Mane nobiscum, Domine - Ioan Paul al II-lea 1

Scrisoarea apostolică Mane nobiscum, Domine

a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
către episcopat, către cler şi către credincioşi pentru Anul
Euharistiei
octombrie 2004 - octombrie 2005

Introducere

1. "Rămâi cu noi, Doamne, pentru că se lasă seara" (cf. Lc 24,29). Aceasta a fost invitaţia din inimă pe care cei doi
ucenici, care se îndreptau spre Emaus chiar în seara zilei învierii, au adresat-o călătorului care s-a unit cu ei pe parcursul
drumului. Plini de gânduri triste, ei nu-şi imaginau că acel necunoscut era chiar Învăţătorul lor, înviat. Totuşi
experimentau o "fierbinţeală" profundă (cf. ibidem, 32), în timp ce el vorbea cu ei "explicând" Scripturile. Lumina
cuvântului topea duritatea inimii lor şi "le deschidea ochii" (cf. ibidem, 31). Între umbrele zilei care se îndrepta spre
asfinţit şi întunericul care le stăpânea sufletul, acel călător era o rază de lumină care trezea speranţa şi le deschidea
sufletele spre dorinţa luminii depline. "Rămâi cu noi", l-au implorat ei. Şi el a acceptat. Imediat după aceea, chipul lui
Isus va dispărea, însă Învăţătorul va "rămâne" sub vălurile "pâinii frânte", în faţa căreia ochii lor s-au deschis.

2. Icoana ucenicilor de la Emaus se potriveşte bine pentru a orienta un an în care Biserica va fi în mod deosebit angajată
să trăiască misterul sfintei Euharistii. Pe drumul întrebărilor şi al neliniştilor noastre, uneori al deziluziilor cumplite,
divinul călător continuă să devină însoţitorul nostru pentru a ne introduce, prin interpretarea Scripturilor, în înţelegerea
misterelor lui Dumnezeu. Atunci când întâlnirea devine deplină, în locul luminii cuvântului intră lumina care provine din
"pâinea vieţii", cu care Cristos îndeplineşte în cel mai măreţ mod promisiunea sa de "a fi cu noi în toate zilele până la
sfârşitul lumii" (cf. Mt 28,20).

3. "Frângerea pâinii" - cum era numită la începuturi Euharistia - este dintotdeauna în centrul vieţii Bisericii. Prin
intermediul ei Cristos face prezent, în scurgerea timpului, misterul morţii şi învierii sale. În ea, el în persoană este primit
ca "pâine cea vie care s-a coborât din cer" (In 6,51) şi împreună cu el ne este dată garanţia vieţii veşnice, graţie căreia se
pregustă ospăţul veşnic din Ierusalimul ceresc. De mai multe ori, şi mai recent în enciclica Ecclesia de Eucharistia, urmând
învăţătura sfinţilor părinţi, a conciliilor ecumenice şi a predecesorilor mei, am invitat Biserica să reflecteze asupra
Euharistiei. De aceea, în această scrisoare nu intenţionez să repropun învăţătura oferită deja, la care fac trimitere să fie
aprofundată şi asimilată. Totuşi, am considerat că, tocmai pentru acest scop, poate să fie de mare ajutor un an dedicat în
întregime acestui minunat sacrament.

4. Aşa cum este cunoscut, Anul Euharistiei va fi între octombrie 2004 şi octombrie 2005. Ocazia propice pentru această
iniţiativă mi-a fost oferită de două evenimente, care vor ritma în mod oportun începutul şi sfârşitul: Congresul
Euharistic Internaţional, programat între 10 şi 17 octombrie 2004 la Guadalajara (Mexic), şi adunarea obişnuită a
Sinodului Episcopilor, care va avea loc în Vatican între 2 şi 29 octombrie 2005 cu tema: "Euharistia, izvor şi culme a
vieţii şi a misiunii Bisericii". Apoi, nu a lipsit o altă consideraţie care m-a orientat în acest pas: în acest an este Ziua
Mondială a Tineretului, care se va desfăşura la Köln între 16 şi 21 august 2005. Euharistia este centrul vital în jurul
căruia doresc ca tinerii să se adune pentru a-şi alimenta credinţa şi entuziasmul lor. Gândul unei asemenea iniţiative
euharistice era deja de mult timp în sufletul meu: de fapt, ea constituie desfăşurarea naturală a direcţiei pastorale pe care
am voit să o dau Bisericii, în special începând de la anii de pregătire a jubileului şi pe care apoi am reluat-o în anii care au
urmat după jubileu.

5. În scrisoarea apostolică de faţă îmi propun să subliniez această continuitate de direcţie, pentru ca toţi să-i poată
înţelege importanţa spirituală. Cât priveşte realizarea concretă a Anului Euharistiei, contez pe grija personală a păstorilor
Bisericilor locale, cărora evlavia faţă de acest mare mister nu va lipsi să le sugereze intervenţii oportune. De altfel,
fraţilor mei întru episcopat nu le va fi greu să perceapă că iniţiativa, care urmează la mică distanţă după încheierea
Anului Rozariului, se află la un nivel spiritual aşa de profund încât nu încurcă în nici un fel programele pastorale ale
fiecărei Biserici. Dimpotrivă, ea poate să le lumineze în mod eficient, ancorându-le, pentru a spune aşa, în misterul care
Mane nobiscum, Domine - Ioan Paul al II-lea 2
constituie rădăcina şi secretul vieţii spirituale a credincioşilor ca şi al oricărei iniţiative a Bisericii locale. De aceea, nu cer
să se întrerupă "drumurile" pastorale pe care le face fiecare Biserică, dar să se accentueze în ele dimensiunea euharistică,
ce aparţine întregii vieţi creştine. Cât mă priveşte, cu această scrisoare vreau să ofer câteva orientări de fond, având
încredere că poporul lui Dumnezeu, în diferitele sale componente, va primi propunerea mea cu docilitate pregătită şi
iubire zeloasă.

