aradigma ecumenică a ortodoxiei: Cincizecimea

Contemporaneitatea ne-a obişnuit cu o problematică a ecumenismului extrem de dificilă.

Anumite gesturi contemporane în numele iubirii creştine au darul a ne arăta tocmai dificultatea
de a trăi o iubire ancorată nu atât în psihologic, cât în duhovnicesc. Cu alte cuvinte, nu iubirea cu
competenţă omenească o căutăm, ci pe cea cu inspiraţie de sus, de la Duhul Adevărului care Îl
mărturiseşte în lăuntrul inimii pe Adevărul-Hristos. În ceea ce ne priveşte pe noi, ortodocşii,
dificultatea îmi pare că constă în a găsi dreapta socoteală între două gesturi fundamentale: cel de
dialog cu oricine este deschis acestuia şi cel de trăire nealterată a propriei identităţi. Dialogul
presupune gestul ieşirii în întâmpinarea aproapelui. Vorbim aici de singurul demers posibil
pentru creştin prin însăşi nobleţea lui, şi anume de gestul sincer căutător întru dragostea lui
Hristos, departe de orice programatică, ideologică şi prozelitistă încercare de cucerire a celuilalt
prin ideile şi convingerile tale. La modul practic însă, cum manifestăm această iubire către cel
care în fond ne surprinde, ca să nu spunem chiar ne răneşte prin proliferarea, şi numind-o
ortodoxie, unei învăţături trunchiate, alterate faţă de ceea ce înţelegem din predania Părinţilor că
Însuşi Hristos ne-a încredinţat nouă, şi lumii întregi, spre mântuire? Cum reuşim să depăşim prin
iubire gestul, conştientizat sau mai puţin conştientizat, al neiubirii aproapelui faţă de Însuşi
Domnul, gest petrecut prin lepădarea a câte ceva, puţin sau poate mult din ceea ce Hristos a
cerut să păzească celor care Îl iubesc, şi anume „toate” câte ne-a poruncit nouă (Mt. 28, 19-20)?
Şi cum să nu rişti să pari, în acest context, „neiubitor”, tocmai prin „rigiditatea” şi îndârjirea cu
care protejezi o zestre şi un chip de vieţuire care a produs şi va continua să producă sfinţenie în
istoria neamului omenesc, şi care este moştenire a noastră, a tuturor (şi, poate părând paradoxal,
şi deopotrivă a celor care o resping)? Ortodoxul resimte acut aceste întrebări cu atât mai mult cu
cât ştie, din încredinţare de la Domnul prin vieţile sfinţilor, că Ortodoxia este chipul apropierii
de Domnul până la măsurile care vor permite „a-L vedea pe Dumnezeu precum este”, după
cum mărturiseşte în contemporaneitate arhimandritul Sofronie.
Pentru toată babilonia limbilor diferite cu care diferitele şi multele confesiuni creştine
mărturisesc astăzi posibila trăire a lui Hristos, Ortodoxia nu pare să aibă decât o singură soluţie:
nu încredinţarea în competenţa dialogurilor teologice înţelese ca diplomatică şi doctă
„negociere” a adevărului la „masa de tratative” ecumenică, nu căutarea universalismului creştin
ca intersectare generală a ceea ce a (mai) rămas între timp din Ortodoxie în toate confesiunile, ci
competenţa Duhului Sfânt revărsat cu putere către oameni în a-i face o singură inimă şi un
singur cuget. Cu alte cuvinte, Cincizecimea. Evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt pare a fi
paradigmatic gestului autentic ortodox de ecumenism. Ştim că Duhul Sfânt a fost dintru început
cel care a inspirat şi dat putere şi competenţă dumnezeiască ucenicilor în a-L mărturisi pe
Hristos. Aceeaşi competenţă o căutăm şi astăzi, cu râvna doririi continuării ecumenismului
dintru începuturi, şi în acest sens nimic nu ne poate convinge cum că învăţătura şi puterea
de-viaţă-făcătoare ale Duhului ar fi cumva astăzi perimate. Cheia unităţii oamenilor este Duhul şi

23
nu competenţa omenească. Or, Ortodoxia dă astăzi tocmai această mărturie, că Cincizecimea
este o realitate vie în trecut, acum şi până la sfârşitul veacurilor. Cincizecimea este un eveniment
în mod continuu actual nu prin împrospătarea intelectual-anamnetică a conştiinţelor noastre, ci,
infinit mai mult, prin însăşi prezenţa Duhului pogorându-se asupra noastră în sfânta liturghie.
Prin jertfa euharistică, Cincizecimea nu numai că nu a încetat niciodată să existe, dar este prin
excelenţă laboratorul vieţii veşnice, aici şi acum, al devenirii noastre ca şi creştini. Nu e oare
liturghia o neîncetat-repetată Cincizecime – Pogorâre a Duhului „peste noi şi peste aceste
daruri”, sfinţindu-le şi sfinţindu-ne prin pogorârea Duhului şi prin împărtăşirea cu Hristos? Nu
continuă oare Duhul să dea mărturie pentru Hristos în inimile noastre, şi lumii întregi, prin
săvârşirea liturghiei? Şi oare nu îndeamnă Tradiţia Bisericii în a vedea ca scop al vieţii noastre
câştigarea harului dumnezeiesc, trăind o permanentă Cincizecime ca şi prelungire a liturghiei-
Cincizecime în viaţa noastră, prin „liturghia de după liturghie”, experienţă posibilă în pofida
tuturor neputinţelor omeneşti tocmai datorită gestului milostivirii nemăsurate a lui Dumnezeu
pentru om?
Studiul de faţă îşi propune să ofere câteva repere privind relevanţa a tot gestul de trăire
ortodoxă contemporană care poartă ceva din duhul Cincizecimii pentru toată problematica
actuală a ecumenismului.

