Professional Documents
Culture Documents
Cei care încearcă să apere importanţa filosofiei în vremurile noastre par încă
de la început sortiţi înfrîngerii. Nici una dintre vechile virtuţi ale iubitorilor de
excentrice. Idealurile au fost de multă vreme evacuate, utopiile s-au dovedit de prost
moară. Deşi trăim epoca gigantismelor, epoca în care catehismul nostru e conţinut în
Guiness Book, epocă mîndră de sfruntarea cu care proclamă că all that is big is
conserve atent prezervate pentru digestia tîrzie a unui monstru necunoscut, desigur,
monstru perfect încadrabil în limitele materiei. Cu toate astea, aparentul nostru marş
triumfal pare niţel decerebrat, iar recordurile pe care le depăşim nu sînt decît nişte
că i-am uitat destinaţia. Zîmbim victorioşi, deşi am prefera, probabil, să fim lăsaţi să
figurine din spatele cărora păpuşarul a dispărut. Într-un asemenea context, probabil că
Peter Sloterdijk nu greşeşte prea mult atunci cînd încearcă să ne convingă că a filosofa
obscenă2, semnele ei par dovezi certe de inumanitate sau, cel puţin, de lipsă de
maniere. Noua definiţie a omului, mult mai complexă şi extrem de barocă, suferind
eminamente extatic. Dacă trupurile trebuie dresate cu atenţie pentru a atinge extazul,
pentru a resimţi toate nuanţele voluptăţii prescrise de noii docteurs ès vie, despre spirit
altceva decît despre performanta funcţionare a trupurilor sînt lăsaţi în seama unor guru
orientali de mîna a treia, ei înşişi complet dezabuzaţi, care îşi vor propune să le
Locul filosofiei devine, în mod fatal, unul marginal, reflectînd refluxul general
al gîndirii. Procedeul prin care aceasta din urmă a fost asimilată în întregime cu
raţiunea pare să-i fie fatal, căci, fiind identificată cu un un jandarm mondial sau, la
curente, care nu mai poate să ia cu adevărat în serios marile teme ale filosofiei. Totul
1
Peter Sloterdijk, La mobilisation infinie, Christian Bourgois, Paris, 2000, p. 202.
2
Pentru o analiză subtilă a acestei probleme vezi Pascal Bruckner, Euforia perpetuă, Editura Trei,
Bucureşti, 2000.
devine un joc atent supravegheat, o măiastră partidă de şah, însă în ciuda formidabilei
satisfacţiei pe care o încearcă specialiştii care privesc partida, sensul global nu e pus
compendii ale frivolităţii, devin în acest caz umile instrumente ale celor care conduc
jocul, fără să aibă drept funcţie analizarea regulilor care le guvernează mişcarea.
Pentru că rolul lor e perfect stabilit dinainte, nu există loc pentru dedublare, pentru
angoase, nu simt geometria haotică a instinctelor. Religia lor e strict raţionala, iar
cultul zeului Calcul pare să fie unul republican, probabil inventat de Saint-Just3.
noastre capricii, putem să ne mîndrim că avem totul sub control, că nimic nu ne scapă,
Dacă pentru chinezi nu exista fericire mai mare decît aceea de a se regăsi pînă şi în
lumea de dincolo în chip de funcţionari, aşa cum ne face să credem Henri Maspero 4,
3
Pentru a urmări maniacala nevoie de ordine a lui Saint-Just, e suficientă o privire rapidă asupra
proiectelor sale, răsfoind Fragments d’institutions républicaines, Seuil, Paris, 1987. Probabil că
singurul său rival veritabil în această privinţă e tot un francez, taxonomicul Fourier.
4
Henri Maspero, Les religions chinoises, Albin Michel, Paris, 1973, p. 205.
pentru noi idealul a fost deja atins. Sîntem controlorii generali ai propriilor noastre
emoţii, fiinţe serioase şi practice ieşite parcă nu din trupul femeii, ci din capul perfect
mobilat al unei imbatabile teorii, fiinţe pregătite să-şi părăsească în grabă realitatea
“Există, pare-se la Londra un club foarte închis care pretinde membrilor săi,
nivelul discuţiei sau emite o idee cît de cît interesantă este imediat exclus. Periculos
exerciţiu care cere nu mai puţină agerime de spirit decît cere o pledoarie sau o
devine un joc de societate, un bridge conceptual ale cărui reguli trebuie să rămînă
imuabile pentru a nu distruge confortul la care tînjesc toţi aceia captivaţi de dinamica
partidei. În acest fel, menţinerea statu quo-ului devine principalul scop al membrilor
asperităţi ale diferitelor teorii regrupate sub umbrela întregului, asigurînd astfel
5
Pascal Bruckner, op. cit., p. 65.
