• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
Download
 
Spe salvi - Benedict al XVI-lea 
1
Spe salvi 
 A suveranului pontif 
Benedict al XVI-lea 
Către episcopi, preoţi şi diaconi,Către persoanele consacrate şi către toţi credincioşiiDespre speranţa creştină
 Introducere 
 1. "
Spe salvi facti sumus 
" - în speranţă am fost mântuiţi, le spune sfântul Paul romanilor şi nouă ( 
Rom 
8,24)."Răscumpărarea", mântuirea, conform credinţei creştine, nu este un simplu dat de fapt. Răscumpărarea ne este oferităîn sensul că ne-a fost dăruită speranţa, o speranţă vrednică de încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentulnostru: prezentul, chiar şi un prezent obositor, poate fi trăit şi acceptat dacă el conduce spre un scop şi dacă noi putemfi siguri de acest scop, dacă acest scop este aşa de mare încât să justifice oboseala drumului. Se impune imediatîntrebarea: ce fel de speranţă mai e şi aceasta pentru a putea justifica afirmaţia conform căreia pornind de la ea, şi pur şisimplu pentru că ea există, noi suntem răscumpăraţi? Şi despre ce fel de certitudine este vorba?
Credinţa este speranţă 
 2. Înainte de a ne dedica acestor întrebări ale noastre, astăzi deosebit de simţite, trebuie să ascultăm un pic mai atentmărturia Bibliei despre speranţă. "Speranţă", de fapt, este un cuvânt central al credinţei biblice - până acolo încât îndiferite texte cuvintele "credinţă" şi "speranţă" par interschimbabile. Astfel,
Scrisoarea către Evrei 
leagă strâns de"plinătatea credinţei" (10,22) "neclintita mărturisire a speranţei" (10,23). Şi atunci când
Scrisoarea întâi a lui Petru 
îiîndeamnă pe creştini să fie mereu gata să dea răspuns cu privire la
logos 
-ul - sensul şi motivaţia - speranţei lor (cf. 3,15),"speranţă" este echivalent cu "credinţă". Cât a fost de determinantă pentru conştiinţa primilor creştini faptul că auprimit în dar o speranţă vrednică de crezare se manifestă şi acolo unde este comparată existenţa creştină cu viaţa înaintede credinţă sau cu situaţia adepţilor altor religii. Paul le aminteşte efesenilor că, înainte de întâlnirea lor cu Cristos, erau"fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume" ( 
Ef 
2,12). Desigur, el ştie că ei au avut zei, că au avut o religie, însă zeii lor sedovediseră discutabili şi din miturile lor contradictorii nu venea nici o speranţă. În pofida zeilor, ei erau "fărăDumnezeu" şi prin urmare se aflau într-o lume întunecată, în faţa unui viitor obscur. "
In nihil ab nihilo quam cito recidimus 
"(În nimic din nimic cât de repede recădem)
[1]
spune un epitaf din epoca aceea - cuvinte în care apare fără jumătăţi demăsură ceea ce aminteşte Paul. În acelaşi sens le spune tesalonicenilor: Voi nu trebuie "să vă întristaţi ca ceilalţi, care nuau speranţă" ( 
1Tes 
4,13). Şi aici apare ca element distinctiv al creştinilor faptul că ei au un viitor: nu că ştiu înamănunţime ceea ce îi aşteaptă, ci ştiu în ansamblu că viaţa lor nu se sfârşeşte în gol. Numai atunci când viitorul estesigur ca realitate pozitivă, devine posibil de trăit şi prezentul. Astfel putem spune acum: creştinismul nu era numai o"veste bună" - o comunicare de conţinuturi necunoscute până în acel moment. În limbajul nostru s-ar spune: mesajulcreştin nu era numai "informativ", ci "performativ". Aceasta înseamnă: evanghelia nu este numai o comunicare delucruri care se pot şti, ci este o comunicare care produce fapte şi schimbă viaţa. Poarta întunecată a timpului, a viitorului, a fost deschisă larg. Cel care are speranţă trăieşte diferit; i-a fost dăruită o viaţă nouă.3. Acum însă se impune întrebarea: în ce constă această speranţă care, ca speranţă, este "răscumpărare"? Ei bine: nucleulrăspunsului este dat în textul din