Cincizecimea, paradigmă a ecumenismului în Ortodoxie

După Învierea Sa, Domnul Însuşi îndeamnă pe ucenicii Săi, şi prin ei, pe ucenicii
ucenicilor Săi până la sfârşitul veacurilor, să mărturisească despre El lumii întregi:
„[...] mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului si al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului. Amin”(Mt. 28, 19-20).
Acest îndemn poartă cu sine o energie dumnezeiască 1 care îl face lucrător; poartă „amin”-ul
dumnezeiesc care îl consfinţeşte, adică îl sfinţeşte a fi lucrător în con-lucrare cu gestul liber al
omului celui chemat de Domnul la o împreună-sfinţire a lumii. Este un îndemn mistagogic, de
iniţiere în Taină, în Taina cu care Însuşi Hristos îmbracă lăuntric persoana umană. Deopotrivă,
este un îndemn pedagogic, de transmitere a unei învăţături. Domnul este foarte precis cu acest
cuvânt: este „poruncă”, şi priveşte nu doar câte ceva din cele pe care El le-a încredinţat
ucenicilor, ci „toate”, „toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 20). Universalitatea îndemnului
lui Hristos este grăitoare în măsura în care se referă la „toate câte v-am poruncit”, la „toate
neamurile”, şi El va fi cu noi în „toate zilele” până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 19-20). De
remarcat că anunţarea kerygmei apostolice va genera şi nuanţarea registrului terminologic
creştin. Primii discipoli ai lui Hristos, numiţi iniţial „cei doisprezece”, sau „ucenici”, se vor numi
mai târziu „apostoli” (apostolon, gr.), pe care îl traducem prin „trimişi departe” 2 . Termenul
ilustrează fidel misiunea încredinţată acestora, şi anume, mărturisirea „până la marginile
pământului” (oikoumene, gr.) a Învierii Domnului şi a venirii cu putere a împărăţiei Lui. Acest

1 Energie necreată este, în terminologie palamită, harul dumnezeiesc. A se vedea mărturia teologiei sfântului
Grigorie Palama, cel care exprima viziunea Bisericii privind mistica creştină înţelegând-o ca reală posibilitate
de trăire, nemijlocită, a harului dumnezeiesc şi care duce la reala îndumnezeire a omului, însă după har şi nu ca
schimbare de natură.
2 Jean Bernardi, Les premiers siècles de l’Eglise, ed. Cerf, Paris, 1987, pp. 31-32.

24
demers era la epoca respectivă unul cel puţin temerar, dacă nu practic imposibil celui care punea
cât de cât preţ pe viaţa sa:
„Două mii de ani de creştinism ne-au obişnuit atât de tare cu această formulă şi cu ceea ce
implică ea ca activitate orientată către expansiune că acest obiectiv ne pare ca împlinindu-se de la
sine. În realitate, nimic nu era mai puţin evident ca un astfel de program în climatul anilor
treizeci. Iudaismul era, şi rămâne, religia unui popor. El nu caută nici un pic convertirile, şi le
acceptă la limită. Nimic nu predispunea deci pe ucenicii lui Moise în a se transforma în comis-
voiajori ai religiei. Pe de altă parte, expresia «neamuri» este, în ebraică, un termen peiorativ. Să
adăugăm la asta faptul că marile călătorii, care fac acum parte din peisajul nostru, nu mergeau de
la sine în Antichitate, din cauza pericolelor şi costului lor. Nu riscau să călătorească departe
decât aventurierii, care câştigau în general câştiguri importante, atunci când scăpau cu viaţă.
Astfel încât a întreprinde un program de genul celui care a fost întreprins de sfântul Pavel şi
colaboratorii săi friza nebunia” 3 .
Ecumenismul apostolilor este întâi de toate gestul inspiraţiei şi curajului insuflate de
Duhul, Cel care îi va purta după nevoile de mântuire ale oamenilor. Sfântul Apostol Pavel dă
mărturie în acest sens, spunând:
„Şi ei au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei, opriţi fiind de Duhul Sfânt ca să propovăduiască cuvântul în
Asia. Venind la hotarele Misiei, încercau să meargă în Bitinia, dar Duhul lui Iisus nu i-a lăsat. [...] am căutat să
plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia” (Fap. 6, 6-16) 4
Duhul îi învăţa unde să meargă, Duhul îi inspira ce să spună oamenilor:
„nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi
cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Mc. 13, 11)
A-L mărturisi deci pe Dumnezeu nu este lucru omenesc, cu putere omenească, ci cu
putere de Sus. Această putere a promisese Domnul ucenicilor, spunându-le:
„[...] veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată
Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fap. 1, 8)
, promisiune care se va împlini în momentul Cincizecimii. Momentul marchează şi ieşirea
apostolilor la propovăduire. Prezenţa Duhului se va face în ucenici îndemn de mărturisire,
proiectând iconic peste noi, cei de azi, aceeaşi perspectivă: prezenţa Duhului este începutul
oricărui gest de ecumenism. Ştim că încă dintru început Biserica a trăit gestul mărturisirii lui
Hristos cu o acrivie continuu inspirată de Duhul („părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”, este
mărturia Sinodului Apostolic), a gestului şi a conştiinţei (eclesiale) că Biserica este păstrătoarea şi
garanta tezaurului de mântuire adresat de Dumnezeu omului, cel care odată împărtăşit face din
acesta făptură nouă, îndumnezeită. Învăţătura lui Hristos este ceea ce este esenţial omului pentru

