Novo Millenio Ineunte - Ioan Paul Al II-Lea

Novo millennio ineunte - Ioan Paul al II-lea 1
Novo millennio ineunte

Scrisoare apostolică a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
Adresată episcopatului, clerului şi credincioşilor
La sfârşitul marelui jubileu al anului 2000
Fraţilor mei întru episcopat, preoţilor şi diaconilor, persoanelor consacrate, tuturor credincioşilor laici
1. La începutul noului mileniu, în timp ce se încheie marele jubileu pe parcursul căruia noi am celebrat 2000 de ani de la
naşterea lui Isus şi prin care se deschide pentru Biserică o nouă etapă a drumului său, în inima noastră răsună din nou
cuvintele prin care Isus, după ce s-a urcat în barca lui Simon, a vorbit mulţimii, invitându-l pe apostol "să înainteze în
larg" pentru a pescui: "Duc in altum" (Lc 5,4). Petru şi primii săi tovarăşi capătă încredere în cuvintele lui Cristos şi îşi
aruncă mrejele lor. "Aşa au făcut şi au prins o mulţime mare de peşti, încât li se rupeau mrejele" (Lc 5,6).
Duc in altum! Aceste cuvinte răsună astăzi pentru noi şi ne invită să ne aducem aminte cu recunoştinţă de trecut, să trăim
cu pasiune prezentul, să ne deschidem cu încredere spre viitor: "Isus Cristos este acelaşi ieri şi astăzi şi întotdeauna"
(Evr 13,8).
În acest an mare a fost bucuria Bisericii care s-a dedicat contemplării chipului mirelui şi Domnului ei. Mai mult ca
niciodată, ea s-a făcut popor peregrinant, călăuzit de acela care este "păstorul cel mare al oilor" (Evr 13,20). Cu un
dinamism extraordinar, care a implicat mulţi dintre membrii săi, poporul lui Dumnezeu, aici la Roma, ca şi la Ierusalim
şi în toate Bisericile locale, a trecut prin "poarta sfântă" care este Cristos. Lui, scopul final al istoriei şi unicul mântuitor
al lumii, Biserica şi Duhul i-au strigat "Marana tha - Vino, Doamne Isuse" (cf. Ap 22,17.20; 1Cor 16,22).
Este imposibil să evaluezi evenimentul de har care a pătruns conştiinţele în timpul anului. Dar în mod sigur, un "izvor
de apă vie", acela care izvorăşte în permanenţă "din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului" (cf. Ap 22,1), s-a revărsat asupra
Bisericii. Este apa Duhului care potoleşte setea şi care reînnoieşte (cf. In 4,14). Este iubirea milostivă a Tatălui care, în
Cristos, ni s-a revelat şi dăruit încă o dată. La sfârşitul acestui an, putem să repetăm, cu bucurie reînnoită, imnul antic de
recunoştinţă: "Lăudaţi pe Domnul că este bun, în veac este îndurarea lui" (Ps 118/117,1).
2. De aceea, eu simt nevoia să mă adresez vouă, preaiubiţilor, pentru a împărtăşi împreună imnul de laudă. Încă de la
începutul pontificatului meu m-am gândit la acest an sfânt 2000 ca la un eveniment important. Am întrezărit în această
celebrare o întâlnire providenţială la care Biserica, la 35 de ani de la Conciliul Ecumenic Vatican II, va fi invitată să se
întrebe asupra primenirii sale pentru a-şi asuma cu un nou elan misiunea sa evanghelizatoare.
A corespuns jubileul acestui ţel? Angajamentul nostru, cu eforturile noastre generoase şi inevitabilele slăbiciuni, se află
sub privirea lui Dumnezeu. Dar nu ne putem sustrage datoriei de recunoştinţă pentru "minunile" pe care Dumnezeu le-
a săvârşit pentru noi. "Misericordias Domini in aeternum cantabo" (Ps 89/88,2).
În acelaşi timp, ceea ce s-a întâmplat sub ochii noştri cere să fie reconsiderat şi, într-un anumit sens, descifrat pentru a
asculta ceea ce Duhul Sfânt, pe tot parcursul acestui an atât de activ, a spus Bisericii (cf. Ap 2,7.11.17 etc.).
3. Mai ales, preaiubiţi fraţi şi surori, noi avem datoria de a ne lansa către viitorul care ne aşteaptă. De multe ori, în aceste
ultime luni, am privit către noul mileniu care se deschide, trăind jubileul nu numai ca memorie a trecutului, dar şi ca profeţie
a viitorului. Acum trebuie să ne folosim de harul primit, transformându-l în propuneri ferme şi în direcţii de acţiune
concrete. Este o misiune la care eu doresc să invit toate Bisericile locale. În fiecare dintre ele, adunată în jurul
episcopului său, în ascultarea cuvântului, în unirea fraternă şi în "frângerea pâinii" (cf. Fap 2,42) este într-adevăr
"prezentă şi acţionează Biserica lui Cristos: una, sfântă, catolică şi apostolică". (1) Misterul unicului popor al lui
Dumnezeu se configurează mai ales în realitatea fiecărei Biserici, care face ca el să se adapteze diverselor contexte şi
culturi.
Această înrădăcinare a Bisericii în timp şi în spaţiu reflectă, în ultimă analiză, mişcarea însăşi a întrupării. A venit timpul,
aşadar, ca fiecare Biserică, reflectând la ceea ce Duhul a spus poporului lui Dumnezeu în timpul acestui an special de har
şi chiar în timpul perioadei celei mai lungi de la Conciliul Vatican II la marele jubileu, să se angajeze la un examen al
zelului său şi să găsească un nou elan pentru angajamentul său spiritual şi pastoral. În cele din urmă, doresc să ofer prin
această scrisoare, la încheierea anului jubiliar, contribuţia ministerului meu petrin, pentru ca Biserica să strălucească tot
mai mult în diversitatea darurilor sale şi în unitatea drumului său.
I. Întâlnirea cu Cristos, moştenirea marelui jubileu
4. "Îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule atotputernic" (Ap 11,17). În bula de convocare a jubileului făceam urarea ca
sărbătorirea celor două mii de ani de la misterul întrupării să fie trăită "ca un imn de laudă neîntrerupt adus Sfintei
Treimi" (2) şi în acelaşi timp "ca un drum de reconciliere şi ca un semn autentic de speranţă pentru toţi cei care privesc la
Cristos şi la Biserica sa". (3) Experienţa anului jubiliar s-a modulat tocmai după aceste dimensiuni vitale, atingând
momente de o intensitate care ne-au făcut să simţim foarte aproape prezenţa milostivă a lui Dumnezeu, de la care "vine
orice dar de preţ şi orice bun desăvârşit" (Iac 1,17).
Mă gândesc mai întâi la dimensiunea laudei. Într-adevăr, de aici pleacă întregul răspuns autentic de credinţă al revelării lui
Dumnezeu în Cristos. Creştinismul înseamnă har, este surpriza unui Dumnezeu care nu se mulţumeşte să creeze lumea
şi omul, ci merge alături de creatura sa şi "după ce în trecut a vorbit părinţilor noştri prin profeţi, în multe rânduri şi în
multe chipuri, în acest timp de pe urmă ne-a vorbit şi nouă prin Fiul" (Evr 1,1-2).
În acest timp de pe urmă! Da, jubileul ne-a făcut să simţim că 2000 de ani de istorie au trecut fără să atenueze prospeţimea
acestui "astăzi", prin care îngerii anunţă păstorilor vestea minunată a naşterii lui Isus la Betleem: "Astăzi, în cetatea lui
David vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul" (Lc 2,11). Au trecut 2000 de ani, dar mai mult ca niciodată
rămâne vie proclamaţia pe care Isus o face despre propria sa misiune în sinagoga din Nazaret înaintea compatrioţilor
uluiţi, aplicându-şi sieşi profeţia lui Isaia: "Aceste cuvinte ale Scripturii, pe care le-aţi auzit acum, s-au împlinit astăzi" (Lc
4,21). Au trecut 2000 de ani, dar păcătoşii care au nevoie de îndurare - şi cine nu are nevoie de ea? - se îndreaptă
întotdeauna spre acest "astăzi" al mântuirii care, pe cruce, deschide poarta împărăţiei lui Dumnezeu tâlharului căit:
"Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis" (Lc 23,43).
"Plinirea timpului"
5. Coincidenţa acestui jubileu cu intrarea într-un nou mileniu a favorizat, cu siguranţă, fără să ne lăsăm pradă câtuşi de
puţin fanteziilor milenariste, percepţia misterului lui Cristos în vastul orizont al istoriei mântuirii. Creştinismul este o religie
inserată în istorie! Într-adevăr, pe terenul istoriei, Dumnezeu a voit să stabilească o alianţă cu Israel şi să pregătească astfel
naşterea Fiului său din sânul Mariei, la "plinirea timpului" (Gal 4,4).
Surprins în misterul său divin şi uman, Cristos este fundamentul şi centrul istoriei, sensul şi scopul ei ultim. Prin el se
revelează într-adevăr Cuvântul şi imaginea Tatălui, care "toate le-a făcut" (In 1,3; cf. Col 1,15). Întruparea sa, care îşi are
apogeul în misterul pascal şi în darul Duhului, constituie inima vibrantă a timpului, ora misterioasă în care împărăţia lui
Dumnezeu se apropie (cf. Mc 1,15) şi se înrădăcinează în istoria noastră asemenea unui grăunte de muştar destinat să
devină un arbore mare (cf. Mc 4,30-32).
"Glorie ţie, Isuse Cristoase, astăzi şi întotdeauna tu vei domni". Cu acest cântec repetat de mii de ori, noi l-am
contemplat în acest an pe Cristos aşa cum ni-l prezintă Apocalipsul: "Alfa şi omega, cel dintâi şi cel din urmă, începutul
şi sfârşitul" (Ap 22,13). Şi, contemplându-l pe Cristos, noi i-am adorat în acelaşi timp pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, Sfânta
Treime unică şi indivizibilă, mister inefabil în care toate îşi au începutul şi sfârşitul.
Purificarea memoriei
6. Pentru ca privirea noastră să devină mai pură pentru a contempla misterul, acest an jubiliar a fost cu tărie caracterizat
de cererea de iertare. Şi acest lucru a fost adevărat nu numai pentru persoanele singure care şi-au pus întrebări asupra
propriei vieţi, pentru a implora iertarea şi a obţine darul special al indulgenţei, dar şi pentru Biserica întreagă, care a voit
să-şi amintească infidelităţile prin care mulţi dintre fiii săi au aruncat, de-a lungul istoriei, o umbră pe chipul său de
mireasă a lui Cristos.
Noi eram de mult timp dispuşi pentru acest examen de conştiinţă, ştiind că Biserica însăşi, cuprinzând în sânul său
păcătoşi, este "sfântă şi are mereu nevoie de purificare". (4) Întâlnirile ştiinţifice ne-au ajutat să identificăm aspectele în
care spiritul evanghelic, de-a lungul primelor două milenii, nu a strălucit întotdeauna. Cum să uităm emoţionanta
Liturghie din 12 martie 2000 când, în bazilica "Sfântul Petru", fixându-mi privirea asupra Celui Răstignit, eu însumi m-am
făcut interpretul Bisericii, cerând iertare pentru păcatul tuturor fiilor săi? Această "purificare a memoriei" a întărit paşii
noştri pe drumul viitorului, făcându-ne în acelaşi timp mai umili şi mai vigilenţi în adeziunea noastră la evanghelie.
Mărturisitorii credinţei
7. Conştiinţa vie de pocăinţă nu ne-a împiedicat totuşi să aducem glorie Domnului pentru cât a făcut de-a lungul
secolelor, în special în ultimul secol, încredinţând Bisericii sale o mare ceată de sfinţi şi martiri. Pentru unii dintre ei anul
jubiliar a fost anul beatificării, al canonizării. Sfinţenia, fie că se referă la papii bine cunoscuţi ai istoriei, fie la figurile
umile ale laicilor sau ale persoanelor consacrate, de la un continent la altul al pământului, a apărut mai mult ca niciodată
ca o dimensiune care exprimă cel mai bine misterul Bisericii. Mesaj elocvent, care nu are nevoie de cuvinte, ea reprezintă
pe viu chipul lui Cristos.
De altfel, cu ocazia anului sfânt, s-au făcut multe lucruri pentru a aduna preţioasele memorii ale mărturisitorilor credinţei din
secolul al XX-lea. Noi i-am comemorat în ziua de 7 mai 2000, împreună cu reprezentanţii altor Biserici şi comunităţi
ecleziale, în cadrul sugestiv de la Colosseum, simbol al vechilor persecuţiilor. Este o moştenire care nu trebuie să se
piardă; trebuie să se păstreze o recunoştinţă veşnică şi o reînnoită propunere de imitare.
Biserica pelegrinantă
8. Mergând pe urmele sfinţilor, nenumăraţi fii ai Bisericii au venit aici, la Roma, la mormintele apostolilor, din dorinţa de
a profesa propria credinţă, de a-şi mărturisi propriile lor păcate şi de a primi iertarea care mântuie. În acest an, ochii mei
n-au fost impresionaţi numai de mulţimile care au umplut Piaţa "Sfântul Petru" cu ocazia numeroaselor celebrări. Foarte
des eu mi-am oprit privirea pe şirurile lungi de pelerini, care aşteptau cu răbdare să poată trece poarta sfântă. Încercam
să-mi imaginez în fiecare dintre ei istoria unei vieţi alcătuite din bucurii, nelinişti, suferinţe; o istorie unită cu cea a lui
Cristos şi care, în dialogul cu el, îşi relua drumul său de speranţă.
Observând apoi şuvoiul continuu al grupurilor, m-am retras de acolo cu o imagine concretă a Bisericii pelegrinante, a acelei
Biserici situate, cum spunea sfântul Augustin, "între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu". (5) Nu ne-a fost dat să
observăm decât imaginea exterioară a acestui eveniment singular. Cine poate măsura minunile de har care s-au realizat în
suflete? Se cuvine să tăcem şi să adorăm, încredinţându-ne cu umilinţă lucrării misterioase a lui Dumnezeu şi cântând
iubirea sa infinită: "Misericordias Domini in aeternum cantabo!"
Tinerii
9. Numeroasele întâlniri jubiliare au adunat categoriile cele mai diverse de persoane, înregistrând o participare cu
adevărat impresionantă, care uneori a supus la o probă dură misiunea organizatorilor şi a animatorilor, ecleziali sau civili.
Doresc să profit de această scrisoare pentru a exprima tuturor mulţumirile mele cele mai cordiale. Dar mai presus de
cifre, ceea ce m-a emoţionat foarte mult a fost constatarea angajării serioase la rugăciune, la reflecţie, la comuniune, care
s-a manifestat în momentul acestor întâlniri.
Şi cum să nu ne amintim în mod special întâlnirea plină de bucurie şi entuziasmată a tinerilor? Dacă există o imagine a
jubileului din anul 2000 care, mai mult decât altele, va rămâne vie în memorie, aceasta este cu siguranţă aceea a mulţimii