Scrisoarea către Efeseni 
citat puţin mai înainte: efesenii, înainte de întâlnirea cu Cristoserau fără speranţă, pentru că erau "fără Dumnezeu în lume". A ajunge să-l cunoşti pe Dumnezeu - pe Dumnezeuladevărat, aceasta înseamnă a primi speranţă. Pentru noi care trăim din totdeauna cu conceptul creştin de Dumnezeu şine-am deprins cu el, posesia speranţei, care provine din întâlnirea reală cu acest Dumnezeu, aproape că nu mai esteperceptibilă. Exemplul unei sfinte din timpul nostru poate să ne ajute într-o oarecare măsură să înţelegem ce înseamnăa-l întâlni pentru prima dată şi în mod real pe acest Dumnezeu. Mă gândesc la africana Giuseppina Bakhita, canonizatăde papa Ioan Paul al II-lea. S-a născut prin anul 1869 - ea însăşi nu ştia data precisă - în Darfur, în Sudan. La vârsta denouă ani a fost răpită de traficanţii de sclavi, lovită până la sânge şi vândută de cinci ori în pieţele din Sudan. În cele dinurmă, ca sclavă se afla în slujba mamei şi a soţiei unui general şi acolo în fiecare zi era biciuită până la sânge; ca urmare aacestor biciuiri, i-au rămas pentru toată viaţa 144 de cicatrice. În sfârşit, în anul 1882 a fost cumpărată de un comerciant
 
Spe salvi - Benedict al XVI-lea 
2
italian pentru consulul italian Callisto Legnani care, în faţa înaintării mahdiştilor, s-a întors în Italia. Aici, după "stăpâni"aşa de teribili în proprietatea cărora a fost până în acel moment, Bakhita ajunge să cunoască un "stăpân" cu totul diferit- în dialectul veneţian, pe care-l învăţase acum, îl numea "paron" pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeul lui Isus Cristos.Până atunci cunoscuse numai stăpâni care o dispreţuiau şi o maltratau sau, în cazul cel mai bun, o considerau o sclavăutilă. Acum însă auzea vorbindu-se că există un "paron" mai presus de toţi stăpânii, Domnul tuturor domnilor, şi căacest Domn este bun, bunătatea în persoană. Ajungea să ştie că acest Domn o cunoştea şi pe ea, o crease şi pe ea - maimult, că el o iubea. Şi ea era iubită, şi chiar de "Paron"-ul suprem, în faţa căruia toţi ceilalţi stăpâni sunt ei înşişi numaislugi mizerabile. Ea era cunoscută şi iubită şi era aşteptată. Mai mult, acest Stăpân înfruntase personal destinul de a filovit şi acum o aştepta "la dreapta lui Dumnezeu Tatăl". Acum ea avea "speranţă" - nu numai mica speranţă de a găsistăpâni mai puţin cruzi, ci marea speranţă: eu sunt în mod definitiv iubită şi orice s-ar întâmpla - eu sunt aşteptată deaceastă iubire. Şi astfel viaţa mea este bună. Prin cunoaşterea acestei speranţe ea era "răscumpărată", nu se mai simţeasclavă, ci fiică liberă a lui Dumnezeu. Înţelegea ceea ce Paul înţelegea când le amintea efesenilor că înainte erau fărăsperanţă şi fără Dumnezeu în lume - fără speranţă pentru că erau fără Dumnezeu. Astfel, atunci când au voit s-o ducădin nou în Sudan, Bakhita a refuzat; nu era dispusă să se despartă din nou de "Paron"-ul său. La 9 ianuarie 1890 a fostbotezată şi miruită şi a primit prima sfântă Împărtăşanie din mâinile patriarhului de Veneţia. La 8 decembrie 1896, la Verona, a rostit voturile în Congregaţia Surorilor Canossiane şi de atunci - alături de muncile sale în sacristie şi la poartamănăstirii - a încercat în diferite călătorii în Italia mai ales să solicite la misiune: eliberarea pe care o primise prinîntâlnirea cu Dumnezeul lui Isus Cristos simţea că trebuie s-o extindă, trebuia să fie dăruită şi altora, la un cât mai mareposibil număr de persoane. Speranţa, care se născuse pentru ea şi o "răscumpărase", nu putea s-o ţină pentru ea: aceastăsperanţă trebuia să ajungă la mulţi, să ajungă la toţi.