3Ibidem, p. 32.
4Dând mărturie ucenicului său Motovilov despre prezenţa inspiratoare a Duhului în om, fapt care putea părea
omului contemporan de „neînţeles” (cum risca să pară lui Motovilov), dar care în fond ţine de un firesc al
vieţii în Hristos, sfântul Serafim de Sarov citează Scriptura: „Mergeam în Antiohia şi Duhul lui Dumnezeu nu
era cu noi. Atunci, ne reîntoarserăm către Macedonia şi Duhul lui Dumnezeu ne însoţea (Ac. 16, 6-19).
Traducerea, un pic diferită faţă de versiunea sinodală românească, este grăitoare perspectivei enunţate mai sus.
A se vedea: Séraphim de Sarov, L’Entretien avec Motovilov, ed. Arfuyen, Orbey, 2002, p. 46.

25
mântuirea sa, învăţătura pe care Biserica a mărturisit-o dintru început. Ortodoxia ucenicilor era
acrivia cu care purtau către tot omul proaspăt încreştinat învăţătura Domnului, fără a pierde
nimic din cele necesare. Preocuparea Bisericii vis-a-vis de mântuirea credincioşilor, atât ca
acrivie a învăţăturii, cât şi ca gest de îmbrăţişare a lumii întregi, s-a materializat în Simbolurile de
credinţă, alcătuiri-răspunsuri date de Biserică, prin intermediul Sinoadelor ecumenice (a toată
lumea), presiunilor eretice.
Cincizecimea, moment al pogorârii Duhului Sfânt în chip de limbi de foc peste
comunitatea rugătoare, este momentul îmbrăcării cu putere dumnezeiască spre a-L mărturisi pe
Hristos. Nu va fi nici o clipă gest de avocatură, de persuasiune prin pledoarii bazate exclusiv pe
competenţă omenească, ci gest de mărturie şi de mărturisire a realităţii pe care Dumnezeu o
împărtăşeşte tot omului doritor de mântuire. Este momentul fundamental de manifestare a
ecumenismului Bisericii, întrucât „îmbrăcaţi cu putere de Sus”, botezaţi cu focul revărsat de
Duhul Sfânt, trăind „beţia” încredinţării Împărăţiei în inimile lor şi purtaţi de iubirea cu care
inimile lor ardeau pentru Hristos, apostolii vor ieşi curajoşi în lume pentru a-L propovădui pe
Hristos tuturor. Momentul marchează harismatic începutul misiunii Bisericii ca „frământătură”
chemată să ducă la „dospirea” lumii întregi (oikumene), a universului întreg a cărui vocaţie
eshatologică este de a deveni „cer nou şi pământ nou”. Erau de faţă oameni veniţi din toate
colţurile imperiului, „bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (In. 2, 5), „parţi şi
mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în
Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi
prozeliţi, cretani şi arabi” (Fap. 2, 9-11). Prezenţa oamenilor formaţi în culturi diferite, cu
moduri de înţelegere diferite, nu va constitui nici un obstacol în faţa unităţii aduse cu putere în
inimile lor de Însuşi Duhul Sfânt. Cu toţii se vor regăsi „pătrunşi la inimă” (Fap. 2, 37), trăind un
haric „împreună” ca unitate a iubirii în jurul lui Hristos, şi bucurându-se de plinătatea darului
Duhului care făcea neputincioase toate barierele lingvistice şi culturale. Prin Duhul Sfânt,
unitatea Bisericii era trăită ca darul întâlnirii autentice cu Hristos, despre Care Însuşi Duhul
dădea mărturie în inimile lor. Iar corecta raportare la Hristos purta garanţia Duhului, a Cărui
tâlcuire-erminie de înţelegere duhovnicească în inimi nu numai că nu îngăduia culturalului să se
amestece cu descoperirea dată de Sus (gest de nepermisă amestecare de competenţe, omenească
şi dumnezeiască, şi care va duce mai târziu în istorie la degenerarea către confesionalitate, adică
la a confesa, mărturisi, avea o credinţă în Dumnezeu diferită faţă de Ortodoxie), dar dădea
mărturia vocaţiei transculturale a teologiei, chemată sa fertilizeze bogăţia oricărei culturi prin
darul dintru Înălţimi. Se adăuga astfel dimensiunii orizontale a culturii omului cea verticală,
ascensională, către Dumnezeu.
Prin Cincizecime, ecumenismul Ortodoxiei poartă către lumea întreagă mărturia
ortodoxiei ecumenismului propovăduit de Biserică, întrucât adevărata întâlnire cu Hristos, şi
apoi vestirea Lui lumii întregi, este posibilă doar întru (re)cunoaşterea Sa prin Duhul Sfânt, în
Biserică. Hristos, veşnic acelaşi, poate fi întâlnit real în orice epocă şi cultură prin lucrarea
harului. Raportarea la El reală, autentică, pentru a fi cu adevărat o raportare din interior, nu se
poate face însă decât printr-o cultură a Duhului, în sensul minunatei intuiţii a părintelui Rafail
Noica. Hristos trebuie descoperit „cu ochii lui Dumnezeu”, iar Duhul Sfânt are misiunea acestei
descoperiri printre oameni odată cu pogorârea Sa la Cincizecime şi cu întemeierea văzută a
Bisericii. Hristos nu poate fi afirmat ca Fiu al lui Dumnezeu decât întru Duhul Sfânt, prin
descoperire dumnezeiască şi nu prin cugetare culturală autonomă lumii create – „sufletul dintr-o
dată vede pre Domnul şi Îl recunoaşte ... în Duhul Sfânt se cunoaşte Domnul, şi Duhul Sfânt

