Istoriografia clasica greaca . Herodot Geneza istoriografiei clasice grecesti se plaseaza cronologic in sec V i.Ch.

in conditiile create de evolutia Eladei, prin contributiile epocale ale lui Herodot si Tucidide. Istoriografia greaca a fost preliminata de tentativele logografilor si mai cu seama de Hecateu din Milet, care cristalizase in scrierile sale trasaturile unui discurs istoric care poarta amprenta spiritului critic si curiozitatea pentru lumea din afara Greciei, pentru spatiul Orientului, prin calatoriile sale. Pentru aceste ratiuni Jacqueline de Romilly, distinsa clasicista, o autoritate stiintifica, in Histoire et historiens dans l'antiquite a tinut sa remarce: "Eu gasesc ca este extraordinar ca Hecateu nu a putut sa fie parintele istoriei, caci el avea totul pentru aceasta. El de asemenea avea un sens critic pe care l-a marcat net. El a cercetat informatii geografice intinse. El a participat la viata politica, deci el avea toate ratiunile pentru a fonda o istorie si totul pare a ne indica ca nu a facut-o". Intr-adevar, prin, Hecateu, care a trait in a doua jumatate a secolului VI i.Ch. si in primii ani ai secolului V i.Ch. istoriografia greaca isi asociaza atributele care o vor consacra: indoiala in fata unei traditii, increderea in virtutile propriului spirit, curaj intelectual. In sprijinul unei astfel de imprejurari intervine si o informatie, daca ea este autentica, potrivit careia in jurul anului 446 i.Ch. Herodot ar fi facut o lectura din opera lui inaintea poporului atenian, fapt ce a starnit entuziasm. Este o dovada ca la Atena era un interes pentru istorie, datorita unui spirit favorabil evocarii trecutului, prin care epoca clasica isi afirma propria ei existenta. Interesul pentru istorie, pentru creatia lui Herodot, isi are explicatia in evolutia intelectuala a secolului V i.Ch. in care cultura a cunoscut, prin genurile literare cultivate, prin meditatia filosofica si elocinta, o inflorire, expresie a transformarilor petrecute in civilizatia greaca. Aparitia istoriografiei clasice grecesti, mai precis a spiritului istoric a fost interpretata de un filosof al istoriei, Francois Chatelet, ca efect al razboaielor medice asupra societatii Eladei. La mijlocul secolului V i.Ch. amintirea socului provocat de invazia persana, a marii spaime, a determinat afirmarea eroismului individual si colectiv, solidaritatea Eladei amenintate. Contactul cu o lume-cum s-a spus-stranie si indepartata de ideealul grec, o lume terifianta, cunoscuta din relatarile logografilor, dar si din legaturile directe de pe coasta asiatica a Greciei cu persii, a prilejuit o meditatie fara precedent care a semnificat aparitia unei constiinte istorice, intemeiata pe unitatea care s-a creat pe deasupra particularismului polisurilor, o unitate ce salasluia intr-un destin comun si intr-o unitate spirituala. In acest moment al pericolului iminent si in cele din urma al invaziei, vechea comunitate legendara, oglindita de poemele homerice, a fost substituita de una reala, eficienta si solidara in fata amenintarii barbare. Lumea greaca era constienta, in totalitatea ei, ca esecul in confruntare ar fi adus dupa sine o Grecie subjugata si degradata la nivelul unei satrapii. Or, in aceasta ambianta solidara s-a putut naste intr-adevar, pe temeiul unor factori preexistenti, un spirit istoric care a devenit un element caracterizant al istoriografiei clasice. Aceasta constiinta istorica este una colectiva, solidara si constienta ca grecii aveau un destin comun. In imprejurarile create de evolutia civilizatiei grecesti pe coasta asiatica, intr-un climat stimulativ, aflat la interferenta zonelor culturale, isi face aparitia Herodot, in prelungirea unor tentative anterioare istoriografice care anunta opera care l-a facut nemuritor. Este evident ca infruntarile dintre greci si persani au contribuit la maturizarea interesului pentru alte spatii, la cristalizarea ideii de istorie cercetare. "Cunoasterea diversitatii omului in spatiu, realizata de logografii generatiilor precedente, se intregeste la Herodot, cu o constiinta ascutita a vicisitudinilor determinate in viata societatilor de curgerea vremii, in sensul ca pentru intaia oara in opera unui cercetator al trecutului se subliniaza schimbarile la care sunt supuse nu numai realizarile materiale de orice fel, dar si institutiile