Conceptul de speranţă bazată pe credinţă în Noul Testament şi în Biserica primară 
 4. Înainte de a trata întrebarea dacă întâlnirea cu acel Dumnezeu care în Cristos ne-a arătat chipul său şi ne-a deschisinima poate să fie şi pentru noi nu numai "informativă", ci şi "performativă", adică dacă poate să transforme viaţanoastră în aşa fel încât să ne facă să ne simţim răscumpăraţi prin speranţa pe care ea o exprimă, să ne mai întoarcem laBiserica primară. Nu este greu să ne dăm seama că experienţa micii sclave africane Bakhita a fost şi experienţa multorpersoane lovite şi condamnate la sclavie în epoca creştinismului care se năştea. Creştinismul nu adusese un mesaj socio-revoluţionar ca acela cu care Spartacus, în lupte sângeroase, eşuase. Isus nu era Spartacus, nu era un luptător pentru oeliberare politică, asemenea lui Baraba sau Bar-Kochba. Ceea ce Isus, el însuşi mort pe cruce, adusese era ceva totaldiferit: întâlnirea cu Domnul tuturor domnilor, întâlnirea cu Dumnezeul cel viu şi astfel întâlnirea cu o speranţă care eramai puternică decât suferinţele sclaviei şi care din această cauză transforma dinlăuntru viaţa şi lumea. Ceea ce seîntâmplase din nou apare cu maximă claritate în
Scrisoarea către Filemon 
a sfântului Paul. Este vorba de o scrisoare foartepersonală, pe care Paul o scrie în închisoare şi-o încredinţează sclavului fugar Onesim pentru stăpânul său - Filemon.Da, Paul îl trimite pe sclav la stăpânul său de la care fugise şi nu face aceasta poruncindu-i, ci rugându-l: "Te rog pentrucopilul meu, pentru Onesim, pe care l-am născut în lanţuri [...] Ţi l-am trimis înapoi, pe el, care este inima mea [...] Poatetocmai de aceea a fost despărţit de tine pentru un timp ca să-l primeşti înapoi pentru veşnicie, dar nu ca pe un sclav, cimult mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit" ( 
Flm 
10-16). Oamenii care, în funcţie de starea lor civilă, seraportează între ei ca stăpâni şi sclavi, ca membrii ai unicei Biserici au devenit între ei fraţi şi surori - aşa se numeaucreştinii între ei. În virtutea Botezului fuseseră renăscuţi, se adăpaseră din acelaşi Duh şi primeau împreună, unul lângăaltul, trupul Domnului. Chiar dacă structurile externe rămâneau aceleaşi, acest lucru schimba societate dinlăuntru. Dacă
Scrisoarea către Evrei 
spune că aici pe pământ creştinii nu au locuinţă stabilă, ci o caută pe cea viitoare (cf.
Ev 
11,13-16;
Fil 
3,20), aceasta e cu totul altceva decât o simplă trimitere la o perspectivă viitoare: societatea prezentă este recunoscută decreştini ca o societate improprie; ei aparţin unei societăţi noi, spre care se îndreaptă şi care, în pelerinajul lor, esteanticipată.5. Trebuie să adăugăm încă un alt punct de vedere.
