U
şa interzisă
Gabriel Liiceanu
Ce mai e şi cartea asta?
Jurnal, de fapt, nu e,eseu nu e, tratat nu e, roman nu e.
Cel mai corect ar fi să spuncă este explozia (neîncadrabilă)a fiinţei mele pe parcursul unui an.
Dar ce lucru formidabil:
această expl
ozie
mă redă mie însumi întreg.
20013
mai
Prima însemnare cu miză "terapeutică", una caredovedeşte că durerea începuse, că boala de suflet urca înmine şi că încercam o ieşire timidă şi disperată tocmai îndirecţia scrisului ― leac pe care
îl admi
nistram prosteşte,pentru că el nu are efect în faza acută, ci doar în remisie şi în convalescenţă ―, am făcut-o duminică, 7 ianuarie, cătreora 4 după-amiază. Am mai avut puterea s-o strecor,intuindu-i valoarea de document inaugural a ceea cestătea să vină, între coperţile bej ale unui dosar recuperat,pe care scria, nu ştiu de ce, "Roumanie".Acum cînd recitesc această însemnare, îmi dau seamacît de nepregătite sînt cuvintele pentru a exprimadestrămarea. Cineva ― şi eu însumi ar trebui să-i daudreptate ―, recitind astăzi ce am scris atunci, m-ar puteasocoti patetic şi poseur sau, şi mai rău, ar putea spune căfac literatură de proastă calitate. Tocmai asta e neplăcut:cuvintele nu sînt apte, în asemenea momente, sătransmită o stare de alarmă care e total incompatibilă cu
1
literatura. Îmi amintesc perfect ce simţeam atunci şi amsă-mi amintesc mereu dintr-un motiv foarte simplu: îmiera, sufleteşte, nespus de rău. Am început să scriu aşacum în căderea pe o pantă abruptă te agăţi de tot ce îţiiese în cale: cădeam trăgînd după mine propriile melecuvinte. Iar cuvintele erau ultima barieră pe care o maiputeam pune în faţa răului, singurul "lucru" peste care amdat pipăind în jurul meu, arma pe care am ridicat-o pentrua încerca o ultimă rezistenţă înaintea cedării finale. Voiam,dublînd răul acesta prin cuvinte, să-l alung, sau măcar să-lţin la distanţă, numindu-l. Niciodată, scriind, nu am fostmai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mifiu medic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un cre-dincios mînerul spadei, ca pe o cruce improvizată ridicată în faţa unui spectru. Mi-am propus atunci să consemnez,pur şi simplu, tot ceea ce simţeam. Eram asemeni unuicăpitan de vas care relatează în jurnalul de bord ce se întîmplă înainte de scufundarea navei. Eram asemeni unuipoliţist care întocmeşte procesul verbal al unui accident.Eram asemeni unui entomolog care descrie,descompunîndu-le, mişcările unei coleoptere.Numai că vasul care se scufunda, omul lovit în plinăstradă, obiectul descrierii mele ― acestea toate eraupropriul meu suflet. Iar sufletul meu,
în clipa aceea, eranespus de bolnav.
Pentru că sufletul nostru este imaterial, oamenilor,celor mai mulţi, care nu ştiu cît de greu poate el să atîrneuneori, nu le vine să creadă că sufletul doare aşa cum dorun picior, burta sau capul; că poţi face o "gripă psihică"sau "piatră la suflet", că te poţi pomeni de pe o zi pe altacu o ciroză sufletească. Cum se poate aşa ceva? Nu erafiresc ca, odată ieşit la suprafaţă (fie doar şi pentru cîtevazile) să încerc să aflu care e mecanismul care ne ţinedeasupra şi ce anume se întîmplă atunci cînd nescufundăm? Dar iată mai întîi, transcrisă întocmai, însemnarea aceea făcută în după-amiaza unei duminici dinluna ianuarie:
"Cum se p
oate schimba «culoarea» unei zile? Te poţivindeca scriind în chiar clipa în care îţi este cel mai greu?Pot eu schimba tonul acestei zile
scriind ce scriu acum,
purşi simplu
scriind?
Să mai rămîn agăţat de cuvinte ― încă opropoziţie, şi apoi încă una ― cu speranţa că ele mă vor
2
scoate la mal din acest înec în dezgustul de mine? Dacă îmi spun asta, dacă
îmi scriu,
mă ajut oare? Şi apoi cumpoţi scrie în timp ce îţi vine să te ascunzi şi să dispari? Cîttimp se poate prelungi acest exerciţiu pe fond de lehamitecontinuă, cu un nod în gît, cu respiraţia nedusă pînă lacapăt, cu gustul ăsta mizerabil de iască şi leşie?Duminicile după-amiaza... Toate zilele în insuportabiluldupă-amiezei lor... Panica urîtului care mă cuprinde lacăderea zilei... Nimic din ce ai putea face să nu te atragă:nici să te ridici din fotoliu, nici să rămîi, nici să citeşti, nicisă dormi, nici să mănînci, nici să vorbeşti, nici să mergi.Cam la atît se reduc posibilităţile noastre. Rămîne, doar,tentaţia vagă de a te aşeza în pat, cu genunchii la gură,pliat în tine ca înainte de a fi fost expulzat în existenţă,foetus recucerit, renăscut din valul de greaţă care te îm-pinge încet către ţărmul pre-începutului tău. Nu esteacesta modul cel mai simplu de a dispărea, prin retro-gradare, prin gîndul că ai putea să ieşi din camera vieţiiprin chiar uşa pe care ai intrat în ea?Dar nici măcar să mă ridic nu pot. Nu pot să ajungpînă la pat pentru
a mima
starea în care aş vrea să fiu. Ce îmi rămîne, atunci, să fac? Mai ales să nu ascult muzică, sănu-mi administrez, prin insidia sunetului,, o supradoză deotravă. (De ce muzica mă înfundă mai tare?) Să scriu, săscriu... Dar ce să scriu mai departe? Cuvintele mi s-auterminat şi, odată consemnată această grimasă a durerii,nu mai urmează decît căderea în propriul meu gol."Medicii numesc această stare depresie. Eu o înţelegmai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtuteacăruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipeiurmătoare şi zilei de mîine. "Sistemul de iluzii" ― acestaeste pintenul întregii noastre vieţi, "morcovul existenţial"pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pecare le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pecare le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupracapului nostru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-amfăcut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm,urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui animal caremerge, halucinat, pe urma de miros a hranei sale. Aşa senaşte
sensul
vieţii noastre. Numai că hrana pe care oadulmecăm fără încetare cu fiecare zi nou începută,
noi
sîntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta
3
of 00
26 februarie for Gabriel Liiceanu - Usa Interzisa
685 Reads
Info and Rating
| Category: | |
| Rating: | |
| Upload Date: | 07/12/2009 |
| Copyright: | Attribution Non-commercial |
| Tags: |
Leave a Comment