.edu/overview
31. x x x - CTC, INTERNET: http://www.chinatech.com
32. x x x - FLC, INTERNET: http://www.zyn.com/flc/
33. Takao, Kiba ş.a. - Measurement and Analysis of the Progress of International
Technology Transfer, Case Study of Direct Investment in East Asian Countries by Japanese
Companies, National Institute of Science and Technology Policy, Aprilie, 1991.
34. x x x - Editorial, the Economist, 9-15 Ianuarie, 1999.
35. Carnoy, Martin - Noua economie globală în epoca informaţiei, The Pennsylvania
State University Press, 1993.
36. Lupu Nicolae - Globalizarea tranziţiei, CURENTUL, nr.34, 11.02.1999.
37. Sabato, J. - Exempresas y Fabricas de Technologia, Programa Regional de
Desarrolle Pentifico y Technologia, OEA, 1972.
38. Bonciu, I.F. - Noile tehnologii şi comerţul internaţional, SID 111,OID, ICM,
Bucureşti, 1992.
39. Ake, Anderson,E., ş.a. - Technology and Development. Lessons from Success Stories,
Journal of Scientific & Industrial Research, 31mar.1992, p. 157-171.
40.
41.
42. *** - Sistemul Contabil al Agenţilor Economici, Editura Economică,
Bucureşti, 1994
43. *** - Legislaţia Brevetelor de Invenţie, Editura Informaţia Tehnică,
Bucureşti, 1993
44. x x x - National Innovation Systems, OECD Publications, Paris, 1997.
45. Badea C. Dan - Potenţialul inovativ şi transferul de tehnologii în România,
Editura INID, Bucureşti, 1999.
46. Ron, Johnston - The Conundrums of Innovation, Science,Tehnologii and
Innovation, apr.1997, p.23-29.

51
47. Peter, L. Daniels - Translating national R & D investment into trade success: An
exploration into some dynamic linkages, Science and Public Policy, vol. 24, Aprilie, 1997, p.
113 – 122.
48. Roger Debra - The Challenge of fifth generation R & D, RTM nr. 4 / 1996, p. 33
– 41.
49. Peston Robert - Blair to urge full overhaul of IMF and World Bank, Financial
Times, 21.09.1998.
50.Peters L. Daniels - Translating National R & D Investment into Trade Succes: An
exploration into some dynamic linkages, Science and Public Policy, vol. 24, aprilie 1977,
p.113 – 122.
51. x x x - Main Science and Technology Indicators, OECD1998.
52. x x x - National Science Board, Science & Engineering Indicators –
1998, Arlington, VA: National Science Foundation, 1998 (NSB 98 – 1), SUA.
53. x x x -Research and Development Statistics: National Efforts, MoRST,
Noua Zeelandă, 1998.
54. Badea C. Dan - Studiu Integrator al Strategiilor de Dezvoltare, pe Termen Lung,
prin Ştiinţă şi Tehnologie, Editura INID, Bucureşti, 1999.
55. Ron Johnston -The Conundrums of Innovation, Science, Technology and
Innovation, aprilie 1997, p. 23 –29.
56. Battini, Pierre ş.a. - Le Guide Pratique du Capital Riscue, Inter Edition, Paris, 1988.
57. x x x - An Introduction to Venture Capital, BVCA, Anglia, 1999.
58. x x x - National Science Board, Science & Engineering Indicators –
1998, Arlington, VA: National Science Foundation, 1998 (NSB 98-1), USA.
59. Rădulescu Dina - În România domină capitalul de risc, România Liberă,
01.09.2000.
60. Badea C. Dan ş.a. - Capitalul de Risc, Editura INID, Bucureşti, 2000.
61. x x x - Innovation & Technology Transfer, Financing Innovative
Enterprises, European Commision, Cordis dossier, 2000.

52