Curs 1-12 Drept Roman

Curs 1
23 februarie 2010 09:58
Titlul III
SUCCESIUNILE
Capitolul I Generalitati
Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai . Insa la origine transmiterea patrimoniului de la defunct la mostenitorii sai nu implica ideea de succesiune, deoarece in conceptia vechilor romani patrimoniul este o expresie a puterii, iar puterea se stinge odata cu moartea lui pater familias. De aceea romanii considerau ca mostenitorii nu dobandesc acelasi drept ci un nou drept, un alt drept prin luarea in stapanire a bunurilor succesorale. De altfel, primul termen prin care romanii l-au desemnat pe mostenitor este "heres", iar "heres" vine de la "herus", cuvant care inseamna stapan. Mai tarziu, In virtutea principiului continuitatii persoanei defunctului, romanii au admis ca patrimoniul trece de la defunct la mostenitorii sai si astfel au aparut termenii de "succesiune" si de "succesor".
Cercetarile moderne au stabilit ca la romani a aparut mai intai mostenirea "ab intestat" sau mostenirea fara testament, apoi mostenirea testamentara deferita pe baza unui testament si, in fine, mostenirea deferita contra testamentului, care este o varianta a mostenirii testamentare.
Mostenirea "ab intestat" a aparut in epoca de tranzitie, de trecere de la societatea gentilica la societatea organizata in stat, odata cu stapanirea individuala asupra unor lucruri mobile. La origine, acest sistem succesoral a functionat in cadrul gintilor. Ceva mai tarziu, dar tot in epoca foarte veche, a aparut familia patriarhala aflata sub puterea lui pater familias, care exercita o putere nelimitata asupra persoanelor si bunurilor. In acest stadiu, pater familias putea dispune fara vreo ingradire de bunurile sale, prin acte intre vii, cum ar fi contractele si prin acte pentru cauza de moarte , cum este testamentul. Iar mostenirea deferita contra testamentului este o aplicatiune a principiului simetriei in materie succesorala. In evolutia sa, dreptul succesoral roman a fost guvernat de 2 tendinte: 1) Decadarea formalismului 2) Ocrotirea rudeniei de sange
In legatura cu prima tendinta, retinem ca, la origine, actele succesorale presupuneau respectarea unor conditii de forma extrem de complicate. Spre exemplu, primul testament roman a imbracat forma unei veritabile legi, pentru ca in dreptul evoluat, in dreptul clasic, testamentul sa se poate intocmi printr-o simpla manifestare de vointa.
In legatura cu a doua tendinta, ne amintim ca in epoca veche agnatiunea (rudenia civila) a fost unicul fundament al succesiunii. Cu timpul, insa, prin reformele pretoriene si prin reforme imperiale, au fost chemate la succesiune si rudele de sange, care nu erau in acelasi timp si rude civile. Iar in vremea lui Justinian, prin rasturnarea stravechiului principiu, rudenia de sange a devenit unicul fundament al succesiunii.
New Section 1 Page 1
Capitolul II Succesiunea "ab intestat"

Succesiunea "ab intestat" sau fara testament se deschidea atunci cand nu exista testament sau testamentul nu a fost intocmit in mod valabil. Ea se mai numeste si succesiune legala sau legitima, deoarece a fost reglementata prin dispozitiile Legii celor XII Table.
Potrivit acestei Legi, exista 3 categorii de mostenitori legali: a) Heredes sui b) Adgnatus proximus c) Gentiles
Din prima categorie de mostenitori legali faceau parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris, adica fii, fiicele si femeia casatorita cu manus in calitate de fiica, adoptatul si abrogatul. Nepotii din fii veneau la succesiune in aceasta categorie de mostenitori numai daca tatal lor preceda bunicului. Acei nepoti veneau la succesiune prin reprezentare, in sensul ca urcau in rangul succesoral al tatalui lor si dobandeau partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui daca ar mai fi trait. Spre exemplu, daca veneau la succesiune 2 fii si 2 nepoti de fiu, succesiunea se impartea la 3. Fii dobandeau fiecare in parte o treime din succesiune, iar cei 2 nepoti de fiu dobandeau impreuna o treime, pentru ca atat s -ar fi cuvenit tatalui lor, daca ar mai fi trait. Daca nu existau mostenitori din prima categorie, veneau la succesiune cei din categoria a 2- a. Cu toate ca expresia este formulata la singular, ea desemneaza o categorie de persoane, si anume, ii desemneaza pe cei mai apropiati agnati, cu intelesul de colaterali. Insa aceasta categorie de mostenitori nu este fixa, ci este mobila, deoarece in lipsa unor agnati mai apropiati, pot fi adgnatus proximus agnatii foarte indepartati. Spre exemplu, daca exista frati, ei sunt adgnatus proximus. Daca nu exista frati, atunci sunt adgnatus proximus verii primari. In plus, Legea celor XII Table nu permite reprezentarea in cazul rudelor colaterale , incat daca cel mai apropiat agnat repudiaza succesiunea, ea nu trece la urmatoare categorie de mostenitori, ci devine vacanta, adica trece in proprietatea statului. Iar daca nu exista nici mostenitor din categoria a 2-a, atunci vin la succesiune "gentiles", membrii gintii, care isi impart succesiunea in parti egale, ca o aminitire a epocii in care membrii gintii exercitau proprietatea colectiva a gintii.
Reformele pretorului
Insa, sistemul succesoral consacrat prin Legea celor XII Table a devenit anacronic, inaplicabil spre sfarsitul epocii vechi, datorita transformarilor care au intervenit, in organizarea familiei romane. Avem in vedere, mai cu seama, practicarea pe scara larga a casatoriei fara manus si a emanciparii fiilor de familie. Or, femeia casatorita fara manus nu era ruda civila cu copiii ei, incat mama si copiii rezultati din casatoria fara manus, nu se puteau mosteni reciprosc. De asemenea, emancipatul nu putea veni la succesiune in familia de origine, intrucat nu mai era ruda civila cu acea familie. De aceea, actionand in spiritul echitatii, pretorul a initiat o serie de reforme prin care a creat un nou sistem succesoral, un sistem in care erau chemate la succesiune si rudele de sange , noul sistem a fost denumit "bonorum possessio" sau mostenire pretoriana.
In acest sistem exista 4 categorii de mostenitori sau 4 categorii de "honorum possessio": a) "bonorum possessio unde liberi" b) "bonorum possessio unde legitimi" c) "bonorum possessio unde cognati"
c) "bonorum possessio unde cognati" d) "bonorum possessio unde vir et uxon" Din prima categorie de mostenitori pretorieni faceau parte toti fiii de familie, inclusiv cei emancipati, caci ei veneau la succesiuni ca rude de sange. Din a doua categorie faceau parte rudele legitime cu intelesul de colaterali. Asadar, aparent, prin aceasta categorie de mostenitori, pretorul a confirmat textele Legii celor XII Table. Pentru ca, in realitate, pretorul a introdus si o inovatie, si anume, a admis reprezentarea si in cazul rudelor colaterale, astfel incat, in sistemul pretorului, daca cel mai apropiat agnat repudia succesiunea, aceasta nu devenea vacanta, ci trecea la urmatoarea categorie de mostenitori. Din a treia categorie faceau parte mama si copiii rezultati din casatoria fara manus, care se mosteneau reciproc in calitate de rude de sange.
In lipsa rudelor de sange se puteau mosteni reciproc barbatul si femeia casatoriti fara manus . (categoria a patra)
Dreptul imperial
Sistemul pretorului a fost dezvoltat prin reforme imperiale. Astfel, in vremea lui Hadrian a fost dat senatusconsultul "Tertullian", prin care mama era chemata la succesiunea copiilor rezultati din casatoria fara manus in calitate de ruda legitima, ceea ce inseamna ca a fost ridicata din a 3-a categorie in a 2-a categorie de mostenitori pretorieni.
Prin senatusconsultul "Orfitian", dat in vremea lui Marc Aureliu, copiii rezultati din casatoria fara manus, au fost chemati la succesiunea mamei lor in calitate de fii, incat ei au fost ridicati din a treia categorie in prima categorie de mostenitori pretorieni.
Imparatul Justinian a initiat reforma (valabila si astazi), in virtutea careia unicul fundament al succesiunii este rudenia de sange . Potrivit lui Justinian, exista 4 categorii de mostenitori: a) Descendentii - care ii excludeau pe toti ceilalti b) Ascendentii - (parintii, bunicii, fratii si surorile buni si copiii lor) c) Fratii si surorile consangvini si uterini si copiii lor 1) Se numesc frati si surori consangvini cei ce provin din acelasi tata, dar nu si din aceeasi mama 2) Fratii si surorile uterini provin din aceeasi mama, dar nu si din acelai tata. d) Colateralii mai indepartati
Capitolul III Succesiunea testamentara

Succesiunea testamenatara este deferita pe baza unui testament. Iar testamentul roman este actul solemn prin care o persoana denumita testator instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa-I execute ultima dorinta. Jurisconsultii romani au aratat ca trasatura definitorie a testamentului este in instituirea de mostenitori. Initial, puteau fi instituiti mostenitori numai descendentii, dar mai tarziu, s-a admis sa fie instituiti si colateralii si chiar persoane straine de familie. Prin testament, puteau fi favorizati unii dintre mostenitori, si, totodata, prin testament, mostenitorii puteau fi grevati cu executarea unor legate in favoarea unor terti denumiti legatari. Pe de alta parte, testamentul indeplinea si alte functii, cum ar fi numirea unui tutore, sau dezrobirea unui sclav.
In epoca veche, romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament: a) Testamentul calatis comitiis b) Testamentul in procintu c) Testamentul per aes et libram Primul testament roman este testamentul "calatis comitiis" , care imbraca forma unei legi, pe care o vota comitia curiata (comitia calata). La origine, poporul avea rolul unui veritabil legiuitor, dar, prin Legea celor XII Table, care este posterioara testamentului, a fost consacrat principiul depline libertati de a testa (de a face testament). Din acel moment, poporul s -a transformat din legiuitor in martor colectiv. Insa acest testament prezenta 2 inconveniente: a) Era accesibil numai patricienilor, nu si plebeilor, nu tuturor cetatenilor b) Comitia calata nu era convocata in fiecare zi, ci numai de 2 ori pe an
De aceea, a fost creat testamentul "in procintu" sau testamentul in fata armatei gata de lupta, care presupunea o declaratie, exprimarea ultimei dorinte, in fata unitatii militare din care facea parte soldatul roman, legionarul (in fata centurii). Insa, la aceasta forma de testament aveau acces si patricienii si civile (ius militae), dar numai aceia care faceau parte din legiunile de juniori (legiunile combatante - cetatenii 17-46 ani), pe cand cetatenii care aveau mai mult de 46 de ani si faceau parte din legiunile de seniori (nu erau combantate, ci de rezerva), nu aveau acces la testamentul "in procintu" si atunci a fost creat testamentul "per aes et libram" (in arama si balanta), care este o aplicatiune a mancipatiunii fiduciare si care a evoluat in 3 faze distincte: i) Mancipatio familiae ii) Testamentum per aes et libram public iii) Testamentum per aes et libram secret
In prima faza, testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlul de proprietate prin mancipatiune unui executor testamentar denumit emptor familiae sau cumparator al bunurilor succesorale. Dupa care, intre testator si emptor familiae se incheia o conventie de buna-credinta, denumita pact fiduciar, prin care testatorul ii arata lui emptor familiae cum sa distribuie bunurile succesorale. Dar executarea testamentului in aceasta faza depindea de buna credinta a lui emptor familiae, intrucat pactele fiduciare nu erau sanctionate juridiceste, iar daca emptor familiae era de rea-credinta, mostenitorii nu aveau actiune impotriva lui emptor familiae si nu il puteau constrange pe cale judiciara, adica prin proces, sa-I execute ultima dorinta a testatorului.
Incat s-a trecut la faza a 2-a. Bunurile succesorale nu se mai transmiteau cu titlul de proprietate, ci cu titlu de detentiune , iar emptor familiae devenea un simplu detentor, si nu proprietar. In acest cadru, daca emptor familiae era de rea-credinta, mostenitorii aveau actiune impotriva lui si Il puteau constrange prin proces sa execute testamentul. Totusi, si in aceasta faza, testamentul prezinta inconvenientul ca pactul fiduciar era incheiat in forma verbala, de fata cu martorii, astfel incat numele mostenitorilor erau cunoscute chiar din momentul intocmirii testamentului. Iar unii dintre mostenitori puteau fi interesati sa grabeasca moartea testatorului, asa incat s-a trecat la faza a 3-a.
Faza a 3-a. In aceasta faza, pactul fiduciar era intocmit in forma scrisa , inscrisul era inchis si purta sigiliile martorilor (7 la numar), inscris care era desfacut numai la moartea testatorului, cand se aflau si numele mostenitorilor. In dreptul clasic, romanii au creat 3 forme nesolemne de testament: 1) Testamentul nuncupativ - intocmit in forma verbala in fata celor 7 martori 2) Testamentul pretorian - se intocmea in forma scrisa, purta sigiliile martorilor 3) Testamentul militar - nu presupunea vreo conditie de forma, ci numai exprimarea clara a vointei testatorului. In acest sens, textele clasice arata ca testamentul militar putea fi intocmit si cu sange pe pavaza sau su sabia pe nisip, de unde, unii diletanti au
putea fi intocmit si cu sange pe pavaza sau su sabia pe nisip, de unde, unii diletanti au inteles ca asa trebuia intocmit, dar acesta trebuia intocmit oricum.
Testamenti factio
Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesar ca testatorul, martorii si mostenitorii sa aiba capacitate testamentara, denumita "testamenti factio", care era de 2 feluri: a) Testamenti factio activa b) Testamenti factio pasiva
Testamenti factio activa desemna aptitudinea, posibilitatea persoanei de a-si intocmi testamentul sau de a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament . Regula era ca au testamenti factio activa toti aceia care sunt capabili de fapt si de drept. Totusi, din considerente de ordin practic, s-au admis si unele exceptii: Fiul de familie, care avea un peculium castrense, adica un peculiu in calitate de soldat, putea dispune prin testament de bunurile sale Sclavul public (in proprietatea statului), putea dispune si el prin testament de 1/2 din peculiul sau Femeia sui iuris a dobandit si ea dreptul de a testa (de a-si face testamentul), incepand din vremea lui Hadrian, dar numai cu autoritatis tutoris. Femeia care se bucura de ius liberorum aveau capacitate deplina de a testa.
Testamenti factio pasiva desemneaza aptitudinea persoanei de a veni la succesiune in calitate de mostenitor sau de legatar . In mod simetric, aveau testamenti factio pasiva toti aceia care erau capabili de fapt si de drept. Insa, si in aceasta materie s -au admis exceptii: Fii de familie si chiar sclavii puteau fi instituiti mostenitori, dar bunurile succesorale treceau in patrimoniul lui pater sau lui dominus. La sfaristul Republicii, la initativa lui Cato cenzorul, s -a dat Legea Voconia (169 i.Hr), care cuprinde dispozitia conform careia f emeia nu putea veni la succesiunea unei persoane care avea un patrimoniu de o valoare mai mare de 100.000 asi.
Instituirea de mostenitori
Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara instituirea de mostenitori. Instituire care presupunea respectarea unor conditii de forma si de fond. Astfel, testamentul incepea cu instituirea de mostenitori, cum spune Gaius "instituirea de mostenitori se face in fruntea testamentului in termeni imperativi si solemni". Spre exemplu, daca era instituit Octavian, se utiliza formula "Octavius heres esto" sau "Octavius filius meus heres esto". Iar conditiile de fond ale insitituirii isi gaseau expresia in 2 principii fundamentale ale dreptului succesoral roman: 1) Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesi - "Nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament" , de unde rezulta ca mostenirea legala nu se putea deschide alaturi de mostenirea testamentara . Iar daca testatorul dispunea numai pentru o parte din bunurile sale, cel instituit pro parte dobandea intreaga mostenire, pentru ca altminteri ar fi insemnat sa se deschida mostenirea legala alaturi de cea testamentara, ceea ce nu era permis. 2) Semel heres, semper heres - "Odata mostenitor, pentru totdeauna mostenitor", ceea ce inseamna ca instituirea nu se putea face cu termen, ci se facea pentru totdeauna , de vreme ce succesiunea este mod de dobandire a proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci caracter perpetuu.
Curs 2
2 martie 2010 10:07
Substituirea de mostenitori
Substituirea de mostenitori, care, este tot o instituire, dar de gradul II sau conditionala, imbraca 3 forme: 1) Substitutio vulgaris 2) Substitutio pupillaris 3) Substitutio quasi pupillaris
Substituirea vulgaris este cea obisnuita si se facea pentru ipoteza in care cel instituit nu voia sau nu putea sa dobandeasca succesiunea. Substituirea pupillaris se face numai pentru ipoteza in care cel instituit ar fi murit inainte de a implini 14 ani (varsta pubertatii).
Substituirea quasi pupillaris se facea numai pentru ipoteza in care cel instiuit mostenitor ar fi devenit alienat mintal.
Capitolul III Succesiunea deferita contra testamentului