colectivitatilor mai vechi sau mai noi" (D.M. Pippidi, Grecii si istoria, in Variatii pe teme clasice, Bucuresti, 1981). Istoriile lui Herodot au inchis in sine noul sens pe care il asociaza investigarii trecutului prin notiunea de ancheta, cercetare exprimata de continutul cuvantului. Or, aprecierea rolului detinut de opera herodotiana devine inteligibila prin cunoasterea biografiei istoricului. Herodot din Halicarnas s-a nascut candva intre anii 490-480 i.Ch. si a murit in 425. Era originar din Ionia, nascut intr-o familie de demnitari, avand posibil, printre ascendenti indigeni, non-greci. Datorita unor imprejurari de natura politica s-a exilat. In cursul vietii a intreprins numeroase calatorii in Egipt, Cirene, Babilon, vizitand Orientul, dar si Occidentul Mediteranei, devenind cetatean al orasului Thurioi din Grecia Mare, in sudul Italiei. Opera lui reflecta contextul civilizatiei careia i-a apartinut, situatii concrete si schimbari ce s-au petrecut in societatea greaca aflata in expansiune prin colonizare, mutatii de mentalitate, care au patruns in gandirea greaca. Dovada structura operei sale, a Istoriilor, in care razboaiele medice sunt prefatate de o vasta ancheta in interiorul civilizatiilor cu care Grecia se invecina. Istoria scrisa de parintele istoriei insemna cercetare, ancheta, fiind o adevarata enciclopedie a cunostintelor istorice, geografice, sociologice ce reuneau o diversitate de idei, invaluite de legende si patrunse de o gandire inca traditionala, interferata insa de observatii personale, rodul anchetei intreprinse. Biografia istoricului este legata de mediul Halicarnasului si de Thurioi, o colonie greaca, de calatoriile amintite, prilej de acumulare de cunostinte, de meditatie despre oameni si locuri. Planul lucrarii sale are in vedere pe parcursul a sase carti, o incursiune in timp si spatiu, insumand antecedentele, de fapt opozitia dintre Europa si Asia, tentativa incercata si de alti autori. Astfel, dupa capitole introductive si altele dedicate imparatiei persane, care ramane pe primul plan al lucrarii, ne ofera o expunere intretaiata de numeroase digresiuni despre locurile vizitate si popoarele intalnite, pentru ca, in final, sa incheie cu confruntarea dintre greci si persi. Herodot este cel dintai istoric care a dat o descriere analitica a unui razboi, fiind primul care a apelat la date etnografice si s-a referit la probleme de ordin constitutional. Interpretarea operei lui Herodot, a lui Herodot ca istoric, a ridicat si ridica probleme de deosebita insemnatate pentru intelegerea Istoriilor in sine si sub aspect compozitional. Cele doua parti distincte, opera calatorului si istoria razboaielor medice, ofera cercetatorului actual posibilitatea chestionarii modului in care si pentru care Herodot a structurat lucrarea. Ce reprezinta, in ultima instanta, primele carti si ce reprezinta istoria confruntarii? Potrivit opiniei unuia din cei mai de seama interpreti ai scrisului herodotian, Hartog, un distins istoric francez, este evident ca ne gasim in fata unui fenomen de alteritate, noi si ceilalti, grecii si barbarii; este vorba de primele carti scrise inainte de sejurul atenian si de cele elaborate dupa, cand viziunea lui este a unui istoric. Ca atare suntem in fata a doi Herodoti, unul al primelor parti, al doilea al razboaielor medice. Deci in primele capitole sunt in discutie ceilalti, in celelalte este vorba de noi, grecii, dar si intrun caz si altul de un trecut apropiat. In esenta "noi grecii" sunt prezenti in intreaga lucrare, desi, aparent, nu, pentru ca in ambele, in realitate constructia este reductibila la alteritate, la "noi si ceilalti." Problema este a destinatarului, in cazul razboaielor fiind vorba de locul in care se povesteste; in prima naratiunea se refera la teritorii straine, ea fiind destinata unui public nestiutor, caruia i se vorbeste despre sciti imaginari-istoria unei fictiuni sau mai precis un raport fictiune-istorie. Opera herodotiana s-a intemeiat pe cele trei categorii de izvoare: etnografice, constitutionale si militare. Ceea ce este insa important, este faptul ca istoricul s-a orientat spre cercetarea evenimentelor, ca s-a straduit sa detaseze cauzele pe care le-a categorisit in cauze indepartate, cauze imediate si pretexte.

