Lacrimile Cnd izgonit din cuibul vesniciei ntiul om trecea uimit si-ngndurat pe codri ori pe cmpuri, l chinuiau mustrndu-l

lumina, zarea, norii - si din orice floare l sageta c-o amintire paradisul Si omul cel dinti, pribeagul, nu stia sa plnga. Odata istovit de-albastrul prea senin al primaverii, cu suflet de copil ntiul om cazu cu fata-n pulberea pamntului: "Stapne, ia-mi vederea, ori daca-ti sta-n putinta mpaienjeneste-mi ochii c-un giulgiu, sa nu mai vad nici flori, nici cer, nici zmbetele Evei si nici nori, caci vezi - lumina lor ma doare". Si-atuncea Milostivul ntr-o clipa de-ndurare i dete - lacrimile.