I. Pe urmele Conciliului şi jubileului

Cu privirea îndreptată spre Cristos

6. În urmă cu şase ani, cu scrisoarea Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), am avut bucuria să indic Bisericii
drumul de pregătire pentru marele jubileu al anului 2000. Simţeam că această ocazie istorică se profila la orizont ca un
mare har. Desigur, nu mă înşelam că o simplă trecere cronologică, chiar sugestivă, putea în sine să comporte mari
schimbări. Din păcate, faptele au voit să scoată în evidenţă, după începutul mileniului, un fel de continuitate crudă cu
evenimentele precedente şi adesea cu cele mai rele dintre ele. Astfel, s-a schiţat un scenariu care, alături de perspective
încurajatoare, lasă să se întrevadă umbre întunecate de violenţă şi de sânge care nu încetează să ne întristeze. Însă
invitând Biserica să celebreze jubileul celor două mii de ani de la Întrupare, eram foarte convins - şi încă mai sunt mai
mult ca oricând! - că lucrez pentru "timpurile lungi" ale omenirii.

Într-adevăr, Cristos nu este numai în centrul istoriei Bisericii, ci şi al istoriei omenirii. În el toate se recapitulează (cf. Ef
1,10; Col 1,15-20). Cum să nu-mi amintesc elanul cu care Conciliul Ecumenic Vatican II, citându-l pe papa Paul al VI-
lea, a mărturisit că Isus Cristos "este ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei,
centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi împlinirea aspiraţiilor lor"[1]. Învăţătura Conciliului a adus noi
aprofundări la cunoaşterea naturii Bisericii, deschizând sufletele credincioşilor spre o înţelegere mai atentă a misterelor
credinţei şi chiar a realităţilor pământeşti în lumina lui Cristos. În el, Cuvântul făcut trup, este revelat nu numai misterul
lui Dumnezeu, ci însuşi misterul omului[2]. În el omul găseşte răscumpărare şi plinătate.

7. În enciclica Redemptor hominis, la începuturile pontificatului meu, am dezvoltat pe larg această tematică, pe care apoi am
reluat-o în diferite alte circumstanţe. Jubileul a fost momentul propice pentru a îndrepta atenţia credincioşilor spre acest
adevăr fundamental. Pregătirea marelui eveniment a fost în întregime trinitară şi cristocentrică. În acest mod de a pune
problema, desigur că nu putea să fie uitată Euharistia. Dacă astăzi vrem să celebrăm un An al Euharistiei, îmi amintesc
cu plăcere că deja în Tertio millennio adveniente scriam: "Anul 2000 va fi un an intens euharistic: în sacramentul Euharistiei
Mântuitorul, întrupat în sânul Mariei cu douăzeci de secole în urmă, continuă să se ofere omenirii ca izvor de viaţă
divină"[3]. Congresul Euharistic Internaţional, celebrat la Roma, a dat un aspect concret acestei caracteristici a marelui
jubileu. Merită de amintit şi faptul că, în plină pregătire a jubileului, în scrisoarea apostolică Dies Domini am propus
pentru meditaţia credincioşilor tema "duminicii" ca zi a Domnului înviat şi zi specială a Bisericii. I-am invitat atunci pe
toţi să redescopere în celebrarea euharistică inima duminicii[4].

A contempla împreună cu Maria chipul lui Cristos

8. Moştenirea marelui jubileu a fost adunată într-un fel în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte. În acest document
cu caracter programatic sugeram o perspectivă de angajare pastorală întemeiată pe contemplarea chipului lui Cristos, în
cadrul unei pedagogii ecleziale capabilă să tindă spre "măsura înaltă" a sfinţeniei, urmărită în special prin intermediul
artei rugăciunii[5]. Cum putea să lipsească în această perspectivă angajarea liturgică şi, în mod deosebit, atenţia faţă de
viaţa euharistică? Am scris atunci: "În secolul al XX-lea, mai ales de la Conciliul Vatican II încoace, comunitatea creştină a
crescut mult în modul său de a celebra sacramentele, mai ales Euharistia. Trebuie să se persevereze în această direcţie,
dând o importanţă specială Euharistiei duminicale şi duminicii însăşi, înţeleasă ca o zi specială de credinţă, ziua
Domnului înviat şi a darului Duhului, adevăratul Paşte al săptămânii"[6]. În contextul educării la rugăciune invitam apoi
la cultivarea Liturgiei orelor, prin care Biserica sfinţeşte diferitele ore ale zilei şi ritmarea timpului în împărţirea proprie a
anului liturgic.