Alte texte romane din materia succesiunii se refera la succesiunea deferita contra testamentului , care, asa cum am spus, era o aplicatiune a principiului simetriei (corespondentei formelor) in materie succesorala. Intrucat, asa cum testatorul isi putea institui descendentii ca mostenitori, tot asa de bine, in mod simetric, testatorul isi putea dezmosteni descendentii cu condita sa respecte anumite forme solemne. Astfel, fii de familie trebuiau sa fie dezmosteniti individual. Spre exemplu, daca era dezmostenit Octavian se utiliza formula solemna "Octavius filiuus meus exheres esto", pe cand fiicele si nepotii trebuiau sa fie dezmosteniti in bloc, impreuna, prin formula solemna "Ceteri omnes exheres sunto" (toti ceilalti sa fie dezmosteniti). Daca era dezmostenit un fiu de familie fara respectarea formelor solemne , testamentul era "ruptum" = nul. Iar daca erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiicele si nepotii, atunci testamentul se rectifica, nu se anula, astfel incat fiicele si nepotii care erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa dobandeasca totusi o parte din succesiuni.
Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii. Iar omisiunea aparea atunci cand descendentii nu erau nici instituiti, nici dezmosteniti, ci erau omisi. Asadar, daca era omis un fiu, testamentul era nul. Iar daca erau omisi fiice si nepoti, testamentul se rectifica .
Testamentul inoficios
Insa, cu timpul, catre sfarsitul Republicii, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat. Si s -a impus ideea de "oficium",in virtutea careia pater familias avea indatorirea sa-si iubeasca descendentii. Din acel moment, chiar daca descendentii erau dezmosteniti cu respectarea formelor solemne, cei dezmosteniti puteau ataca testamentul in justitie , deoarece un asemenea testament era considerat ca lipsit de oficium si era denumit testament inoficios, care putea fi atacat printr-o actiune speciala denumita "querela inofficiosi testamenti" , adica plangere pentru testamentul inoficios/lipsit de oficium . Aceasta actiune era intentata in fata tribunalului centumvirilor, iar centumvirii anulau testamentul considerand ca testatorul a fost nebun atunci cand si-a intocmit testamentul intrucat, spunea tribunalul, numai un nebun isi poate dezmosteni descendentii . Totusi, existau anumite cauze care justificau dezmostenirea descendentilor, dar acele cauze erau lasate la aprecierea tribunalului, iar de-a lungul
dezmostenirea descendentilor, dar acele cauze erau lasate la aprecierea tribunalului, iar de-a lungul timpului s-a constat ca practica tribunalului era contradictorie (spete similare rezolvate diferit), de aceea, imparatul Justinian a intocmit o lista cu cauzele care justificau dezmostenirea descendentilor si o alta lista cu cauzele care justificau intentarea "querelei inofficiosi testamenti". Regimul juridic creat pentru descendenti a fost extins si asupra ascendentilor, precum si asupra fratilor si surorilor.
Capitolul V Dobandirea mostenirii

Alte texte se refera la dobandirea mostenirii, iar in functie de dobandirea mostenirii, mostenitorii se clasifica in 3 categorii: 1) Heredes sui et necesarii 2) Heredes necesarii 3) Heredes extranei sau voluntarii Din prima categorie faceau parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane" sui iuris" . Ei erau mostenitori de drept, caci succesiunea le revenea automat, de drept. De aceea, in cazul acestor mostenitori nu se punea nici problema acceptarii mostenirii, nici problema repudierii ei. Problema acceptarii nu se punea de vreme ce acesti mostenitori nu trebuiau sa accepte mostenirea, iar problema repudierii nu se punea pentru ca nu o puteau repudia. Acesti mostenitori puteau veni fie la succesiunea legala, fie la succesiunea testamentara.
Din a doua categorie faceau parte sclavii proprii instituiti mostenitori. Din ratiuni de ordin practic, romanii au admis si instituirea ca mostenitor a sclavului propriu cu precizarea ca o asemenea instituire trebuia insotita de o clauza de dezrobire , astfel incat sclavul propriu instituit mostenitor dobandea succesiunea in calitate de om liber. Sclavul propriu putea veni numai la succesiunea testamentara pentru ca potrivit legii sclavul nu are vocatie succesorala.
Din categoria a treia faceau parte persoanele straine de familie , cu precizarea ca in aceasta materie si colateralii erau considerati straini de familie, incat acesti mostenitori puteau accepta succesiunea, dupa cum puteau s -o si repudieze.
Acceptarea mostenirii
Daca intelegeau sa accepte succesiunea (aditio hereditatis), atunci era necesar sa recurga la una din formele acceptarii succesiunii (in numar de 3, potrivit dreptului civil): 1) Cretio 2) Pro herede gestio 3) Nuda voluntas Cretio era o forma a acceptarii solemna, caci presupunea pronuntarea unor cuvinte solemne in fata martorilor. Testatorul avea posibilitatea de a impune celui instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma. De asemenea, testatorul putea dispune ca mostenitorul sa fie dezmostenit daca nu se pronunta intr-un anumit interval de timp. In acest caz, cretio era denumita perfecta. Pro herede gestio inseamna administrare in calitate de mostenitor (herede), ceea ce presupunea un act de administrare a bunurilor succesorale din parte celui instituit . Spre exemplu, plata impozitului pe succesiune, caci din acel act de administrare se deducea ca cel instituit a inteles sa accepte succesiunea (forma tacita).
Nuda voluntas era o forma de acceptare expresa, dar nesolemna.
Conditiile acceptarii mostenirii

Acceptarea mostenirii presupunea si intrunirea anumitor conditii, pe care le denumim conditiile acceptarii : 1) Cel instituit mostenitor trebuia sa aiba testamenti factio pasiva , intrucat el dobandea bunuri din succesiune, trebuia sa aiba capacitate testamentara, dar, din considere de ordin practic, romanii au admis sa fie instituiti si fii de familie si sclavii, dar este vorba despre fii altuia si despre sclavii altuia. In asemenea caz, fiul si sclavul nu puteau accepta succesiunea fara aprobarea lui pater sau lui dominus, deoarece o succesiune cuprinde, pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta, si o serie de datorii, care trebuie platite de mostenitor, ori mostenirea acceptata de fiu sau de sclav trecea in patrimoniul lui pater sau lui dominus, care trebuia sa plateasca datoriile succesorale. 2) Cel instituit mostenitor trebuia sa aiba ius capiendi sau dreptul de a culege o mostenire , drept creat in vremea lui Octavian Augustus prin legile Iulia si Papia Popaeea, denumite si legile caducare . Legile caducare cuprind 2 categorii de dispozitii: 1) Pas nuptiaria 2) Pas caducaria Prin dispozitiile din pas nuptiaria se prevedea ca femeile intre 20-50 ani si barbatii intre 25-60 ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii. Prin dispozitiile din pas caducaria se prevedea ca celibatarii nu primesc nimic din succesiune. Iar cei care erau casatoriti, dar nu aveau copii, puteau dobandi numai 1/2 din succesiunea pentru care au fost instituiti.
Efectele acceptarii mostenirii

Pe de alta parte, acceptarea succesiunii genereaza si anumite efecte juridice, pe care le denumim efectele acceptarii: 1) Confuziunea patrimoniilor , ceea ce inseamna ca patrimoniul defunctului se contopeste cu patrimoniul mostenitorului . Acest efect putea genera consecinte pagubitoare atat pentru mostenitor, cat si pentru creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare pentru mostenitor se produceau atunci cand mostenirea, succesiunea era incarcata de datorii , intrucat mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale , iar la origine, datoriile succesiunii trebuiau sa fie platite ultra vires hereditatis , adica dincolo de limitele activului succesoral (activul succesiunii era format din lucruri corporale si drepturi de creanta, iar pasivul din datorii), astfel incat, in asemenea cazuri, dupa ce se epuiza activul succesiunii, mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii. De aceea, mostenitorii repudiau succesiunile incarcate de datorii , in paguba creditorilor defunctului, care nu-si puteau valorifica drepturile de creanta . De aceea, actionand in spiritul echitatii, pretorul a intervenit si a creat un drept special, denumit ius abstinendi sau dreptul de a se abtine , in virtutea caruia mostenitorul raspundea pentru datoriile succesorale numai" intra vires hereditatis", adica in limitele activului succesoral . Asadar, dupa ce se epuiza activul succesiunii, mostenitorul nu mai platea datoriile succesorale. In acelasi sens, imparatul Justinian a decis ca mostenitorul care face un inventar al bunurilor succesorale sa raspunda pentru datoriile succesiunii iarasi numai "intra vires hereditatis".
numai "intra vires hereditatis". Dar, confuziunea patrimoniilor putea genera consecinte pagubitoare si pentru creditorii defunctului atunci cand mostenitorul era insolvabil , caci intr-o asemenea situatie, creditorii defunctului veneau in concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat mostenitorul era insolvabil, creditorii defunctului nu-si puteau valorifica dreptul de creanta integral , ci numai in parte, proportional cu valoarea creantelor lor . Si de aceasta data, a intervenit pretorul, care a creat in favoarea creditorilor defunctului separatio bonorum. Pe aceasta cale, bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului , astfel incat creditorii defunctului puteau valorifica dreptul de creanta integral, pe seama bunurilor defunctului si numai dupa aceea se producea confuziunea patrimoniilor.
2) Dobandirea dreptului de proprietate In legatura cu acest efect, s-a pus problema raporturilor dintre comostenitori. Cat priveste drepturile de creanta si datoriile, acestea se imparteau de drept, automat, intre comostenitori. Pe cand lucrurile corporale erau dobandite in indiviziune, iar daca unul dintre comostenitori sau mai multi, doreau sa obtina iesirea din indiviziune , aveau la dispozitie actiunea de iesire din indiviziune denumita actio familiae hercisundae . 3) Collatio bonorum sau raportul bunurilor succesorale . In virtutea acestui efect, acela care primise anumite bunuri de la pater familias in timpul vietii acestuia si dorea sa vina la succesiunea lui , trebuia sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge acele bunuri la masa succesorala . Un exemplu tipic de collatio bonorum este collatio dotis sau raportul bunurilor dotale, caci femeia casatorita fara manus primea de la pater famillias cu titlu de dota anumite bunuri, denumite bunuri dotale . O asemenea femeie putea veni la succesiune in familia de origine, de vreme ce ramanea sub puterea lui pater familias, cu conditia sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge bunurile dotale la masa succesorala . Iar un caz atipic de collatio bonorum este collatio emancipati, sau raportul bunurilor emancipatului, intrucat, potrivit reformei pretorului emancipatul putea veni la succesiune in familia de origine in calitate de fiu, ruda de sange, cu conditia sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le -a dobandit in calitate de persoana sui iuris. Acest caz de raport al bunurilor este atipic deoarece emancipatul nu adauga la masa succesorala bunurile primite de la pater familias, ci bunuri dobandite prin munca proprie.
Repudierea mostenirii
Mostenitorii voluntari aveau si dreptul de a repudia succesiunea , repudiere care se facea printr-o simpla declaratie de vointa . Si repudierea mostenirii genera anumite efecte juridice: 1) Daca existau mai multi mostenitori instituiti si nu existau substituiti , iar unul dintre mostenitori repudia succesiunea, atunci aveau loc acrescamantul (ius adcrescendi) in sensul ca partea din succesiune repudiata se impartea intre cei care au acceptat succesiunea. Acest efect al acrescamantului se producea de drept. 2) Daca exista un singur instituit care avea un substituit, mostenirea repudiata de catre cel instituit trecea asupra substituitului . Daca nu exista un substituit, atunci se deschidea mostenirea legala , veneau la succesiune mostenitorii legali, iar daca nu existau nici mostenitori legali , succesiunea devenea vacanta si trecea asupra statului.
Capitolul VI Sanctiunea mostenirii