de tineri cu care am putut stabili un fel de dialog privilegiat, fondat pe o simpatie reciprocă şi o înţelegere profundă.
Această simpatie s-a manifestat încă din momentul în care le-am urat bun venit în Piaţa "Sfântul Ioan" din Lateran şi în
Piaţa "Sfântul Petru". Apoi i-am văzut răspândindu-se prin oraş, plini de bucurie, aşa cum trebuie să fie tinerii, dar şi
contemplativi, dornici de rugăciune, de "sens", de prietenie adevărată. Nu va fi uşor nici pentru ei, nici pentru toţi cei
care i-au observat, să se şteargă din memoria lor această săptămână în care Roma a devenit "tânără împreună cu tinerii".
Nu va fi posibil să uităm celebrarea de la Tor Vergata.
Încă o dată, tinerii s-au revelat pentru Roma şi pentru Biserică asemenea unui dar special al Duhului lui Dumnezeu. Există
uneori, atunci când sunt priviţi tinerii cu problemele şi slăbiciunile care-i caracterizează în societatea contemporană, o
adevărată tendinţă spre pesimism. Jubileul tinerilor ne-a surprins, încredinţându-ne dimpotrivă mesajul unei tinereţi care
exprimă o dorinţă profundă, în ciuda posibilelor ambiguităţi, faţă de acele valori autentice care îşi au plinătatea în
Cristos. Nu este oare Cristos secretul adevăratei libertăţi şi al bucuriei profunde a inimii? Nu este Isus Cristos prietenul
suprem şi totodată educatorul unei prietenii cu adevărat autentice? Dacă Isus Cristos este prezentat tinerilor cu
adevăratul său chip, ei îl simt ca un răspuns convingător şi sunt capabili să recepteze mesajul său, chiar dacă el este
exigent şi marcat de cruce. De aceea, vibrând la entuziasmul lor, nu am ezitat să le cer o alegere radicală de credinţă şi de
viaţă, indicându-le o datorie minunată: aceea de a se face "străjerii dimineţii" (cf. Is 21,11-12) în zorii noului mileniu.
Pelerini de diverse categorii
10. Evident, nu pot să mă opresc asupra detaliilor fiecărui eveniment jubiliar. Fiecare dintre ele a avut caracterul său
propriu şi a lăsat mesajul său nu numai celor care au participat la el în mod direct, dar şi tuturor celor care au luat
cunoştinţă de el sau au participat la el de la distanţă prin mass-media. Cum să nu ne amintim atmosfera festivă a primei
mari întâlniri dedicate copiilor? A începe cu ei a însemnat, într-un oarecare mod, a respecta avertismentul lui Isus: "Lăsaţi pe
copii să vină la mine" (Mc 10,14). A însemnat chiar mai mult, şi anume să repetăm gestul pe care el l-a îndeplinit atunci
când "a pus în mijlocul lor" un copil şi l-a făcut simbolul însuşi al ataşamentului pe care trebuie să-l asumăm dacă vrem
să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mt 18,2-4).
Astfel, într-un anume sens, pe urmele copiilor care au venit să ceară iertarea jubiliară s-au aflat categoriile cele mai
diverse de adulţi: de la bătrâni la bolnavi şi la persoane cu handicap, de la muncitorii din uzine şi din agricultură la
sportivi, de la artişti la profesori universitari, de la episcopi şi preoţi la persoane consacrate, de la oameni politici la
jurnalişti şi până la militari au venit să confirme sensul slujirii lor, o slujire a păcii.
O mare amploare a avut-o mulţimea de muncitori care s-a derulat la 1 mai, de tradiţionala sărbătoare a muncii. Lor le-am
cerut să trăiască spiritualitatea muncii, să-i imite pe sfântul Iosif şi pe Isus însuşi. Jubileul lor mi-a oferit, în plus, ocazia
de a lansa o urgentă invitaţie privind asanarea dezechilibrelor economice şi sociale care există în lumea muncii şi
administrarea cu hotărâre a proceselor de globalizare economică în funcţie de solidaritatea şi de respectul datorat fiecărei
persoane umane.
Copiii, cu veselia lor de nestăvilit, au revenit pentru jubileul familiilor, în care au fost desemnaţi lumii ca "primăvara
familiei şi a societăţii". Această întâlnire jubiliară a fost într-adevăr elocventă: numeroase familii provenind din diferite
regiuni ale lumii au venit să obţină, cu o fervoare reînnoită, lumina lui Cristos cu privire la planul originar al lui
Dumnezeu referitor la ele (cf. Mc 10,6-8; Mt 19,4-6). Ele s-au angajat să-l transmită unei culturi care riscă să piardă, într-
un mod tot mai îngrijorător, sensul însuşi al căsătoriei şi al instituţiei familiale.
Una dintre întâlnirile care au rămas pentru mine cele mai emoţionante este aceea pe care am avut-o cu persoanele private de
libertate de la "Regina caeli". Am citit în ochii lor suferinţa, dar şi regretul şi speranţa. Pentru ei jubileul a fost într-un mod
cu totul special un "an al iertării".
În fine, în ultimele zile ale anului, foarte simpatică a fost întâlnirea cu "lumea spectacolului", care exercită o mare putere de
atracţie asupra spiritului oamenilor. Le-am amintit persoanelor angajate în acest domeniu că au marea responsabilitate
de a propune, printr-un plăcut divertisment, mesaje pozitive, sănătoase din punct de vedere moral, capabile să insufle
încredere şi dragoste de viaţă.
Congresul Euharistic Internaţional
11. În logica acestui an jubiliar, o semnificaţie aparte trebuia să o aibă Congresul Euharistic Internaţional. Şi a avut-o! Dacă
Euharistia înseamnă jertfa lui Cristos care se face prezent printre noi, prezenţa sa reală putea să nu fie în centrul anului
sfânt consacrat întrupării Cuvântului? Tocmai de aceea acest an a fost considerat ca un an "intens euharistic" (6) şi tot
astfel noi am încercat să-l trăim. În acelaşi timp, memorând naşterea Fiului, cum putea să lipsească memoria mamei sale?
Maria a fost prezentă în celebrarea jubiliară, nu numai cu ocazia întâlnirilor semnificative, dar mai ales prin marele act de
încredere prin care, împreună cu o parte semnificativă a episcopatului mondial, am încredinţat grijii sale materne viaţa
bărbaţilor şi a femeilor noului mileniu.
Dimensiunea ecumenică
12. Se va înţelege că mi-a fost mai natural să vorbesc despre jubileul văzut din Scaunul lui Petru. Nu uit totuşi că am voit
eu însumi ca această celebrare sa să aibă loc în aceeaşi măsură şi în Bisericile particulare. De aceea majoritatea
credincioşilor au putut obţine haruri speciale, îndeosebi indulgenţa legată de anul jubiliar. Rămâne în orice caz
semnificativ faptul că numeroase dieceze au simţit dorinţa de a veni aici, la Roma, cu grupuri numeroase de credincioşi.
Cetatea Eternă a arătat astfel încă o dată rolul său providenţial de loc în care bogăţiile şi darurile fiecărei Biserici şi chiar
ale fiecărei ţări şi ale fiecărei culturi se armonizează în "catolicitate", pentru ca unica Biserică a lui Cristos să manifeste în
mod tot mai elocvent misterul său de sacrament al unităţii. (7)
De asemenea, am recomandat ca în programul anului jubiliar să se rezerve o atenţie specială dimensiunii ecumenice. Ce
ocazie mai bună există pentru a încuraja calea spre deplina comuniune, ca însăşi celebrarea comună a naşterii lui Cristos?
Multe eforturi au fost făcute în acest scop, şi rămâne luminoasă întâlnirea ecumenică din bazilica "Sfântul Paul", la 18
ianuarie 2000, când, pentru prima oară în istorie, o poartă sfântă a fost deschisă în acelaşi timp de succesorul lui Petru, de
primatul anglican şi de un mitropolit al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului în prezenţa reprezentanţilor
Bisericilor şi ai comunităţilor ecleziale din lumea întreagă. Pe această linie au avut loc şi unele întâlniri importante cu
patriarhi ortodocşi şi conducători ai altor confesiuni creştine. Îmi amintesc, în special, de recenta vizită a patriarhului
Karekin al II-lea, catolicosul suprem al întregii Armenii. În plus, mulţi credincioşi din alte Biserici şi comunităţi ecleziale
au participat la diferite categorii de întâlniri jubiliare. Drumul ecumenic rămâne, desigur, sinuos, poate lung, dar ceea ce
ne însufleţeşte este speranţa de a fi călăuziţi de prezenţa Celui Înviat şi de puterea inepuizabilă a Duhului său, capabil de
surprize mereu noi.
Pelerinajul în Ţara Sfântă
13. Cum să nu-mi amintesc apoi jubileul meu personal pe drumurile Ţării Sfinte? Aş fi dorit să-l încep în oraşul Ur al caldeilor,
pentru a mă apropia în mod concret de urmele lui Abraham, "tatăl nostru în credinţă" (cf. Rom 4,11-16). A trebuit să mă
mulţumesc cu o etapă pur spirituală, cu sugestiva "liturgie a cuvântului" celebrată pe 23 februarie în aula Paul al VI-lea.
Imediat după aceea a avut loc pelerinajul propriu-zis, urmărind itinerarul istoriei mântuirii. Am avut astfel bucuria de a
mă opri pe muntele Sinai, unde s-a împlinit darul decalogului şi al primei alianţe. O lună mai târziu am reluat drumul,
mergând pe muntele Nebo şi apoi în aceleaşi locuri care au fost locuite şi sfinţite de Mântuitorul. Este greu să-mi exprim
emoţia pe care am trăit-o la gândul că pot venera locurile naşterii şi vieţii lui Isus Cristos, la Betleem şi la Nazaret, că pot
celebra Euharistia în Cenacol, în acelaşi loc al instituirii ei, că pot medita din nou misterul crucii pe Golgota, unde el şi-a
dat viaţa pentru noi. În acele locuri încă atât de zbuciumate şi chiar recent îndoliate de violenţă, am putut experimenta o
primire extraordinare nu numai din partea fiilor Bisericii, dar şi din partea comunităţilor israeliene şi palestiniene.
Profundă a fost emoţia mea în timpul rugăciunii la Zidul Plângerii şi în vizita la Mausoleul "Yad Vashem", teribilă
amintire a victimelor din lagărele de exterminare naziste. Acel pelerinaj a fost un moment de fraternitate şi de pace, pe
care îmi place să-l consider ca unul dintre cele mai frumoase daruri ale evenimentului jubiliar. Regândindu-mă la climatul
pe care l-am trăit în acele zile, nu pot să nu-mi exprim dorinţa arzătoare a unei soluţii rapide şi juste pentru problemele
încă existente în aceste locuri sfinte, la fel de dragi evreilor, creştinilor şi musulmanilor.
Datoria internaţională
14. Jubileul a fost, de asemenea - şi nu se putea să fie altfel -, un mare eveniment al carităţii. Încă din anii pregătitori am
făcut apel pentru o mai mare şi mai laborioasă atenţie faţă de problemele sărăciei care torturează încă lumea. O
semnificaţie specială a avut-o, sub acest aspect, problema datoriei internaţionale a ţărilor sărace. În ce priveşte aceste ţări, un
gest de generozitate s-a aflat în însăşi logica jubileului, care, în configuraţia sa biblică originară, era chiar timpul în care
comunitatea se angaja să restabilească dreptatea şi solidaritatea în raporturile dintre persoane, mergând până la a restitui
bunurile materiale care le-au fost sustrase. Sunt fericit să constat că, recent, parlamentele din numeroase state creditoare
au votat o substanţială reducere a datoriei bilaterale care greva ţările cele mai sărace şi mai datoare. Îmi exprim dorinţa
ca guvernele respective să finalizeze urgent aceste decizii parlamentare. Problema datoriei multilaterale contractate de
ţările cele mai sărace faţă de organismele financiare internaţionale s-a dovedit mai problematică. Este de dorit ca statele
membre ale acestor organizaţii, mai ales acelea care au mai mare putere decizională, să reuşească să găsească acele
consensuri necesare pentru a ajunge la soluţia rapidă a unei probleme de care depinde procesul dezvoltării din
numeroase ţări, cu grave consecinţe pentru situaţia economică şi existenţială a multor persoane.
Un dinamism nou
15. Acestea sunt numai câteva dintre liniile mai importante ale experienţei jubiliare. Ea lasă întipărite în sufletul nostru
multe amintiri. Dar dacă am vrea să ne rezumăm la nucleul esenţial, marea moştenire pe care ne-o lasă nu ezit să o
individualizez decât prin contemplarea chipului lui Cristos: considerat în trăsăturile sale istorice şi în misterul său, primit în
prezenţa sa multiplă în Biserică şi în lume, mărturisit ca sens al istoriei şi lumină a drumului nostru.
Acum trebuie să privim înainte, trebuie să "înaintăm în larg", încrezători în cuvintele lui Cristos: Duc in altum! Ceea ce
noi am făcut în acest an nu poate să justifice o senzaţie de mulţumire şi încă mai puţin să ne îndemne la o atitudine de
demobilizare. Dimpotrivă, experienţele trăite trebuie să trezească în noi un dinamism nou, care să ne provoace să investim
entuziasmul pe care l-am resimţit în iniţiative concrete. Isus însuşi ne-a avertizat: "Nimeni dintre cei care pun mâna pe
plug şi se uită înapoi nu este bun pentru împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 9,62). În împărăţia cerurilor nu există timp pentru
a privi înapoi şi încă mai puţin pentru a te abandona leneviei. Ne aşteaptă multe lucruri de făcut şi de aceea trebuie să
stabilim un program pastoral postjubiliar care să fie eficace.
Este totuşi important ca atât cât ne vom propune, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fie înrădăcinat în contemplaţie şi în
rugăciune. Timpul în care trăim este unul de mişcare continuă, care merge adesea până la agitaţie, cu riscul de "a face
pentru a face". Trebuie să rezistăm acestei tentaţii, căutându-l pe "a fi" înainte de "a face". Să ne amintim, în acest punct,
reproşul lui Isus adresat Martei: "Pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. Însă un singur lucru este necesar" (Lc 10,41-41). În
acest spirit, înainte de a propune reflecţiei voastre unele direcţii de acţiune, doresc să împart cu voi câteva elemente de