26
umple întreg omul: şi sufletul, şi mintea, şi trupul. Aşa se cunoaşte Domnul, şi în cer, şi pe
pământ”, spune sfântul Siluan Athonitul 5 . Cultura Duhului este răspunsul lui Dumnezeu la
babilonia culturilor lumii. Reflectarea lui Dumnezeu în atâtea şi atâtea faţete – care, departe de a
reprezenta o „îmbogăţitoare” diversitate culturală, ascund cel mai adesea neputinţa sesizării
adevăratului chip dumnezeiesc, urmare a teologiilor cugetate autonom şi prin inimi opacificate
de păcat şi de împrăştiere, atât de departe de acel „fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea
pe Dumnezeu” – îşi găseşte soluţia reală în momentul Cincizecimii, moment al unirii limbilor şi
culturilor întru un singur Duh Sfânt, fără alterare sau nivelare, întărite lăuntric de un suflu
proaspăt, dumnezeiesc, regenerator şi unificator. Duhovnicia este transculturală, nepartizană faţă
de culturile veacului, dar deopotrivă unificatoare fără a fi depersonalizantă şi nivelatoare, întrucât
omul format în orice cultură găseşte în Hristos, în întâlnirea autentică cu El, răspunsul la
întrebările sale existenţiale. Or, numai întâlnirea fiinţială cu Hristos, în Duh, face posibilă
mărturisirea Lui mai departe, lumii întregi. Iar ecumenismul Cincizecimii este prelungit în chip
firesc în Biserică prin prezenţa lui Hristos până la sfârşitul veacurilor, în dăruirea Sa euharistică.
Prin liturghie, repetată la infinit Pogorâre a Duhului în chipul limbilor de foc peste comunitatea
rugătoare şi peste darurile destinate prefacerii, ecumenismul Bisericii nu este altul decât
prelungirea momentului Cincizecimii, vestirea lui Hristos cel în chip real întâlnit prin
împărtăşire, liturgic, lumii întregi, după cuvântul Mântuitorului, „moartea Mea veţi vesti” (I Co.
11, 26), şi, deopotrivă, Învierea vom mărturisi. A trăi pe Duhul în liturghie înseamnă a (re)trăi
Cincizecimea, şi deci a putea ieşi în faţa lumii întregi pentru a-L face cunoscut pe Hristos cu
„putere de Sus”:
„A transmite predania creştină înseamnă mai mult decât a transmite nişte informaţii.
Cuvântul lui Dumnezeu este „Foc arzător”! A transmite predania creştină înseamnă a fi purtător
al unei binecuvântări, al unei harisme care face din viaţa omului un Rug Aprins” 6 .