In ceea ce priveste izvoarele de care s-a folosit in constructia sa istorica au fost unele de natura scrisa, dar se pare, au precumpanit cele intemeiate pe observatia directa. Opera herodotiana ne introduce intr-o sensibilitate marcata de istoria stiintifica, cercetare, preocupata de actiunea umana. "Herodot din Halicarnas infatiseaza aici rodul cercetarilor sale pentru ca faptele oamenilor sa nu paleasca prin trecerea vremii, iar ispravile mari si minunate savarsite si de greci si de barbari sa nu fie date uitarii; printre altele va pomeni si pricina pentru care acestia s-au razboit intreolalta" (Istorii, I., p. 15). Scopul lui este sa descrie rezultatul cercetarilor efectuate, pentru ca ele sa nu fie date uitarii de posteritate, intr-o expunere care nu mai este invaluita de legenda. Ceea ce el a intentionat era sa evidentieze faptele omului, deci ce omul a facut si de ce. In acelasi timp, Herodot si-a propus sa descrie "ispravile mari si minunate savarsite si de greci si de barbari", ceea ce inseamna o evolutie de la particular la universal. Ca istoric, a supus unei reflexii critice asertiunile persanilor pe care le aseaza fata in fata cu asertiunile grecilor, fapt ce indica o atitudine istorica. "Acestea sunt asertiunile persilor si ale fenicienilor, cat despre mine, nu cutez sa rostesc daca intamplarile s-au petrecut asa sau altminteri. Mi-e de ajuns sa stiu pe cel care a inceput mai intai sirul jignirilor fata de eleni. Dupa ce-l voi fi aratat, imi voi urma povestirile, depanand, deopotriva, istoria cetatilor omenesti mari si mici caci multe din cate au fost mari odinioara, cu timpul si-au pierdut stralucirea, pe cand altele, mari in vremea mea, altadata au fost neinsemnate; patruns de nestatornicia lucrurilor omenesti, le voi pomeni deopotriva si pe unele si pe altele" (Istorii, I., p.17). Textul evidentiaza o gandire cu adevarat istorica, o orientare spre universal si convingerea despre vesnica prefacere a intocmirilor omenesti, fapt ce insa inchide si iluzia "perenitatii" sufletului uman, vesnic neschimbat. Deci, asa cum a subliniat Dionisie Pippidi, istoricul grec nu s-a ridicat la intelegerea corecta a devenirii istorice, "ca in conditii identice, aceleasi cauze determina de fiecare data aceleasi urmari" La Herodot, sub aspectul conceptiei istorice cauzalitatea naturala coexista cu una miraculoasa, dovada ca el credea ca in lume totul se petrece potrivit unui plan providential, ca orice fapta este judecata de zei potrivit unui sever cod moral si ca "invidia divinitatii" starnita de actiuni umane isi are locul ei in explicatie. Herodot nu exclude insa examenul faptelor omenesti din punctul de vedere al conditionarii lor psihologice, ceea ce inseamna o amendare a ideii de predestinare. "Asa fiind, se poate spune ca naratiunea lui Herodot se desfasoara pe doua planuri: unul al randuielilor omenesti; celalalt al randuielilor superioare care carmuiesc lumea" (Pippidi). In conditiile in care lumen naturale nu se despartise de lumen supranaturale, interpretarea actiunilor omenesti la Herodot constituie un pas inainte tocmai prin faptul ca cercetarile efectuate erau o incercare de a raspunde la intrebari asupra unor lucruri despre care se recunoaste nestiutor. Examinarea operei herodotiene se caracterizeaza prin: 1. Istoria este stiinta, cercetare, ancheta; 2. Istoria este distincta de mituri si de viziunea exclusiv teocratica; 3. Scopul istoriei este ca cele cercetate, faptele petrecute sa nu fie date uitarii. Or, comparativ cu istoriografia Orientului, istoria era chemata sa scuteasca trecutul de uitare, stabilind o relatie prezent-trecut. Exegeza herodotiana a scos la vedere reflexii incadrabile unei filosofii a istoriei ce merita sa fie retinuta. In acest sens sa amintim ca in explicatia faptelor istorice parintele istoriografiei nu se margineste la un