meditaţie asupra misterului lui Cristos, fundament absolut al întregii noastre activităţi pastorale.
II. Un chip de contemplat
16. "Am vrea să-l vedem pe Isus" (In 12,21). Această cerere, făcută apostolului Filip de câţiva greci care au mers în
pelerinaj la Ierusalim cu ocazia Paştelui, a răsunat la fel de profund în urechile noastre în acest an jubiliar. Asemenea
acelor pelerini de acum 2000 de ani, oamenii din timpul nostru, uneori în mod involuntar, cer credincioşilor nu numai să
le "vorbească" despre Cristos, dar, într-un anumit sens, să-l şi "vadă". Nu a primit oare Biserica misiunea de a face să
strălucească lumina lui Cristos în fiecare perioadă istorică, de a face să strălucească chipul său şi înaintea generaţiilor
noului mileniu?
Mărturia noastră va fi sărăcită într-un mod inacceptabil dacă nu vom fi mai întâi noi înşine contemplatori ai chipului său.
Marele jubileu ne-a ajutat, fără îndoială, să o facem într-o manieră mai profundă. La finalul jubileului, în timp ce reluăm
drumul vieţii obişnuite, păstrând în noi bogăţia experienţelor trăite în această perioadă cu totul specială, privirea noastră
rămâne mai mult ca niciodată fixată pe chipul Domnului.
Mărturisirea Evangheliilor
17. Contemplarea chipului lui Cristos nu poate decât să ne sugereze, referitor la el, ceea ce spune Sfânta Scriptură, care
este, de la început până la sfârşit, străbătută de misterul său, în mod voalat arătat în Vechiul Testament, deplin revelat în
Noul Testament, în momentul în care sfântul Ieronim afirmă cu tărie: "Necunoaşterea Sfintei Scripturi înseamnă
necunoaşterea lui Cristos însuşi". (8) Rămânând ancoraţi în Sfânta Scriptură, să ne deschidem la lucrarea Duhului Sfânt (cf.
In 15,26), care se află la originea acestor scrieri şi în acelaşi timp a mărturiei apostolilor (cf. In 15,27), care au făcut
experienţa vie a lui Cristos, Cuvântul vieţii, pe care l-au văzut cu ochii lor, l-au auzit cu urechile lor, l-au atins cu mâinile
lor (cf. 1In 1,1).
Ceea ce ne ajunge prin mijlocirea lor este o viziune de credinţă, susţinută de o mărturie istorică exactă, o mărturie
veridică pe care Evangheliile, în ciuda complexităţii redactării lor şi a scopului lor iniţial catehetic, ne-o oferă într-o
manieră deplin credibilă. (9)
18. În realitate, Evangheliile nu pretind să fie o biografie completă a lui Isus după canoanele ştiinţei istorice moderne.
Totuşi, în ele, chipul Nazarineanului apare cu un fundament istoric sigur, deoarece evangheliştii s-au preocupat să-i stabilească
un contur, adunând pentru aceasta mărturii credibile (cf. Lc 1,3) şi trudind asupra documentelor supuse
discernământului vigilent al Bisericii. Pe baza acestor mărturii iniţiale, ei declară, sub acţiunea iluminată de Duhul Sfânt,
faptul deconcertat din punct de vedere uman al naşterii virginale a lui Isus din Maria, soţia lui Iosif. De la cei care l-au
cunoscut timp de aproximativ 30 de ani petrecuţi de el la Nazaret (cf. Lc 3,23), ei au cules date despre viaţa sa de "fiu al
tâmplarului" (Mt 13,55) şi "tâmplar" el însuşi, bine plasat în rândul rudelor sale (cf. Mc 6,3). Aici ei vor observa
religiozitatea care îl îndemna să meargă cu ai săi în pelerinajul anual la templul din Ierusalim (cf. Lc 2,41) şi mai ales care
îl făcea să frecventeze în mod regulat sinagoga din oraşul său (cf. Lc 4,16).
Fără totuşi să constituie o dare de seamă organică şi detaliată, datele devin apoi mai abundente pentru perioada
ministerului public, începând cu momentul în care tânărul galilean este botezat de către Ioan Botezătorul în apele
Iordanului. Întărit de mărturia venită de la Dumnezeu, conştient de a fi "Fiul preaiubit" (Lc 3,22), Isus începe predica
despre venirea împărăţiei lui Dumnezeu, arătându-ne exigenţele şi puterea prin cuvintele şi semnele de har şi de iertare.
De aceea evangheliştii ni-l prezintă pe Isus pe drum, prin oraşe şi sate, însoţit de cei doisprezece apostoli aleşi de el (cf.
Mc 3,13-19), de un grup de femei care îl ajută (cf. Lc 8,2-3), de mulţimile care îl caută sau îl urmează, de bolnavii care
invocă puterea sa de vindecare, de interlocutorii care ascultă cuvintele sale cu mai mult sau mai puţin profit.
Scrierile evanghelice converg apoi în a arăta tensiunea care se observă între Isus şi grupurile bine văzute ale societăţii
religioase din timpul său, până la criza finală care îşi are epilogul dramatic pe Golgota. Este ora întunericului, urmată de
o nouă, radioasă şi definitivă auroră. În fine, scrierile evanghelice se termină arătându-ni-l pe Nazarinean ca învingător al
morţii: ele pun în evidenţă mormântul gol şi îl urmează în seria de apariţii în care discipolii, mai întâi perplecşi şi
stupefiaţi, apoi invadaţi de o bucurie de nespus, îl descoperă viu şi strălucitor şi primesc de la el darul Duhului (cf. In
20,22) şi misiunea de a vesti evanghelia la "toate popoarele" (Mt 28,19).
Calea credinţei
19. "Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul" (In 20,20). Chipul pe care apostolii îl contemplau după înviere era
acelaşi cu chipul acelui Isus cu care ei au petrecut timp de trei ani, şi care acum îi asigura de adevărul minunat al noii sale
vieţi, arătându-le "mâinile şi coasta" (cf. In 20,20). Fără îndoială, nu le-a fost uşor să creadă. Abia după un itinerar
spiritual greu discipolii din Emaus au crezut (cf. Lc 24,13-35). Apostolul Toma a crezut numai după ce a constatat el
însuşi minunea (cf. In 20,24-29). În realitate, deşi s-a văzut şi s-a atins trupul său, numai credinţa putea să traverseze în mod
deplin misterul acestui chip. Aceasta era o experienţă pe care discipolii trebuie să o fi făcut deja în viaţa istorică a lui Cristos,
în întrebările care le veneau în minte de fiecare dată când se simţeau interpelaţi de gesturile şi de cuvintele sale. Nu se
ajungea cu adevărat la Isus decât pe calea credinţei, printr-un drum căruia Evanghelia însăşi pare să-i delimiteze etapele
în scena bine cunoscută din Cezareea lui Filip (cf. Mt 16,13-20). Isus îi întreabă pe discipoli, aproape făcând un fel de
prim bilanţ al misiunii sale, ce anume gândeşte "lumea" despre el. Primeşte răspunsul: "Unii, Ioan Botezătorul; alţii, Ilie;
alţii, Ieremia sau vreunul din profeţi" (Mt 16,14). Cu siguranţă un răspuns bun, dar departe încă - şi cât de mult! - de
adevăr. Poporul percepe dimensiunea religioasă cu adevărat excepţională a acestui rabbi care vorbeşte într-un mod atât
de fascinant, dar nu reuşeşte să-l plaseze mai presus de acei oameni ai lui Dumnezeu care au marcat istoria Israelului. În
realitate, Isus este cu totul altul! Ceea ce el aşteaptă de la ai "săi" este tocmai acest pas ulterior de cunoaştere, care
priveşte profunzimea persoanei sale: "Dar voi, cine ziceţi că sunt eu?" (Mt 16,15). Numai credinţa mărturisită de Petru,
şi prin el de Biserica din toate timpurile, conduce la inimă, atingând profunzimea misterului: "Tu eşti Cristos, Fiul
Dumnezeului celui viu" (Mt 16,16).
20. Cum a ajuns Petru la această credinţă? Şi ce anume ni se cere nouă dacă vrem să mergem pe urmele sale tot mai
convinşi? Matei ne dă o indicaţie clară prin cuvintele cu care Isus primeşte mărturisirea lui Petru: "Ferice de tine, Simon,
fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au dezvăluit-o, ci Tatăl meu care este în ceruri" (Mt 16,17). Expresia "carne şi
sânge" evocă omul şi modul obişnuit de cunoaştere. În cazul lui Isus, acest mod obişnuit nu este suficient. Este necesar
un har de "revelaţie" care vine de la Tatăl (cf. Mt 16,17). Luca ne oferă o indicaţie care merge în aceeaşi direcţie, atunci
când notează că acest dialog cu discipolii se desfăşoară "în timp ce Isus se afla într-un loc separat pentru rugăciune" (Lc
9,18). Aceste două indicii convergente ne fac să conştientizăm faptul că la contemplarea deplină a chipului lui Isus nu
ajungem numai cu forţele noastre, ci lăsându-ne conduşi de har. Numai experienţa tăcerii şi a rugăciunii oferă cadrul potrivit
în care se poate maturiza şi dezvolta cunoaşterea cea mai adevărată, mai fidelă şi mai coerentă a acestui mister, care îşi
are expresia culminantă în solemna proclamaţie a evanghelistului Ioan: "Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi; şi
noi am văzut slava lui, slava unicului-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (In 1,14).
Profunzimea misterului
21. Cuvântul şi trupul, gloria divină şi cortul său printre oameni! În unirea intimă şi inseparabilă a acestor două polarităţi se află
identitatea lui Cristos, conform formulării clasice a Conciliului din Calcedon (451): "O persoană în două naturi".
Persoana este cea a Cuvântului veşnic, Fiul Tatălui. Cele două naturi, fără nici o confuzie, dar şi fără nici o separare
posibilă, sunt natura divină şi cea umană. (10)
Suntem conştienţi de caracterul limitat al concepţiilor şi al cuvintelor noastre. Formula, deşi umană, este totuşi meticulos
cântărită în conţinutul său doctrinal şi ne permite să accedem, într-un anumit mod, la profunzimea misterului. Da, Isus
este Dumnezeu adevărat şi om adevărat! Asemenea lui Toma, Biserica este invitată fără încetare de Cristos să-i atingă
rănile, adică să-l recunoască în plinătatea umanităţii sale primite de la Maria, purtătoare de moarte, transfigurată prin
înviere: "Adu degetul tău aici şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi pune-o pe coasta mea" (In 20,27). Asemenea lui
Toma, Biserica se prosternează, adorându-l pe Cel Înviat, în plinătatea splendorii sale divine şi exclamă în permanenţă:
"Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In 20,28).
22. "Cuvântul s-a făcut trup" (In 1,14). Această strălucitoare prezentare făcută de Ioan despre misterul lui Cristos este
confirmată peste tot în Noul Testament. Apostolul Paul se situează pe aceeaşi linie atunci când afirmă că Fiul lui
Dumnezeu este "născut din seminţia lui David după trup" (Rom 1,3; cf. 9,5).
Dacă astăzi, cu raţionalismul răspândit în numeroase sfere ale culturii contemporane, numai credinţa în divinitatea lui
Cristos este aceea care creează probleme, în alte contexte istorice şi culturale a existat mai curând tendinţa de a se reduce
sau de a face să dispară caracterul concret şi istoric al umanităţii lui Isus. Dar pentru credinţa Bisericii este esenţial să se
afirme că într-adevăr Cuvântul "s-a făcut trup" şi că el a asumat toate dimensiunile umane, în afară de păcat (cf. Evr 4,15). În
această perspectivă, întruparea este cu adevărat kenosis, "despuiere" din partea Fiului lui Dumnezeu de acea glorie pe
care el o posedă din veşnicie (cf. Fil 2,6-8; 1Pt 3,18).
Pe de altă parte, această umilire a Fiului lui Dumnezeu nu este un sfârşit în sine însuşi; ea tinde mai curând spre deplina
glorificare a lui Cristos, chiar în umanitatea sa: "De aceea l-a înălţat Dumnezeu şi i-a dăruit numele ce stă deasupra
oricărui nume, ca la numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ, iar orice
limbă să dea mărturie că Domn este Isus Cristos, spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl" (Fil 2,9-11).
23. "Faţa ta, Doamne, o caut" (Ps 27/26,8). Aspiraţia veche a psalmistului nu putea să fie împlinită într-un mod mai
amplu şi mai surprinzător ca în contemplarea chipului lui Cristos. În el, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu adevărat şi a
făcut "să strălucească chipul său peste noi" (cf. Ps 67/66,3). Fiind Dumnezeu şi om în acelaşi timp, el ne revelează şi
chipul autentic al omului, "îl dezvăluie pe deplin omului pe om". (11)
Isus este "omul nou" (Ef 4,24); cf. Col 3,10) care cheamă umanitatea răscumpărată să participe la viaţa sa divină. În
misterul întrupării sunt puse bazele unei antropologii care poate să meargă dincolo de propriile sale limite şi de propriile
sale contradicţii pentru a se îndrepta spre Dumnezeu însuşi şi mai mult încă spre perspectiva "divinizării", prin primirea
în Cristos a omului răscumpărat, admis în intimitatea vieţii trinitare. Sfinţii părinţi au insistat mult asupra acestei
dimensiuni soteriologice a misterului întrupării: numai pentru că Fiul lui Dumnezeu a devenit cu adevărat om, omul
poate, în el şi prin el, să devină cu adevărat fiul lui Dumnezeu. (12)
Chipul Fiului
24. Această identitate divino-umană reiese în mod evident din Evanghelii, care ne oferă o serie de elemente graţie cărora
noi putem să ne introducem în acea "zonă-frontieră" a misterului care este conştiinţa pe care Cristos o are despre sine".
Biserica nu se îndoieşte că în relatările lor, evangheliştii, inspiraţi de sus, au perceput corect în cuvintele rostite de Isus
adevărul despre persoana sa şi despre conştiinţa pe care o avea. Oare nu tocmai acest adevăr îl spune Luca relatându-ne
primele cuvinte ale lui Isus, la numai 12 ani, în templul din Ierusalim? El părea atunci conştient de a fi într-o relaţie
unică cu Dumnezeu, aceea de "Fiu". În fine, mamei sale, care îi mărturiseşte îngrijorarea cu care ea însăşi şi Iosif l-au
căutat, Isus îi răspunde: "Cum de m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?" (Lc 2,49). Nu ne miră,
aşadar, că la maturitate, limbajul său exprimă într-o manieră categorică profunzimea misterului său, aşa cum subliniază
frecvent fie Evangheliile sinoptice (cf. Mt 11,27; Lc 10,22), fie, mai ales, Ioan Evanghelistul. Asupra conştiinţei pe care o