9. Ulterior, prin deschiderea Anului Rozariului şi prin publicarea scrisorii apostolice Rosarium Virginis Mariae, am reluat
discursul despre contemplarea chipului lui Cristos pornind de la perspectiva mariană, prin repropunerea Rozariului. De fapt,
această rugăciune tradiţională, atât de recomandată de magisteriu şi atât de iubită de poporul lui Dumnezeu, are o
fizionomie în mod evident biblică şi evanghelică, centrată în mod prevalent pe numele şi pe chipul lui Isus, fixat în
Mane nobiscum, Domine - Ioan Paul al II-lea 3
contemplarea misterelor şi în repetarea rugăciunii Bucură-te, Marie. Caracterul său repetitiv constituie un fel de pedagogie a
iubirii, făcută pentru a aprinde sufletul de aceeaşi iubire pe care o are Maria faţă de Fiul său. Pentru aceasta, ducând la o
ulterioară maturizare un itinerar multisecular, am voit ca această formă privilegiată de contemplare să-şi completeze
trăsăturile de adevărat "compendiu al evangheliei" integrând în ea misterele de lumină[7]. Şi cum să nu pun Euharistia în
vârful misterelor de lumină?

De la Anul Rozariului la Anul Euharistiei

10. Chiar în miezul Anului Rozariului am promulgat scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia, cu care am voit să ilustrez
misterul Euharistiei în raportul său inseparabil şi vital cu Biserica. I-am chemat pe toţi să celebreze sacrificiul euharistic
cu angajarea pe care el o merită, dând lui Isus prezent în Euharistie, chiar şi în afara Liturghiei, un cult de adoraţie
vrednic de un aşa de mare mister. Mai ales am repropus exigenţa unei spiritualităţi euharistice, arătând-o ca model pe
Maria ca "femeie euharistică"[8].

Aşadar, Anul Euharistiei se află pe un fond care s-a îmbogăţit an de an, deşi a rămas bine stabilit pe tema lui Cristos şi a
contemplării chipului său. Într-un anumit sens, el vrea să fie ca un an de sinteză, un fel de culme a întregului drum parcurs.
Atâtea lucruri s-ar putea spune pentru a trăi bine acest an. Eu mă voi limita să indic câteva perspective care să-i poată
ajuta pe toţi să conveargă spre atitudini luminătoare şi rodnice.

II. Euharistia, mister de lumină

"Le-a explicat în toate Scripturile cele referitoare la el" (Lc 24,27)

11. Relatarea apariţiei lui Isus înviat celor doi ucenici de la Emaus ne ajută să abordăm un prim aspect al misterului
euharistic, care trebuie să fie prezent mereu în evlavia poporului lui Dumnezeu: Euharistia, mister de lumină! În ce sens se
poate spune acest lucru şi care sunt implicaţiile ce derivă pentru spiritualitatea şi pentru viaţa creştină?

Isus s-a calificat pe sine ca "lumină a lumii" (In 8,12) şi această proprietate a sa este bine scoasă în evidenţă din acele
momente ale vieţii sale, cum este schimbarea la faţă şi învierea, în care străluceşte clar gloria sa divină. În schimb, în
Euharistie gloria lui Cristos este acoperită de un văl. Sacramentul euharistic este "mysterium fidei" prin excelenţă. Totuşi,
chiar prin misterul ascunderii sale totale, Cristos devine mister de lumină, graţie căruia credinciosul este introdus în
profunzimile vieţii divine. Nu este fără o intuiţie fericită faptul că icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov pune în mod
semnificativ Euharistia în centrul vieţii trinitare.

12. Euharistia este lumină înainte de toate pentru că în fiecare Liturghie liturgia cuvântului lui Dumnezeu precedă
liturgia euharistică, în unitatea celor două "mese", cea a cuvântului şi cea a pâinii. Această continuitate reiese în discursul
euharistic din Evanghelia după Ioan, unde vestea lui Isus trece de la prezentarea fundamentală a misterului său la ilustrarea
dimensiunii propriu-zis euharistice: "Trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură" (In 6,55).
Ştim că această dimensiune a pus în criză o mare parte dintre ascultători, făcându-l pe Petru să devină purtător de
cuvânt al credinţei celorlalţi apostoli şi a Bisericii din toate timpurile: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii
veşnice" (In 6,68). În relatarea ucenicilor de la Emaus însuşi Cristos intervine pentru a arăta, "începând de la Moise şi
toţi profeţii", că "toate Scripturile" duc la misterul persoanei sale (cf. Lc 24,27). Cuvintele sale fac ca inimile ucenicilor "să
ardă", îi scot din întunericul tristeţii şi al disperării, trezesc în ei dorinţa de a rămâne cu el: "Rămâi cu noi, Doamne" (cf.
Lc 24,29).