6
Vezi şi poziţia lui Michel Serres în legătură cu mecanismele utilizate de partizanii diferitelor vulgate
pentru a-şi reconfirma teoriile : “Nici dezbaterea şi nici critica nu te fac să înaintezi, decît pe eşichierul
social şi în cucerirea puterii. Prin ce aberaţie stranie s-a putut crede că acestea sunt fecunde, cînd, de
fapt, ele ucid ? Ceea ce face să progreseze filosofia, dar şi ştiinţele, este inventarea unor noi concepte,
iar aceasta se face întotdeauna în singurătate, independenţă şi libertate, da, în linişte. Astăzi nu ne
lipsesc colocviile, dar ce produc acestea ? Repetiţii colective. În schimb, sîntem îngrozitor de lipsiţi de
mănăstiri cu chilii liniştite şi reguli taciturne, de cenobiţi, de anahoreţi. Dezbaterea favorizează
întotdeauna confirmarea ideilor existente ; le agravează, le vitrifică şi închide grupurile de presiune ; la
rigoare, contribuie uneori la cizelarea preciziei, dar niciodată la descoperire. Or, filosofia nu se
sinchiseşte să decupeze din nou concepte deja existente, decît în cazul în care se consacră
comentariului. Discuţia conservă, invenţia cere intuiţie rapidă, lejeritatea lipsei de greutate“
(Eclaircissements, Flammarion, Paris, 1995, p. 58-59 ).
Cea mai importantă armă a partizanilor acestui demers defensiv este un
criticism feroce, care încearcă să respingă încă din start pretenţiile de adevăr ale
teoriilor adverse. Principalele victime ale unei asemenea metode sînt intuiţia şi
insinuarea erorii, trucuri lesne de demontat ale unei subiectivităţi aflate în căutarea
exacte, filosofia a fost constrînsă să se replieze sub steagul unei obiectivităţi aproape
patologice, apărîndu-se cu isterie de orice deviere de la noua cale regală. S-a ajuns în
acest fel la cîteva dintre cele cele mai ridicole momente din istoria spiritului. Întîi,
filosofia lui Nietzsche a fost respinsă din pricina caracterului ei prea literar, din
academici. Cu toate că impactul ei nu mai poate fi astăzi negat, există încă numeroase
riguroase. Momentul al doilea a fost atins în opera lui Carnap, care şi-a pus la bătaie
Obişnuita ironie a istoriei a potrivit în aşa fel lucrurile încît corpusul textelor
prestigiu şi pentru putere care se dau în cadrul tuturor comunităţilor mai mult sau mai
elaborate pentru a justifica acest defetism în numele unei aşa-zise epuizări a gîndirii -
care, după ce a parcurs toate marile teme ale metafizicii clasice şi după ce a
esenţelor sale tari şi acceptînd triumful rudei sale sărace, “gîndirea slabă”8 - , filosofii
adevărate diagrame ale temelor care pot fi propuse reflecţiei în anumite momente
istorice. Gîndirea fiind doar o sclavă supusă a contextului, depinzînd pină în cele mai
rafinate nuanţe de aglomerarea condiţiilor istorice care o fac posibilă, limitele ei sînt
acelea ale timpului în care se află. Filosofii noştri pot să respire uşuraţi. Epigonismul
ontologie a clătitelor apare ca singura rezonabilă. Ba chiar mai mult, reţinerea lor
În cele din urmă, cu ajutorul lor neprecupeţit, filosofia a ieşit din pubertate, a pierdut
semnele ruşinoase ale adolescenţei, îndreptîndu-se, destul de încet, dar sigur, către
păstreze capul sus, ba poate că unii dintre ei se şi văd în chip de eroi, aclamaţi de
8
Pentru aprofundarea acestui subiect, e suficientă parcurgearea operei unuia dintre cei mai antipatici
filosofi contemporani, italianul Gianni Vattimo.
mulţimile care au învăţat în sfîrşit să aplaude luciditatea. Pentru ei nu pare să conteze
II
soluţii, stabilirea unui diagnostic sever lipsită de remedii eficiente, survolarea rapidă şi
parte din vitalitatea sa pierdută, încercînd să o facem din nou interesantă nu doar
“De-a lungul secolelor, ştiinţa modernă a eliminat tot ceea ce este incompatibil
intuiţia, empatia, spiritul de fineţe, estetica, erotismul. Însă într-o filosofie autentică
un puternic curent alcătuit din toate acestea a rămas mereu eficace ; curentul cald al
astăzi”11.