are despre el însuşi, Isus nu are nici o îndoială: "Tatăl este în mine şi eu în Tatăl" (In 10,38).
Atât cât ne este permis să reţinem că, întrucât în condiţia umană în care el creştea "în înţelepciune, în înălţime şi în har"
(Lc 2,52), progresa şi conştiinţa umană a misterului său până la expresia plenară a umanităţii sale glorificate, nu există
nici o îndoială că Isus, în existenţa sa istorică, avea deja conştiinţa identităţii sale de Fiu al lui Dumnezeu. Ioan o
subliniază, afirmând că în definitiv el a fost respins şi condamnat din această cauză: în realitate căutau să-l omoare "nu
numai fiindcă nu ţinea sâmbăta, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl său şi se făcea astfel deopotrivă cu
Dumnezeu" (In 5,18). În scena de la Ghetsemani şi Golgota, conştiinţa umană a lui Isus va fi supusă încercării celei mai
dure. Dar nici drama patimii, nici moartea nu vor reuşi să ştirbească acea certitudine senină de a fi Fiul lui Dumnezeu.
Chipul îndurerat
25. Contemplarea chipului lui Cristos ne conduce astfel să abordăm aspectul cel mai paradoxal al misterului său, care se
revelează în ora extremă, ora crucii. Mister în mister înaintea căruia fiinţa umană nu poate decât să se prosterne în
adoraţie.
Scena agoniei din Grădina Măslinilor se conturează cu intensitate înaintea ochilor noştri. Isus, copleşit de previziunea
unei încercări pe care o aşteaptă, singur înaintea lui Dumnezeu, îl invocă în maniera sa obişnuită şi tandră de încredere:
"Abba, Tată". Îi cere să îndepărteze de la el, dacă este posibil, potirul suferinţei (cf. Mc 14,36). Dar Tatăl pare că nu vrea
să asculte vocea Fiului. Pentru a reda omului chipul Tatălui, Isus a trebuit nu numai să-şi asume chipul omului, ci să se
împovăreze şi cu "chipul păcatului". "Căci pe Cristos, care nu a cunoscut păcatul, pentru noi Dumnezeu l-a făcut una cu
păcatul oamenilor, pentru ca prin el noi să dobândim dreptatea lui Dumnezeu" (2Cor 5,21).
Nu vom înceta niciodată să explorăm profunzimea de nepătruns a acestui mister. Întreaga severitate a acestui paradox se
manifestă în strigătul de durere aparent disperat pe care Isus îl înalţă pe cruce: "Eloi, Eloi, lama sabactàni? care înseamnă
"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mc 15,34). Este oare posibil să ne imaginăm o suferinţă
mai mare, o obscuritate mai densă? În realitate, păstrând realismul unei dureri de nespus, "de ce"-ul neliniştii pe care
Isus îl adresează Tatălui o dată cu primele cuvinte ale Psalmului 22 se iluminează cu sensul întregii rugăciuni în care
psalmistul uneşte, într-un amestec emoţionant de sentimente, suferinţa şi încrederea. Într-adevăr psalmul continuă: "În
tine au nădăjduit părinţii noştri / Au nădăjduit şi tu i-ai eliberat (...) Nu te depărta de mine / Căci se apropie restriştea şi
nu am ajutor" (Ps 22/21,5.12).
26. Dragi fraţi şi surori, strigătul lui Isus pe cruce nu exprimă neliniştea unui om disperat, ci rugăciunea Fiului care oferă
Tatălui viaţa sa din iubire, pentru mântuirea tuturor. În timp ce el se identifică cu păcatul nostru, "abandonat" de Tatăl,
el se abandonează în mâinile Tatălui. Ochii săi rămân fixaţi asupra Tatălui. Tocmai pentru cunoaşterea şi experienţa pe
care el singur o are de la Dumnezeu, chiar în acest moment de obscuritate, el vede în mod limpede gravitatea păcatului
şi suferă pentru el. Numai el, care îl vede pe Tatăl şi se bucură deplin de el, experimentează până la capăt ce anume
înseamnă să rezişti o dată cu păcatul la iubirea sa. Înainte chiar şi mult mai mult decât în trup, patima sa este suferinţă
atroce a sufletului. Tradiţia teologică nu a evitat să se întrebe cum a putut Isus să trăiască la un loc unirea profundă cu
Tatăl său, prin natura sa izvor de bucurie şi de fericire, şi agonia până la strigătul de abandonare. Prezenţa simultană a
acestor două dimensiuni aparent inconciliabile este în realitate înrădăcinată în profunzimea insondabilă a uniunii
ipostatice.
27. În faţa acestui mister, concomitent cu cercetarea teologică, un ajutor serios poate să ne vină din marele patrimoniu
care este "teologia trăită" a sfinţilor. Ei ne oferă indicaţii importante, care permit să se primească mai uşor intuiţia credinţei,
şi aceasta prin puterea luminilor speciale pe care unii dintre ei le-au primit de la Duhul Sfânt, sau chiar prin experienţa
pe care ei înşişi au făcut-o prin acele stări teribile de încercare pe care tradiţia mistică le descrie ca "noaptea neagră".
Foarte frecvent, sfinţii au trăit ceva asemănător cu experienţa lui Isus pe cruce, într-un amestec paradoxal de fericire şi durere.
În Dialogul cu divina providenţă, Dumnezeu Tatăl îi arată Ecaterinei din Siena cum în sufletele sfinţilor pot fi prezente
simultan bucuria şi suferinţa: "Sufletul este fericit şi îndurerat: îndurerat pentru păcatele aproapelui, fericit pentru unirea
şi afectul carităţii pe care a primit-o în el însuşi. Aceştia îl imită pe Mielul imaculat, Fiul unic al meu, care, fiind răstignit,
era fericit şi îndurerat". (13)În acelaşi fel, Tereza de Lisieux trăieşte agonia sa în comuniune cu cea a lui Isus, verificând în
ea însăşi chiar paradoxul lui Isus deopotrivă fericit şi neliniştit: "Domnul nostru în Grădina Măslinilor se bucura de toate
deliciile Sfintei Treimi, şi totuşi agonia sa nu era mai puţin crudă. Este un mister, dar vă asigur că înţeleg unele lucruri
din el, deoarece le resimt eu însămi". (14) Este o mărturie strălucitoare! În plus, însăşi povestirea evangheliştilor dă
fundament acestei percepţii ecleziale a conştiinţei lui Isus, atunci când aminteşte că Isus însuşi în abisul durerii, moare
implorând iertarea pentru călăii săi (cf. Lc 23,24), adresând Tatălui extremul său abandon filial: "Tată, în mâinile tale îmi
încredinţez sufletul" (Lc 23,46).
Chipul Celui Înviat
28. La fel ca în Vinerea şi în Sâmbăta Sfântă, Biserica nu încetează să contemple acest chip însângerat, în care este
ascunsă viaţa lui Dumnezeu şi oferită mântuirea lumii. Dar contemplaţia sa asupra chipului lui Cristos nu se poate opri
la imaginea crucificării sale. El a înviat! Dacă nu ar fi aşa, predica noastră ar fi zadarnică şi zadarnică şi credinţa voastră"
(cf. 1Cor 15,14) Învierea a fost răspunsul Tatălui la supunerea sa, aşa cum se aminteşte în Scrisoarea către Evrei: "În
zilele vieţii sale pământeşti a înălţat cu strigăt puternic şi cu lacrimi rugăciuni şi cereri către Dumnezeu care îl putea salva
de la moarte şi a fost ascultat, pentru că a fost supus în toate. Deşi era fiu, a învăţat ce este ascultarea din cele ce a
pătimit, ajungând astfel să fie desăvârşit, a devenit pentru toţi cei care ascultă de el cauză de mântuire veşnică" (Evr 5,7-
9).
Biserica are acum îndreptată privirea spre Cristos cel înviat. Ea o face mergând pe urmele lui Petru care varsă lacrimi
după renegarea sa şi reia drumul său arătându-şi iubirea faţă de Cristos, cu o teamă uşor de înţeles: "Tu ştii că te iubesc"
(In 21,15.17). O face însoţindu-l pe Paul, care trăieşte experienţa fulgerătoare a întâlnirii cu Cristos pe drumul
Damascului: "Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig" (Fil 1,21).
La două mii de ani distanţă de aceste evenimente, Biserica le reînnoieşte ca şi cum ele s-ar întâmpla astăzi. În chipul lui
Isus, ea, mireasa, contemplă comoara sa, bucuria sa. Dulcis Iesu memoria, dans vera cordis gaudia": Cât este de dulce
amintirea lui Isus, izvorul adevăratei bucurii a inimii! Întărită de această experienţă, Biserica reia astăzi drumul său,
pentru a-l vesti pe Cristos lumii, la începutul celui de-al treilea mileniu: el "este acelaşi şi rămâne acelaşi pentru veşnicie"
(Evr 13,8).
III. Începând din nou cu Cristos
29. "Iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor" (Mt 28,20). Această certitudine, dragi fraţi şi surori, a
însoţit Biserica timp de 2000 de ani şi ea a fost reaprinsă acum în inimile noastre prin celebrarea jubileului. De la ea noi
trebuie să luăm un reînnoit elan în viaţa creştină, făcând-o chiar forţa inspiratoare a drumului nostru. Conştienţi de această
prezenţă a Celui Înviat printre noi, ne punem astăzi întrebarea adresată lui Petru la Ierusalim, imediat după Rusalii: "Ce
trebuie să facem?" (Fap 2,37).
Noi ne întrebăm cu un optimism încrezător, fără a subestima problemele. În mod cert, nu ne seduce perspectiva naivă
care, în faţa marilor provocări ale timpului nostru, ar putea fi o formulă magică. Nu, nu o formulă magică ne va mântui,
ci o persoană, şi certitudinea că ea ne inspiră: Eu sunt cu voi!
Nu este vorba, aşadar, de a inventa un "nou program". Programul deja există: este cel dintotdeauna extras din
Evanghelie şi din tradiţia vie. Este centrat, în ultimă analiză, pe Cristos însuşi, pe care trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim,
să-l imităm, pentru a trăi prin el viaţa trinitară şi pentru a transforma cu el istoria până la împlinirea sa în Ierusalimul
ceresc. Este un program care nu se schimbă o dată cu variaţia timpurilor şi a culturilor, chiar dacă ţine cont de timp şi de
cultură, pentru un dialog adevărat şi o comunicare eficace. Acest program dintotdeauna este programul nostru pentru
cel de-al treilea mileniu.
Este totuşi necesar ca el să se traducă prin orientări pastorale adaptate condiţiilor fiecărei comunităţi. Jubileul ne-a oferit
oportunitatea extraordinară de a ne angaja, pentru câţiva ani, pe un drum comun pentru întreaga Biserică, un drum de
cateheză centrat în jurul Sfintei Treimi şi însoţit de angajamente pastorale specifice pentru a realiza o fructuoasă
experienţă jubiliară. Exprim mulţumirile mele pentru adeziunea cordială cu care s-a primit propunerea pe care am făcut-
o în scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente. Acum nu mai este un obiectiv imediat care se prezintă înaintea
noastră, ci orizontul cel mai larg şi mai exigent al pastoraţiei obişnuite. În mijlocul coordonatelor universale şi de
nerenunţat, este necesar ca unicul program al Evangheliei să continue să se înscrie, aşa cum s-a întâmplat mereu, în
istoria fiecărei realităţi ecleziale. În Bisericile locale se pot stabili elementele concrete ale unui program - obiective şi metode
de muncă, formarea şi valorizarea personalului, căutarea mijloacelor necesare - care permit ca vestirea lui Cristos să
ajungă la persoane, să modeleze comunităţile, să acţioneze în profunzime prin mărturia valorilor evanghelice în societate
şi în cultură.
Îndemn, aşadar, cu intensitate, păstorii Bisericilor particulare, ajutaţi de participarea diverselor componentele ale
poporului lui Dumnezeu, să traseze cu încredere etapele drumului viitor, armonizând alegerile fiecărei comunităţi
diecezane cu cele ale Bisericilor limitrofe şi cu cele ale Bisericii Universale.
O asemenea armonie va fi cu certitudine facilitată prin activitate colegială, astăzi devenită obişnuită, îndrumată fiind de
episcopi în conferinţele episcopale şi în sinoade. Nu a fost oare acesta şi sensul adunărilor continentale ale sinodului
episcopilor care au subliniat pregătirea jubileului, elaborând liniile semnificative pentru vestirea actuală a evangheliei în
multiple contexte şi în diverse culturi? Acest bogat patrimoniu de reflecţie nu trebuie să fie lăsat să cadă, ci să rămână în
mod concret operaţional.
Este, aşadar, o muncă entuziastă de relansare pastorală care ne aşteaptă. O operă care ne implică pe toţi. Doresc totuşi
să sugerez, pentru edificarea şi orientarea comună, câteva priorităţi pastorale, pe care însăşi experienţa marelui jubileu le-a
făcut să răsară în ochii mei cu o forţă specială.
Sfinţenia
30. În primul rând nu ezit să spun că perspectiva în care trebuie să se plaseze orice înaintare pastorală este cea a sfinţeniei.
Nu era oare acesta sensul ultim al indulgenţei jubiliare, ca har special oferit de Cristos pentru ca viaţa fiecărui botezat să
se poată purifica şi reînnoi în mod profund?
Doresc ca printre cei care au participat la jubileu să fie mulţi care să se bucure de acest har, cu deplina cunoştinţă a
caracterului său exigent. O dată jubileul încheiat, drumul obişnuit reîncepe, dar a arăta sfinţenia rămâne mai mult ca
niciodată o urgenţă a pastoraţiei.
Este necesar atunci să se descopere, în întreaga sa valoare programatică, din constituţia dogmatice asupra Bisericii
Lumen gentium, cel de-al V-lea capitol, dedicat "vocaţiei universale la sfinţenie". Dacă părinţii conciliari au dat atâta
importanţă acestui subiect, aceasta nu a fost pentru a conferi un fel de aspect spiritual ecleziologiei, ci mai curând pentru
a face să reiasă un dinamism intrinsec şi caracteristic. Redescoperirea Bisericii ca "mister", sau ca popor "adunat prin
unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh" (15), nu putea să nu permită şi redescoperirea "sfinţeniei sale" înţeleasă în
sensul fundamental al apartenenţei la acela care este prin excelenţă Sfântul, "de trei ori sfânt" (cf. Is 6,3). A mărturisi că
Biserica este sfântă înseamnă a prezenta chipul său de mireasă a lui Cristos, pentru care el s-a jertfit, tocmai în scopul
sanctificării ei (cf. Ef 5,25-26). Acest dar al sfinţeniei, pentru a spune aşa, în mod obiectiv, este oferit fiecărui botezat.