13. Părinţii Conciliului Vatican II, în constituţia Sacrosanctum Concilium, au voit ca "masa cuvântului" să deschidă cu
îmbelşugare pentru credincioşi comorile Scripturii[9]. Pentru aceasta, au permis ca în celebrarea liturgică, în special
lecturile biblice să fie oferite în limba care este înţeleasă de toţi. Însuşi Cristos vorbeşte atunci când în Biserică se citeşte
Sfânta Scriptură[10]. În acelaşi timp, ei au recomandat celebrantului omilia ca parte a liturgiei, destinată să ilustreze
cuvântul lui Dumnezeu şi să-l actualizeze pentru viaţa creştină[11]. La patruzeci de ani de la Conciliu, Anul Euharistiei
poate să constituie o ocazie importantă pentru ca toate comunităţile creştine să facă o verificare în această privinţă. De fapt,
nu este suficient ca textele biblice să fie proclamate într-o limbă ce poate fi înţeleasă, dacă proclamarea nu are loc cu
acea grijă, acea pregătire prealabilă, acea ascultare pioasă, acea tăcere meditativă, care sunt necesare pentru ca acest
cuvânt al lui Dumnezeu să atingă viaţa şi să o lumineze.
Mane nobiscum, Domine - Ioan Paul al II-lea 4
"L-au recunoscut la frângerea pâinii" (Lc 24,35)

14. Este semnificativ că cei doi ucenici de la Emaus, pregătiţi cum se cuvine de cuvintele Domnului, l-au recunoscut în
timp ce stăteau la masă în gestul simplu al "frângerii pâinii". O dată ce minţile sunt luminate şi inimile încălzite, semnele
"vorbesc". Euharistia se desfăşoară în întregime în contextul dinamic al semnelor care nu aduc în sine un mesaj dens şi
luminos. Misterul într-un fel se deschide pentru ochii credinciosului prin intermediul semnelor.

Aşa cum am subliniat în enciclica Ecclesia de Eucharistia, este important ca nici o dimensiune a acestui sacrament să nu fie
neglijată. De fapt, mereu există în om tentaţia de a reduce Euharistia la propriile dimensiuni, în timp ce în realitate el
trebuie să se deschidă spre dimensiunile misterului. "Euharistia este un dar prea mare ca să poată suporta ambiguităţi şi
reducţionisme"[12].

15. Nu este îndoială că dimensiunea cea mai evidentă a Euharistiei este aceea a ospăţului. Euharistia s-a născut, în seara
de Joia Sfântă, în contextul cinei pascale. Prin urmare, ea poartă înscris în structura ei sensul întâlnirii de masă fraternă.
"Luaţi, mâncaţi... Apoi, luând potirul, ... le-a dat lor spunând: "Beţi din acesta toţi..."" (Mt 26,26.27). Acest aspect
exprimă bine raportul de comuniune pe care Dumnezeu vrea să-l stabilească cu noi şi pe care noi înşine trebuie să-l
dezvoltăm reciproc.

Totuşi nu se poate uita că ospăţul euharistic are şi un sens profund şi primar de jertfă[13]. În el Cristos ne prezintă din
nou sacrificiul realizat o dată pentru totdeauna pe Golgota. Deşi este prezent în el ca înviat, el poartă semnele pătimirii sale,
pentru care orice sfântă Liturghie este "memorial", aşa cum ne aminteşte liturgia cu aclamaţia de după consacrare.
"Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim...". În acelaşi timp, actualizând trecutul, Euharistia ne
proiectează spre viitorul venirii din urmă a lui Cristos, la sfârşitul istoriei. Acest aspect "escatologic" dă sacramentului euharistic
un dinamism care implică şi dă drumului creştin pasul speranţei.

"Eu sunt cu voi în toate zilele..." (Mt 28,20)

16. Toate aceste dimensiuni ale Euharistiei se reiau într-un aspect care mai mult decât toate pune la încercare credinţa
noastră: este misterul prezenţei "reale". Împreună cu toată tradiţia Bisericii, noi credem că, sub speciile euharistice, este
prezent în mod real Isus. O prezenţă - cum a explicat în mod eficient papa Paul al VI-lea - care este numită "reală" nu
prin excludere, ca şi cum celelalte forme de prezenţă nu sunt reale, ci prin antonomasie, pentru că în virtutea ei Cristos
în întregime devine în mod substanţial prezent în realitatea trupului şi a sângelui său[14]. Pentru aceasta, credinţa ne cere
să stăm în faţa Euharistiei cu conştiinţa că suntem în faţa lui Cristos însuşi. Tocmai prezenţa sa dă celorlalte dimensiuni -
de ospăţ, de memorial al Paştelui, de anticipare escatologică - o semnificaţie care trece dincolo de un pur simbolism.
Euharistia este mister de prezenţă, prin intermediul căruia se realizează în cel mai înalt mod promisiunea lui Isus de a
rămâne cu noi până la sfârşitul lumii.

A celebra, a adora, a contempla

17. Mare mister, Euharistia! Mister care trebuie să fie înainte de toate bine celebrat. Este necesar ca sfânta Liturghie să fie
pusă în centrul vieţii creştine şi ca în fiecare comunitate să se facă tot posibilul pentru a o celebra cu demnitate, conform
normelor stabilite, cu participarea poporului, folosindu-se de diferiţii slujitori în exercitarea misiunilor prevăzute pentru
ei, şi cu o atenţie serioasă şi faţă de aspectul de sacralitate care trebuie să caracterizeze cântul şi muzica liturgică. O
angajare concretă în acest An al Euharistiei ar putea fi aceea de a studia profund, în fiecare comunitate parohială,
Principiile şi normele pentru folosirea Liturghierului roman. Apoi calea privilegiată pentru a fi introduşi în misterul mântuirii
realizat în sfintele "semne" rămâne aceea de a urma cu fidelitate desfăşurarea anului liturgic. Păstorii să se angajeze în
acea cateheză "mistagogică", atât de îndrăgită de sfinţii părinţi ai Bisericii, care ajută la descoperirea valenţelor gesturilor şi
cuvintelor din liturgie, ajutându-i pe credincioşi să treacă de la semne la mister şi să implice în el întreaga lor existenţă.