principiu unic, ci apeleaza la mai multe feluri de cauzalitati. Fiind mai aproape de spiritul secolului VI, gandirea lui era patrunsa de prejudecati irationale, de mentalitati prelogice, ceea ce insemna ca in explicatia fenomenelor naturale, relatia cauza-efect nu se explica cu rigoarea necesara unei legi. Un fapt poate fi explicat printr-o cauza, dar si prin contrariul ei (D.M. Pippidi). Deci, o cauzalitate naturala, vecina cu o cauzalitate miraculoasa, ceea ce inseamna ca una se repudiaza prin alta. Practicand insa un criticism masurat este convins ca dincolo de explicatia providentiala se afla afirmata credinta in instabilitatea lucrurilor umane, un fel de eterna devenire. Alaturi de aceasta convingere ne prezinta ideea existentei vicisitudinilor istoriei, in care interventia zeilor era menita sa indrepte devierile de la comportamentul moral. Persii au fost pedepsiti fiindca s-au ridicat ca putere peste masura, zeii neingaduind ca cineva sa se ridice prea sus. In concluzie, aceasta intelegere a evenimentelor, incadrata "intr-o viziune metafizica a devenirii", nu exclude pe de alta parte, examenul faptelor omenesti din punctul de vedere al conditionarii lor psihologice. De aceea este corect sa constatam ca "naratiunea la Herodot se desfasoara pe doua planuri, unul al mobilelor si indreptatirilor omenesti, celalalt al randuielilor superioare care carmuiesc lumea". Cert e ca Herodot a cautat adevarul cu staruinta pana la capatul lumii cunoscute, nu in afara neglijarii miraculosului pe care il voia confirmat. Incheierea la care a ajuns un exceptional istoric al literaturii grecesti, Robert Flaceliere, potrivit careia opera lui Herodot a deschis orizonturi largi asupra lumii, ca tocmai aceasta cunoastere le-a dezvoltat grecilor simtul relativitatii moravurilor si obiceiurilor, a fost de natura sa largeasca viziunea care a evoluat spre ecumenism. Contributia Istoriilor lui Herodot a fost esentiala in masura in care a putut sa creeze o solidaritate "nationala" in fata pericolului care s-a asociat unitatii spirituale pe care o inchideeau in sine poemele homerice. Se poate considera ca aportul lui Herodot la dezvoltarea istoriografiei universale a fost unul de exceptie prin ideea de istorie cercetare care a venit la capatul unei evolutii anterioare, constituind un moment intr-o devenire care se va perpetua la nivelul operei lui Tucidide. Personalitatea lui Herodot, datorit pstrrii integrale a operei sale, ni se nfieaz i astzi, aa cum a fost acum dou mii patru sute de ani n urm, vie, iscoditoare, nclinat s cumpneasc oamenii i faptele lor. Cicero l-a numit pe Herodot "printele istoriei". Caracterizarea lui Cicero cuprinde o bun parte de adevr, fr pretenia s-l identifice pe Herodot cu un adevreat istoric. Herodot n-a fost altceva dect un cercettor harnic i talentat, care - depind preocuprile nguste ale logografilor - a trecut pentru prima oar la compoziia istoric de proporii vaste, axat pe un plan bine definit. Fa de lucrrile predecesorilor si, Herodot s-a avntat n Istorii la povestirea unui lung ir de evenimente din istoria Orientului i a Greciei. Nucleul central al acestor evenimente care in de secolele al VI-lea i al V-lea .e.n., l constituie rzboaiele greco-persane i mprejurrile care au dus la izbucnirea ciocnirii ntre peri i daci. Deoarece Herodot a scris cea dinti istorie cu caracter universal n literatura greac, afirmaia lui Cicero apare justificat, caci nimeni pn atunci nu se ncumetase s nchege povestea ntmplrilor din trecu ntr-o oper de sine stttoare, strbtut de un fir conductor, i prea puini se interesaser de istoria politic a statelor atunci existente. Datele privitoare la viaa lui Herodot sunt relativ puine. Originar din Halicarnas, ora n Caria colonizat de dorieni, i integrat ulterior n aria civilizaiei ioniene, Istoricul a vzut lumina zilei n rstimpul dintre expediia lui Darius n Grecia (490 .e.n.) i ea a lui Xerxes (480 .e.n.). Dei n-a fost contemporanul marilor evenimente pe care le-a povestit, amintirea lor - pstrat pretutindeni n lumea elenic n cugetul celor mai vrstnici - i-a folosit cu prisosin ca s le descrie ct mai veridic i plastic. Din familia sa frunta n Halicarnas, n afar de numele tatlui su, Lyxes, l cunoatem pe acela al lui Panyassis, ilustru poet epic, rud apropiat cu Herodot (poate unchi ). La origine carian, dei de mult elenizat, familia lui Herodot se nrudea, n linie patern, cu casa domnitoare din Halicarnas. Bucurndu-