Însă darul înseamnă la rândul său datorie, care trebuie să guverneze întreaga existenţă creştină: "Voia lui Dumnezeu este
sfinţirea voastră" (1Tes 4,3). Este un angajament care nu-i priveşte numai pe unii creştini: "Toţi credincioşii, de orice
stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii". (16)
31. A aminti acest adevăr elementar, punându-l la baza programului pastoral care ne angajează la începutul noului
mileniu, ar putea părea, la prima vedere, ceva mai puţin operativ. Se poate oare "programa" sfinţenia? Ce poate însemna
acest cuvânt în logica unui plan pastoral?
În realitate, a aşeza programul pastoral sub semnul sfinţeniei este o alegere plină de consecinţe. Înseamnă a exprima
convingerea că, dacă Botezul este o adevărată intrare în sfinţenia lui Dumnezeu prin inserarea în Cristos şi locuirea
Duhului său, ar fi un contrasens în mulţumirea cu o viaţă mediocră, trăită sub semnul unei etici minimaliste şi a unei
religiozităţi superficiale. A întreba un catehumen: "Vrei să primeşti Botezul?" înseamnă în acelaşi timp a-l întreba: "Vrei
să devii sfânt?". Înseamnă a aşterne pe drumul său caracterul radical al predicii de pe munte: "Fiţi desăvârşiţi, precum
Tatăl vostru ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48).
Aşa cum însuşi Conciliul a explicat, acest ideal de perfecţiune nu trebuie să se confunde cu un fel de viaţă extraordinară,
practicată numai de unele "genii" ale sfinţeniei. Căile sfinţeniei sunt multe şi adaptate la vocaţia fiecăruia. Mulţumesc lui
Dumnezeu că mi-a permis să beatific şi să canonizez în aceşti ultimi ani numeroşi creştini şi printre ei mulţi laici, care s-
au sfinţit în condiţiile cele mai obişnuite de viaţă. Este momentul de a propune din nou tuturor cu convingere această
"dimensiune înaltă" a vieţii creştine obişnuite: întreaga viaţă a comunităţii ecleziale şi a familiilor creştine trebuie să ducă în
această direcţie. Este totuşi evident că drumurile sfinţeniei sunt personale şi cer o adevărată şi proprie pedagogie a sfinţeniei,
care să fie capabilă să se adapteze la ritmurile fiecărei persoane. Ea va trebui să integreze bogăţiile propunerii adresate
tuturor prin formele tradiţionale de ajutor personal şi de grup şi prin forme mai recente oferite în asociaţiile şi în
mişcările recunoscute de Biserică.
Rugăciunea
32. Pentru această pedagogie a sfinţeniei este necesar un creştinism care să se distingă înainte de toate prin arta rugăciunii.
Anul jubiliar a fost un an de intensă rugăciune personală şi comunitară. Dar ştim bine, de asemenea, că rugăciunea nu
trebuie să fie considerată ca evidentă. Este necesar să învăţăm a ne ruga, ca şi cum am începe să culegem din nou această
artă de pe buzele Maestrul divin, asemenea primilor discipoli: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!" (Lc 11,1). Prin
rugăciune se dezvoltă dialogul cu Cristos, care face din noi prietenii săi intimi: "Rămâneţi în mine şi eu în voi" (In 15,4).
Această reciprocitate este substanţa însăşi, sufletul vieţii creştine şi condiţia fiecărei vieţi pastorale autentice. Realizată în
noi de Duhul Sfânt, ea ne deschide, prin Cristos şi în Cristos, la contemplarea chipului Tatălui. A învăţa această logică
trinitară a rugăciunii creştine, trăind-o deplin înainte de toate în liturgie - culmea şi izvorul vieţii ecleziale (17) - dar şi în
experienţa personală, acesta este secretul unui creştinism cu adevărat vital, care nu are motive să se teamă de viitor,
deoarece se întoarce mereu la izvoare şi se regenerează din ele.
33. Nu este oare un "semn al timpurilor" faptul că se înregistrează astăzi în lume, în ciuda vastelor procese de
secularizare, o exigenţă răspândită de spiritualitate, care se exprimă şi printr-o reînnoită nevoie de rugăciune? Alte religii, astăzi
frecvent prezente în ţările cu tradiţie creştină oferă propriile răspunsuri la această necesitate, şi o fac uneori în moduri
atrăgătoare. Noi, care avem harul de a crede în Cristos, revelatorul Tatălui şi Mântuitorul lumii, avem datoria de a arăta
la ce profunzime poate duce relaţia cu el.
Marea tradiţie mistică a Bisericii, în Orient ca şi în Occident, poate spune mult despre acest subiect. Ea arată cum
rugăciunea poate progresa, ca un veritabil şi propriu dialog de iubire, până la a face persoana umană total posedată de
Iubitul divin, vibrând la atingerea Duhului, filial abandonat în inima Tatălui. Atunci se face experienţa vie a promisiunii
lui Cristos: "Cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui" (In 14,21). Este
vorba despre un drum în totalitate susţinut de har, care cere mereu un puternic angajament spiritual şi cunoaşte chiar
dureroase purificări ("noaptea neagră"), dar care conduce, sub diverse forme posibile, la bucuria profundă trăită de
mistici ca "unire sponsală". Cum să uităm aici, printre atâtea mărturii luminoase, doctrina sfântului Ioan al Crucii şi a
sfintei Tereza de Avila?
Da, preaiubiţi fraţi şi surori, comunităţile noastre creştine trebuie să devină "şcoli" autentice de rugăciune, unde întâlnirea cu
Cristos nu se exprimă numai în cererea de ajutor, dar şi în a-i aduce mulţumire, laudă, adoraţie, contemplare, ascultare,
afecţiune arzătoare, până la o adevărată "nebunie" a inimii. O rugăciune profundă care totuşi nu îndepărtează de la
angajamentul în istorie: deschizând inima la iubirea lui Dumnezeu, se deschide şi la iubirea fraţilor, devenind capabilă de
a construi istoria după planul lui Dumnezeu. (18)
34. Desigur, la rugăciune sunt în mod special chemaţi creştinii care au primit darul vocaţiei la o viaţă de consacrare
specială: prin natura sa, această vocaţie îi face mai disponibili la experienţa contemplativă şi este important ca ei să o
cultive printr-un angajament generos. Se înşală cei care ar gândesc că simplii creştini pot să se mulţumească cu o
rugăciune superficială, incapabilă să le umple viaţa. În special în faţa numeroaselor piedici pe care lumea de astăzi le
pune credinţei, ei ar fi nu numai creştini mediocri, ci şi "creştini în pericol". Ei ar risca într-adevăr să vadă credinţa lor
progresiv diminuată şi ar sfârşi prin a ceda fascinaţiei de "surogate", primind propuneri religioase alternative, pretându-
se chiar la forme extravagante de superstiţie.
Trebuie atunci ca educaţia la rugăciune să devină oarecum un punct determinant al întregului program pastoral. Eu însumi
m-am gândit să dedic următoarele cateheze de miercuri reflecţiei asupra psalmilor, începând cu cei de la Laude, prin care
rugăciunea publică din Biserică ne invită să consacrăm şi să orientăm zilele noastre. Cât de bine ar fi ca, nu numai în
comunităţile religioase, dar şi în comunităţile parohiale, să se folosească mai mult psalmii astfel ca întregul climat să fie
pătruns de rugăciune! Ar trebui să se valorifice, cu discernământul cuvenit, formele populare şi mai ales să se cultive
rugăciunea liturgică. O zi a comunităţii creştine, în care să se unească multiplele angajamente pastorale şi de mărturie în
lume cu celebrarea euharistică şi eventual cu recitarea Laudelor şi a Vesperelor, este poate mai "imaginabilă" decât se
crede în mod obişnuit. O demonstrează experienţa atâtor grupuri creştine angajate, care au în componenţă în majoritate
laici.
Euharistia duminicală
35. Cea mai mare atenţie trebuie deci să fie îndreptată spre liturgie, "culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi în acelaşi
timp izvorul din care rezultă întreaga sa forţă". (19) În secolul al XX-lea, mai ales de la Conciliul Vatican II încoace,
comunitatea creştină a crescut mult în modul său de a celebra sacramentele, mai ales Euharistia. Trebuie să se
persevereze în această direcţie, dând o importanţă specială Euharistiei duminicale şi duminicii însăşi, înţeleasă ca o zi specială
de credinţă, ziua Domnului înviat şi a darului Duhului, adevăratul Paşte al săptămânii. (20) De 2000 de ani timpul creştin
este marcat de memoria acestei "prime zile după sabat" (cf. Mc 16,2.9; Lc 24,1; In 20,1), în care Cristos înviat a dat
apostolilor darul păcii şi al Duhului (cf. In 20,19-23). Adevărul învierii lui Cristos este datul original pe care se reazemă
credinţa creştină (cf. 1Cor 15,14), eveniment care se situează în centrul misterului timpului şi care prefigurează ultima zi,
atunci când Cristos va reveni în glorie. Nu ştim ce evenimente ne va rezerva mileniul care începe, dar avem certitudinea
că el va sta puternic în mâinile lui Cristos, "Regele regilor şi Domnul domnilor" (Ap 19,16), şi, celebrând chiar Paştele
său nu numai o dată pe an, ci în fiecare duminică, Biserica va continua "să arate fiecărei generaţii ceea ce constituie axa
purtătoare a istoriei, de care se leagă misterul originilor lumii şi cel al destinului ei final". (21)
36. Aş vrea deci să insist, în continuarea scrisorii Dies Domini, ca participarea la Euharistie să fie cu adevărat pentru orice
botezat sufletul duminicii. Este un angajament la care nu se poate renunţa şi care trebuie trăit nu numai ca o împlinire a
unui precept, ci ca o necesitate pentru o viaţă creştină într-adevăr conştientă şi coerentă. Intrăm într-un mileniu care se
prefigurează caracterizat de un profund mozaic de culturi şi religii, chiar în ţările cu tradiţie creştină. În multe regiuni
creştinii sunt sau devin o "turmă mică" (Lc 12,32). Aceasta îi aşază înaintea provocării de a mărturisi cu mai multă
putere, deseori în condiţii de solitudine şi de dificultate, aspectele specifice identităţii lor. Datoria participării la
Euharistie în fiecare duminică este unul dintre aceste aspecte. Euharistia duminicală, adunându-i săptămânal pe creştini
ca familie a lui Dumnezeu în jurul mesei cuvântului şi a pâinii vieţii, este şi antidotul cel mai natural al dispersării. Ea
este locul privilegiat unde comuniunea este constant anunţată şi întreţinută. Tocmai prin participarea euharistică, ziua
Domnului devine şi ziua Bisericii, (22) care poate exercita astfel într-o manieră eficientă rolul său de sacrament al unităţii.
Sacramentul Reconcilierii
37. Vă cer un reînnoit curaj pastoral pentru ca pedagogia cotidiană a comunităţilor creştine să propună într-o manieră
convingătoare şi eficientă practica sacramentului Reconcilierii. Aşa cum vă amintiţi, în anul 1984 am intervenit asupra acestei
probleme prin exortaţia postsinodală Reconciliatio et paenitentia, care aduna roadele reflecţiei unei Adunări a Sinodului
Episcopilor, consacrată acestei probleme. Invitam atunci la depunerea tuturor eforturilor posibile pentru a face faţă
crizei "sensului păcatului" care se constată în cultura contemporană, (23) dar mai mult încă invitam la redescoperirea lui
Cristos ca mysterium pietatis, cel prin care Dumnezeu ne arată inima sa compătimitoare şi ne reconciliază în mod deplin cu
sine. Acest chip al lui Cristos trebuie redescoperit şi prin sacramentul Pocăinţei, care este pentru un creştin "calea
obişnuită pentru a obţine iertarea şi ştergerea păcatelor grave săvârşite după Botez". (24) Atunci când am înfruntat
problema la Sinodul menţionat, toţi erau conştienţi de criza sacramentului, mai ales în unele regiuni ale lumii. Motivele
care se aflau la originea acestei crize nu au dispărut în timpul acestui scurt interval de timp. Dar anul jubiliar, care a fost
în mod special caracterizat prin recurgerea la Pocăinţa sacramentală, ne-a oferit un mesaj încurajator, care nu trebuie
lăsat să se piardă: dacă mulţi dintre credincioşi, şi printre ei mulţi tineri, s-au apropiat de acest sacrament cu rezultate
benefice, este probabil necesar ca păstorii să se înarmeze cu mare încredere, creativitate şi perseverenţă în a-l prezenta şi
a-l valorifica. Nu trebuie să cedăm, preaiubiţi fraţi întru preoţie, în faţa crizelor temporare! Darurile Domnului - şi
sacramentele sunt printre cele mai preţioase dintre ele - vin de la acela care cunoaşte bine inima omului. El este Domnul
istoriei.
Primatul harului
38. A ne angaja cu mare încredere, în programul care ne aşteaptă, la o pastoraţie care să ofere întregul său spaţiu
rugăciunii personale şi comunitare, înseamnă a respecta un principiu esenţial al viziunii creştine despre viaţă: primatul
harului. Există o tentaţie care dintotdeauna întinde o cursă întregului drum spiritual şi acţiunii pastorale însăşi: aceea de a
gândi că rezultatele depind de capacitatea noastră de a face şi de a programa. Desigur, Dumnezeu ne cere o reală
colaborare la harul său şi ne invită, aşadar, să investim toate resursele de inteligenţă şi de acţiune în slujirea noastră
pentru cauza împărăţiei. Dar să nu uităm că "fără Cristos nu putem face nimic" (cf. In 15,5).
Rugăciunea ne ajută să trăim tocmai în acest adevăr. Ea ne aminteşte în mod constant primatul lui Cristos şi, în raport
cu el, primatul vieţii interioare şi al sfinţeniei. Când acest principiu nu este respectat, trebuie să ne mirăm oare dacă
proiectele pastorale cunosc eşecul şi lasă în suflet un sentiment descurajant de frustrare? Facem atunci experienţa
discipolilor din episodul evanghelic al pescuitului minunat: "Toată noaptea am trudit, dar n-am prins nimic" (Lc 5,5).
Acesta este momentul credinţei, al rugăciunii, al dialogului cu Dumnezeu, pentru a deschide inima harului şi a permite