Scrisoare întâi către Corinteni 
(1,18-31) ne arată că o mare parte dintreprimii creştini aparţinea păturilor sociale de jos şi, tocmai pentru aceasta, era disponibilă pentru experienţa noii speranţe,aşa cum am întâlnit-o în exemplul Bakhitei. Totuşi, încă de la început existau convertiri şi în păturile aristocratice şiculte. Deoarece chiar şi ei trăiau "fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume". Mitul îşi pierduse credibilitatea; religia de statromană se sclerozase devenind un simplu ceremonial, care era îndeplinit cu scrupulozitate, dar redus de acum numai lao "religie politică". Raţionalismul filozofic îi marginalizase pe zei în domeniul irealului. Divinul era văzut în diferitemoduri în forţele cosmice, dar un Dumnezeu căruia să i se poată ruga nu exista. Paul ilustrează problematica esenţială areligiei de atunci în mod absolut adecvat, atunci când contrapune vieţii "după Cristos" o viaţă sub domnia "elementelorcosmosului" ( 
Col 
2,8). În această perspectivă un text al sfântului Grigore din Nazianz poate să fie iluminant. El spune că
 
Spe salvi - Benedict al XVI-lea 
3
în momentul în care magii conduşi de stea l-au adorat pe noul rege Cristos, a venit sfârşitul astrologiei, pentru că deacum stelele se rotesc conform orbitei fixate de Cristos
[2]
. De fapt, în această scenă este răsturnată concepţia de atuncidespre lume care, în mod diferit, este din nou în culmea gloriei şi astăzi. În definitiv, nu elementele cosmosului, legilemateriei, conduc lumea şi pe om, ci un Dumnezeu personal conduce stelele, adică universul; nu legile materiei şi aleevoluţiei sunt ultima instanţă, ci raţiunea, voinţa, iubirea - o persoană. Şi dacă noi cunoaştem această persoană şi ea necunoaşte pe noi, atunci într-adevăr puterea implacabilă a elementelor materiale nu mai este ultima instanţă; atunci nusuntem sclavi ai universului şi ai legilor sale, atunci suntem liberi. O atare conştiinţă a determinat în antichitate spiritelesincere la căutare. Cerul nu este gol. Viaţa nu este un simplu produs al legilor şi al cazualităţii materiei, ci în toate şi înacelaşi timp mai presus de toate există o voinţă personală, există un Spirit care în Isus Cristos s-a revelat ca iubire
[3]
.6. Sarcofagele de la începuturile creştinismului ilustrează în mod vizibil această concepţie - în faţa morţii, înaintea căreiaîntrebarea cu privire la semnificaţia vieţii devine inevitabilă. Figura lui Cristos este interpretată pe sarcofagele antice maiales prin două imagini: cea a filozofului şi cea a păstorului. Pe atunci, prin filozofie, în general, nu se înţelegea odisciplină academică dificilă, aşa cum se prezintă ea astăzi. Filozoful era mai degrabă cel care ştia să înveţe arta esenţială:arta de a fi om în mod corect - arta de a trăi şi de a muri. Desigur, oamenii îşi dăduseră seama deja de mult timp că mareparte din cei care se dădeau filozofi, maeştri de viaţă, erau numai nişte şarlatani care prin cuvintele lor îşi procurau bani,în timp ce despre adevărata lor viaţă nu aveau nimic de spus. Cu atât mai mult se căuta adevăratul filozof care să ştieîntr-adevăr să arate calea vieţii. Către sfârşitul secolului al treilea întâlnim pentru prima dată la Roma, pe sarcofagul unuicopil, în contextul învierii lui Lazăr, figura lui Cristos ca a adevăratului filozof care într-o mână ţine evanghelia şi încealaltă bastonul de călător, propriu filozofului. Cu acest baston el învinge moartea; evanghelia aduce adevărul pe carefilozofii pelerini îl căutaseră în zadar. În această imagine, care apoi pentru o perioadă lungă rămâne în arta sarcofagelor,devine clar ceea ce persoanele culte ca şi cele simple găseau în Cristos: el ne spune cine este omul în realitate şi cetrebuie să facă el pentru a fi într-adevăr om. El ne arată calea şi această cale este adevărul. El însuşi