Sanctiunea mostenirii
Cat priveste sanctiunea mostenirii, trebuie sa distingem intre mostenirea civila si mostenirea pretoriana. Mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio, sau petitiunea de hereditate, care, era o actiune generala sau cu titlu universal, deoarece avea ca obiect o masa de bunuri spre deosebire de actiunea in revendicare care era data cu titlu particular si purta asupra unor bunuri individual determinate. Pentru intentarea acestei actiuni erau necesare anumite conditii: 1) Reclamantul trebuia sa faca dovada ca este mostenitor civil si sa nu posede bunurile succesorale 2) Paratul trebuia sa fie posesor al bunurilor succesorale Paratul putea poseda bunurile succesorale fie pro herede fie pro possessore . El poseda bunurile succesorale pro herede atunci cand avea convingerea ca el este mostenitorul civil (cu buna-credinta). El poseda pro possessore atunci cand stia ca nu este mostenitor civil, dar ii opunea reclamantului calitatea sa de posesor prin cuvintele "possidio via possidio" (posed pentru ca posed). De asemenea, petititiunea de hereditate putea fi intenta ca si actiunea in revendicare impotriva posesorilor fictivi, denumiti ficti possessores si care erau de 2 feluri: i) "qui liti se obsulit" - acela care simuleaza calitatea de posesor si se ofera procesului ii) "qui dolo desiit possidere" - acela care inceteaza sa posede prin dol Potrivit senatusconsultul" Juventian" reaua credinta tine loc de posesiune. Acelasi senatusconsult a mai prevazut ca paratul de buna credinta va raspunde numai in limitele imbogatirii sale, pe cand paratul de rea-credinta va raspunde pentru tot ce lipseste din succesiune.
Sanctiunea mostenirii pretoriene Mostenirea pretoriana a fost sanctionata prin interdictul quorum bonorum. Acest interdict presupunea o procedura care se desfasura in 2 faze: 1) Reclamantul afirma ca este mostenitor pretorian , iar pretorul ii acorda bonorum possessio recunoscandu-i calitatea de mostenitor pretorian fara sa verifice daca reclamantul intruneste cu adevarat conditiile necesare pentru a fi mostenitor pretorian . Dar aceasta recunoastere avea numai o valoare teoretica, deoarece reclamantul nu era pus in posesia bunurilor succesorale 2) Pretorul verifica daca reclamantul intruneste conditiile necesare pentru a fi mostenitor pretorian, iar daca se convingea ca le intruneste, abia atunci elibera interdictul quorum bonorum prin care reclamantul era pus in posesia bunurilor succesorale .
Curs 3
9 aprilie 2010 19:25
Capitolul VII
Legate si fideicomise Legate Alte texte romane din materia succesiunilor se refera la legate. Legatul este o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni, grevand pe mostenitorul instituit, prin care testatorul dispune de un bun individual determinat in profitul unei persoane care este denumita legatar. Prin urmare, legatul este o clauza care figureaza in testament imediat dupa instituirea de mostenitori. Prin aceasta clauza, testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un bun din succesiune unei persoane care este denumita legatar iar bunul transmis se numeste bun legat.
Conditiile de forma ale legatului Romanii au cunoscut 4 feluri de legate: 1) legatul per vindicationem 2) legatul per damnationem 3) legatul per praeceptionem 4) legatul sinendi modo In cazul legatului per vindicationem , in mod execptional, testatorul transmite un lucru cu titlu de proprietate direct legatarului , ceea ce inseamna ca la legatul per vindicationem, in momentul mortii testatorului, legatarul devine proprietar al bunului legat, iar daca mostenitorul il impiedica sa intre in posesia bunului, atunci legatarul, in calitatea sa de proprietar, va intenta impotriva mostenitorului actiunea in revendicare
La legatul per damnationem, testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un anumit bun legatarului, iar daca mostenitorul nu-si indeplineste aceasta obligatie, atunci legatarul va intenta impotriva mostenitorului o actiune personala. La inceputul epocii clasice, prin Senatusconsultul Neronian, s-a dispus ca un legat per vindicationem nul pentru nerespectarea unor conditii de forma sau de fond poate fi considerat valabil ca legat per damnationem, insa jurisconsultii, pe cale de interpretare, au afirmat ca de vreme ce un legat per vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat per damnationem, cu atat mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi considerat valabil si ca legat per damnationem. Pe aceasta cale, beneficiarul unui legat per vindicationem , in functie de interesele sale, se poate considera fie legatar per vindicationem, fie legatar per damnationem.
Legatul per praeceptionem a fost creat in scopul favorizarii unuia dintre mostenitorii instituiti, deoarece, in acest caz, unul dintre mostenitori avea si calitatea de legatar, ceea ce presupune ca mai intai se executa legatul, dupa care succesiunea era impartita in parti egale intre toti mostenitorii. Legatul sinendi modo este un legat cu titlu de permisiune , deoarece in cazul acestui legat mostenitorul avea numai obligatia de a nu-l impiedica pe legatar sa intre in stapanirea bunului legat.
Conditiile de fond ale legatului

Conditiile de fond ale legatului Dar legatele presupun si respectarea unor conditii de fond: 1) Legatarul trebuia sa aiba testamenti factio pasiva , intrucat el urma sa dobandeasca un bun din succesiune. 2) Executarea legatelor apasa asupra mostenitorului, el trebuie sa execute legatele. Initial, legatele erau introduse in testament in vederea favorizarii unora dintre mostenitorii instituiti, dar Legea celor XII Table a consacrat principiul deplinei libertati de a dispune prin legat, in favoarea unor persoane straine de familie , iar unii testatori introduceau in testamentele lor atat de multe legate incat, dupa executarea lor activul succesiunii se epuiza, iar mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii. De aceea, mostenitorii au inceput sa repudieze succesiunile incarcate cu multe legate, in paguba creditorilor defunctului, care nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta. Iata de ce au fost date 3 legi succesive prin care s-a ingradit libertatea de a dispune prin legat: 1. Prin legea Furia testamentaria s-a prevazut ca bunul legat nu poate avea o valoare mai mare de 1000 de asi. 2. Prin legea Voconia s-a prevazut ca legatarul nu poate dobandi mai mult decat mostenitorul Dar cele doua legi nu au fost eficiente deoarece testatorul putea introduce in testamentul sau un numar foarte mare de legate mici dupa executarea carora activul succesiunii se epuiza. 3. Asa incat in vremea lui Octavian s-a dat legea Falcidia, prin care s-a dispus ca mostenitorul trebuie sa dobandeasca cel putin 1/4 din mostenirea care i s-ar fi cuvenit potrivit succesiunii legale, iar daca acea 1/4 nu se forma, toate legatele erau reduse in mod proportional, pana la formarea patrimii. 3) A treia conditie de fond si-a gasit expresia in Regula Catoniana, singura regula din dreptul roman ce poarta numele celui care a creat-o, Cato cel Batran , regula potrivit careia daca un legat este nul in momentul intocmirii testamentului va ramane nul pentru totdeauna . In virtutea acestei reguli, judecatorul nu putea lua in considerare noile imprejurari ivite in intervalul de timp cuprins intre momentul intocmirii testamentului si momentul mortii testatorului . Daca testatorul dispunea prin legatul per vindicationem de un bun care nu ii apartinea, acel legat era nul pentru ca nimeni nu poate transmite ceea ce nu are, dar, dupa intocmirea testamentului , testatorul putea deveni proprietar al bunului legat . In aceasta situatie, legatul ar putea fi executat, de vreme ce testatorul a devenit proprietarul acelui bun, si totusi legatul ramane nul pentru ca el a fost nul in momentul intocmirii testamentului.
Fideicomise Fideicomisul este actul de ultima vointa prin care o persoana, denumita disponent sau dispunator, roaga o alta persoana, denumita fiduciar, sa transmita un bun sau o parte din mostenire altei persoane care este denumita fideicomisar. Fideicomisul putea fi introdus in testament ,dar el putea fi intocmit in mod valabil si in afara testamentului. Daca fideicomisul era introdus in testament, atunci calitatea de fiduciar o avea mostenitorul. Daca insa, fideicomisul era intocmit in afara testamentului, atunci puteau fi eludate toate conditiile de forma si de fond ale testamentului.
conditiile de forma si de fond ale testamentului. Pana in vremea lui Octavian, fideicomisul a fost sanctionat numai pe tm religios si pe taram moral, insa, incepand din vremea lui Octavian, el a fost sanctionat si pe taram juridic. Pe langa fideicomisul obisnuit, romanii au mai cunoscut si fideicomisul de familie , in cazul caruia disponentul ii transmitea un bun fiduciarului cu conditia ca acesta sa-l transmita la randul lui unei persoane din aceeasi familie, care la randul ei avea aceeasi obligatie , ceea ce presupune ca prin mecanismul fideicomisului de familie , fideicomisarul devenea in mod automat fiduciar, avand obligatia sa lase bunul respectiv altei persoane din aceeasi familie, care devine si ea tot fiduciar. In felul acesta s-a asigurat pastrarea bunurilor de valoare in sanul aceleiasi familii. Romanii au cunoscut si fideicomisul de ereditate, fideicomis care putea avea ca obiect fie o parte din succesiune, fie intreaga succesiune, iar daca fideicomisul de ereditate era inclus in testament, apareau o serie de complicatii, intrucat mostenitorul avea calitatea de fiduciar si trebuia sa transmita intreaga succesiune fideicomisarului dupa care urma sa plateasca datoriile succesorale din bunurile sale. De aceea, in practica, mostenitorii fiduciari au inceput sa repudieze succesiunile incarcate cu fideicomise de ereditate , in paguba creditorilor defunctului, asa incat s -au dat 2 senatusconsulte: 1. senatusconsultul Trebelian 2. senatusconsultul Pagasian, Prin care raporturile dintre mostenitorul fiduciar si fideicomisar au fost reglementate de asa maniera incat mostenitorul fiduciar sa dobandeasca totusi o parte din succesiune, iar in vremea lui Justinian s-au initiat o serie de reforme prin care legatele si fideicomisele au fost unificate, s-au contopit.
TITLUL IV
OBLIGATIUNI - PARTEA GENERALA

Capitolul I
Originea, definitia si elementele obligatiei
Originea obligatiei Materia obligatiilor prezinta o importanta cu totul aparte, in primul rand pentru ca obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb ,iar economia de schimb romana a cunoscut o dezvoltare fara precedent, iar conceptele, categoriile, principiile si institutiile din materia obligatiilor au fost preluate in dreptul modern fara adaptari, au fost preluate in forma pura. Materia obligatiilor are doua parti: 1) Partea generala sau teoria generala a obligatiilor 2) Partea speciala sau izvoarele obligatiilor
La partea generala vom cerceta acele reguli care sunt comune tuturor izvoarelor de obligatii.
La partea speciala vom studia fiecare izvor de obligatii in parte, cu forma, cu elementele si cu efectele sale specifice. Textele romane ne-au transmis doua definitii ale obligatiei, una ii apartine lui Paul iar a doua ii apartine lui Justinian si intrucat definitia lui Justinian este apropriata de cea moderna, ne vom opri
apartine lui Justinian si intrucat definitia lui Justinian este apropriata de cea moderna, ne vom opri asupra ei. Potrivit lui Justinian: Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura - Obligatia este o legatura de drept prin care suntem constransi a plati ceva conform dreptului cetatii noastre. Din aceasta definitie rezulta ca obligatia este o legatura de drept , exprimata prin cuvintele iuris vinculum , iar in dreptul modern aceasta legatura de drept este denumita raport juridic obligational sau obligatie.
Elementele obligatiei Obligatia presupune intrunirea a 3 elemente: 1. Subiectele 2. Obiectul 3. Sanctiunea

Subiectele obligatiei sunt: a) creditorul b) Debitorul
Creditorul este subiectul activ al obligatiei intrucat el poate pretinde o plata , posibilitate care este denumita drept de creanta . Debitorul este subiectul pasiv al obligatiei , intrucat el poate fi constrans pe cale judiciara sa faca plata. Obiectul obligatiei este desemnat in definitie prin cuvantul plat, insa cuvantul nu are seminificatia remiterii unei sume de bani,ci are un inteles exprimat prin termenii de: dare, facere si praestare. Cuvantul dare desemneaza obligatia de a transmite proprietatea sau de a constitui un alt drept real. Cuvantul facere desemneaza obligatia de a face ceva pentru creditor, spre exemplu prestarea unui serviciu. Cuvantul praestare desemna obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a constitui un drept real. Astazi, cuvantul praestare este egal cu plata. Obiectul obligatiei trebuie sa indeplineasca anumite conditii: 1) Obiectul obligatiei trebuie sa fie licit si moral, adica in conformitatea cu cerintele legii si ale moralei 2) Obiectul obligatiei trebuie sa fie posibil, iar imposibilitatea este de doua feluri: a) imposibilitate fizica b) imposibilitate juridica Imposibilitatea fizica apare atunci cand se promite ceea ce nu exista in natura, de exemplu un animal fabulos. Imposibilitatea juridica apare atunci cand se promite un lucru nepatrimonial. 3) Obiectul obligatiei trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil 4) Obiectul obligatiei trebuie sa constea dintr-o prestatiune pe care debitorul o face creditorului , intrucat obligatiile sunt guvernate de principiul relativitatii, in sensul ca obligatiile produc efecte numai intre parti, nu si fata de terti.
sensul ca obligatiile produc efecte numai intre parti, nu si fata de terti. 5)Obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor
Sanctiunea este al treilea element al obligatiei. Daca debitorul nu plateste de buna voie , creditorul are impotriva lui o actiune personala, prin care il poate constrange pe cale judiciara sa faca plata, sa execute obligatia.
Pe langa sensul clasic de raport juridic, cuvantul obligatie are si alte sensuri. Astfel, cuvantul obligatie desemneaza si datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul, dupa cum se numeste obligatie si dreptul de creanta al creditorului, iar sensul cu care este utilizat cuvantul obligatie rezulta din context.
Capitolul II
Clasificarea obligatiilor
Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligatiilor , dintre care importante sunt trei: 1. Izvoarele 2. Sanctiunea 3. Numarul participantilor la raportul juridic obligational
Clasificarea obligatiilor dupa izvoare Prima clasificare a obligatiilor, in functie de izvoare, ne-a fost transmisa de Gaius prin "Institutele" sale, in care precizeaza ca obligatiile izvorasc: ex contractu ex delicto Mai tarziu insa, Gaius si-a dat seama ca exista si alte izvoare de obligatii, care nu sunt nici contracte nici delicte si pe care le-a denumit variae causarum figurae sau alte izvoare de obligatii. Imparatul Justinian ne-a transmis o clasificare cvadripartita a izvoarelor de obligatii, preluata si in dreptul modern. Potrivit lui Justinian, obligatiile izvorasc din: contracte quasicontracte delicte Quasidelicte Contractul este o conventie generatoare de obligatii sau conventie care genereaza drepturi de creanta si datorii. La romani, contractele se clasifica in functie de trei criterii: 1. Sanctiunea 2. Efectele 3. Forma In functie de sanctiunea lor, contractele sunt: de drept strict de buna-credinta Contractele de drept strict sunt interpretate de judecator ad
Contractele de drept strict sunt interpretate de judecator ad litteram. Contractele de buna-credinta se interpreteaza de judecator in scopul de a stabili care a fost intentia partilor sau vointa reala a partilor atunci cand au incheiat contractul. In functie de efectele lor, contractele sunt: Unilaterale Bilaterale La contractele unilaterale, una dintre parti are numai calitatea de creditor, iar cealalta parte numai calitatea de debitor (contractul de imprumut). La contractele bilaterale, ambele parti au si calitatea de creditor si calitatea de debitor, in acelasi timp (contractul de vanzare).
insa, romanii si-au dat seama ca exista si contracte bilaterale imperfecte, acelea care se nasc unilaterale. dar pe parcursul executarii pot deveni bilaterale. Spre exemplu, contractul de depozit se naste unilateral, deoarece in momentul formarii sale numai depozitarul are obligatia de a restitui lucrul dat in pastrare la cererea deponentului. Daca insa depozitarul face cheltuieli pe cont propriu in vederea conservarii lucrului el are dreptul la despagubire, astfel incat in aceasta ipoteza contractul devine bilateral.
In functie de forma lor, contractele se clasifica in: contracte solemne contracte nesolemne. Contractele solemne presupun respectarea unor conditii de forma in functie de care, la randul lor, se clasifica in: a) contracte in forma religioasa b) contracte in forma verbala c) contracte in forma autentica d) contracte in forma scrisa Contractele nesolemne nu presupun respectarea unor conditii de forma si la randul lor se clasifica in trei categorii: a) contracte reale b) contracte consensuale c) contracte nenumite Contractele reale se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului, spre exemplu, contractul de imprumut. Contractele consensuale se formeaza prin simpla conventie a partilor, spre exemplu, contractul de vanzare ia nastere in momentul realizarii acordului de vointa cu privire la obiect si pret. De aceea, jurisconsultii spuneau ca aparitia contractelor consensuale marcheaza momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin care se creeaza obligatii.
Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor insotita de executarea obligatiei de catre una dintre parti, ceea ce inseamna ca la contractele nenumite, pentru una din parti, formarea sau nasterea contractului coincide cu executarea sa. Un exemplu este contractul de schimb. Cuvantul quasicontract vine de la quasi ex contractu (ca si din contract), intrucat quasicontractul este un fapt licit care genereaza efecte similare cu cele ale contractului. Spre exemplu, gestiunea de afaceri consta in administrarea bunurilor unei persoane fara stirea ei, spre exemplu, in lipsa proprietarului, vecinul ii repara casa. Acest fapt este licit si genereaza efecte similare cu cele ale contractului de mandat, considerandu-se ca acela care administreaza bunurile altuia se comporta ca si cand ar fi primit o imputernicire. Delictele sunt fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, care genereaza obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda. Quasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, iar in dreptul roman nu exista conditii de forma sau de fond pentru a distinge intre delicte si quasidelicte intrucat conceptul de quasidelict a aparut datorita mentalitatii conservatoare a romanilor, neexistand criterii de distinctie.
Curs 4
16 martie 2010 10:02
2. Clasificarea obligatiilor in functie de sanctiune