18. Îndeosebi este necesară, atât în celebrarea Liturghiei, cât şi în cultul euharistic din afara Liturghiei, să se cultive
conştiinţa vie a prezenţei reale a lui Cristos, având grijă de a o mărturisi cu tonul vocii, cu gesturile, cu mişcările, cu întregul
ansamblu al comportamentului. În acest sens, normele amintesc - şi eu însumi am avut recent ocazia să reafirm[15] -
importanţa care trebuie dată momentelor de tăcere atât în celebrare, cât şi în adoraţia euharistică. Într-un cuvânt, este
necesar ca întregul mod de a trata Euharistia de către slujitori şi de către credincioşi să fie marcat de un respect
extrem[16]. Prezenţa lui Isus în tabernacol trebuie să constituie un pol de atracţie pentru un număr tot mai mare de suflete
Mane nobiscum, Domine - Ioan Paul al II-lea 5
îndrăgostite de el, capabile să stea îndelung să-i asculte glasul şi aproape să-i simtă palpitaţiile inimii. "Gustaţi şi vedeţi
cât de bun este Domnul!" (Ps 33 [34],9).

Adoraţia euharistică în afara Liturghiei să devină, în timpul acestui an, o angajare specială pentru fiecare comunitate
parohială şi călugărească. Să rămânem prosternaţi îndelung în faţa lui Isus prezent în Euharistie, reparând cu credinţa şi
iubirea noastră neglijenţele, uitările şi chiar insultele pe care Mântuitorul nostru trebuie să le îndure în atâtea părţi ale
lumii. Să aprofundăm în adoraţie contemplaţia noastră personală şi comunitară, folosindu-ne şi de ajutoarele de
rugăciune inspirate mereu din cuvântul lui Dumnezeu şi din experienţa atâtor mistici din vechime şi recenţi. Însuşi
Rozariul, înţeles în sensul său profund, biblic şi cristocentric, pe care l-am recomandat în scrisoarea apostolică Rosarium
Virginis Mariae, va putea fi o cale deosebit de potrivită pentru contemplaţia euharistică, realizată în compania şi la şcoala
Mariei[17].

Să se trăiască, în acest an, cu fervoare deosebită solemnitatea Corpus Domini cu tradiţionala procesiune. Credinţa în
Dumnezeu care, întrupându-se, a devenit însoţitorul nostru de călătorie să fie proclamată pretutindeni şi îndeosebi pe
drumurile noastre şi între casele noastre, ca expresie a iubirii noastre recunoscătoare şi izvor de binecuvântare
inepuizabilă.

III. Euharistia, izvor şi epifanie de comuniune

"Rămâneţi în mine şi eu în voi" (In 15,4)

19. La cererea ucenicilor de la Emaus ca el să rămână "cu" ei, Isus a răspuns cu un dar mult mai mare: prin intermediul
sacramentului Euharistiei el a găsit modul de a rămâne "în" ei. A primi Euharistia înseamnă a intra în comuniune
profundă cu Isus. "Rămâneţi în mine şi eu în voi" (In 15,4). Acest raport de "rămânere" intimă şi reciprocă ne permite să
anticipăm, într-un fel, cerul pe pământ. Oare nu aceasta este dorinţa cea mai mare a omului? Nu acest lucru şi l-a propus
Dumnezeu, realizând în istorie planul său de mântuire? El a pus în inima omului "foamea" după cuvântul său (cf. Am
8,11), o foame care se va potoli numai în unirea deplină cu el. Împărtăşania euharistică ne este dată pentru "a ne sătura"
de Dumnezeu pe acest pământ, în aşteptarea potolirii depline din cer.

O singură pâine, un singur trup

20. Însă această intimitate specială care se realizează în "împărtăşania" euharistică nu poate să fie înţeleasă cum trebuie
nici nu poate fi trăită în mod deplin în afara comuniunii ecleziale. Acest lucru l-am subliniat în mod repetat în enciclica
Ecclesia de Eucharistia. Biserica este trupul lui Cristos: se merge "cu Cristos" în măsura în care există raport "cu trupul
său". Pentru a crea şi a mări această unitate Cristos are grijă prin revărsarea Duhului Sfânt. Şi el însuşi nu încetează să o
promoveze prin intermediul prezenţei sale euharistice. De fapt, unica pâine euharistică ne face un singur trup. Acest
lucru îl afirmă apostolul Paul: "Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne
împărtăşim din aceeaşi unică pâine" (1Cor 10,17). În misterul euharistic Isus edifică Biserica în comuniune, conform
modelului suprem evocat în rugăciunea sacerdotală: "După cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi,
pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21).