este atât calea cât şiadevărul, şi de aceea este şi viaţa pe care cu toţii o căutăm. El arată şi calea dincolo de moarte; numai cine este în măsurăsă facă aceasta, este un adevărat maestru de viaţă. Acelaşi lucru este vizibil în imaginea păstorului. Ca în reprezentareafilozofului, şi pentru figura păstorului Biserica se putea lega de modele existente ale artei romane. Acolo păstorul era îngeneral expresie a visului unei vieţi senine şi simple, după care lumea, în învălmăşeala din marele oraş, avea nostalgie.Or, imaginea era citită în interiorul unui scenariu nou care îi conferea un conţinut mai profund: "Domnul este păstorulmeu, nu voi duce lipsă de nimic... Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căcitu eşti cu mine..." ( 
Ps 
23[22],1.4). Adevăratul păstor este cel care cunoaşte şi calea care trece prin valea morţii; cel care şipe drumul ultimei singurătăţi, în care nimeni nu mă poate însoţi, merge împreună cu mine conducându-mă pentru a-lstrăbate: el însuşi a parcurs acest drum, a coborât în împărăţia morţii, a învins-o şi s-a întors pentru a ne însoţi pe noiacum şi a ne da certitudinea că, împreună cu el, se găseşte o trecere. Conştiinţa că există cel care şi în moarte măînsoţeşte şi cu "toiagul şi nuiaua lui îmi dă siguranţă", aşa încât "nu trebuie să mă tem de nici un rău" (cf.
Ps 
23[22],4) -aceasta era noua "speranţă" care se ridica deasupra vieţii credincioşilor.7. Trebuie să ne întoarcem încă o dată la Noul Testament. În capitolul al unsprezecelea din
Scrisoarea către Evrei 
(v. 1) segăseşte un fel de definiţie a credinţei care împleteşte strâns această virtute cu speranţa. În jurul cuvântului central dinaceastă frază s-a creat încă de la Reformă o dispută între exegeţi, în care pare să se redeschidă astăzi calea pentru ointerpretare comună. Pentru moment las acest cuvânt central netradus. Aşadar, fraza sună aşa: "Credinţa este
hypostasis 
realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd". Pentru sfinţii părinţi şi pentru teologii din evul mediu era clar căcuvântul grecesc
hypostasis 
trebuia tradus în latineşte cu termenul
substantia 
. Traducerea latină a textului, născută înBiserica antică, spune deci: "
Est atuem fides sperandarum substantia rerum, argumentum non apparentium 
" - credinţa este"substanţa" lucrurilor sperate; dovada lucrurilor care nu se văd. Toma de Aquino
[4]
, folosind terminologia tradiţieifilozofice în care se află, explică astfel: credinţa este un "
habitus 
", adică o constantă dispoziţie a sufletului, graţie căreia viaţa veşnică începe în noi şi raţiunea este făcută să consimtă la ceea ce ea nu vede. Conceptul de "substanţă" este decimodificat în sensul că pentru credinţă, în mod iniţial, am putea spune că sunt deja prezente "în germen" - deci conform"substanţei" - lucrurile sperate: totul, viaţa adevărată. Şi tocmai pentru că însuşi lucrul este prezent, această prezenţă aceea ce va veni creează şi certitudine: acest "lucru" care trebuie să vină încă nu este vizibil în lumea externă (nu "apare"),dar datorită faptului că o purtăm înlăuntrul nostru, ca realitate iniţială şi dinamică, se naşte deja acum o oarecarepercepere a ei. Lui Luther, căruia
Scrisoarea către Evrei 
în sine nu-i era foarte simpatică, conceptul de "substanţă", încontextul viziunii sale despre credinţă, nu-i spunea nimic. Pentru aceasta, a înţeles termenul
hypostasis/substantia 
nu însensul obiectiv (de realitate prezentă în noi), ci în cel subiectiv, ca expresie a unei atitudini interioare şi, prin urmare, atrebuit, desigur, să înţeleagă şi termenul
argumentum 
ca o dispoziţie a subiectului. Această interpretare s-a reafirmat însecolul al XX-lea - cel puţin în Germania - şi în exegeza catolică, aşa încât traducerea ecumenică a Noului Testament în
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...