In functie de sanctiunea lor, obligatiile se clasifica in: a) Civile b) Naturale Obligatiile civile sunt sanctionate prin actiune . Daca debitorul nu executa de buna voie o obligatie civila, creditorul are impotriva lui o actiune personala de drept strict sau de buna credinta prin care il poate constrange pe cale judiciara, adica prin proces sa-si execute obligatia, sa faca plata.
Obligatiile naturale nu sunt sanctionate pe cale de actiune, ci pe cale de exceptiune. Daca debitorul nu executa de buna voie o obligatie naturala, creditorul nu are actiune impotriva lui si nu-l poate constrange sa faca plata, sa-si execute obligatia.
Daca insa, debitorul executa de buna voie o obligatie naturala , el nu poate repeta, adica nu poate intenta cu succes actiunea in repetire , pentru a cere restituirea platii pe care a facut-o de buna voie. Deoarece el nu se afla in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat, ci se afla in situatia aceluia care a executat o obligatie, si daca totusi, el intenteaza actiunea in repetire, creditorul se va apara cu succes, paralizandu -I actiunea prin exceptiunea lucrului datorat si platit . De aceea spunem ca, obligatiile naturale sunt sanctionate pe cale de exceptiune/prin exceptiune.
3. Obligatii cu pluralitate de subiecte

Obligatiile se clasifica si in functie de numarul participantilor la raportul juridic obligational (numarul subiectelor subiectelor), caci Justinian ne-a infatisat cea mai simpla obligatie, aceea in care exista un singur debitor si un singur creditor. Dar, pe langa obligatiile simple , exista si obligatii complexe, cu pluralitate de subiecte, in care sunt fie mai multi creditori, fie mai multi debitori.
Obligatiile cu pluralitate de subiecte, in care partile sunt pe picior de egalitate, se clasifica la randul lor in: a) Obligatii conjuncte b) Coreale/solidare Obligatiile conjuncte sunt guvernate de principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor . Daca sunt mai multi creditori, fiecare creditor va putea pretinde numai partea sa din creanta. Iar daca sunt mai multi debitori, fiecare debitor va putea fi tinut numai pentru partea lui din datorie, prin urmare, la obligatiile conjuncte avem mai multe obiecte si un raport juridic obligational, care se va stinge numai dupa ce si ultimul dintre creditori isi va fi valorificat partea sa din creanta, daca sunt mai multi creditori. Iar daca sunt mai multi debitori, raportul juridic se va stinge numai dupa ce si ultimul dintre debitori isi va fi platit partea lui din datorie. La romani, regula era ca obligatiile cu pluralitate de subiecte sunt conjuncte/divizibile . Insa, partile aveau posibilitatea ca printr-o conventie speciala sa transforme obligatia cu pluralitate de subiecte intr-o obligatie coreala/solidara. Obligatiil solidare.
Obligatiil solidare. Daca sunt mai multi creditori, oricare dintre creditori poate valorifica intregul drept de creanta. Daca sunt mai multi debitori, oricare dintre debitori poate fi tinut pentru intreaga datorie. Asadar, la obligatiile coreale avem un singur obiect si mai multe raporturi juridice obligationale, atatea raporturi cate parti sunt . Iar daca unul dintre creditori isi valorifica dreptul de creanta, toate celelalte raporturi juridice se sting din lipsa de obiect. NB: In concluzie, obligatiile conjuncte se caracterizeaza prin pluralitate de obiecte si unicitate de raport juridic, iar obligatiile coreale se caracterizeaza prin pluralitate de raporturi juridice si prin unicitate de obiecte.
Capitolul III Elementele contractelor

Contractele presupun intrunirea unor elemente care se clasifica in: 1) Elemente esentiale 2) Elemente accidentale 1. Elementele esentiale se numeste astfel deoarece, in lipsa lor, contractul nu se poate forma in mod valabil. Ele sunt in numar de 3: 1) Obiectul 2) Consimtamantul 3) Capacitatea 1. Obiectul contractului avea la romani 2 acceptiuni: 1) Romanii confundau obiectul contractului cu efectele sale, adica il confundau cu obligatia pe care contractul o genera. 2) Romanii confundau obiectul contractului cu obiectul obligatiei, prin urmare, in acest sens, obiectul contractului consta in, fie din daruri, fie din facere, fie din prestare. Trebuie sa retinem ca la romani contractele nu erau translative de proprietate, ci numai generatoare de obligatii, iar daca debitorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru, trebuia sa recurga la un act ulterior si distinct de contract pentru a-si executa acea obligatie. Spre exemplu, daca vanzatorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru, in executarea acestei obligatii, el trebuia sa recurga la mancipatiune. Pe cand astazi, contractele sunt translative de proprietate, incat in momentul incheierii contractului de vanzare, cumparatorul dobandeste calitatea de proprietar chiar in momentul incheierii contractului.
2. Consimtamantul este manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte. De altfel, cuvantul "consensu" vine de la "cum sentire", adica a avea o parere identica cu a celeilalte parti . La romani, existau cauze care duceau la inexistenta consimtamantului. Iar cauzele de inexistenta a consimtamantului erau 3: 1) Neseriozitatea 2) Eroarea
2) Eroarea 3) Violenta fizica Neseriozitatea aparea atunci cand consimtamantul era dat in gluma sau in imprejurari care exclud intentia partii de a se obliga. Spre exemplu, consimtamantul dat de actor in interpretarea unui rol. Eroarea este gresita intelegere, reprezentare a unor imprejurari. In dreptul roman, de regula, eroarea nu afecta consimtamantul. Dar, in 4 cazuri determinate, eroare ducea la inexistenta consimtamantului: 1) Error in negotio 2) Error in persona 3) Error in corpore 4) Error in substantia
Error in negotio este eroarea cu privire la natura juridica a contractului. Apare atunci cand una dintre parti intentioneaza sa incheie un anumit contract, iar cealalta parte crede ca este vorba despre alt contract. Spre exemplu, Primus intentioneaza sa vanda un lucru, iar Secundus crede ca I se doneaza. In acest caz, nu exista consimtamant si prin urmare nici contract, pentru ca lipseste un element esential.
Error in personameste eroarea cu privire la identitea uneia dintre parti. Spre exemplu. Primus intentioneaza sa incheie contractul cu Secundus (bun arhitect) si in realitate, il incheie cu Tertius. Nu exista consimtamant.
Error in corpore este eroarea cu privire la lucru. Apare atunci cand primus intentioneaza sa dobandeasca un anumit lucru, iar Secundus crede ca este vorba despre alt lucru.
Error in substantia este eroarea cu privire la calitatile esentiale ale lucrului si se numesc esentiale acele calitati ale lucrului care determina partile sa incheie contractul. Spre exemplu, Primus intentioneaza sa cumpere un candelabru fiindca e confectionat din argint, iar Secundus crede ca este vorba despre un candelabru confectionat din arama. Violenta fizica ducea la inexistenta consimtamantului intrucat violenta fizica exclude posibilitatea manifestarii de vointa. Spre exemplu, una dintre parti forteaza contractul prin fortarea mainii
Viciile/vitiile de consimtamant sunt: 1) Metus - teama/violenta psihica

1) Metus - teama/violenta psihica 2) Dolus - dol/inselaciune Metus si dolus nu afectau existenta consimtamantului, ci il viciau in sensul ca victima violentei psihice sau victima inselaciunii dispunea de procedee juridice prin care putea obtine pe cale indirecta anularea contractului care a fost incheiat sub imperiul amenintarilor sau sub imperiul inselaciunii. Insa, la origine, in epoca veche, violenta psihica constand in amenintarea cu un rau pentru a determina o persoana sa incheie contractul nu afecta consimtamantul, deoarece vechii romani spuneau "ho acta voluntas sent tamen voluntas" , adica o vointa constransa este totusi o vointa. Pe de alta parte, in epoca veche toate contractele romane au fost solemne, iar incheierea lor presupunea respectarea unor conditii de forma , printre care si prezenta martorilor, imprejurari care excludeau posibilitatea exercitarii violentei psihice. Insa, catre sfarsitul epocii vechi, au aparut contractele nesolemne, care se formeaza prin simpla manifestare de vointa a partilor. In noua situatie, violenta psihica a devenit posibila si s-a exercitat in materie contractuala. De aceea, pretorul a intervenit si a creat 2 mijloace procedurale prin care se putea obtine anularea contractului incheiat sub imperiul violentei psihice: a) "actio metus" b) "exceptio metus" Actio metus era pusa la dispozitia victimei violentei psihice pentru a lua initiativa in vederea anularii prin mijloace indirecte a contractului care a fost incheiat prin utilizarea violentei psihice. Exceptio metus era pusa la dispozitia victimei pentru a se apara cu succes impotriva creditorilor care ii cerea sa-si execute obligatia asumata sub imperiul amenintarilor. Asadar, indiferent de calitatea sa procesuala (reclamant/parat), victima castiga intotdeauna procesul, si astfel se ajungea pe cale indirecta la anularea contractului.
Dolus consta in mijloacele dolosive/viclene prin care una dintre parti o determina pe cealalta sa incheie contractul. Si dolul a fost sanctionat la sfarsitul Republicii (epocii vechi) prin "actio de dolo" si prin "exceptio doli" , insa "actio metus" si "actio de dolo" nu sunt actiuni in anulare , ci sunt procedee in anulare intrucat romanii nu au cunoscut actiunile in anulare, adica actiuni prin care sa se urmareasca anularea unui contract, ci numai procedeele in anulare, in sensul ca "actio metus" si "actio de dolo" erau actiuni arbitrarii in cazul carora judecatorul avea o dubla calitate: i) Arbitru ii) Judecator propriu-zis
In calitate de arbitru, dupa ce judecatorul se convingea de justetea pretentiilor reclamantului, ii ordona paratului sa dea satisfactie acelor pretentii, in cazul nostru ii ordona sa renunte la contract. Iar daca paratul nu executa acel ordin, arbitrul devenea judecator propriu-zis si pronunta sentinta de condamnare cu consecinte foarte grave pentru parat, incat paratul prefera sa execute ordinul pronuntat de judecator in calitate de arbitru si sa renunte la contract. Iata cum , prin executarea acelui ordin, se ajungea pe cale indirecta chiar la anularea contractului.
3. Capacitatea - aptitudinea persoanei de a contracta. In dreptul roman, numai pater familias avea o deplina capacitate de a contracta. Pe cand, persoanele alieni iuris aveau o capacitate limitata de a contracta.
2. Elementele accidentale La romani, erau numeroase, dar mai importante sunt 2: 1) Termenul 2) Conditia Aceste elemente se numesc accidentale intrucat contractul se incheie in mod valabil si in lipsa lor, ele fiind incluse in contract numai la initiativa partilor.
1. Termenul este evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept, de unde rezulta ca termenul este de 2 feluri: a) evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea unui drept se numeste termen suspensiv b) evenimentul viitor si sigur de care depinde stingerea unui drept se numeste termen extinctiv
Termenul suspensiv nu afecteaza existenta dreptului de creanta, ci numai exigibilitatea sa. In sensul ca dreptul de creanta se naste in momentul incheierii contractului, dar el devine exigibil, adica poate fi valorificat pe cale judiciara, prin proces numai dupa ajungerea la termen. Iar daca titularul unui drept de creanta cu termen suspensiv intenteaza actiunea inainte de indeplinirea termenului, actiunea va fi respinsa intrucat dreptul nu este exigibil. Spre exemplu, Primus ii promite lui Secundus ca ii va plati 100 la calendele lui aprilie. Pana la 1 aprilie, dreptul de creanta, desi exista, nu este exigibil, iar actiunea va fi respinsa. Iar daca dupa indeplinirea termenului suspensiv, creditorul va intenta o noua actiune, va fi respinsa si a doua actiune deoarece se opune efectului extinctiv al lui litis contestatio, caci, in virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio, dreptul de creanta s-a stins cu ocazia primului proces, iar acolo unde nu exista drept, nu exista nici actiune in justitie. Termenul extinctiv. Primus ii promite lui Secundus sa ii plateasca o suma de bani anuala pana la moartea sa. 2. Conditia este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui drept, prin urmare si conditia este de 2 feluri: a) Evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea unui drept se numeste conditia suspensiva. Afecteaza chiar existenta dreptului de creanta in sensul ca dreptul de creanta ia nastere nu in momentul incheierii contractului, ci numai daca se indeplineste conditia. Spre exemplu, Primus promite sa ii plateasca 100 lui Secundus daca se intoarce din Egipt corabia lui Tertius. Iar daca titularul dreptului de creanta sub conditie suspensiva intenteaza actiunea inainte de indeplinirea conditiei, actiunea va fi respinsa, din lipsa de obiect. Iar
indeplinirea conditiei, actiunea va fi respinsa, din lipsa de obiect. Iar daca dupa indeplinirea conditiei, creditorul intenteaza o noua actiune, cea de-a doua actiune va fi admisa (numai ea are obiect), deoarece prin actiune nu a avut obiect, iar litis contestatio nu a putut opera.
b) Evenimentul viitor si nesigur de care depinde stingerea unui drept se numeste conditie rezolutorie (pact comisoriu).
Capitolul IV Efectele obligatiilor