cuvântului lui Cristos să pătrundă în noi cu toată puterea sa: Duc in altum! Petru este cel care, în timpul pescuitului, spune
cuvântul credinţei: "Dacă porunceşti tu, voi arunca din nou mrejele" (Lc 5,5). Permiteţi succesorului lui Petru, la acest
început de mileniu, să invite întreaga Biserică la acest act de credinţă, care se exprimă printr-un reînnoit angajament de
rugăciune.
Ascultarea Cuvântului
39. Nu există îndoială că acest primat al sfinţeniei şi al rugăciunii nu este de conceput decât pornind de la o reînnoită
ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu. De când Conciliul Vatican II a subliniat rolul proeminent al cuvântului lui Dumnezeu
în viaţa Bisericii, în mod cert au fost făcuţi paşi mari înainte în ascultarea asiduă şi în lectura atentă a Sfintei Scripturi. Ei
i s-a asigurat onoarea pe care o merită în rugăciunea publică a Bisericii. La ea recurg acum în mare măsură credincioşii şi
comunităţile creştine, şi printre laicii înşişi sunt mulţi care i s-au dedicat cu ajutorul preţios al studiilor teologice şi
biblice. Mai ales opera de evanghelizare şi de cateheză s-a revitalizat prin atenţia faţă de cuvântul lui Dumnezeu.
Trebuie, preaiubiţi fraţi şi surori, să se consolideze şi să se aprofundeze această perspectivă, chiar prin difuzarea în
familii a Bibliei. În special este necesar ca ascultarea cuvântului să devină o întâlnire vitală, după vechea şi mereu actuala
tradiţie lectio divina, care permite să se surprindă în textul biblic cuvântul viu care interpelează, orientează, modelează
existenţa.
Vestirea cuvântului
40. Hrănirea din cuvânt, pentru a fi "slujitorii cuvântului", în angajamentul de evanghelizare: aceasta este cu siguranţă o
prioritate pentru Biserică la începutul noului mileniu. Astăzi este depăşită, chiar şi în ţările cu tradiţie în evanghelizare,
situaţia unei "societăţi creştine", care, în ciuda numeroaselor slăbiciuni de care omenirea este mereu marcată, îşi
revendică în mod explicit valorile evanghelice. Astăzi trebuie să se înfrunte cu mult curaj o situaţie care devine tot mai
diversificată şi mai pregnantă în contextul mondializării, al noului şi inconstantului amestec de popoare şi culturi care o
caracterizează. De nenumărate ori am repetat în aceşti ultimi ani apelul la o nouă evanghelizare. Îl reiau acum, mai ales
pentru a arăta că trebuie să reînvie în noi elanul de la începuturi, lăsându-ne pătrunşi de ardoarea predicării apostolice
care a urmat după Rusalii. Trebuie să reînnoim în noi sentimentul înflăcărat al lui Paul, care exclama: "Vai mie dacă nu
vestesc evanghelia!" (1Cor 9,16).
Această pasiune nu va înceta să trezească în Biserică un nou spirit misionar, care nu va fi rezervat unui grup de
"specialişti", dar va trebui să angajeze responsabilitatea tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu. Cel care l-a întâlnit
cu adevărat pe Cristos nu poate să-l păstreze pentru sine, trebuie să-l vestească. Este necesar un nou elan apostolic care
să fie trăit ca un angajament cotidian de către comunităţile şi grupurile creştine. Aceasta se va face totodată în respectul cuvenit
itinerarului tot mai diversificat al fiecărei persoane şi în atenţia pentru diferitele culturi în care trebuie să fie adus mesajul
creştin, în aşa fel ca valorile specifice ale fiecărui popor să nu fie renegate, ci purificate şi purtate spre plinătatea lor.
Creştinismul celui de-al treilea mileniu va trebui să răspundă tot mai bine acestei exigenţe de înculturare. Rămânând în
întregime el însuşi, în absolută fidelitate faţă de vestirea evanghelică şi de tradiţia eclezială, el va purta şi imaginea multor
culturi şi popoare în care este primit şi înrădăcinat. În timpul anului jubiliar noi ne-am bucurat în mod special de
frumuseţea acestui chip multiform al Bisericii. Nu este poate decât un început, o icoană abia conturată a viitorului pe
care Duhul lui Dumnezeu ni-l pregăteşte.
Propunerea lui Cristos trebuie să fie făcută tuturor cu încredere. Ea se va adresa adulţilor, familiilor, tinerilor, copiilor,
fără să ascundem exigenţele cele mai radicale ale mesajului evanghelic, dar mergând în întâmpinarea exigenţelor fiecăruia
în ceea ce priveşte sensibilitatea şi limbajul, după exemplul lui Paul, care afirma: "M-am făcut totul pentru toţi, ca să
mântuiesc cu orice preţ măcar pe unii" (1Cor 9,22). Făcând acest recomandări, mă gândesc în mod special la pastoraţia
tinerilor. Tocmai în ceea ce priveşte tinerii, cum am numit mai sus, jubileul ne-a oferit o mărturie de generoasă
disponibilitate. Trebuie să valorificăm acel răspuns reconfortant, investind acel entuziasm ca pe un nou "talant" (cf. Mt
25,15) pe care Domnul ni l-a pus în mâini ca să-l facem să dea roade.
41. Putem fi susţinuţi şi orientaţi în acest spirit "misionar" încrezător, întreprinzător şi creativ de exemplul luminos al
numeroşilor mărturisitori ai credinţei pe care jubileul i-a evocat. Biserica a găsit întotdeauna în martirii săi o sămânţă vie.
Sanguis martyrum - semen christianorum: (25) această celebră "lege" enunţată de Tertulian s-a adeverit întotdeauna în
încercările istoriei. Nu va fi la fel şi pentru secolul şi mileniul care abia începe? Noi eram poate prea obişnuiţi să ne
gândim la martiri în termeni îndepărtaţi, ca şi cum ar fi fost vorba despre o categorie a trecutului, legată numai de
primele secole ale erei creştine. Memoria jubiliară ne-a deschis un scenariu surprinzător, arătându-ne timpul nostru în
mod special bogat în mărturisitori, care, într-un mod sau altul, au ştiut să trăiască evanghelia în situaţii de ostilitate şi de
persecuţie, deseori până la jertfa supremă a sângelui. În ei, cuvântul lui Dumnezeu, semănat în pământ bun, a produs
însutit (cf. Mt 13,3-23). Prin exemplul lor, ei ne-au arătat şi aproape ne-au netezit drumul viitorului. Nouă nu ne rămâne
decât să mergem pe urmele lor, prin harul lui Dumnezeu.
IV. Martori ai iubirii
42. "După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35). Dacă noi
am contemplat într-adevăr chipul lui Cristos, dragi fraţi şi surori, programele noastre pastorale nu vor putea să nu se
inspire din "noua poruncă" pe care el ne-a dat-o: "Precum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii" (In 13,34).
Este o altă mare sferă în care va trebui să exprimăm un hotărât angajament programatic la nivelul Bisericii Universale şi
al Bisericii particulare: acela al comuniunii (koinonìa) care întruchipează şi manifestă esenţa însăşi a misterului Bisericii.
Comuniunea este fructul şi manifestarea acelei iubiri care, izvorând din inima Tatălui, se revarsă în noi prin Duhul pe
care Isus ni l-a dat (cf. Rom 5,5), pentru a face din noi toţi "o singură inimă şi un singur suflet" (Fap 4,32). În realizarea
acestei comuniuni de iubire Biserica se manifestă ca "sacrament", mai exact ca "semn şi instrument al unirii intime cu
Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc". (26)
Cuvintele lui Cristos despre acest subiect sunt prea precise pentru a le putea reduce importanţa. Multe lucruri, chiar şi în
noul secol, vor fi necesare pentru drumul istoric al Bisericii: dar dacă va lipsi iubirea (agape), totul va fi în zadar. Însuşi
apostolul Paul o aminteşte în imnul iubirii: chiar dacă am vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor şi am avea o credinţă
"care să strămute munţii", dacă ar lipsi iubirea, totul ar fi "nimic" (cf. 1Cor 13,2). Iubirea este cu adevărat "inima"
Bisericii, cum bine a intuit sfânta Tereza de Lisieux, pe care am dorit s-o proclam învăţător al Bisericii, tocmai ca expertă
în scientia amoris: "Am înţeles că Biserica are o inimă şi că această inimă este aprinsă de iubire. Am înţeles că numai
iubirea face să acţioneze mădularele Bisericii (...) Am înţeles că iubirea cuprinde toate vocaţiile, că iubirea este totul". (27)
O spiritualitate de comuniune
43. A face din Biserică şcoala şi casa comuniunii: iată marea provocare care ne stă înainte în mileniul care începe, dacă vrem
să fim fideli planului lui Dumnezeu şi să răspundem aşteptărilor profunde ale lumii.
Ce semnifică aceasta în mod concret? Şi aici discursul ar putea să devină imediat operativ, dar ar fi greşită o astfel de
atitudine. Înainte de a se programa iniţiative concrete trebuie să se promoveze o spiritualitate de comuniune, făcând-o să apară
ca principiu educativ în toate locurile unde se formează omul şi creştinul, unde se educă slujitorii altarului, cei consacraţi,
lucrătorii pastorali, unde se formează familiile şi comunităţile. Spiritualitatea de comuniune înseamnă, înainte de toate, o
privire a inimii îndreptată asupra misterului Sfintei Treimi care locuieşte în noi şi a cărei lumină trebuie să fie percepută
şi pe chipul fraţilor care ne stau alături. Spiritualitate de comuniune înseamnă, pe lângă acestea, capacitatea de a simţi
fratele de credinţă în unitatea profundă a trupului mistic, deci ca "unul care-mi aparţine", pentru a şti să împărtăşeşti
bucuriile şi suferinţele sale, pentru a-i intui dorinţele şi a avea grijă de nevoile sale, pentru a-i oferi o adevărată şi
profundă prietenie. Spiritualitatea de comuniune este şi capacitatea de a vedea, înainte de toate, ceea ce este pozitiv în
altul, pentru a-l valorifica şi a-l primi ca pe un dar al lui Dumnezeu: un "dar pentru mine" şi nu numai pentru fratele care
l-a primit în mod direct. Spiritualitatea de comuniune înseamnă, în fine, a şti "să se facă loc" fratelui, purtând "poverile
unii altora" (Gal 6,2) şi respingând tentaţiile egoiste, care permanent ne întind capcane şi generează competiţii, carierism,
deficienţă, gelozie. Să nu ne facem iluzii: fără acest drum spiritual mijloacele exterioare ale comuniunii vor servi puţin.
Ele vor deveni decoruri fără suflet, măşti de comuniune mai mult decât mijloacele sale de expresie şi de creştere.
44. Pe această bază în noul secol va trebui să ne angajăm mai mult ca niciodată în valorificarea şi dezvoltarea acelor
domenii şi mijloace care, conform marilor directive ale Conciliului Vatican II, servesc la asigurarea şi garantarea
comuniunii. Cum să nu ne gândim, înainte de toate, la acele servicii specifice comuniunii care sunt ministerul petrin şi, în strânsă
relaţie cu el, colegialitatea episcopală? Este vorba despre realităţi care au fundamentul şi consistenţa lor în însuşi planul lui
Cristos asupra Bisericii, (28) dar tocmai de aceea este nevoie de o verificare continuă care să ne asigure autentica inspiraţie
evanghelică.
După Conciliul Vatican II s-au făcut multe şi în ceea ce priveşte reforma Curiei Romane, organizarea sinoadelor,
funcţionarea consiliilor episcopale. Dar în mod cert multe rămân de făcut, pentru a exprima mai bine potenţialităţile
acestor instrumente ale comuniunii, astăzi în mod special necesare în faţa exigenţelor de a răspunde cu promptitudine şi
eficacitate problemelor pe care Biserica trebuie să le înfrunte în schimbările atât de rapide ale timpului nostru.
45. Locurile de comuniune trebuie să fie întreţinute şi extinse zi de zi, la orice nivel, în structura vieţii fiecărei Biserici.
Comuniunea trebuie să apară aici cu claritate în raporturile dintre episcopi, preoţi şi diaconi, între păstori şi întreg
poporul lui Dumnezeu, între cler şi persoane consacrate, între asociaţii şi mişcări ecleziale. În acest scop, organismele de
participare prevăzute de Dreptul canonic, precum consiliile prezbiterale şi pastorale, trebuie să fie mai bine puse în valoare.
Ele, aşa cum se ştie, nu se inspiră din criteriile democraţiei parlamentare, deoarece acţionează pe cale consultativă şi nu
deliberativă; (29) totuşi ele nu-şi pierd semnificaţia şi nici importanţa din această cauză. Într-adevăr, teologia şi
spiritualitatea comuniunii inspiră o ascultare reciprocă şi eficace între păstori şi credincioşi, ţinându-i uniţi a priori în tot
ceea ce este esenţial, îndreptându-i, pe de altă parte, la a converge, şi în ceea ce este discutabil, spre alegeri ponderate şi
împărtăşite.
În acest scop trebuie să ne însuşim vechea înţelepciunea, care, fără să aducă nici un prejudiciu rolului de autoritate al
păstorilor, ştia să-i încurajeze la cea mai mare ascultare a întregului popor al lui Dumnezeu. Este semnificativ ceea ce
sfântul Benedict amintea abatelui mănăstirii, invitându-l să-i consulte pe cei mai tineri: "Deseori unuia mai tânăr îi
inspiră Domnul o părere mai bună". (30) Şi sfântul Paulin de Nola îndeamnă: "Să preţuim vorbele tuturor creştinilor,
deoarece în toţi suflă Duhul lui Dumnezeu". (31)
Dacă totuşi înţelepciunea juridică, punând reguli precise de participare, arată structura ierarhică a Bisericii şi respinge
tentaţiile arbitrariului şi ale pretenţiilor nejustificate, spiritualitatea comuniunii dă suflet elementelor instituţionale,
indicând încrederea şi deschiderea, pentru a răspunde în mod deplin demnităţii şi responsabilităţii fiecărui membru al
poporului lui Dumnezeu.
Diversitatea vocaţiilor
46. Această perspectivă de comuniune este strâns legată de capacitatea comunităţii creştine de a face loc tuturor
darurilor Duhului. Unitatea Bisericii nu înseamnă uniformitate, ci integrare organică a legitimei diversităţi. Este realitatea