21. Dacă Euharistia este izvor al unităţii ecleziale, ea este şi cea mai mare manifestare a ei. Euharistia este epifanie de
comuniune. Pentru aceasta, Biserica pune condiţii pentru a se putea lua parte în mod deplin la celebrarea euharistică[18].
Diferitele limitări trebuie să ne facă să devenim tot mai conştienţi de cât de exigentă este comuniunea pe care Isus ne-o cere. Este
comuniune ierarhică, întemeiată pe conştiinţa diferitelor roluri şi slujiri, reafirmată continuu şi în rugăciunea euharistică
prin menţionarea papei şi a episcopului diecezan. Este comuniune fraternă, cultivată printr-o "spiritualitate de
comuniune" care ne induce sentimente de deschidere reciprocă, de iubire, de înţelegere şi de iertare[19].

"O singură inimă şi un singur suflet" (Fap 4,32)

22. La fiecare sfântă Liturghie suntem chemaţi să ne măsurăm cu idealul de comuniune pe care cartea Faptele Apostolilor
o descrie ca model pentru Biserica dintotdeauna. Este Biserica adunată în jurul apostolilor, convocată de cuvântul lui
Dumnezeu, capabilă de o împărtăşire care nu se referă numai la bunurile spirituale, ci chiar şi la bunurile materiale (cf.
Fap 2,42-47; 4,32-35). În acest An al Euharistiei Domnul ne invită să ne apropiem cât mai mult posibil de acest ideal. Să
se trăiască printr-o angajare deosebită momentele sugerate deja de liturgie pentru "Liturghia staţională", în care
Mane nobiscum, Domine - Ioan Paul al II-lea 6
episcopul celebrează în catedrala împreună cu preoţii şi diaconii şi cu participarea poporului lui Dumnezeu în toate
componentele sale. Aceasta este principala "manifestare" a Bisericii[20]. Dar va fi lăudabilă găsirea altor ocazii semnificative,
chiar la nivelul parohiilor, pentru ca sensul comuniunii să crească, luând din celebrarea euharistică o fervoare reînnoită.

Ziua Domnului

23. În mod deosebit doresc ca în acest an să se depună un efort special în redescoperirea şi trăirea în mod deplin a
duminicii ca zi a Domnului şi zi a Bisericii. Aş fi fericit dacă s-ar medita din noi ceea ce am scris în scrisoarea apostolică
Dies Domini. "De fapt, chiar în Liturghia duminicală creştinii retrăiesc în mod deosebit de intens experienţa făcută de
apostoli în seara de Paşte, atunci când Cel Înviat li s-a arătat lor care erau adunaţi împreună (cf. In 20,19). În acel mic
nucleu de ucenici, primiţie a Bisericii, era într-un fel prezent poporul lui Dumnezeu din toate timpurile"[21]. Preoţii în
activitatea lor să acorde în timpul acestui an de har o atenţie şi mai mare Liturghiei duminicale, ca o celebrare în care
comunitatea parohială se adună în manieră corală, văzând părtaşi în mod obişnuit şi diferitele grupuri, mişcări, asociaţii
prezente în ea.

IV. Euharistia, principiu şi proiect de "misiune"

"Au plecat imediat" (Lc 24,33)

24. Cei doi ucenici de la Emaus, după ce l-au recunoscut pe Domnul, "au plecat imediat" (Lc 24,33), pentru a comunica
ceea ce au văzut şi auzit. Atunci când s-a făcut experienţa adevărată a Celui Înviat, hrănindu-se cu trupul său şi cu
sângele său, nu se poate ţine numai pentru sine bucuria simţită. Întâlnirea cu Cristos, aprofundată continuu în
intimitatea euharistică, trezeşte în Biserică şi în fiecare creştin urgenţa de a mărturisi şi de a evangheliza. Am subliniat acest
lucru chiar în omilia în care am anunţat Anul Euharistiei, referindu-mă la cuvintele lui Paul: "Ori de câte ori mâncaţi din
pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni" (1Cor 11,26). Apostolul pune în
relaţie strânsă între ele ospăţul şi vestirea: a intra în comuniune cu Cristos în memorialul Paştelui înseamnă, în acelaşi
timp, a experimenta datoria de a deveni misionari ai evenimentul pe care acel rit îl actualizează[22]. Trimiterea de la
sfârşitul fiecărei Liturghii constituie o încredinţare, care îl determină pe creştin la angajare pentru răspândirea evangheliei şi
animarea creştină a societăţii.

25. Pentru această misiune Euharistia nu furnizează numai forţa interioară, dar - într-un anumit sens - şi proiectul. De
fapt, ea este un mod de a fi, care de la Isus trece în creştin şi, prin intermediul mărturiei sale, tinde să se iradieze în
societate şi în cultură. Pentru ca să se întâmple acest lucru, este necesar ca fiecare credincios să asimileze, în meditaţia
personală şi comunitară, valorile pe care le exprimă Euharistia, atitudinile pe care ea le inspiră, propunerile de viaţă pe
care le trezeşte. De ce să nu vedem în aceasta încredinţarea specială care ar putea să provină din Anul Euharistiei?