Obligatiile, la romani, produc efecte: 1) Normale 2) Accidentale Efectul normal al obligatiei consta in executarea ei, astfel incat creditorul sa-si poata valorifica dreptului de creanta.
Dar, trebuie sa facem distinctie in legatura cu executarea obligatiilor intre: 1) Obligatiile contractuale 2) Obligatiile delictuale
In primul rand pentru ca obligatiile contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii efectelor contractelor , conform caruia "res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest" - contractele incheiate intre unii nici nu vatama, nici nu profita altora . Cu alte cuvinte, contractele produc efecte numai inter partes, nu si erga omnes. Insa, prin parti contractante intelegem: 1. Persoanele care au incheiat contractul 2. Mostenitorii acelor persoane 3. Creditorii chirografari ai persoanelor care au incheiat contractul Din principiul general al relativitatii efectelor contractului , se desprind 3 principii speciale: 1. Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul 2. Principiul nulitatii promisiunii pentru altul 3. Principiul nereprezentarii in contracte
a) In legatura cu nulitatea stipulatiunii pentru altul, romanii spuneau" nemo alteri stipulari potest " adica nimeni nu poate stipula pentru altul. Acest principiu s-a nascut in legatura cu utilizarile pe care le-a avut stipulatiunea in materie contractuala, caci, potrivit lui Gaius, in materie contractuala exista pe o parte, stipulatiunea obisnuita, pe de alta parte, stipulatiunea pentru altul. Spune Gaius, la stipulatiunea obisnuita Primus il intreaba pe Secundus "promiti sa imi dai 100?" iar Secundus raspunde "promit". Aceasta stipulatiune e valabila intrucat ea urmeaza sa-si produca efectele intre Primus si Secundus (inter partes). Pe cand la stipulatiunea pentru altul, Primus il intreaba pe Secundus "promiti sa ii dai 100 lui Tertius?". Secundus raspunde "promit". Aceasta stipulatiune este nula, si fata de Primus, si fata de Tertius. Fara de Primus ea este nula intrucat Primus nu are interes in contract. Iar fata de Tertius ea este nula intrucat Tertius nu a participat la incheierea contractului.
ea este nula intrucat Tertius nu a participat la incheierea contractului.
Insa, o asemenea stipulatiune prezinta interes practic. Spre exemplu, daca Primus are o creanta de 100 fata de Secundus, si o datorie de 100 fata de Tertius, prin executarea stipulatiunii pentru altul, se vor stinge 2 obligatii printr-o singura plata, adica se va stinge si creanta lui Primus fata de Secundus, si creanta lui Tertius fata de Primus. De aceea, romanii au creat un mecanism prin care, desi stipulatiunea pentru altul ramanea nula, ea devenea executorie. Acest mecanism se intemeiaza pe o stipulatiune speciala, denumita "stipulatio poenae", care se alatura stipulatiunii pentru altul. Cu ocazia incheierii stipulatiunii unei penalitati, Primus il intreba pe Secundus "Daca tu ii vei plati 100 lui Tertius, promiti sa imi platesti mie 500?". La care Secundus raspunde "promit". Aceasta stipulatiune a penalitatii este valabila, incat daca Secundus nu va executa stipulatiunea nevalabila, va trebui s-o execute pe cea valabila si sa plateasca in exemplul nostru de 5 ori mai mult. De aceea, Secundus va prefera sa execute stipulatiunea nevalabila, adica stipulatiunea pentru altul si astfel, desi stipulatiunea pentru altul ramane nevalabila, ea devine executorie.
Curs 5
23 martie 2010 10:04
Nulitatea promisiunii pentru altul Principiul nulitatii promisiunii pentru altul , in legatura cu care romanii spuneau "nemo alienum factum promitere potest" = nimeni nu poate promite fapta altuia. Potrivit lui Gaius, pentrut formarea promisiunii pentru altul, Primus ii promite lui Secundus ca Tertius ii va da 100. Aceasta promisiune este nula si fata de Primus si fata de Tertius. Fata de Primus ea este nula intrucat Primus nu a promis fapta sa. Si fata de Tertius este nula, intrucat, neparticipand la incheierea contractului, Tertius n-a promis nimic, insa promisiunea pentru altul, ca si stipulatiunea pentru altul, prezinta interes practic. De aceea, pe cale de interpretare, jurisconsultii romani au modificat forma promisiunii pentru altul astfel incat ea sa devina valabila. Potrivit formei modificate , Primus ii promite lui Secundus ca va proceda de asa maniera incat sa il determine pe Tertius sa ii dea 100. Aceasta promisiune este valabila intrucat, de data aceasta, Primus a promis fapta sa. Iar daca Tertius nu ii platea lui Secundus ceea ce i-a promis Primus, atunci Secundus avea actiune impotriva lui Primus. Reprezentarea in contracte Principiul nereprezentarii in contracte . Multa vreme, secole de-a randul, romanii nu au admis reprezentarea in contracte intrucat se opunea principiul relativitatii efectelor contractului . De altfel, in epoca veche, in conditiile economiei naturale, contractele se incheiau foarte rar. Erau adevarate evenimente in viata cetateanului roman, incat reprezentarea nici nu era necesara. Dar, catre sfarsitul Republicii, in conditiile revolutiei economice, romanii aveau interesul sa incheie contracte in acelasi timp in locuri diferite. De aceea, reprezentarea in contracte a devenit o necesitate juridica, iar consecinta a fost, ca prin reforme succesive ale pretorului si prin jurisprudenta, romanii au creat mai intai reprezentarea imperfecta in contracte , iar mai tarziu, in dreptul evoluat, chiar si reprezentarea perfecta in contracte , dar numai cu titlu exceptional (adica nu s-a practicat pe scara generala). Reprezentarea in contracte este procedeul juridic in virtutea caruia un pater familias denumit reprezentat se obliga, prin contractul incheiat de un alt pater familias, denumit reprezentant. In functie de efectele pe care le produce, reprezentarea in contracte este: 1) Perfecta 2) Imperfecta In cazul reprezentarii perfecte, persoana reprezentantului dispare . Iar efectele contractului se produc direct asupra reprezentatului, ceea ce inseamna ca, desi contractul este incheiat de reprezentant, reprezentatul este acela care devine fie creditor, fie debitor.
In cazul reprezentarii imperfecte , reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant , de unde rezulta ca la reprezentarea imperfecta, creditorul are 2 debitori: si pe reprezentat si pe reprezentant. Daca intentioneaza sa il urmareasca in justitie pe reprezentant, creditorul va intenta impotriva lui actiunea directa. Iar daca intentioneaza sa-l urmeaza pe eprezentat, va intenta impotriva lui o actiune utila, actiune care va avea o formula redactata cu transpozitiune, caci in intentio a formulei este mentionat numele reprezentantului, intrucat reprezentantul a incheiat contractul, iar in condemnatio se mentioneaza numele
reprezentantul a incheiat contractul, iar in condemnatio se mentioneaza numele reprezentatului, intrucat reprezentatul participa la dezbaterile procesului si urmeaza sa suporte efectele sentintei.
In functie de calitatea reprezentantului, reprezentarea in contracte este: 1) Activa - cand reprezentantul are calitatea de creditor 2) Pasiva - cand reprezentantul are calitatea de debitor Asadar, reprezentarea imperfecta este intotdeauna pasiva, deoarece la reprezentarea imperfecta si reprezentantul si reprezentatul sunt debitori.
Actiunile cu caracter alaturat ("adiecticiae qualitatis")