se de sprijinul Persiei, casa domnitoare din Halicarnas nu se bucura, n schimb, de simpatia familiilor influente greceti sau elenizate. Aa se explic i vrjmia nentrerupt artat de familia lui Herodot tiranilor localnici, din care fcea parte nsi celebra Artemisia, care l-a ajutat pe Xerxes n btlia de la Salamina. Educaia primit de viitorul istoric al rzboaielor greco-persane s-a sprijinit pe concepii de via aristocratice, concepii preuite n cercurile influente din Ionia secolelor VI-V .e.n Herodot a cunoscut ndeaproape creaia epic i cea a marilor poei lirici, naintaii lui, pe care-i i citeaz adesea. Din punct de vedere politic tnrul a participat la lupta dus de familia sa mpotriva tiranului Lygdamis al II-lea, fiul Artemisiei, stpnitorul Halicarnasului din prima jumtate a secolului al V-lea. Herodot se stinge din via n jurul anului 425 .e.n.. Istoriile lui Herodot, dei n redactarea final au un plan de concepie bine definit, nu se nfieaz ca o unitate desvrit. n mai mic msur dect la epopeile homerice, s-au ivit i pentru Herodot destule probleme n jurul redactrii operei, din care cea mai de seam rmne ntrebarea dac autorul i-a scris dintr-o dat opera, aa cum o citim noi astzi, sau a sudat ntr-un ntreg povestiri istorice anterioare. Subiectul ntregii lucrri, care reprezint, dup mrturia autorului, o "cercetare personal", l gsim enunat de Herodot chiar la nceputul crii I: "Herodot din Halicarnas nfieaz aici rodul cercetrilor sale, pentru ca faptele oamenilor s nu pleasc prin trecerea vremii, iar isprvile mari i minunate svrite i de greci i de barbari s nu fie date uitrii ; printre altele va pomeni i pricina pentru care acetia s-au rzboit ntre olalt". Cnd a purces la adunarea materialului pentru vasta sa oper, Herodot a cutat s scrie o istorie ct mai bine documentat n raport cu posibilitile epocii lui. Pentru aceasta a fcut ntinse cercetri personale, a consultat monumente epigrafice i arhive, s-a informat de la persoanele cele mai competente pe care le-a putut gsi. S.I. Sobolevski face urmtoarea clasificare pentru izvoarele folosite de Herodot: 1) observaii personale fcute ndeosebi n cursul cltoriilor, nsoite de cercetri i concluzii; 2) tradiia verbal; 3)izvoare scrise. Cu toat struina ce a depus-o, el n-a putut totui distinge cu fermitate perioada mitologic de cea istoric, nici grania dintre legend i adevr. Anumite limite n cercetarea tiinific de care n-a putut trece, limite comune n istoriografia contemporan lui, nu nseamn c istoricul a fost lipsit de orice discernmnt critic. Dimpotriv, Herodot nu este un credul gata s accepte orice versiune fr s o cntreasc, ns informaia sa intelectual i pietatea religioas l-au ndemnat adesea s accepte ca veridice informaii care nu pot avea credit sau s trag concluzii complet eronate. Herodot obinuiete aproape ntotdeauna s menioneze izvorul informativ al faptelor relatate. Informaia, uria ca volum, pe care se sprijin compoziia Istoriilor, se mparte n dou categorii distincte: direct - fapte i lucruri cunoscute sau vzute de istoric personal, indirect - fapte i lucruri aflate de la alii. Concluzii deduse de Herodot nsui pe calea raionamentelor sunt comune ambelor categorii de informaie; n majoritatea lor ns, ele nu pot sta n picioare, cum e cazul n cartea I, cap. CXCVI, de pild, sau n cartea a II-a, cap. XXIV. n istoria universal pe care a scirs-o Herodot, n munca uria de unificare a prilor ei componente nu putea lipsi o anumit concepie asupra desfurrii procesului istoric; diversitatea stadiilor ornduirii primitive i sclavagiste pe care istoricul le-a luat n consideraie l-au silit, la rndul lor, s reflecteze asupra dezvoltrii societii omeneti.