Spiritualitatea ortodoxă, căutare a lui Dumnezeu în duhul Cincizecimii, cu putere

de Sus şi nu prin competenţă strict omenească
Sub influenţa umanismului de tip renascentist, teologul apusean Valaam atribuia ştiinţelor
în secolul paisprezece puterea de a curăţa sufletul de patimi, studiul ştiinţelor părându-i-se
premisă necesară cunoaşterii lui Dumnezeu. El vedea o mare valoare teologică în ştiinţele
omeneşti, în erudiţia intelectuală pe care o înţelegea ca gest mântuitor, considerând că:
„nu din păzirea poruncilor şi nici din singură curăţirea de patimi (apatia) vine cunoaşterea lucrurilor, şi
nu poate deveni cineva sfânt dacă nu a dobândit cunoştinţa lucrurilor şi nu s-a purificat de neştiinţă.” 7 ,
perspectivă la care sfântul Grigorie Palama, dând glas unei remarcabile integrări dogmatice
a tradiţiei isihaste, răspundea:
„Dar apostolii au alergat după ştiinţă în toate părţile? N-au rămas rugându-se la un loc până ce au
primit Duhul Sfânt? Monahii, urmând acestei pilde, leapădă toată viaţa şi fantezia împrăştiată, dedicându-se
înţelepciunii dumnezeieşti unitare, mai presus de orice filosofie, căci aceea este care prin poruncile ei unificatoare şi

5 Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 78.
6 Florin Caragiu, Cuvânt introductiv – În căutarea Rugului Aprins, în: Părintele Philoteos Pharos, Înstrăinarea
Ethosului creştin, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 19.
7 Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura sfântului Grigorie Palama, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 31.

27
prin puterea ei dumnezeiască, îi uneşte cu monada treimică, ridicându-i peste toate cele împărţite şi variate. Ei
părăsesc studiul multilateral al ştiinţelor şi îşi adună mintea într-o linie unitară, ridicându-se peste cugetările
împărţite şi tranzitive şi peste motivele sensibile şi peste cunoştinţele care îşi au începutul în simţuri.” 8
Cincizecimea este prin urmare prezentă în viaţa duhovnicească prin încredinţarea lăuntrică
lui Dumnezeu în gestul rugăciunii. Adunarea în rugăciune unifică interior pe om din toată
babilonia gândurilor dispersate, şi îl face un singur cuget şi o singură dorire a inimii prin puterea
de viaţă făcătoare a unei adevărate Cincizecimi lăuntrice. Contemplarea lăuntrică începe însă nu
prin cunoştinţe, ci prin gestul pocăinţei, al convertirii lăuntrice. Miră astăzi oare faptul că sfântul
Grigorie Palama adresa la vremea sa poporului creştin o omilie pe care o regăsim astăzi cu titlul
„La pogorârea şi trimiterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Despre pocăinţă”? 9 Nu este aici
tocmai semnul explicit al legăturii dintre gestul pocăinţei, care coboară pe om din înălţarea
bolnăvicioasă a propriului eu (produsă prin mândrie), şi urmarea acestui gest, gustarea harului
dumnezeiesc, adevărată Cincizecime? În creştinism, pocăinţa este terenul fertil pregătitor
Cincizecimii:
„A-şi vedea propriul păcat constituie începutul contemplării. Neapărat trebuie subliniat (spune
arhimandritul Sofronie Saharov, un trăitor contemporan al luminii necreate, şi considerat de mulţi un al doilea
sfânt Grigorie Palama, n.n) că aceasta este cu putinţă pretutindenea, în orice vreme, în orice condiţie exterioară.
Nici fuga în pustie, nici îndepărtarea de oameni, nici teologia ştiinţifică, nici vreo psihologie atentă, nici
conceptualizarea filosofică sau abordarea raţională a Evangheliei, nimic asemănător celor mai de sus nu
constituie esenţa contemplării duhovniceşti. Bineînţeles că şi ieşirea în pustie sau zăvorârea, precum şi alte
mijloace de a se însingura se pot arăta a fi un privilegiu preţios, căci constituie nişte condiţii prielnice pentru o
adâncă pocăinţă, în afara căreia toată lucrarea noastră precum şi orice chip al nevoinţei se preface într-o simplă
intreprindere omenească, în esenţă puţin folositoare mântuirii. Prin cea dureroasă pocăinţă, se pogoară Duhul
Sfânt peste om, ducându-l în sfera vieţii dumnezeieşti. Cu cât mai încordată este tânjirea pocăinţei, cu atât mai
puternic lucrează în noi Însuşi Dumnezeu.” 10
Iată deci că tăria şi intensitatea Cincizecimii trăite lăuntric depinde de intensitatea cu care
omul, scârbindu-se de propria mizerie, îşi plânge păcatul, şi doreşte, implorând, ajutorul
dumnezeiesc. Perspectiva arhimandritului Sofronie este întărită de fiului său duhovnicesc,
ieromonahul Rafail, care vede înnoirea omului în Hristos ca gest de împărtăşire din ceea ce
revarsă Duhul Sfânt prin pogorârea Sa, împărtăşire prelungită şi permanentizată prin rugăciunea
Bisericii:
„Izvorul, pentru cei ce au iubit arătarea lui Hristos (2 Tim. 4, 8), este acolo unde Domnul, pentru
veşnicie a înnoit omul, împărţind apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei, ca nişte limbi de foc, Duhul
Adevărului, Duh pe Care până astăzi Îl cerem spre înnoire în sfintele liturghii şi în slujbele noastre
bisericeşti.” 11
Este deci limpede că nu competenţa omenească oferă discernământ duhovnicesc, sau
unificare interioară a omului, sau unitate într-un singur cuget a oamenilor în Hristos, ci puterea
unificatoare a Duhului. Arhimandritul Sofronie poate părea aspru în această privinţă, posibil