Primul pas in directia reprezentarii in contracte s -a facut prin sistemul actiunilor cu caracter alaturat denumit de romani "adiecticiae qualitatis". Acest sistem a fost creat de pretor in legatura cu sporirea capacitatii de a se obliga a fiului de familie, caci in epoca veche, fiul de familie nu putea incheia contractele in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectul acelui contract, situatia lui pater familias sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial , adica sa devina creditor, si nu debitor. Insa acest sistem a putut functiona numai cata vreme contractele au fost unilaterale, caci, mai tarziu, la sfarsitul Republicii, cand au aparut contractele bilaterale, vechiul sistem nu s-a mai putut aplica, deoarece la contractele bilaterale fiul de familie nu ii putea face mai buna situatia lui pater fara sa i-o faca si mai rau, adica nu il putea face creditor fara a -l face in acelasi timp si debitor. Iata de ce pretorul a intervenit si a admis ca in 5 cazuri determinate, fiul de familie se poate obliga in nume propriu, obligandu-l in acelasi timp cu caracter alaturat si pe pater familias, incat creditorul avea 2 debitori: si pe filius si pe pater. Daca intentiona sa-l cheme in justitie pe filius creditorul intenta impotriva lui actiunea directa. Daca intentiona sa-l urmareasca pe pater familias, atunci intenta impotriva lui actiunea cu caracter alaturat, care avea o formula redactata cu transpozitiune , caci in intentio era mentionat numele fiului, caci fiul incheiase contractul, iar in condemnatio se mentiona numele lui pater familias, intrucat el participa la proces. Sistemul actiunilor cu caracter alaturat prezinta puncte comune cu sistemul reprezentarii in contracte, de vreme ce pater familias se obliga printr-un contract pe care nu l -a incheiat el insusi, ci fiul de familie. Si totusi, in acest stadiu nu sunt intrunite toate conditiile necesare reprezentarii in contracte de vreme ce sistemul functioneaza numai in relatiile dintre pater si filius, el nu functioneaza si in relatiile dintre 2 pates familiae.
Actiunile cu caracter alaturat sunt in numar de 5: 1) Actio quod iussu 2) Actio exercitoria 3) Actio institoria 4) Actio de peculio et de in rem verso 5) Actio tributoria Actio quod iussu era acordata de pretor impotriva acelui pater familias care il imputernici pe fiu sa incheie un anumit contract. Actio exercitoria era acordata impotriva lui pater familias atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un comert maritim.
Actio institoria se dadea impotriva lui pater familias atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un comert pe uscat.
Actio de peculio era data impotriva lui pater familias atunci cand fiul de familie exercita acte de comert cu bunurile din peculiul sau fara stire si, fireste, fara aprobarea lui pater familias. Actio tributoria se dadea impotriva lui pater atunci cand filius exercita acte de comert cu bunurile din peculiul sau fara aprobarea expresa a lui pater familias, cu toate ca pater familias a cunoscut si a tolerat acele acte de comert.
Datorita faptului ca sistemul actiunilor cu caracter alaturat se aplica numai la relatiile dintre pater si filius, pretorul a facut un pas mai departe, si a dat actio exercitoria si actio institoria impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comert pe mare sau pe uscat. In acest stadiu, sistem reprezentarii este gata elaborat, caci functioneaza in relatiile dintre 2 pates familiae, insa sfera sa de aplicare se limiteaza la contractele incheiate in legatura cu comertul.
Urmatorul pas s-a facut de catre jurisprudenta pe cale de interpretare, in sensul ca jurisconsultii au creat o actiune speciala denumita actio quasi institutoria care sa se dea impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa incheie un contract, indiferent in ce domeniu, de data aceasta. Prin urmare, in acest stadiu, reprezentarea in contracte s-a generalizat la toate contractele, dar numai in forma imperfecta, in sensul ca si reprezentantul si reprezentatul erau debitori, ceea ce inseamna ca, potrivit acestui sistem, creditorul avea 2 debitori, iar daca intentiona sa il cheme in justitie pe reprezentant, intenta impotriva lui actiunea directa. Iar daca intentiona sa il urmareasca pe reprezentat, atunci intenta impotriva lui actiunea quasi institutoria si care va avea o formula redactata cu transpozitiune.
Reprezentarea perfecta Pe langa reprezentarea imperfecta insa, romanii au admis sub influenta dreptului egiptean, si reprezentarea perfecta, dar numai in 3 cazuri: 2 cazuri de reprezentare perfecta activa si pasiva un caz de reprezentare perfecta activa.
Reprezentarea perfecta activa s-a admis in cazul reprezentantului insolvabil , deoarece in sistemul nereprezentarii, daca reprezentantul dobandea o creanta prin efectul contractului incheiat din imputernicirea reprezentatului, acel drept de creanta trebuia transmis de catre reprezentant asupra reprezentatului, prin acte ulterioare si distincte, ceea ce inseamna ca reprezentatul era creditorul reprezentantului . Daca reprezentantul devine insolvabil , potrivit procedurii civile, bunurile sale sunt scoase la vanzare , bunurile sale si creanta dobandita din imputernicirea reprezentatului sunt scoase la vanzare si intrucat reprezentantul este insolvabil, reprezentatul va veni in concurs cu ceilalti creditori ai reprezentantului si, fata de faptul ca reprezentantul este insolvabil, el nu isi va putea valorifica dreptul de creanta i ntegral, ci numai in parte, proportional cu valoareac creantei sale . De aceea, din ratiuni de ordin practic, ori de cate ori reprezentantul devenea insolvabil, dreptul de creanta nu mai intra in patrimoniul sau , ci trece direct in patrimoniul reprezentatului. Iata cum, in acest caz exceptional, desi contractul este incheiat de reprezentant, creditor va deveni reprezentatul. De aceea spuneam ca acesta este un caz de reprezentare perfecta activa. Asa cum s-a vazut in materie contractuala, sau pe taram contractual, fiul de familie are o capacitate limitata de a se obliga, pe cand, in materie delictuala, fiul de familie are deplina capacitate de a se obliga in nume propriu, ceea ce inseamna ca fiul de familie raspunde in nume propriu pentru delictul comis. Insa, raspunderea in nume propriu a fiului de familie pentru delictul comis are loc in conditii speciale, intrucat, asa cum se stie, fiul de
de familie pentru delictul comis are loc in conditii speciale, intrucat, asa cum se stie, fiul de familie nu are patrimoniu propriu. Iata de ce raspunderea in nume propriu a fiului de familie pe taram delictual a evoluat in 2 sisteme distincte , denumite sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale.
Sistemul noxalitatii In sistemul noxalitatii, daca fiul de familie comite un delict , pater familias avea 2 posibilitati fie sa abandoneze pe fiul delincvent in mainile victimile delictului pentru ca victima sa-si exercite dreptul de razbunare asupra fiului fie sa plateasca o suma de bani victimei cu scopul de a rascumpara dreptul de razbunare al victimei
In sistemul noxalitatii, pater familias are numai 2 posibilitati, nu are si posibilitatea de a face dovada nevinovatiei presupusului delincvent . De aceea, s-a creat sistemul actiunilor noxale .
Sistemul actiunilor noxale Actiunea noxala era pusa la dispozitia victimei delictului pentru a o intenta impotriva lui pater familias al presupusului delincvent , cu scopul de a verifica daca pater familias intentioneaza sau nu sa faca dovada nevinovatiei presupusului delincvent. Caci pater familias nu era obligat sa se judece. Daca pater familias refuza sa se judece, atunci se aplica sistem noxalitatii cu cele 2 variante ale sale Daca pater familias accepta sa se judece si pierdea procesul in sensul ca nu putea face dovada nevinovatiei presupusului delincvent , iarasi ne intoarcem la sistemul noxalitatii. Daca pater familias accepta sa se judece si castiga procesul facand dovada nevinovatiei presupusului delincvent , atunci fiul de familie era exonerat de raspundere.
Conditii de intentare a actiunilor noxale
Insa, pentru intentarea actiunilor noxale, erau necesare anumite conditii: 1) Era necesar sa fie vorba despre un delict privat, intrucat numai delictele private, nu si cele publice, puteau fi rascumparate prin plata unor sume de bani 2) Pentru ca actiunea noxala sa fie intentata cu succes era necesar ca presupusul delincvent sa se afle sub puterea aceluiasi pater familias, intregul interval de timp cuprins intre momentul intentarii actiunii si momentul lui litis contestatio. Intrucat, daca, in acest interval de timp, presupusul delincvent trecea sub puterea altui pater familias, trebuia ca victima sa intenteze o noua actiune, impotriva noului pater familias, dovada ca filius familias raspunde in nume propriu pentru delictul comis, iar pater familias este chemat in justitie nu pentru ca ar raspunde, ci pentru ca filius nu are patrimoniu. In acest sens, romanii spuneau noxa caput sequitur = delictul il urmeaza pe delincvent. 3) Era necesar ca victima delictului sa nu il fi avut sub puterea sa pe delincvent niciun moment in intervalul de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si momentul intentarii actiunii. Intrucat daca victima l-ar fi avut pe presupusul delincvent sub puterea sa un singur moment in acel interval de timp, ar fi putut sa-si exercite dreptul de razbunare, iar daca nu l-a exercitat, inseamna ca a renuntat la el (la dreptul de razbunare). Iar daca a renuntat la dreptul de razbunare, inseamna ca a renuntat si la actiunea noxala, intrucat actiunea noxala nu este altceva decat reflexul pe
si la actiunea noxala, intrucat actiunea noxala nu este altceva decat reflexul pe plan juridic al dreptului de razbunare.
Neexecutarea obligatiilor Dar asa cum spuneam, pe langa efectele normale, obligatiile genereaza si efecte accidentale, constand in neexecutarea obligatiei. Iar in legatura cu neexecutarea obligatiei, romanii au creat 6 figuri juridice: 1) Cazul fortuit 2) Forta majora 3) Mora 4) Culpa 5) Dolul 6) Custodia Acela care nu-si executa obligatia, se incadreaza in una dintre cele 6 figuri juridice.
Cazul fortuit si forta majora
Cazul fortuit este evenimentul neprevazut care face imposibila executarea obligatiei cu toate ca debitorul va lua masurile obisnuite de baza . Asadar, cazul fortuit ar putea fi prevenit daca s-ar lua masuri exceptionale de baza, masuri la care, de regula, debitorul nu este obligat sa ia masuri obisnuite de baza. De aceea, tot de regula, debitorul va fi exonerat de raspundere pentru interventia cazului fortuit, adica nu va plati despagubiri daca nu-si executa obligatia datorita interventiei cazului fortuit (ex: furtul sclavului datorat). Se aplica la lucrurile individual determinate.
Curs 6
9 aprilie 2010 19:25
Forta majora (casus maior) este evenimentul neprevazut si de nest vilit care face imposibila executarea obligatiei. Cu alte cuvinte, forta majora nu poate fi prevenita , indiferent ce masuri de paz ar lua debitorul. De aceea, debitorul era exonerat de raspundere intotdeauna, fara exceptie, prin interventia fortei majore.
Mora Mora, in sens juridic, inseamna intarzierea vinovata si este de 2 feluri: 1. mora debitoris 2. mora creditoris
Mora debitoris este intarzierea vinovata a debitorului, iar pentru ca debitorul sa fie pus in intarziere era necesar ca datoria sa fie scadenta, iar obligatia sa nu fie executata din vina debitorului. Pe vremea imparatului Justinian, s-a mai cerut si o somatie de plata din partea creditorului, denumita interpellatio sau interpelare. Principalul efect al morei debitoris este perpetuatio obligationis, adica perpetuarea obligatiei , ceea ce inseamna ca din momentul punerii sale in intarziere, debitorul raspunde in mod obiectiv si nu poate sa invoce interventia cazului fortuit, adica trebuie sa ia masuri exceptionale de paz, cu scopul de a preveni interventia cazului fortuit. Mora creditoris este intarzierea vinovata a creditorului, care refuza sa primeasca plata, cu toate ca ii este oferita potrivit conditiilor stabilite prin contract, iar daca debitorul constata cu martori refuzul creditorului de a primi plata, poate abandona lucrul datorat intr-un loc public, in fata martorilor, cu efectul ca obligatia se stinge , ca o sanctiune pentru creditorul care refuza sa primeasca plata.
Culpa si dolul Culpa in drept imbraca 2 forme: 1. culpa delictuala 2. culpa contractuala Culpa delictuala sau aquiliana (legea Aquilia) presupune comiterea unui fapt ilicit cauzator de prejudicii, care genereaza obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda. Prin urmare, in cazul culpei delictuale, raportul juridic obligational este posterior atitudinii vinovate a delincventului , ceea ce inseamna ca vinovatia este aceea care genereaza obligatia , iar vinovatia delincventului se poate manifesta: sub forma intentiei sub forma neglijentei sub forma ne ndemanarii Culpa contractuala este vinovatia debitorului obligat prin contract , care se manifesta in intervalul de timp cuprins intre momentul incheierii contractului si momentul executarii sale , de unde rezulta ca la culpa contractuala , vinovatia este posterioara aparitiei raportului juridic obligational si se manifesta: sub forma neglijentei sub forma nendemanarii.
sub forma nendemanarii. Asadar, la culpa contractuala, vinovatia nu se poate manifesta sub forma intentiei, ci numai sub forma neglijentei sau a nendemanarii. La origini, in epoca veche, pe trm contractual, culpa presupunea un fapt pozitiv, o actiune din partea debitorului, dar mai tarziu, s-a admis ca vinovatia debitorului pe trm contractual se poate manifesta si sub forma unei omisiunii, sub forma unei abstentiuni, iar in final, s-a conturat regula conform careia la contractele de buna-credinta, debitorul raspunde si pentru faptele si pentru omisiunile sale vinovate, pe cand la contractele de drept strict , debitorul raspunde numai pentru faptele sale vinovate.
In vremea imparatului Justinian, romanii au facut distinctie in materie contractuala intre culpa lata si culpa levis.
Culpa lata este o neglijenta grosolana. Culpa levis este o neglijenta mai putin grosolana, mai usoara. La randul ei, culpa levis poate fi apreciata de judecator: ` in abstracto ` in concreto, apreciere care se facea prin comparatie.
` La aprecierea in abstracto a culpei levis, comportarea debitorului fata de lucrul datorat este comparata cu comportarea lui bonus vir (bun administrator). ` la aprecierea in concreto a culpei levis, comportarea debitorului fata de lucrul datorat este comparata cu felul in care isi administreaza bunurile proprii. Asadar, pentru debitor, este mai grava aprecierea in abstracto a culpei levis, deoarece, la aprecierea in abstracto, ori de cate ori debitorul comite cea mai mica neglijenta, este gasit in culpa, pentru ca un bun administrator nu este neglijent, pe cand la aprecierea in concreto, debitorul este considerat in culpa numai daca este neglijent fata de bunul datorat, dar este diligent, este bun administrator fata de bunurile sale. Daca insa debitorul este neglijent si fata de bunul datorat si fata de bunurile sale, atunci nu mai este in culpa pentru ca de felul lui debitorul este un om neglijent. Legea este aceea care stabileste la ce contracte judecatorul face o apreciere in abstracto a culpei levis si la ce contracte face o apreciere in concreto. Dolul este vinovatia debitorului obligat prin contract , care se manifesta sub forma intentiei, ceea ce presupune ca debitorul distruge lucrul datorat, cu buna stiinta . De aceea, raspunderea pentru dol este mai grava decat raspunderea pentru culpa. Astfel, la contractele in care debitorul are un interes, el va raspunde si pentru dol si pentru culpa, iar la contractele in care nu are un interes, debitorul va raspunde numai pentru dol, nu si pentru culpa. Spre exemplu, prin contractul de comodat, se realizeaza operatiunea juridica a imprumutului, in vederea folosintei (imprumut de folosinta). In acest caz, debitorul are interes in contract, de vreme ce are dreptul sa foloseasca lucrul, si va raspunde atata pentru dol cat si pentru culpa, mai mult chiar, pentru culpa levis in abstracto.
levis in abstracto. La contractul de depozit, depozitarul nu are interes in contract intrucat el nu are dreptul sa foloseasca lucrul dat in putere. Prin urmare, nu are interes in contract si de aceea, depozitarul va raspunde numai pentru dol, incat deponentul trebuie sa fie atent in mainile cui depune lucrul pentru pastrare.
Custodia Custodia este o forma a raspunderii obiective, ceea ce inseamna ca debitorul nu poate sa invoce interventia cazului fortuit si ca trebuie sa ia masuri exceptionale de paz pentru a preveni cazul fortuit. La romani, raspundeau pentru custodie hotelierii si corabierii. Aceasta raspundere obiectiva era stabilita: fie prin lege fie prin conventia partilor.
Sanctiunea neexecutarii obligatiei Daca debitorul nu si-a executat obligatia si a fost pus in intarziere, a fost gasit in culpa, a comis un dol sau s-a obligat sa raspunda pentru custodia, trebuie sa plateasca despagubiri pentru neexecutara obligatiei, despagubiri care erau denumite daune-interese si acestea erau de 2 feluri: 1. daune- interese judecatoresti 2. daune- interese conventionale Daunele-interese judecatoresti erau stabilite de judecator cu ocazia solutionarii cauzei, iar judecatorul putea face: fie o apreciere obiectiva fie o apreciere subiectiva a daunelor-interese
Atunci cand debitorul nu-si executa obligatia de a transmite un lucru, judecatorul il condamna sa plateasca despagubiri in valoarea lucrului respectiv, ceea ce inseamna ca facea o apreciere obiectiva.
Daca insa debitorul nu-si executa obligatia de a face, de a presta un serviciu, atunci judecatorul il condamna sa plateasca despagubiri pentru paguba efectiva suferita de creditor prin neexecutare, precum si pentru castigul de care creditorul a fost privat prin neexecutarea obligatiei. In acest caz, aprecierea era subiectiva. Paguba suferita de creditor era denumita damnum, iar castigul de care creditorul a fost privat era denumit lucrum. Pornind de la acesti doi temeni, comentatorii medievali, glosatorii, au creat expesiile: damnum emergens lucrum cesans
Damnum emergens inseamna paguba care se arata. Lucrum emergens inseamna castigul care lipseste.
Daunele-interese conventionale . Daca debitorul si-a asumat obligatia printr-o stipulatiune, atunci partile puteau incheia o stipulatiune speciala prin care stabileau ce suma de bani trebuie sa plateasca debitorul daca nu isi executa obligatia izvorata din stipulatiunea principala.
plateasca debitorul daca nu isi executa obligatia izvorata din stipulatiunea principala. Aceasta stipulatiune speciala este denumita stipulatio poenae ( a nu se confunda cu stipulatio poenae incheiata pe langa stipulatiunea pentru altul) . In acest caz, daunele-interese sunt conventionale, de vreme ce, daca debitorul nu-si execut obligatia izvorata din stipulatiunea principala, atunci judecatorul il va condamna sa plateasca suma stabilita de parti prin stipulatio poenae.
Capitolul V
Stingerea obligatiilor
Generalitati Drepturile reale sunt in principiu perpetue, in sensul ca ele, spre exemplu dreptul de proprietate, nu se sting prin exercitare, ci dimpotriva, ele se consolideaza prin exercitare , pe cand drepturile de creanta sunt prin excelenta temporare, intrucat ele se sting in momentul exercitarii. Spre exemplu, dreptul de creanta al vanzatorului asupra pretului se stinge in momentul in care vanzatorul incaseaza pretul, se stinge prin valorificare, iar modurile de stingere a obligatiilor sunt de doua feluri: 1. moduri voluntare de stingere a obligatiilor 2. moduri nevoluntare sau fortate de stingere a obligatiilor
Modurile voluntare de stingere a obligatiilor
Modurile voluntare de stingere a obligatiilor se numesc astfel intrucat ele presupun manifestarea de vointa a partilor si acestea sunt 5: 1. Plata 2. Darea in plata 3. Novatiunea 4. Compensatiunea 5. Remiterea de datorie Plata sau solutio este modul firesc de stingere a obligatiei, dar cuvantul "plat" nu are semnificatia remiterii unei sume de bani, intrucat plata consta din executarea oricarui obiect al obligatiei, ceea ce inseamna ca ea va consta: fie din dare fie din facere fie din praestare
Pentru ca plata sa fie facuta in mod valabil, era necesar sa se respecte anumite conditii: 1. Plata poate fi facuta de catre debitor sau de alta persoana ( plata poate fi facuta de oricine), deorece pe creditor nu il interesa cine plateste ci il interesa sa-si valorifice dreptul de creanta. Totusi, in doua cazuri determinate, plata poate fi facuta numai de debitor: atunci cand debitorul se oblig sa transmita proprietatea asupra unui lucru, numai el poate plati pentru ca numai el este proprietar atunci cand obligatia este contractata intuitu personae, adica in considerarea calitatilor exceptionale ale debitorului
2. Plata poate fi primita fie de creditor fie de reprezentantul sau, care