multor mădulare unite într-un singur trup, unicul trup al lui Cristos (cf. 1Cor 12,12). De aceea este necesar ca Biserica
mileniului trei să-i stimuleze pe toţi cei botezaţi şi miruiţi să fie conştienţi de propria responsabilitate activă din viaţa
eclezială. Alături de ministerul ordinat, alte ministere, instituite sau numai recunoscute, pot să înflorească în avantajul
întregii comunităţi, susţinând-o în multiplele sale cerinţe: de la cateheze la animare liturgică, de la educaţia tinerilor la
cele mai diverse expresii ale carităţii.
Desigur, un efort generos trebuie depus - mai ales prin rugăciune insistentă la stăpânul secerişului (cf. Mt 9,38) - pentru
promovarea vocaţiilor la preoţie şi a celor la o consacrare specială. Aceasta este o problemă de mare importanţă pentru viaţa
Bisericii din orice parte a lumii. În anumite ţări cu tradiţie creştină, ea a devenit cu adevărat dramatică din cauza
schimbării contextului social şi a secătuirii religioase care decurge din consumism şi secularism. Este necesar şi urgent să
se înceapă o vastă pastoraţie a vocaţiilor, care să fie în atenţia parohiilor, a centrelor educative, a familiilor, suscitând o mai
atentă reflecţie asupra valorilor esenţiale ale vieţii, care găsesc sinteza decisivă în răspunsul pe care fiecare este invitat să-l
dea la chemarea lui Dumnezeu, în special când această chemare solicită dăruirea totală de sine şi a propriilor energii
pentru cauza împărăţiei.
În acest context se conturează şi orice altă vocaţie, înrădăcinată fiind în definitiv în bogăţia vieţi noi primite în
sacramentul Botezului. În special, se va descoperi mai bine vocaţia care este proprie laicilor, chemaţi "să caute împărăţia
lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu" (32) şi chiar să desfăşoare "în
Biserică şi în lume partea lor proprie (...) lucrând pentru evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor". (33)
În acelaşi sens, o mare importanţă pentru comuniune ocupă datoria de a promova diversele tipuri de asociaţii, care, fie în
formele mai tradiţionale, fie în cele mai noi ale mişcărilor ecleziale, continuă să dea Bisericii o vivacitate care este darul
lui Dumnezeu şi constituie o autentică "primăvară a Duhului". Trebuie, desigur, ca asociaţiile şi mişcările, atât în Biserica
Universală cât şi în Bisericile particulare, să lucreze în deplin acord eclezial şi în supunere faţă de directivele autorităţii
păstorilor. Este valabil pentru toţi avertismentul exigent şi peremptoriu al apostolului: "Nu stingeţi Duhul. Profeţiile să
nu le dispreţuiţi. Cercetaţi toate şi păstraţi ce este bun" (1Tes 5,19-21).
47. O atenţie specială trebuie să fie dată pastoraţiei familiei, mult mai necesară într-un moment istoric ca acela de azi, care
înregistrează o criză răspândită şi radicală a acestei instituţii fundamentale. În viziunea creştină despre căsătorie, relaţia
dintre bărbat şi femeie - relaţie reciprocă şi totală, unică şi indisolubilă - răspunde planului originar al lui Dumnezeu,
umbrit în istorie de "împietrirea inimii", dar pe care Cristos a venit să-l restaureze în splendoarea sa originară, dezvăluind
ceea ce Dumnezeu a voit încă de "la început" (Mt 19,8). Prin căsătorie, ridicată la demnitatea de sacrament, este
exprimat apoi "marele mister" al iubirii sponsale a lui Cristos pentru Biserica sa (cf. Ef 5,32).
Asupra acestui punct, Biserica nu poate să cedeze presiunilor unei anumite culturi, chiar dacă este răspândită şi uneori
militantă. Trebuie mai curând să se facă în aşa fel încât, printr-o educaţie evanghelică tot mai completă, familiile creştine
să ofere un exemplu convingător despre posibilitatea unei căsătorii trăite în mod deplin conform planului lui Dumnezeu
şi adevăratelor exigenţe ale persoanei umane: cea a soţilor şi mai ales, cea mai fragilă, a fiilor. Familiile înseşi trebuie să
fie tot mai conştiente de atenţia datorată fiilor şi să se facă subiecţi activi ai unei eficiente prezenţe ecleziale şi sociale în
apărarea drepturilor lor.
Angajamentul ecumenic
48. Şi ce să spunem apoi despre urgenţa de a promova comuniunea în delicatul domeniu al angajamentului ecumenic? Din
păcate, trista moştenire a trecutului ne urmăreşte dincolo de pragul noului mileniu. Celebrarea jubiliară a înregistrat
câteva semnale cu adevărat profetice şi emoţionante, dar rămâne încă un lung drum de străbătut.
În realitate, făcându-ne să ne fixăm privirea asupra lui Cristos, marele jubileu ne-a făcut mai vie conştiinţa Bisericii ca
mister al unităţii. "Cred într-una... Biserică": tot ceea ce exprimăm în profesiunea de credinţă are fundamentul său ultim în
Cristos, în care Biserica nu este împărţită (cf. 1Cor 1,11-13). Fiind trupul său, în unitatea produsă de darul Duhului, ea este
indivizibilă. Realitatea diviziunilor se desfăşoară pe terenul istoriei, în relaţiile dintre fii Bisericii, ca o consecinţă a
fragilităţii umane în modul de a primi darul care se revarsă permanent de la Cristos-capul în trupul său mistic.
Rugăciunea lui Isus din Cenacol - "Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine" (In 17,21) - este în
acelaşi timp revelaţie şi invocaţie. Ea ne revelează unitatea lui Cristos cu Tatăl său, care este izvorul unităţii Bisericii şi darul
permanent pe care ea îl va primi în mod misterios în el până la sfârşitul timpurilor. Această unitate, care există concret în
Biserica Catolică, în ciuda limitelor proprii naturii omeneşti, acţionează de asemenea în diverse grade în numeroasele
elemente de sfinţire şi de adevăr care se găsesc în sânul altor Biserici şi comunităţi ecleziale; aceste elemente, ca daruri
proprii ale Bisericii lui Cristos, stimulează fără încetare spre deplina unitate. (34)
Rugăciunea lui Cristos ne aminteşte că este necesar să primim acest dar şi să-l dezvoltăm într-o manieră mereu mai
profundă. Invocaţia "ut unum sint" este în acelaşi timp un imperativ care ne obligă, o forţă care ne susţine, un reproş
salutar în faţa leneviei noastre şi a îngustimii inimii. Pe rugăciunea lui Isus şi nu pe capacităţile noastre se sprijină
încrederea de a putea atinge şi în istorie comuniunea deplină şi vizibilă a tuturor creştinilor.
În această perspectivă a unui drum postjubiliar reînnoit, privesc cu mare speranţă spre Bisericile din Orient, dorind ca
schimbul de daruri care a îmbogăţit Biserica primului mileniu să se reia în mod deplin. Amintirea timpului în care
Biserica respira cu "ambii plămâni" îi va stimula pe creştinii din Orient şi din Occident să meargă împreună, în unitatea
de credinţă şi în respectul diversităţilor legitime, acceptându-se şi susţinându-se reciproc ca mădulare ale unicului trup al
lui Cristos.
Cu un angajament asemănător trebuie să fie cultivat dialogul ecumenic cu fraţii şi surorile Comuniunii Anglicane şi ai
comunităţilor ecleziale născute din Reformă. Confruntarea teologică asupra punctelor esenţiale ale credinţei şi moralei creştine,
colaborarea în iubire şi mai ales marele ecumenism al sfinţeniei, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu vor putea ca în viitor să
nu dea roade. Să continuăm, aşadar, cu încredere drumul nostru, aşteptând momentul în care, cu toţi ucenicii lui Cristos,
fără excepţie, vom putea cânta împreună: "Iată, cât e de bine şi de plăcut să locuiască fraţii laolaltă" (Ps 133/132,1).
Pariul carităţii
49. Pornind de la comuniunea intereclezială, caritatea se deschide, prin natura sa, slujirii universale, lansându-ne în
angajamentul unei iubiri active şi concrete faţă de orice persoană umană. Acesta este un domeniu care califică într-o manieră la fel
de decisivă viaţa creştină, stilul eclezial şi programele pastorale. Secolul şi mileniul care încep vor trebui să vadă, şi este
de dorit să vadă cu o mai mare claritate, la ce grad de devotament poate să ajungă iubirea faţă de cei mai săraci. Dacă
pornim cu adevărat de la contemplarea chipului lui Cristos, trebuie să ştim să-l descoperim mai ales în cei cu care el
însuşi a dorit să se identifice: "Am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau, am
fost străin şi voi m-aţi primit, am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat, am fost în închisoare
şi voi aţi venit la mine" (Mt 25,35-36). Această pagină nu este o simplă invitaţie la iubire; este o pagină de cristologie care
proiectează o rază de lumină asupra misterului lui Cristos. Din această pagină, tot atât cât şi din problema ortodoxiei
sale, Biserica îşi măsoară fidelitatea sa de mireasă a lui Cristos.
Nu trebuie, cu siguranţă, să uităm că nimeni nu poate fi exclus iubirii noastre, pornind din momentul în care, "prin
întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om". (35) Dar rămânând la cuvintele fără echivoc ale
Evangheliei, în persoana săracilor există o prezenţă specială a Fiului lui Dumnezeu, care impune Bisericii o opţiune
preferenţială pentru ei. Prin această opţiune se mărturiseşte stilul iubirii lui Dumnezeu, providenţa, milostivirea şi, într-
un oarecare mod, se seamănă încă în istorie acele seminţe ale împărăţiei lui Dumnezeu pe care le-a pus Isus însuşi în
timpul vieţii sale pământeşti, întâlnindu-i pe cei care se îndreptau spre el pentru toate problemele lor spirituale şi
materiale.
50. Într-adevăr, în epoca noastră sunt numeroase necesităţile care interpelează sensibilitatea creştină. Lumea noastră
intră în noul mileniu împovărată de contradicţiile unei creşteri economice, culturale, tehnologice, care oferă mari
posibilităţi câtorva privilegiaţi, lăsând milioane şi milioane de oameni nu numai în afara progresului, dar pradă condiţiilor
de viaţă cu mult sub nivelul minim datorat demnităţii omului. Este posibil ca în timpul nostru să existe încă persoane
care mor de foame, care rămân condamnate la analfabetism, care sunt lipsite de îngrijirile medicale cele mai elementare,
care nu au case unde să se adăpostească?
Tabloul sărăciei poate fi extins foarte mult, dacă se adaugă, la cele vechi, noile sărăcii pe care le întâlnim frecvent în
sectoarele şi categoriile nelipsite de resurse economice, dar expuse la disperarea nonsensului, la capcana drogurilor, la
abandonul la vârsta bătrâneţii sau la boală, la marginalizare sau discriminare sociale. Creştinii care privesc acest tablou
trebuie să înveţe să facă actul lor de credinţă în Cristos şi să descifreze chemarea pe care el o lansează pornind de la
această lume a sărăciei. Este vorba de a continua o tradiţie a carităţii care a avut deja, în cele două milenii care au trecut,
foarte multe expresii, dar care astăzi cere fără îndoială o mai mare inventivitate. Este momentul unei noi "imaginaţii a
carităţii", care să se desfăşoare nu numai prin eficacitatea ajutoarelor prestate, dar şi prin capacitatea de a fi alături,
solidari cu cei care suferă, astfel încât gestul de ajutor să fie perceput nu ca o pomană umilitoare, ci ca o împărţire
fraternă.
De aceea trebuie s-o facem în aşa fel încât săracii să se simtă în orice comunitate creştină ca "la ei acasă". Acest mod nu
ar fi oare cea mai mare şi mai eficientă prezentare a veştii bune a împărăţiei lui Dumnezeu? Fără această formă de
evanghelizare, împlinită prin caritatea şi mărturia sărăciei creştine, anunţul evangheliei, care rămâne prima caritate, riscă
să fie neînţeles sau să se înece în acea mare de cuvinte la care ne expune zilnic societatea actuală a comunicării. Caritatea
faptelor asigură o tărie extraordinară carităţii cuvintelor.
Provocările actuale
51. Şi apoi cum să ne ţinem deoparte în faţa perspectivelor unui dezastru economic, care fac neprimitoare şi ostile omului
vaste suprafeţe ale planetei? Sau în faţa problemelor păcii, frecvent ameninţată de coşmarul războaielor catastrofice? Sau în
faţa desconsiderării drepturilor fundamentale ale omului la atâtea persoane, în special la copii? Multe sunt urgenţele la care
spiritul creştin nu poate rămâne insensibil.
Un angajament special trebuie să privească unele aspecte ale radicalităţii evanghelice, care sunt adeseori puţin înţelese,
până la a face nepopulară intervenţia Bisericii, dar care, pentru aceasta, nu pot să fie mai puţin prezente în agenda
eclezială a carităţii. Mă refer la datoria de a ne angaja pentru respectul vieţii fiecărei fiinţe umane de la concepere până la
apusul său natural. În acelaşi mod, slujirea faţă de om ne impune să strigăm, la timp sau ne la timp, că toţi cei care se
folosesc de noile potenţialităţi ale ştiinţei, mai ales din terenul biotehnologiei, nu vor putea niciodată să ignore exigenţele
fundamentale ale eticii, chiar dacă ar apela la o discutabilă solidaritate, care sfârşeşte prin a face discriminări între viaţă şi
viaţă, în dispreţ faţă de demnitatea proprie fiecărei fiinţe umane.
Pentru eficacitatea mărturiei creştine, mai ales în aceste domenii delicate şi controversate, este important să se facă un
mare efort pentru a explica în mod adecvat motivele poziţiei Bisericii, subliniind mai ales că nu este vorba de a impune
necredincioşilor o perspectivă de credinţă, ci de a interpreta şi apăra valorile înrădăcinate în natura însăşi a fiinţei umane.
Caritatea va deveni atunci, în mod necesar, slujire faţă de cultură, politică, economie, familie, pentru ca pretutindeni să