A mulţumi

26. Un element fundamental al acestui proiect reiese din însăşi semnificaţia cuvântului "euharistie": aducere de mulţumire.
În Isus, în sacrificiul său, în acel "da" necondiţionat spus voinţei Tatălui, există "da"-ul, "mulţumesc"-ul şi "amin"-ul
întregii omeniri. Biserica este chemată să amintească oamenilor acest mare adevăr. Este urgent ca acest lucru să se facă
mai ales în cultura noastră secularizată, care respiră uitarea de Dumnezeu şi cultivă autosuficienţa zadarnică a omului. A
întrupa proiectul euharistic în viaţa cotidiană, acolo unde se munceşte şi se trăieşte - în familie, la şcoală, în fabrică, în
cele mai diferite condiţii de viaţă - înseamnă, printre altele, a mărturisi că realitatea umană nu se justifică fără referinţa la
Creator: "Creatura, fără Creator, dispare"[23]. Această referinţă transcendentă, care ne angajează la un peren
"mulţumesc" - adică la o atitudine euharistică - pentru tot ceea ce avem şi suntem, nu prejudiciază autonomia legitimă a
realităţilor pământeşti[24], ci o întemeiază în modul cel mai adevărat, punând-o, în acelaşi timp, în limitele sale juste.

În acest An al Euharistiei, creştinii să se angajeze să mărturisească cu mai multă forţă prezenţa lui Dumnezeu în lume. Să
nu ne fie frică să vorbim despre Dumnezeu şi să aducem cu fruntea sus semnele credinţei. "Cultura Euharistiei"
promovează o cultură de dialog, care îşi are în ea forţa şi alimentul. Este greşit a considera că referinţa publică la
credinţă poate să dăuneze justei autonomii a statului şi a instituţiilor civile sau că poate chiar să încurajeze atitudini de
intoleranţă. Dacă din punct de vedere istoric nu au lipsit greşeli în această materie şi în credincioşi, aşa cum am
recunoscut cu ocazia jubileului, acest lucru se datorează nu "rădăcinilor creştine", ci incoerenţei creştinilor faţă de
Mane nobiscum, Domine - Ioan Paul al II-lea 7
rădăcinile lor. Cel care învaţă să spună "mulţumesc" în maniera lui Cristos răstignit, va putea să fie un martir, dar nu va
fi niciodată un călău.

Calea solidarităţii

27. Euharistia nu este numai expresie de comuniune în viaţa Bisericii, ea este şi proiect de solidaritate pentru întreaga
omenire. Biserica, în celebrarea euharistică, reînnoieşte continuu conştiinţa sa că este "semn şi instrument" nu numai al
unirii intime cu Dumnezeu, ci şi al unităţii întregului neam omenesc[25]. Fiecare Liturghie, chiar şi atunci când este
celebrată în ascuns şi într-o regiune pierdută de pe pământ, poartă întotdeauna sensul universalităţii. Creştinul care
participă la Euharistie învaţă de la ea să devină promotor de comuniune, de pace, de solidaritate, în toate circumstanţele vieţii.
Imaginea sfâşiată a lumii noastre, care a început noul mileniu cu spectrul terorismului şi tragedia războiului, cheamă mai
mult ca oricând pe creştini să trăiască Euharistia ca o mare şcoală de pace, unde se formează bărbaţi şi femei care, la diferite
niveluri de responsabilităţi în viaţa socială, culturală, politică, devin creatori de dialog şi de comuniune.

În slujba celor din urmă

28. Mai există încă un punct asupra căruia aş vrea să atrag atenţia, pentru că pe el se joacă într-o măsură importantă
autenticitatea participării la Euharistie, celebrată în comunitate: este stimulentul pe care ea îl dă pentru o angajare faptică în
edificarea unei societăţi mai drepte şi fraterne. În Euharistie, Dumnezeul nostru a manifestat forma extremă a iubirii,
răsturnând toate criteriile de dominare după care se conduc adesea raporturile umane şi afirmând în mod radical criteriul
slujirii: "Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor" (Mc 9,35). Nu este întâmplător că în
Evanghelia după Ioan nu găsim relatarea instituirii euharistice, ci pe aceea a "spălării picioarelor" (cf. In 13,1-20):
aplecându-se să spele picioarele ucenicilor săi, Isus explică în mod foarte clar sensul Euharistiei. La rândul său, Paul
reafirmă cu vigoare că nu este permisă o celebrare euharistică în care să nu strălucească iubirea mărturisită de
împărtăşirea concretă cu cei mai săraci (cf. 1Cor 11,17-22.27-34).

Aşadar, de ce să nu facem din acest An al Euharistiei o perioadă în care comunităţile diecezane şi parohiale să se
angajeze în mod special să meargă cu silinţă fraternă în întâmpinarea vreuneia din multele sărăcii ale lumii noastre? Mă
gândesc la drama foametei care chinuieşte sute de milioane de fiinţe umane, mă gândesc la bolile care biciuiesc ţările în
curs de dezvoltare, la singurătatea bătrânilor, la necazurile şomerilor, la încercările imigranţilor. Acestea sunt rele care
marchează - în măsură diferită - chiar şi regiunile mai bogate. Nu putem să ne facem iluzii: din iubirea reciprocă şi,
îndeosebi, din grija faţă de cel aflat în necesitate vom fi recunoscuţi ca adevăraţi ucenici ai lui Cristos (cf. In 13,35; Mt
25,31-46). Acesta este criteriul pe baza căruia va fi dovedită autenticitatea celebrărilor noastre euharistice.