2. Plata poate fi primita fie de creditor fie de reprezentantul sau, care poate fi un reprezentant legal sau un reprezentant conventional. Reprezentantul legal este tutorele sau curatorul. Reprezentantul conventional este mandatarul. Daca plata este primita de un pupil fara auctoritatis tutoris, acea plata este valabila, dar nu si liberatorie, in sensul ca debitorul poate fi constrans sa mai plateasca inca o data. 3. Plata trebuie sa fie integrala, caci debitorul nu poate face plata in rate fara aprobarea expresa a creditorului. 4. Locul platii se stabileste, de regula, prin contract. Daca nu se stabileste prin contract, se deduce din natura obligatiei, iar daca nu se poate deduce nici din natura obligatiei, plata poate fi facuta oriunde, cu conditia sa nu fie un loc nepotrivit, iar daca debitorul nu plateste la termen, la scadenta, creditorul va intenta actiunea la domiciliul debitorului (instanta competenta din circumscriptia in care locuieste). 5. Daca debitorul are mai multe datorii fata de acelasi creditor si face o singura plata, se pune problema imputatiei platii, adica se pune intrebarea: care din datorii s-a stins prin plata facuta? Daca debitorul preciza ce datorie intentioneaza sa stinga prin plata, atunci se stingea acea datorie, iar daca debitorul nu preciza ce datorie intentiona sa stinga, atunci se stingea datoria cea mai oneroasa si era considerata cea mai oneroasa datoria care genera cele mai mari dobanzi. 6. Proba platii se facea in epoca veche cu martori sau prin juraminte. La inceputul dreptului clasic, sub influenta orientala, proba platii putea fi facuta si prin inscrisuri denumite chitante, care puteau fi redactate: in mod obiectiv in mod subiectiv Chitanta redactata in mod obiectiv provenea de la debitor, care utiliza formula : "a spus ca are" (habere se dixit), adica, creditorul afirma ca a primit plata. Aceasta chitanta ii era opusa creditorului numai daca purta sigiliile martorilor, sapte la numar. Chitantele redactate in mod subiectiv proveneau de la creditori, care utilizau formula: . Asemenea chitante ii erau opozabile creditorului chiar daca nu purtau sigiliile martorilor.
Forma platii Forma platii era guvernata de principiul simetriei sau corespondentei formelor. Potrivit acestui principiu, o obligatie se stinge prin utilizarea unui act identic cu cel care a creat-o, dar intrebuintat in sens invers.
creat-o, dar intrebuintat in sens invers. Spre exemplu, daca obligatia s-a nascut dintr-un contract verbal incheiat prin intrebare si raspuns, ea se stingea tot prin intrebare si raspuns, caci potrivit lui Gaius, in vederea nasterii obligatiei, creditorul intreaba: Promiti sa imi dai 100? , iar debitorul raspundea: Promit. Pentru ca aceasta obligatie sa se stinga, trebuie sa se utilizeze acelasi act, incheiat tot prin intrebare si raspuns, dar in sens invers, ceea ce presupune ca in vederea stingerii obligatiei, debitorul intreaba: Oare ceea ce ti-am , iar creditorul raspundea: Am primit(habeo). Daca forma solemna era respectata, obligatia se stingea, chiar daca nu se facea plata efectiva. Daca debitorul platea efectiv datoria, dar nu erau respectate formele solemne, obligatia nu se stingea.
Darea in plata
Darea in plata (datio in solutum) este o varianta a platii, adica presupune aceleasi conditii , cu deosebirea ca obligatia se stinge prin remiterea altui lucru decat cel stabilit prin contract . Atunci cand darea in plata se facea in virtutea legii, ea se numea datio in soltum necessaria , iar atunci cand se facea prin intelegerea partilor, ea se numea datio in soltum voluntaria .
Novatiunea Novatiunea sau novatio este un alt mod voluntar de stingere a obligatilor, care se realizeaza prin inlocuirea obligatiei vechi cu o obligatie noua . Aceasta operatiune juridica, denumita novarea unei obligatii, nu avea o forma proprie, intrucat ea se realiza: fie prin stipulatiune fie prin contractul litteris
Stipulatiunea si contractul litteris nu au fost create in scopul novarii unei obligatii, ci in alte scopuri, dar au fost astfel adaptate incat sa poata fi utilizate si pentru realizarea novatiunii. De aceea, jurisconsultii spuneau ca nu exista novatie consensuala , in sensul ca obligatia izvorata dintr-un contract consensual nu poate fi inlocuita prin alt contract consensual, ci numai prin stipulatiune sau prin contractul litteris.
In vederea realizarii novatiunii, erau necesare anumite conditii: 1. o obligatie veche 2. o obligatie noua 3. aceeasi datorie 4. un element nou 5. intentia partilor de a nova > Obligatia veche nu presupunea conditii speciale . Ea putea fi: Naturala Civila Pretoriana De drept strict De buna credinta. > Obligatia noua era intotdeauna o obligatie de drept strict, deoarece stipulatiunea si contractul litteris erau contracte de drept strict (de riguroasa interpretare ).
> Novatiunea presupunea (aceeasi datorie ), acelasi obiect, intrucat daca noua obligatie nu ar fi avut acelasi obiect ca si cea veche, nu s -ar fi realizat o novatiune, ci s-ar fi creat o noua obligatie alaturi de cea veche. De aceea, jurisconsultii spuneau ca prin novatiune, obiectul vechii obligatiii este transmis in obligatia noua. > Novatiunea presupunea si (ceva nou) , iar in legatura cu elementul nou, trebuie sa distingem intre novatiunea care se realiza intre acelasi creditor si acelasi debitor (inter easdem personas) si novatiunea cu schimbare de debitor sau cu schimbare de creditor, realizata intre persoane noi (inter novas personas) . Daca novatiunea se realiza intre aceleasi parti, elementul nou putea consta in: introducerea unui termen Introducerea unei conditii in suprimarea lor Daca avea loc o novatio inter novas personas, elementul nou consta in: schimbarea debitorului in schimbarea creditorului.
Daca se realiza o novatiune cu schimbare de debitor nu era necesar consimtamantul vechiului debitor, ci era suficient sa se incheie o stipulatiune sau contractul litteris intre noul debitor si creditor, chiar fara stirea vechiului debitor. Nu era necesar consimtamantul vechiului debitor fiindca plata putea fi facuta de oricine.
Daca insa se realizeaza o novatiune cu schimbare de creditor este necesar consimtamantul vechiului creditor, deoarece in spatele novatiunii cu schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creanta, adica transmiterea dreptului de creanta de la vechiul creditor la noul creditor. > Era necesara si (intentia de a nova ). In epoca veche, intentia partilor de a nova rezulta din forma actelor, intrucat ori de cate ori stipulatiunea si contractul litteris erau utilizate in vederea novarii unei obligatii, aveau o forma aparte, din care rezulta intentia partilor de a nova obligatia. Mai tarziu, in dreptul postclasic, pe fondul decaderii formalismului in materie contractuala, intentia partilor de a nova era prezumata, dar intrucat sistemul prezumtiilor este echivoc, Justinian a cerut partilor sa-si manifeste expres intentia de a nova obligatia.
Curs 7
9 aprilie 2010 19:25
Compensatiunea (compensatio) Compensatiunea se facea prin cumpnirea a doua creante si datorii reciproce , astfel incat executarea sa poarte numai asupra diferentei, astfel incat prin efectuarea compensatiunii, doua obligatii distincte se stingeau printr-o singura plata. Spre exemplu, daca Primus are o creanta de 100 fata de Secundus, iar Secundus are o creanta de 200 fata de Primus, prin efectuarea compensatiunii Primus plateste 100 si astfel se sting ambele obligatii.
De aceea, jurisconsultii romani spuneau ( compensatiunea este scaderea unor datorii si creante unele din altele) .
La romani, compensatiunea era de doua feluri: 1. voluntar 2. judiciara Compensatiunea voluntar se facea prin intelegerea partilor si nimic nu se opunea ca partile sa faca din proprie initiativa o compensatiune . De aceea, compensatiunea voluntar a fost admisa si practicata din cele mai vechi timpuri. Compensatiunea judiciara era facuta de judecatori, cu ocazia judecarii procesului. In epoca veche, pe cand se aplica procedura legisactiunilor, compensatiunea judiciara nu a fost posibila, aceasta deoarece in procedura legisactiunilor, neexistand exceptiuni, procesul era guvernat de principiul unitatii de chestiune , conform caruia in acelasi proces, numai reclamantul isi putea valorifica pretentiile , iar daca paratul avea si el anumite pretentii fata de reclamant, nu le putea formula in acelasi proces, ci trebuia sa declanseze un alt proces. In procedura formulara, odata cu aparitia exceptiunilor, compensatiunea judiciara a devenit posibila, in sensul ca ambele parti isi puteau formulau pretentiile in acelasi proces, cci reclamantul isi formula pretentiile pe cale de actiune , iar paratul pe cale de exceptiune. La inceputul dreptului clasic, compensatiunea judiciara a fost admisa numai in cazul creantelor si datoriilor reciproce, care izvorau din acelasi contract de buna- credinta, iar imparatul Marc Aureliu a initiat o reforma prin care compensatiunea a devenit posibila si in cazul creantelor si datoriilor reciproce , care izvorau din contracte diferite, unilaterale si de drept strict. Aceasta compensatiune se realiza prin mecanismul unei exceptiuni de dol, deoarece in conceptia lui Marc Aureliu, acela care pretinde ceea ce trebuie sa restituie, comite un dol. Spre exemplu,daca reclamantul are o creanta de 100 fata de parat si paratul, la randul lui, are o creanta de 50 fata de reclamant, iar reclamantul cere 100, in fata pretorului paratul cere sa se introduca in formula exceptiunea de dol. Fata de aceasta redactare a formulei, in faza a doua a procesului, judecatorul verifica daca exceptiunea este intemeiata si constatand ca exceptiunea este intemeiata, judecatorul pronunta o sentinta de absolvire, deoarece ori de cate ori exceptiunea se dovedeste intemeiata, judecatorul nu poate pronunta o sentinta de condamnare la mai putin, ci trebuie sa pronunte sentinta de absolvire, in virtutea caracterului absolutoriu al exceptiunii, astfel incat reclamantul care nu face compensatiunea si nu cere diferenta risca sa piarda si
care nu face compensatiunea si nu cere diferenta risca sa piarda si procesul si dreptul de creanta in intregime, in virtutea efectului extinctiv a lui litis contestatio, cci prin efectul extinctiv al lui litis contestatio, dreptul de creanta dedus in justitie se stinge in intregime, iar reclamantul nu mai poate intenta o noua actiune pentru a cere diferenta. De aceea, reclamantul are tot interesul sa efectueze compensatiunea din proprie initiativa, iar in exemplul nostru, sa ceara numai 50. Mai tarziu, romanii au admis efectuarea compensatiunii si in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte de buna credinta diferite. In vremea imparatului Justinian s-a conturat regula conform careia compensatiunea se poate realiza in cazul creantelor si datoriilor reciproce, care izvorasc din orice contracte, de drept strict sau de buna credinta.
Remiterea de datorie Remiterea de datorie sau iertarea de datorie este o aplicatiune a principiului simetriei in domeniul stingerii obligatiei. Remiterea de datorie se putea realiza prin: moduri civile moduri pretoriene
Modurile civile sunt in numar de trei: 1. Solutio per aes et libram 2. Acceptilatio verbis 3. Acceptilatio litteris Toate cele trei sunt aplicatiuni ale principiului simetriei, deoarece obligatia se stinge prin utilizarea uni act identic cu cel care i-a dat nastere, dar intrebuintat in sens invers , fara a se face insa plata efectiva.
Solutio per aes et libram (plata prin arama si balanta ) se utiliza in vederea stingerii obligatiilor nascute din mancipatiune, caci in dreptul evoluat, mancipatiunea a dobandit o functie generala si se utiliza nu numai pentru transmiterea proprietatii, ci si pentru crearea unor obligatii. Obligatia nascuta din mancipatiune presupunea utilizarea formelor proprii mancipatiunii, adica prezenta partilor (a creditorului si debitorului), prezenta martorilor, prezenta lui libripens. In acest cadru, debitorul afirma in cuvinte solemne ca face plata, cu toate ca in realitate nu platea nimic, dar intrucat principiul simetriei era respectat, obligatia se stingea.
Acceptilatio verbis este aplicarea principiului simetriei la obligatiile nascute din contracte verbale incheiate prin intrebare si raspuns , de vreme ce obligatia nascuta din intrebare si raspuns se stinge tot prin intrebare si raspuns. Acceptilatio litteris este aplicatiunea principiului simteriei la obligatiile izvorate din contracte incheiate in forma scrisa, deoarece obligatia nascuta dintr-un contract incheiat in forma scrisa se stinge prin utilizarea aceleiasi forme.
Modurile pretoriene sunt in numar de doua: 1. Pactum de non petendo 2. Contrarius consensus
2. Contrarius consensus Pactum de non petendo inseamna" pactul pentru ca sa nu ceara" si este o simpla conventie prin care creditorul il iarta pe debitor de datorie , iar daca dupa incheierea acestui pact creditorul intenteaza totusi actiunea in justitie, debitorul se va apara cu succes pe cale de exceptiune, opunandu-i creditorului exceptio pacti de non petendo . Contrarius consensus ( acord in sens contrar) este aplicatiunea principiului simetriei la obligatiile izvorate din simpla conventie a partilor, caci obligatia nascuta din simpla conventie se stinge tot prin simpla conventie.
Moduri nevoluntare de stingere a obligatiilor