8 Ibidem, p. 31.
9 Sfântul Grigorie Palama, Omilii (vol. 2), ed. Anastasia, 2004, p. 45-58.
10 Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 263.
11 Ibidem, pp. 286-287 (postafaţă de ierom. Rafail Noica).

28
„neecumenic”, însă aparenta lui asprime exprimă în fapt marea-i îngrijorare şi preocupare,
purtătoare de sfinţenie, privind riscul de pervertire a gestului teologic prin amestecarea unor
competenţe strict omeneşti. El propune ca martor cuvântului său pe Însuşi Duhul Sfânt, gest
purtător de infinită responsabilitate duhovnicească, şi pe care numai un apropiat al Duhului şi-l
poate permite:
„Eu v-am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce
de la voi – iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care
suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu
care să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii bisericilor, se află mai
mult de două sute de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este. Şi cum se
întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? [...] Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică.
Dar ideea mea ar fi următoarea: adunaţi-vă şi socotiţi cum este cu putinţă a trăi fără păcat. [...] aşa, ca să se
descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu: „învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta,
fără de păcat a ne păzi noi”.” 12
Spiritualitatea ortodoxă este deci precisă: trăieşte prezenţa Duhului, şi Hristos se va
mărturisi prin tine lumii întregi. Mai mult, vei iubi nu cum iubeşte omul, deseori interesat, ci
învăţând de la Hristos Cel prezent în tine dăruirea. Vei găsi astfel cuvânt în limbile tuturor
înţelegerilor pentru a mărturisi pe Hristos, întrucât Duhul Îl va mărturisi prin tine. Principiul
unirii creştinilor rămâne în veac Hristos, iar nu eventuale adeziuni la idei comune produse prin
competenţă strict omenească şi care riscă să producă ideologii. Ortodoxia poartă conştiinţa
păstrării lui Hristos întreg prin tot ceea ce Hristos Însuşi a încredinţat Bisericii dintru începuturi.
Iar Hristos Însuşi este Adevărul. Niciodată o viziune de tipul:
„[...] în ecumenism nici o Biserică nu pretinde că are adevărul total, ci se mărturiseşte doar depozitara
unor fragmente ale Adevărului. Fiecare mărturiseşte, aşadar, că a pierdut Adevărul şi se străduieşte să-l
regăsească împreună cu alte Biserici care l-au pierdut şi ele” 13
nu va fi asumată în Ortodoxie, ca una care loveşte în conştiinţa noastră că Hristos este pe
deplin prezent în Biserica Sa. În consecinţă, unitatea dintre creştinii ortodocşi şi ceilalţi creştini,
unitate care se bazează pe refuzul unui gest de putere lumesc, fie el ideologic, cultural, politic,
economic sau de altă natură, este unitatea hotărâtă de măsura la care fiecare Îl asumă pe Hristos.
Singura unire posibilă este prin Duhul, prin care Hristos se mărturiseşte deplin omului. Unitatea
Cincizecimii nu este uniformizatoare, ci simfonică:
„Luaţi atunci drept anarhie [...] diversitatea Cincizecimii (răspunde un monah athonit la observaţia că
limba latină a cimentat între ele naţiunile catolice şi „a consacrat unitatea romană în faţa anarhiei care se

12 Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 162-165. Îmi pare
că cuvântul părintelui ascunde o înţelepciune duhovnicească de o profunzime fără egal. Păcatul este cel care
schimbă în om starea lăuntrică, omul pierzând Duhul în favoarea influenţei duhurilor. A nu păcătui înseamnă
a te sălăşlui întru Duhul, trăind astfel o permanentă Cincizecime lăuntrică, posibilă prin mila lui Dumnezeu.
Prin urmare, babiloniei părerilor diferite care sunt urmare a neaşezării omului întru Duhul i se răspunde astfel
cincizecimic, prin căutare a Duhului prin evitarea păcatului. Vedem aici prelungirea cugetării sfântului Siluan,
care spune că omul desăvârşit nu oferă păreri omeneşti, nu vorbeşte de la el, ci doar din ceea ce îi
încredinţează Duhul. De unde şi căutarea în Ortodoxie nu a unei oarecare ameliorări a vieţii în Hristos, ci,
fundamental, a desăvârşirii, care este proprie trăirii sfinţeniei şi vieţuire ca „templu al Duhului Sfânt”.
13 Jean Biès, Athos, muntele transfigurat, ed. Deisis, Sibiu, 2006, pp. 180-181.