Concluzie

29. O sacrum convivium, in quo Christus sumitur! Anul Euharistiei se naşte din uimirea cu care Biserica stă în faţa acestui
mare mister. Este o uimire care nu încetează să pătrundă sufletul meu. Din ea a ieşit enciclica Ecclesia de Eucharistia. Simt
ca un mare har al celui de-al douăzeci şi optulea an de slujire petrină, pe care-l voi începe, faptul de a putea chema acum
toată Biserica să contemple, să laude, să adore în mod foarte special acest inefabil sacrament. Anul Euharistiei să fie
pentru toţi ocazie preţioasă pentru o reînnoită conştiinţă a comorii incomparabile pe care Cristos a încredinţat-o
Bisericii sale. Să fie stimulent pentru o celebrare a ei mai vie şi simţită, din care să provină o existenţă creştină
transformată de iubire.

Atâtea iniţiative vor putea fi realizate în această perspectivă, după aprecierea păstorilor Bisericilor locale. Congregaţia
pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor va oferi, în acest sens, sugestii şi propuneri utile. Totuşi, nu cer să se
facă lucruri extraordinare, dar ca toate iniţiativele să fie pătrunse de o profundă interioritate. Dacă rodul acestui an ar fi
chiar şi numai acela de a reanima în toate comunităţile creştine celebrarea Liturghiei duminicale şi de a creşte adoraţia
euharistică în afara Liturghiei, acest an de har va obţine un rezultat semnificativ. Totuşi este un lucru bun de a ţinti cât mai
sus, nemulţumindu-ne cu măsuri mediocre, pentru că ştim că putem conta mereu pe ajutorul lui Dumnezeu.

30. Vouă, iubiţi confraţi întru episcopat, încredinţez acest an, fiind sigur că veţi primi invitaţia mea cu toată ardoarea voastră
apostolică.
Mane nobiscum, Domine - Ioan Paul al II-lea 8
Voi, preoţilor, care în fiecare zi repetaţi cuvintele consacrării şi sunteţi martori şi vestitori ai marelui miracol de iubire care
are loc în mâinile voastre, lăsaţi-vă interpelaţi de harul acestui an special, celebrând în fiecare zi sfânta Liturghie cu
bucuria şi fervoarea experimentată prima dată când aţi celebrat şi stând cu plăcere în rugăciune în faţa tabernacolului.

Să fie un an de har pentru voi, diaconilor, care sunteţi îndeaproape implicaţi în slujirea cuvântului şi în slujirea la altar. Şi
voi, lectori, acoliţi, slujitori extraordinari ai împărtăşaniei, să aveţi conştiinţa vie a darului care vă este făcut cu misiunile
încredinţate vouă în vederea unei celebrări vrednice a Euharistiei.

În mod deosebit, mă adresez vouă, viitori preoţi: în viaţa de seminar căutaţi să experimentaţi cât este de dulce nu numai de
a participa în fiecare zi la sfânta Liturghie, ci şi de a rămâne îndelung în dialog cu Isus Euharistie.

Voi, persoane consacrate, chemaţi de însăşi consacrarea voastră la o contemplare mai prelungită, amintiţi-vă că Isus în
tabernacol vă aşteaptă alături de sine, pentru a revărsa în inimile voastre acea profundă experienţă a prieteniei sale,
singura care poate da sens şi plinătate vieţii voastre.

Voi toţi, credincioşii, redescoperiţi darul Euharistiei ca lumină şi forţă pentru viaţa voastră cotidiană în lume, în exercitarea
respectivelor profesii şi în contact cu cele mai diferite situaţii. Redescoperiţi-l mai ales pentru a trăi în mod deplin
frumuseţea şi misiunea familiei.

În sfârşit, aştept mult de la voi, tinerilor, reînnoindu-vă întâlnirea pentru Ziua Mondială a Tineretului la Köln. Tema aleasă -
"Am venit să-l adorăm (Mt 2,2)" - se potriveşte în mod deosebit să vă sugereze atitudinea justă în care să trăiţi acest An
al Euharistiei. Purtaţi la întâlnirea cu Isus ascuns sub vălurile euharistice tot entuziasmul vârstei voastre, al speranţei, al
capacităţii voastre de a iubi.

31. În faţa ochilor noştri stau exemplele sfinţilor care au găsit în Euharistie alimentul pentru drumul lor de desăvârşire.
De câte ori au vărsat ei lacrimi de emoţie în experimentarea unui mister aşa de mare şi au trăit minunate ore de bucurie
"nupţială" în faţa sacramentului altarului. Să ne ajute mai ales sfânta Fecioară, care a întrupat cu întreaga sa existenţă
logica Euharistiei. "Biserica, privind-o pe Maria ca pe modelul său, este chemată să o imite şi în raportul său cu acest
mister preasfânt"[26]. Pâinea euharistică pe care o primim este trupul imaculat al Fiului: "Ave, verum corpus natum de Maria
Virgine". În acest an de har, susţinută de Maria, Biserica să găsească un nou elan pentru misiunea sa şi să recunoască tot
mai mult în Euharistie izvorul şi culmea întregii sale vieţi.

Să ajungă la toţi binecuvântarea mea, aducătoare de har şi de bucurie.

Vatican, 7 octombrie, comemorarea Sfintei Fecioare Maria a Rozariului, anul 2004, al douăzeci şi şaselea al pontificatului.

Ioan Paul al II-lea