9
Vezi Leo Strauss, Droit naturel et histoire, Flammarion, Paris, 2000, p. 24 : “Pe cînd pentru antici a
filosofa însemna a ieşi din peşteră, pentru contemporanii noştri fiecare demers filosofic ţine de o <lume
istorică>, de o <cultură>, de o <civilizaţie> sau de un Weltanschauung, adică tocmai de ceea ce Platon
numea peştera”.
10
Probabil că zeii şi-au pierdut interesul pentru o asemenea preocupare imediat după ce Epicur şi i-a
imaginat filosofînd.
11
Peter Sloterdijk, Critique de la raison cynique, Chrisitian Bourgois, Paris, 1987, p. 184.
“În cazul intelectualilor apare adesea o stranie apatie a ochilor, datorată în
bună parte faptului că de-a lungul studiilor ochii sînt constrînşi în mod constant să
citească lucruri pe care nu le-ar accepta dacă aceasta ar depinde de ei. Ei trebuie să
se trădează prin intermediul ochilor imobili care sînt asemenea unor blocuri de piatră
faptul că lucrurile răspund acestei priviri, că ele ne privesc cu aceeaşi răceală cu care
le privim. Însă ele nu se pot încălzi înainte de a se topi gheaţa din ochii acelora care se
În una dintre cele mai subtanţiale cărţi ale sale, Etant donné13, filosoful francez
Jean-Luc Marion se opreşte de-a lungul cîtorva pagini asupra relaţiei dintre “a vedea”
celor două verbe. Astfel, el susţine că pentru a vedea nu trebuie atât să percepi vizual
cât trebuie să primeşti ceea ce se arată de la sine ca un soi de apariţie care nu se poate
sub control vizibilul, fără a-i lăsa iniţiativa de a apărea sau de a dispărea, interzicîndu-
12
Ibidem, p. 191-192.
13
Jean-Luc Marion, Etant donné, PUF, Paris, 1997, p. 299-300.
o prezenţă permanentă prin postularea reproductibilităţii lui. A privi un fenomen nu
înseamnă a-l vedea, ci a-l transforma într-un obiect vizibil. Privirea vede, însă funcţia
ei cea mai importantă pare să fie aceea de a poseda şi a conserva, de a păstra. Vedem
făcând imposibil controlul nostru asupra manifestării lor, şi privim atunci cînd
intermediul văzului. Lumea lui “a vedea” e o lume a donaţiei, pe cînd cea a lui “a
(Husserl) sau ca fiinţări (Heidegger), pentru a le recunoaşte în pura lor donaţie, noi
vom utiliza doar distincţia pe care o propune, întrebuinţând-o însă într-un sens cu totul
diferit, dorind să punem mai bine în lumină liniile de fractură care traversează istoria
care cred că ştiu să privească, a căror inteligenţă instituie un filtru între lume şi
orgoliul eului lor le consideră cele mai adecvate. Dacă în primul caz avem de a face
cosmosului, a ordinii deja instituite, a unei sfere de cristal care înspăimîntă din pricina
transparenţei sale neomeneşti şi care pretinde să conţină totul. O filosofie plebee faţă
în faţă cu o filosofie imperială, o filosofie impulsionată de spaimele trupului
sorginte imperială, al unei filosofii retrase în turnul său de beton şi oţel (fildeşul a
devenit prea rar pentru a mai putea fi utilizat, chiar şi metaforic, pentru turnuri), al
pe care le-am citat mai sus. E nevoie de spargerea blindajului conceptual devenit
ale lumii, de reculul necesar pentru a permite şi existenţa altor forme de gîndire, de un
rentabilităţii, toate aceste formule mascate ale agresivităţii par să-şi fi epuizat
farmecul viril. În locul acestor frenetice glorificări inconştiente ale bărbăţiei, începe să
se insinueze, încetul cu încetul, nostalgia pentru nişte virtuţi mai degrabă feminine,
socotite mai potrivite pentru a ne asigura redomesticirea unei lumi devenite străine.
acestea pot fi reintroduse cu brio în cîmpul filosofiei adoptînd medierea unui aliat cel
14
Vezi, pentru un portret destul de fidel al gîndirii sale rebele, volumul-interviu Essai d’intoxication
volontaire, Christian Bourgois, Paris, 2000.