29
reproşează Ortodoxiei”, n.n). Unitatea romană este mai cu seamă de ordin juridic, administrativ şi abstract,
tinzând la centralism. Unitatea ortodoxă, din contră, stă în credinţa comună tuturor Bisericilor autocefale 14 ; e o
unitate interioară, doctrinală şi sacramentală, cea a primelor comunităţi creştine ce se ajută între ele să rămână
libere unele faţă de celelalte, în respectul reciproc al limbilor şi obiceiurilor locale. E unitatea în diversitate, este o
simfonie, nu un monolog.” 15
Problemele existente în chiar interiorul ortodoxiei contemporane în ceea ce priveşte
manifestarea unităţii cer o înţelegere realistă, onestă, nefraudată cu nimic, o înţelegere ancorată
în Adevăr. Nu ignorăm dificultăţile nici în interior şi nici în ceea ce priveşte relaţia ortodoxiei cu
confesiunile creştine eterodoxe. În pofida dificultăţilor, este limpede că unitatea este doar una
posibilă, ca simfonie în care Hristos, prin instrumentele diferite, suflă aceeaşi suflare a Duhului.
Diversitatea nu constă în măsuri mai mult sau mai puţin individualiste de a-L primi pe Hristos,
ci exprimă unicitatea şi frumuseţea sunetului fiecărui instrument în parte care se dăruieşte deplin,
în întregime, în a-L primi şi exprima pe Hristos, atât personal cât şi în conlucrare cu celelalte. În
privinţa unităţii pe care creştinul ortodox o resimte faţă de ceilalţi creştini, demersul nu poate fi
decât unul : chemarea acestora de a face parte din aceeaşi simfonie a dăruirii depline lui Hristos.
De aceea, în viziune ortodoxă, măsurile la care poartă tot creştinul pe Hristos în sine sunt
deopotrivă măsurile unirii sale cu ceilalţi creştini, şi deci ale participării sale la simfonia comună.
Ortodoxia este în acest sens prin excelenţă ecumenică, urăşte falsul şi notele stridente care
descentrează pe creştin din Hristos, întrucât dorul creştinului ortodox este unul singur: cum să
ajungă să Îl poarte deplin pe Hristos în el, cum să ajungă ca Hristos să se exprime deplin în el,
până la măsurile (pauline ale) lui „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

Ecumenic sau ecumenist: repere privind ortodoxia ecumenismului mărturisit de

Ortodoxie
De remarcat diferenţa esenţială între ecumenismul Ortodoxiei şi ceea ce propune mişcarea
ecumenică contemporană, cea care la origine era o dorită, dinspre protestantism,
„mişcare de refacere a unităţii văzute a Bisericilor divizate de-a lungul istoriei, datorită factorilor teologici
şi neteologici, pe calea acordurilor şi dialogului teologic, a mărturiei comune, a cooperării şi asistenţei reciproce” 16 ,
şi care a reprezentat încercarea
„confesiunilor ieşite din Reforma secolului al XVI-lea de a relua dialogul cu Bisericile istorice, tradiţionale.” 17

14 Unii văd în perspectiva eclesială de „reţea de Biserici autocefale” naţionale specifică Ortodoxiei riscul de
pervertire a trăirii autentic creştine ca urmare a riscului devierii conlucrării fireşti dintre Biserică şi Stat sub
puterea regimurilor dictatoriale (perioada comunistă ar fi un astfel de exemplu), şi în trans-naţionalitate o
soluţie la nivel eclesial care ar oferi adăpost. Martirii sfinţiţi în închisorile comuniste arată însă că în fond, ca şi
în epoca primară, a persecuţiilor, pervertirea nu este inevitabilă, că Biserica este totdeauna vie şi inalterabilă
prin sfinţii săi, următori aceluiaşi Hristos în orice epocă.
15 Ibidem, p. 171.
16 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 256. Terminologia folosită

poate genera neînţelegere. Termenul „Biserică” este folosit aici întrucâtva prin iconomie, pentru a numi
comunităţile de creştini, dar fără deplinătatea termenului proprie doar Ortodoxiei, întrucât este greu de conceput
în ce măsură, spre exemplu, un cult neoprotestant mai poate fi numit Biserică fără episcop, fără Sfinte Taine, fără
preoţie sacramentală, etc. În fond Biserica este una singură, „una, sfântă, sobornicească şi apostolească” (cf.
Simbol de credinţă ortodox niceo-constantinopolitan). Nu vedem ce ar putea fi reproşat Ortodoxiei ca scădere şi
alterare venită în istorie astfel încât ea să nu mai constituie astăzi aceeaşi Biserică dintru începuturi.