fie respectate principiile fundamentale de care depind destinul fiinţei umane şi viitorul civilizaţiei.
52. Toate acestea vor trebui să fie realizate într-un mod specific creştin: laicii îndeosebi vor fi cei care se vor implica în
aceste îndatoriri, împlinind vocaţia lor proprie, fără să cedeze niciodată tentaţiei de a reduce comunităţile creştine la
simple servicii sociale. În special, raportul cu societatea civilă trebuie să se configureze în aşa fel încât să respecte
autonomia şi competenţele celei din urmă, conform învăţăturilor propuse de doctrina socială a Bisericii.
Sunt cunoscute eforturile magisteriului eclezial, mai ales în secolul al XX-lea, de a citi realitatea socială în lumina
evangheliei şi de a oferi, într-un mod tot mai exact şi mai organic, propria contribuţie la soluţionarea problemei sociale,
devenite astăzi o problemă planetară.
Acest versant etico-social se propune ca dimensiune evidentă a mărturiei creştine: trebuie să se respingă tentaţia unei
spiritualităţi restrânse şi individualiste, care s-ar armoniza rău cu exigenţele carităţii, cu "logica" întrupării şi, în definitiv,
cu însăşi tensiunea escatologică a creştinismului. Dacă aceasta din urmă ne face conştienţi de caracterul relativ al istoriei,
aceasta nu ne absolvă nici într-un fel de datoria de a o construi. Rămâne mai mult ca oricând actuală, în legătură cu
aceasta, învăţătura Conciliului Vatican II: "Mesajul creştin nu-i abate pe oameni de la construirea lumii şi nici nu-i
îndeamnă să neglijeze binele semenilor lor, ci, dimpotrivă, îi obligă mai mult la îndeplinirea acestor îndatoriri". (36)
Un semn concret
53. Pentru a da un semn acestei orientări a iubirii şi a promovării umane, care se înrădăcinează în exigenţele profunde ale
evangheliei, am dorit ca însuşi anul jubiliar, printre numeroasele roade ale carităţii care deja s-au produs în timpul
desfăşurării sale - mă gândesc, în special, la ajutorul oferit atâtor fraţi mai săraci pentru a le îngădui să ia parte la jubileu -
să lase şi o faptă care să constituie, într-un anume mod, rodul şi sigiliul carităţii jubiliare. Mulţi pelerini, într-adevăr, au vărsat
obolul lor şi, împreună cu ei, mulţi protagonişti ai activităţii economice au oferit ajutoare generoase, care au servit la
asigurarea unei corespunzătoare realizări a evenimentului jubiliar. Încheiate socotelile cheltuielilor care au fost necesare
în cursul anului, banii care s-au putut economisi trebuie să fie destinaţi scopurilor caritative. Este important, într-adevăr,
ca de la un eveniment religios atât de semnificativ să fie îndepărtată orice aparenţă de speculaţie economică. Tot ceea ce
va rămâne va servi la repetarea şi în aceste împrejurări a experienţei trăite de atâtea alte ori în cursul istoriei încă de când,
la începuturile Bisericii, comunitatea din Ierusalim a oferit necreştinilor spectacolul emoţionant al unui schimb de daruri
spontan, până la împărtăşirea bunurilor în favoarea celor mai săraci (cf. Fap 2,44-45).
Opera care se va realiza va fi numai un mic izvor care se va revărsa în marele fluviu al carităţii creştine care străbate
istoria. Jubileul, asemenea unui mic, dar semnificativ izvor, a îndemnat lumea să privească spre Roma, spre Biserica
"care prezidează caritatea" (37) şi să aducă lui Petru propriul dar. Acum caritatea manifestată în centrul catolicităţii se
întoarce într-un anume mod spre lume, prin acest semn, care va rămâne ca rod şi memorie vie a comuniunii
experimentate cu ocazia jubileului.
Dialog şi misiune
54. Un nou secol, un nou mileniu se deschid în lumina lui Cristos. Totuşi nu toţi văd această lumină. Noi avem misiunea
minunată şi exigentă de a fi "reflexul" ei. Este mysterium lunae atât de drag contemplării sfinţilor părinţi, care arată cu o
astfel de imagine dependenţa Bisericii de Cristos, soarele din care ea îşi reflectă lumina. (38) Era un mod de a exprima
ceea ce însuşi Cristos zice, prezentându-se ca "lumina lumii" (In 8,12) şi cerând discipolilor săi să fie la rândul lor
"lumina lumii" (Mt 5,14).
Aceasta este o misiune care ne face să fim îngrijoraţi dacă privim la slăbiciunile care ne fac de atâtea ori opaci şi plini de
umbre. Dar este o misiune uşor de îndeplinit dacă, expunându-ne luminii lui Cristos, vom şti să ne deschidem harului
care ne face oameni noi.
55. În această perspectivă se aşază marea provocare a dialogului interreligios, care va trebui s-o înfruntăm şi în noul secol,
pe linia indicată de Conciliul Vatican II. (39) În anii care au pregătit marele jubileu, Biserica a încercat, în special prin
întâlniri de relevanţă simbolică, să stabilească un raport de deschidere şi dialog cu responsabilii altor religii. Acest dialog trebuie să
continue. În contextul unui tot mai pronunţat pluralism cultural şi religios, atât cât este previzibil în societatea noului
mileniu, acest dialog este important şi pentru a asigura condiţiile de pace şi a îndepărta spectrul funest al războaielor
religioase care au însângerat multe perioade din istoria omenirii. Numele unicului Dumnezeu trebuie să devină tot mai
mult ceea ce este cu adevărat: un nume al păcii şi un imperativ al păcii.
56. Dar dialogul nu poate fi fondat pe indiferentism religios, iar noi, creştinii, avem datoria de a-l dezvolta, oferind
mărturia deplină a speranţei care este în noi (cf. 1Pt 3,15). Nu trebuie să ne fie teamă că poate fi o ofensă la demnitatea
altuia ceea ce este de fapt anunţul îmbucurător al unui dar oferit tuturor şi care trebuie să fie propus tuturor în cel mai mare
respect al libertăţii fiecăruia: darul revelării lui Dumnezeu-iubire care "atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său,
unul-născut" (In 3,16). Toate acestea, aşa cum s-a subliniat recent în declaraţia Dominus Iesus, nu pot fi obiectul unui fel
de negociere în dialog, ca şi cum ar fi pentru noi o simplă opinie: dimpotrivă, este pentru noi harul care ne umple de
bucurie, este vestea pe care avem datoria s-o anunţăm.
Biserica, aşadar, nu se poate sustrage activităţii misionare faţă de popoare şi rămâne datoria prioritară a misiunii ad gentes
de a anunţa că în Cristos, "calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6), oamenii găsesc mântuirea. Dialogul interreligios "nu poate
pur şi simplu să înlocuiască anunţul, ci rămâne orientat către anunţ". (40) Datoria misionară, pe de altă parte, nu ne
împiedică să intrăm în dialog cu o inimă profund deschisă la ascultare. Ştim într-adevăr că, înaintea misterului harului
nemărginit de bogat al dimensiunilor şi implicaţiilor pentru viaţa şi istoria omului, Biserica însăşi nu va înceta niciodată
să aprofundeze căutarea sa, contând pe ajutorul Paracletului, Duhul adevărului (cf. In 14,17), a cărui misiune este de a o
călăuzi "în tot adevărul" (cf. In 16,13).
Acest principiu este la baza nu numai a permanentei aprofundări teologice a adevărului creştin, dar şi a dialogului creştin
cu filozofiile, culturile, religiile. Adesea Duhul lui Dumnezeu, care "suflă unde vrea" (In 3,8), suscită în experienţa umană
universală, în ciuda multiplelor sale contradicţii, semnele prezenţei sale, care-i ajută pe însăşi discipolii lui Cristos să
înţeleagă mai profund mesajul ai cărui vestitori sunt. Oare nu prin această umilă şi încrezătoare deschidere Conciliul
Vatican II s-a angajat să citească "semnele timpurilor?" (41) Îndeplinind un activ şi vigilent discernământ, pentru a
surprinde "adevăratele semne ale prezenţei sau ale planului lui Dumnezeu", (42) Biserica recunoaşte nu numai că a dat, ci
că a şi "primit din istorie şi din dezvoltarea neamului omenesc". (43) Atitudinea de deschidere şi de discernământ atent,
Conciliul le-a început şi în ceea ce priveşte alte religii. Este rândul nostru ca să-i urmăm învăţătura şi planul cu mare
devotament.
În lumina Conciliului
57. Câte bogăţii, preaiubiţi fraţi şi surori, nu sunt în orientările pe care Conciliul Vatican II le-a dat! De aceea, în
pregătirea marelui jubileu, am cerut Bisericii să se întrebe asupra recepţionării Conciliului. (44) S-a făcut? Congresul care a avut
loc la Vatican a fost un moment al acestei reflecţii, şi îmi place să cred că s-a făcut la fel, într-un fel sau altul, în toate
Bisericile particulare. O dată cu trecerea anilor, aceste texte nu-şi pierd din valoare şi nici din strălucire. Este necesar ca ele să fie
citite într-o manieră corespunzătoare, să fie cunoscute şi asimilate ca texte calificate şi normative ale magisteriului, în
interiorul tradiţiei Bisericii. La încheierea jubileului am simţit mai mult ca oricând datoria de a considera Conciliul ca
marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: el ne-a oferit o busolă sigură pentru a ne orienta pe drumul
secolului care se deschide.
Concluzie
Duc in altum!
58. Să mergem înainte cu speranţă! Un nou mileniu se deschide înaintea Bisericii, asemenea unui ocean vast în care să ne
aventurăm, contând pe ajutorul lui Cristos. Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat acum două mii de ani din iubire pentru
om, împlineşte şi astăzi opera sa: trebuie să avem ochi pătrunzători pentru a-l vedea, şi mai ales o inimă mare pentru a
deveni noi înşine instrumentele lui. Faptul că am celebrat anul jubiliar nu a fost oare pentru a relua contactul cu acest
izvor de apă vie al speranţei noastre? Acum Cristos, contemplat şi iubit, ne invită încă o dată să mergem pe cale:
"Aşadar, mergeţi şi convertiţi popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28,19).
Acest mandat misionar ne introduce în al treilea mileniu, invitându-ne la acelaşi entuziasm care a fost propriu creştinilor
de la începuturi: putem să contăm pe puterea aceluiaşi Duh, care a fost revărsat la Rusalii şi care ne îndeamnă astăzi să
plecăm din nou susţinuţi de speranţa "care nu înşală" (Rom 5,5).
Pasul nostru, la începutul acestui nou secol, trebuie să fie mai sprinten pentru a străbate din nou cărările lumii. Căile pe
care fiecare dintre noi şi fiecare dintre Bisericile noastre trebuie să meargă sunt multe, dar nu există distanţă între aceia
care sunt strâns uniţi prin comuniunea unică prin care în fiecare zi se hrănesc la masa pâinii euharistice şi a cuvântului
vieţii. În fiecare duminică Isus Cristos cel înviat revine printre noi ca la întâlnirea din Cenacol, unde în seara "aceleiaşi
zile, prima a săptămânii" (In 20,19) s-a prezentat la ai săi pentru "a sufla" asupra lor darul plin de viaţă al Duhului şi a-i
lansa în marea aventură a evanghelizării.
Ne însoţeşte în acest drum Fecioara Preasfântă, căreia, acum câteva luni, împreună cu mulţi episcopi veniţi la Roma din
toate părţile lumii, i-am încredinţat cel de-al treilea mileniu. De multe ori, în aceşti ani, am prezentat-o şi am invocat-o ca
"stea a noii evanghelizări". Am indicat-o şi ca auroră luminoasă şi călăuză sigură a drumului nostru. Făcându-mă ecoul
vocii însăşi a lui Isus (cf. In 19,26), îi repet: "Femeie, iată fiii tăi" şi îi prezint afecţiunea filială a întregii Biserici.
59. Preaiubiţi fraţi şi surori! Simbolul porţii sfinte se închide în spatele nostru, dar pentru a lăsa larg deschisă mai mult ca
niciodată poarta vie care este Cristos. După entuziasmul jubileului nu ne întoarcem la monotonia cotidiană. Dimpotrivă,
dacă pelerinajul nostru a fost autentic, el ne-a pregătit pentru drumul care ne aşteaptă. Trebuie să imităm elanul
apostolului Paul: "Tind la cele dinainte; cu ochii la ţintă, urmăresc răsplata la care Dumnezeu ne cheamă acolo sus, în
Cristos Isus" (Fil 3,13-14). Trebuie să imităm împreună contemplarea Mariei, care, după pelerinajul la cetatea sfântă din
Ierusalim, se reîntorcea la casa din Nazaret păstrând în inima sa misterul Fiului (cf. Lc 2,51).
Isus cel înviat, care ne însoţeşte pe cărările noastre, aşa cum i-a însoţit pe discipolii din Emaus, lăsându-se recunoscut
"prin frângerea pâinii" (Lc 24,35), să ne găsească vigilenţi şi pregătiţi pentru a recunoaşte chipul său şi a alerga spre fraţii
noştri pentru a le duce marea veste: "L-am văzut pe Domnul!" (In 20,25).
Acestea sunt roadele fericite ale marelui jubileu al anului 2000, jubileu care a repus în ochii noştri misterul lui Isus din
Nazaret, Fiul lui Dumnezeu şi mântuitorul omului. În timp ce el se încheie să ne deschidem spre un viitor de speranţă, şi
să înălţăm spre Tatăl, prin Cristos şi în Duhul Sfânt, lauda şi recunoştinţa întregii Biserici.
Cu această urare trimit tuturor din adâncul inimii binecuvântarea mea.
Vatican, 6 ianuarie, solemnitatea Epifaniei Domnului, 2001, al 23-lea an de pontificat.
Ioan Paul al II-lea

Novo Millenio Ineunte - Ioan Paul Al II-Lea

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Novo Millenio Ineunte - Ioan Paul Al II-Lea

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Novo millennio ineunte - Ioan Paul al II-lea 1

Novo millennio ineunte

I. Întâlnirea cu Cristos, moştenirea marelui jubileu

Pelerini de diverse categorii

Pelerinajul în Ţara Sfântă

II. Un chip de contemplat

Chipul Celui Înviat

III. Începând din nou cu Cristos

IV. Martori ai iubirii

Cu această urare trimit tuturor din adâncul inimii binecuvântarea mea.

Vatican, 6 ianuarie, solemnitatea Epifaniei Domnului, 2001, al 23-lea an de pontificat.

Ioan Paul al II-lea

You might also like