15
Aceasta din urmă prezentă mai ales în opera unuia dintre cei mai originali filosofi ai momentului,
Michel Serres.
mai adesea dispreţuit pe nedrept, adoptînd medierea literaturii. Literatura e tocmai
paradigma eretică care începe să-i lipsească unei filosofii construite pe modelul
încheiate pînă la gît. Asemenea unei fete crescute la pension, filosofia vremurilor
sînt alese şi fade, expresiile străine sînt folosite cu maxima voluptate posibilă în
context. Sînt interzise metaforele, aluziile, limbajul crud. Totul trebuie să fie nobil şi
plat, totul trebuie să pară convenabil şi să poarte pecetea onorabilităţii. În felul acesta,
statui. Desigur, nu mai are prea mare importanţă dacă, între timp, filosofia va fi
sensibilităţi atente la vocile lumii, mixajul mereu dificil de realizat între ideal şi real,
preferinţa pentru gîndirea anarhică. Supusă doar unor legi pe care şi le inventează
provocării, pericolului. Dacă filosofia pare cel mai adesea o preocupare potrivită
refugieze într-o lume pe care o crede a ideilor, o lume sigură şi lipsită de primejdii,
scrisul e mai ales o îndeletnicire pentru bestii, o căznită retorică, mereu nereuşită, a
ei abisal nu poate să fie negat, căci ea rămîne mereu în contact cu lumea, ea trimite
pare mult mai apropiată de adevăr, dincolo de întregul dispozitiv desfăşurat în numele
pentru a oferi o viziune mai completă asupra omului, ştiind să utilizeze toate resursele
limbajului pentru a-şi urmări scopul. În acest fel, operele marilor scriitori se dovedesc
trece dincolo de cuvînt sau cum despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se simtă.
16
Pentru diferenţa dintre aceste modele, vezi Ernst Gellner, La ruse de la déraison. Le mouvement
psychanalytique, PUF, Paris, 1990.
Probabil că există doar două posibilităţi de a pune capăt crizei în care se află
controlului total asupra societăţii. În acest caz, cei mai emineţi filosofi vor putea să-şi
ocupe fără reţinere posturile bine plătite pe lîngă viitoarele ministere ale tehnocraţiei,
ba poate că unii dintre ei vor fi numiţi chiar secretari de stat, conducînd departamente
nici un critic acerb nu va mai îndrăzni să-i reproşeze lipsa de preocupare pentru
destinul omului sau pentru deficitul general de sens. Moartea filosofiei în înţelesul său
clasic va putea fi constatată cu martori, iar trupul său bine îmbălsamat va fi transportat
la mausoleul lui Lenin, care va primi astfel, deşi poate puţin cam tîrziu, o altă
destinaţie.
realizarea unei alianţe fără prejudecăţi între filosofie şi literatură, în aşa fel încît
morţi anunţate de sute şi sute de pieze rele, doar astfel filosofia ar putea sa
de a smulge alte şi alte măşti ale neantului, că în joc e o meditaţie asupra rostului
turna întreaga complexitate a trăirii în formele unei gîndiri aflate mereu la graniţa
dintre domenii, a unei gîndiri rebele, fără reguli şi fără limite, pusă în mişcare doar de
toate regulile confortabile ale jocului pentru a înfrunta pericolul gîndirii, pentru a
căuta dincolo de teorii şi sisteme, pentru a vorbi singura limbă potrivită pentru
asemenea spirite duale, mediul în care pot să evolueze cele mai comunicative şi mai
funcţionează pe acest model, o filosofie care nu ţine cont de mode sau de presiunea
18
Ibidem, p. 32.
Walter Benjamin, probabil unul dintre spiritele cele mai nonconformiste ale
îngerului istoriei : “Ochii săi privesc fix, gura îi este deschisă, iar aripile îi sînt întinse.
Faţa sa este întoarsă spre trecut. Acolo unde noi vedem doar o înşiruire de
evenimente, el vede o singură catastrofă sfărîmînd vas după vas şi aruncîndu-i-le apoi
la picioare. Îngerul ar vrea sa rămînă, să-i trezească pe morţi şi să refacă totul din
frînturi. Dar dinspre paradis se stîrneşte o furtună care îi loveşte aripile cu atîta putere,
încît îngerul nu le mai poate strînge. Şi furtuna îl aruncă împotriva voinţei sale în
viitorul căruia el îi întorsese spatele, pe cînd muntele de epave şi resturi din faţa sa
creşte pînă la cer. Furtuna aceasta este ceea ce noi numim astăzi progres”20. În locul
19
Pentru o evocare a personalităţii lui Walter Banjamin, vezi Gershom Scholem, Walter Benjamin in
Fidelité et utopie, Calmann-Lévy, Paris, 1978 şi Susan Sontag, Walter Benjamin in Sous le signe du
Saturne, Seuil, Paris, 1985.
20
Walter Benjamin, Sur le concept d’histoire in Oeuvres, III, Gallimard, Paris, 2000, p. 434.