30
 Această încercare poate fi văzută ca o mărturie a căutării de identitate în interiorul
protestantismului, care trăieşte tragedia unui creştinism „eliberat” de o parte din trăsăturile sale
fundamentale. Atât la nivel de metodă (prin doritele reuniuni, declaraţii, rugăciuni în comun), cât
şi ca obiectiv (unitatea, dar întru ce?), mişcarea ecumenică propune sublinierea cu precădere a
„ceea ce ne uneşte” şi trecerea sub tăcere, prin neglijare voită, dorit în numele iubirii, „a ceea ce
ne separă”. Dar oare intersectarea doctrinei Bisericii Ortodoxe cu ceea ce mai rămâne în
protestantism prin abandonarea în trecut (şi constituie „ceea ce ne separă” astăzi, pentru că
lipseşte din sânul protestantismului) a preoţiei sacramentale, a Tainei Euharistiei, a venerării
Maicii Domnului, nu este echivalentă unui gest sinucigaş pentru ortodocşi, de „protestantizare”
a Bisericii, de ratare a chipului său autentic? Oare aceasta să fie cheia unităţii creştinilor,
intersectarea în ceea ce a mai rămas ca aparţinând tuturor în urma gestului de desfigurare a
creştinismului propus de Reformă faţă de chipul în care creştinii s-au mântuit de-a lungul
veacurilor, şi dintru început? Ortodoxia a spus întotdeauna „nu” acestei propuneri, văzând în
unirea cu Hristos prin Tainele Bisericii adevărata şi autentica unitate la care cheamă Însuşi
Hristos neamul omenesc. Unit cu Hristos înseamnă să fiu parte din Trupul Său – Biserica.
„Una este dialogul ecumenic şi alta este dialogul ecumenist. Ca Biserică Ortodoxă, noi putem fi în dialog
cu reprezentanţii lumii, rămânând neclintit credincioşi, până la iotă, învăţăturii noastre ortodoxe şi nefăcând
pogorăminte în sensul diluării vinului nostru cu apă pentru a ajunge la unitate cu ceilalţi. Acest lucru îl fac
ecumeniştii.” 18
Biserica este ecumenică în mod continuu ca gest întâi de toate prin însăşi liturghia sa.
Biserica se roagă continuu pentru unitate, pentru pacea a toată lumea. Biserica este ecumenică
prin mărturia dată lumii întregi privind natura adevărată a creştinismului, trăită la cote maxime
de către cei care ajung la sfinţenie, azi ca şi întotdeauna în istorie. Sfinţii dau mărturia cea mai
autentică în Biserică. În rest, toată mărturia personală este mai mult sau mai puţin inspirată, şi
deci supusă greşelii. De subliniat că şi lecturarea ei critică, în cheie de lectură rigorist
hiperdefensivă, fie şi în numele Ortodoxiei, poate duce la dezastroase căderi din Ortodoxie, în
măsura în care
„diavolul exploatează acest devotament către Dumnezeu al unor creştini şi are loc schismă în trupul
Bisericii. Una este să-ţi exprimi dezacordul cu o mişcare a Bisericii şi alta este să condamni din pricina aceasta
pe conducătorii Bisericii şi astfel să te afli în afara ei.” 19

Concluzii
Creştinul este un rugător pentru lumea întreagă. A urma în chip autentic lui Hristos
înseamnă „a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi”. În acest context, orice gest al aproapelui care îl
îndepărtează de mântuire nu îl poţi trece cu vederea, prin tăcere vinovată, tocmai în numele
iubirii pe care i-o porţi. Dar a-l iubi nu priveşte competenţa omenească, ci darul Duhului pe care
Biserica îl revarsă prin liturghie şi prin toată rânduiala de rugăciune. Acest dar izvorăşte din
„pătimirea” nemijlocită a dragostei pentru Dumnezeu. „Dragostei îi este propriu a strămuta

17 Ibidem, p. 256.
18 Arhimandritul Efrem, Cuvânt din Sfântul Munte: omiliile arhimandritului Efrem, egumenul mânăstirii Vatopedi, în
România, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 178.
19 Ibidem, p. 70.

31
viaţa întru Acela pe care Îl iubeşti. [...] A atinge această dragoste este în esenţă „dobândirea
harului Sfântului Duh””, spun Părinţii 20 . Aici este toată nădejdea noastră: a-ţi duce suspinul tău
pentru durerile lumii către Cel care are putere să vindece, Care ne iubeşte, şi pe care Îl iubim,
prin liturghie. Şi întru Hristos iubirea ta pentru „cel rănit şi căzut între tâlhari” se face şi în tine,
şi în el, prilej de mântuire, şi de unire întru dobândirea vieţii veşnice. Ecumenismul Bisericii
trece prin taina primirii aproapelui în inima ta, prin conştiinţa continuă a propriei nevolnicii, prin
implorarea întăririi Duhului acolo unde ştii că singură competenţa omenească nu are nici o
putere. Pentru ortodox, ecumenismul este, precum ieri, şi astăzi, roadă a Cincizecimii, celei care,
departe de a fi un eveniment al începuturilor creştinismului, este permanentă pogorâre a
Duhului peste noi în dumnezeiasca liturghie. Ecumenismul Ortodoxiei începe întâi de toate cu
slujirea liturghiei.

Răzvan Ionescu

20 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 318.

32