Alaturi de modurile voluntare de stingere a obligatiilor, romanii au cunoscut si moduri nevoluntare sau fortate de stingere a obligatiilor , care se numesc astfel intrucat nu presupun manifestarea de vointa a partilor si sunt in numar de cinci: 1. imposibilitatea de executare 2. confuziunea 3. moartea 4. capitis deminutio 5. prescriptia extinctiva
9 Imposibilitatea de executare apare atunci cand debitorul datoreaza un lucru individual determinat, care piere fara voia sa . Asadar, problema imposibiliatii de executare nu se poate pune atunci cand: Debitorul este pus in intarziere Debitorul este gasit in culpa Debitorul a comis un dol Debitorul s-a obligat sa raspunda pentru custodia Deoarece in aceste patru cazuri, lucrul datorat piere din vina debitorului, care nu este exonerat de raspundere, obligatia sa nu se stinge, ci trebuie sa plateasca despagubiri pentru neexecutarea obligatiei din vina sa.
De asemenea, problema imposibilitatii de executare nu se pune atunci cand debitorul datoreaza lucruri de gen (genera non perunt).
9 Confuziunea consta in intrunirea calitatilor de debitor si de creditor asupra uneia dintre parti. De regula, confuziunea se realizeaza prin mostenirea debitorului de catre creditor sau prin mostenirea creditorului de catre debitor. Unele precizari sunt necesare in legatura cu obligatiile de pluralitate de subiecte. Astfel, daca creditorul il mosteneste pe debitorul principal, se stinge si obligatia. Daca insa creditorul il mosteneste pe garant, obligatia debitorului principal nu se stinge. La obligatiile conjuncte , daca creditorul il mosteneste pe unul dintre debitori, se va stinge numai partea din datorie a defunctului, caci ceilalti codebitori vor ramane si pe mai departe obligati pentru partea lor din datorie. La obligatile coreale (solidare), daca creditorul il mosteneste pe unul
La obligatile coreale (solidare), daca creditorul il mosteneste pe unul dintre codebitori, obligatia nu se va stinge, in sensul ca ceilalti codebitori vor ramane si pe mai departe obligati pentru intreaga datorie.
9 Moartea este si ea un mod de stingere a obligatiilor. Multa vreme, romanii nu au admis ideea de transmitere a obligatiilor, nici intre vii, nici pentru cauza de moarte, intrucat vechii romani considerau ca obligatia este reflexul juridic al dreptului de razbunare , care este intransmisibil. Cu timpul insa, pornind de la principiul continuitatii persoanei defunctului, romanii au admis ca obligatiile, creantele, datoriile, trec la mostenitori. Totusi, urme ale stravechii conceptii au dainuit, in cazul creantelor si datoriilor care izvorau din delictele de vatamare corporala, obligatii cu caracter foarte pronuntat personal, sanctionate prin actiuni vindictam spirantes (care respira razbunare ) si, prin urmare, nu pot trece la mostenitori, deoarece ating indeaproape persoana victimei. De asemenea, nu treceau la mostenitori obligatiile unor garanti ( sponsor si fideipromisor) si obligatia dezrobitului de a presta operae fabriles (servicii care necesitau o anumita calificare) fata de patronul sau, obligatie nascuta din juramantul dezrobitului (iusiurandum liberti). 9 Capitis deminutio se referea numai la cazul adrogatiunii. Adrogatiunea este actul prin care o persoana sui iuris, denumita adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris, denumita adrogant. Prin efectul adrogatiunii, bunurile adrogatului treceau in patrimoniul adrogantului, astfel incat, adrogatul, nemaiavand bunuri proprii, nu isi mai putea plati datoriile, in paguba creditorilor sai, care nu isi mai puteau valorifica drepturile de creanta, solutie pe care pretorul a considerat-o inechitabila, de vreme ce adrogantul dobandea toate bunurile adrogatului, dar nu isi asuma si datoriile lui. Creditorii adrogatului nu isi puteau valorifica drepturile de creanta pe seama adrogatului, dar nici pe seama adrogantului, pentru ca se opunea principiului relativitatii. De aceea, pretorul a initiat o reforma prin care a desfiintat actul adrogatiunii in relatiile dintre adrogat si creditorii sai, prin restitutio in integrum ob capitis deminutionen. Astfel, creditorii adrogatului isi puteau valorifica drepturile de creanta pe seama bunurilor adrogatului si numai dupa aceea, daca mai ramaneau, bunurile adrogatului treceau in patrimoniul adrogantului. 9 Prescriptia extinctiva este un alt mod de stingere a obligatiilor. Romanii considerau ca trecerea timpului afecteaza fizionomia drepturilor si datoriilor, iar influenta pe care trecerea timpului o exercita asupra drepturilor si datoriilor era denumita prescriptie. Atunci cand prin trecerea timpului se dobandea un drept, prescriptia era denumita achizitiva, iar atunci cand prin trecerea timpului se stingea un drept, prescriptia era denumita extinctiva. La origine, romanii nu au admis prescriptia extinctiva, pentru ca in epoca veche se aplica principiul simetriei, in sensul ca obligatia se stingea numai prin respectarea acestui principiu, si nu pe alte cai. Totusi, spre sfarsitul epocii vechi, odata cu aparitia actiunilor honorare (pretoriene), denumite temporales, obligatia sanctionata prin actiuni pretoriene se stingea daca nu era valorificata in termen de 1 an, avand in vedere ca edictul pretorului era valabil 1 an. In epoca postclasica (424) a fost introdusa prescriptia generala de 30 de ani,
In epoca postclasica (424) a fost introdusa prescriptia generala de 30 de ani, astfel incat, dreptul de creanta care nu era valorificat in termen de 30 de ani se stingea prin efectul prescriptiei extinctive.
Capitolul VI
Transferul obligatiilor
Multa vreme, romanii nu au admis transmiterea obligatiilor intre vii sau pentru cauza de moarte. De altfel, in epoca foarte veche, in conditiile economiei naturale, cand contractele se incheiau foarte rar, creantele si datoriile ocupau un loc neinsemnat in patrimoniul cetateanului, aveau o pondere foarte mica, insa odata cu revolutia economica, de la sfarsitul republicii, odata cu inflorirea economiei de schimb, a comertului, creantele si datorile ocupau locul central in patrimoniul cetateanului roman, astfel incat, ratiuni de ordin practic au impus pretorului si jurisconsultilor sa creeze mecansime indirecte prin care se poate realiza cesiunea creantelor si cesiunea datoriilor. Aceste procedee sunt: novatiunea mandatul in rem suam
Cesiunea de creanta
Cesiunea de creante este operatiunea juridica prin care dreptul creantei este transmis de la vechiul creditor la noul creditor . Vechiul creditor era denumit cedant sau cedent. Noul creditor era denumit cesionar Debitorul era denumit debitor cedat. Initial, cesiunea de creanta s-a realizat prin novatiunea cu schimbare de creditor , insa, prin utilizarea novatiunii cu schimbare de creditor, nu se transmitea acelasi drept de creanta, ci un drept nou, de vreme ce novatiunea inlocuieste veche obligatie cu o obligatie noua. In al doilea rand, prin efectul novatiunii, accesoriile vechii creante, adica garantiile si exceptiunile, se stingeau, astfel incat cesionarul dobandea un drept de creanta mai putin sigur. In al treilea rand, novatiunea cu schimbare de creditor nu se putea face fara consimtamantul debitorului, care trebuia sa se oblige prin stipulatiune sau prin contractul litteris fata de noul creditor.
Iata de ce romanii au recurs la mandatul judiciar, pe care l-au adaptat de asa maniera incat sa poata fi utilizat in vederea transmiterii unui drept de creanta, iar forma adaptata a mandatului judiciar a fost denumita mandatul in rem suam (mandatul in propriul interes ), care se deosebeste fata de mandatul judicar obisnuit, intrucat obisnuit estemandatul judiciar este incheiat in interesul mandantului, in sensul ca mandantul il imputerniceste pe mandatar sa intenteze actiunea in justitie in vederea valorificarii unui drept de creanta, dupa care mandatarul avea obligatia de a transmite valoarea acelei creante asupra mandantului, dovada ca mandatul se incheia in interesul mandantului, pe cand la manadatul in rem suam , mandatarul nu are obligatia de a transmite valoarea creantei asupra mandantului, ci o pastreaza pentru sine, dovada ca mandatul in rem suam se incheia in interesul mandatarului. In cazul mandatului in rem suam, mandantul are calitate de cedant, iar mandatarul are calitatea de cesionar.
Mandatul in rem suam a cunoscut o evolutie in trei faze: 1. Sistemul cesiunii de actiune 2. Sistemul actiunilor utile 3. Sistemul perfectionat prin reforma imparatului Iustinian
In prima faza, cedantul il imputernicea pe cesionar sa intenteze actiune impotriva debitorului cedat, ceea ce inseamna ca cesionarul nu dobandea dreptul de creanta, ci numai dreptul de a intenta actiunea in justitie, actiune care izvora din contractul de mandat si care depindea de soarta mandatului. Contractul de mandat este prin excelenta revocabil, iar daca cedantul revoca mandatul, cesionarul nu mai putea intenta actiunea impotriva debitorului cedat , deoarece temeiul juridic al actiunii sale, adica mandatul, disparea. Pe de alta parte, in calitatea sa de titular al dreptului de creanta, cedantul avea actiunea directa pe care o putea intenta impotriva debitorului cedat, astfel incat actiunea cesionarului ramanea fara obiect, intrucat obligatia se stingea prin plata facuta cedantului. Mai mult decat atat, cedantul il putea ierta de datorie pe debitorul cedat, incat si de data aceasta, actiunea cesionarului ramanea fara obiect. Asa se face ca in prima faza, situatia cesionarului se consolida numai dupa litis contestatio, caci in virtutea efectului extinctiv, dreptul initial se stingea , iar in virtutea efectului creator se nastea un drept nou , al carui titular era cesionarul.
Fata de aceste inconveniente, s -a trecut la faza a doua (sistemul actiunilor utile ). In aceasta faza, odata cu incheierea contractului de mandat, cesionarul dobandea actiuni proprii, denumite actiuni utile, care nu mai depindeau de soarta mandatului, astfel incat, in acest stadiu, chiar daca mandatul era revocat, cesionarul ramanea titular al actiunii utile, de unde rezulta ca debitorul cedat avea doi creditori, si pe cedant si pe cesionar. Cedantul avea la dispozitie actiunea directa , iar cesionarul actiunea utila . Daca cedantul intenta actiunea directa, iar debitorul cedat platea, actiunea utila a cesionarului ramanea fara obiect. Iata de ce s-a trecut la faza a treia.
In faza a treia, prin interpolarea unei constitutiuni a imparatului Gordian, imparatul Justinian a perfectionat sistemul actiunilor utile, deoarece potrivit reformei lui Justinian, daca cesionarul il soma pe debitorul cedat sa plateasca, datoria debitorului cedat se stingea numai prin plata facuta catre cesionar, iar daca debitorul cedat ii platea cedantului, ramanea si mai departe obligat. Din acest moment, mecanismul realizarii cesiunii de creanta a fost perfect elaborat.
Cesiunea de datorie
Cesiunea de datorii se realiza: prin novatiunea cu schimbarea de debitor prin mandatul judiciar
Curs 8
3 mai 2010 22:30
Capitolul VII
Garantii personale
Sigurante (garantii) Garantiile sunt procedee juridice prin care creditorul este pus la adapost fata de consecintele eventuale insolvabilitati a debitorului. Garantiile sunt de 2 feluri: (1) garantii personale (2) garantii reale Garantii personale Un debitor accesor denumit garant se alatura debitorului principal, promitandu-i creditorului ceea ce i-a promis si debitorul principal Garantiile personale in epoca veche In epoca veche, romanii au cunoscut 2 garantii personale: (a) Sponsio (b) Fidepromissio Ambele garantii au fost create cu scopul de a se asigura executarea unor obligatii izvorate din contracte verbaleincheiate prin intrebare si raspuns, de unde rezulta ca atat sponsio cat si fidepromissio se formeaza tot prin intrebare si raspuns. Sponsio Dupa ce se incheie contractul dintre creditor si debitorul principal se mai incheie un contract alaturi de cel principal, intre creditor si garant, ocazie cu care creditorul il intreaba pe garant: Idem dari spondes" (promiti acelasi lucru), iar garantul raspunde: Spondeo(promit) Garantii obligati prin pronuntarea verbului sunt denumiti sponsori La romani se considera ca verbul are vocatia speciala de a atrage gratia zeilor Romei, ceea ce inseamna ca numai cetatenii romani puteau deveni sponsori, nu si peregrinii Odata cu dezvoltarea comertului, a economiei de schimb, peregrinii, strainii au devenit principalii parteneri de comert ai romanilor, astfel incat romanii erau interesati ca si peregrinii sa poata deveni garanti Fidepromissio De aceea, a fost creata o noua garantie personala, care se forma tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea creditorului, garantul raspundea Fidepromitto"promit cu loialitate", verb care era accesibil si peregrinilor Garantii obligati prin pronuntarea verbului tt erau denumiti fidepromisori La origine, situatia garantilor era ingrata, in sensul ca titularul creantei (creditorul) se putea agresa mai intai garantului, iar daca garantul platea nu dispunea de procedee juridice pentru a se intoarce impotriva debitorului principal cu scopul de a se despagubi pentru plata facuta De asemenea, daca erau mai multi garanti, oricare dintre garanti putea fi urmarit pentru intreaga datorie si daca platea nu dispunea de procedee juridice pentru a se intoarce impotriva cogarantilor si prin urmare, nu le putea cere partea contributiva de datorie De aceea, garantii au protestat, vehement si repetat pana cand, catre sfarsitul republicii, s-au adoptat 4 legi favorabile garantilor, dintre care, cea mai importanta este Furia de sponsu.
Aceasta lege cuprinde 2 dispozitii: First. Daca sunt mai multi garanti, datoria se imparte de drept in momentul scadentei intre toti garantii, indiferent daca sunt sau nu sunt solvabili, ceea ce inseamna ca in sistemul legii Furia de sponsu, consecintele insolvabilitatii unor garanti erau suportate de creditor. Ex: daca existau 5 garanti, dintre care 3 erau solvabili si 2 insolvabili, datoria se impartea la 5, iar creditorul valorifica 3/5. Second. Datoriile contractate de sponsori si de fidepromisori in Italia se stingeau daca nu erau valorificate in termen de 2 ani de la scadenta ; si aceasta dispozitie este favorabila garantilor.
Garantiile personale in epoca clasica Fata de aceste avantaje create a venit randul creditorilor sa protesteze, incat fata de proteste creditorilor, spre sfarsitul epocii vechi s-a creat o noua garantie personala, denumita fideiussio, deoarece la intrebarea creditorului, garantul raspundea prin verbul = consimt pe cuvantul meu. Fata de faptul ca fideiusio a aparut dupa adoptarea celor 4 legi favorabile sponsorilor si fideipromisorilor, dispozitiile acelor legi nu li se aplicau. Iata de ce garantii denumiti fideiusiori se aflau in situatia in care erau sponsorii si fideipromisorii inainte de adoptarea celor 4 legi. De data aceasta au protestat fideiusiorii. Beneficiile acordate lui fideiussor Prin reforme succesive, romanii au creat 3 beneficii in favoarea garantilor care se obligau prin fideiussio. Este vorba despre: i) Benificiul de cesiune de actiuni ii) Beneficiul de diviziune iii) Beneficiul de discutiune Beneficiul de cesiune de actiune A fost creat pe cale de interpretare, este creatia jurisprudentei Potrivit acestui beneficiu, garantul care platea datoria avea dreptul de a cere creditorului sa ii transmita toate actiunile pe care le avea impotriva debitorului principal pentru ca intentand acele actiuni impotriva debitorului principal sa se poata despagubi pentru plata facuta Practic, in fata pretorului, garantul chemat in justitie declara ca este dispus sa plateasca daca creditorul ii transmite toate actiunile pe care le are impotriva debitorului principal Daca creditorul ii transmitea acele actiuni, garantul platea si astfel litigiu se stingea Daca insa, creditorul refuza sa ii cedeze acele actiuni garantului, atunci garantul ii cerea pretorului sa introduca in formula o exceptiune de dol In faza a 2-a a procesului, fata de aceasta redactare a formulei, judecatorul verifica daca exceptiunea este intemeiata; constatand ca este intemeiata, judecatorul pronunta sentinta de absolvire, intrucat, asa cum se stie, in procedura formulara, exceptiunile au caracter absolutoriu creditorul pierde si procesul si dreptul de creanta in intregime , astfel incat, ori de cate ori in fata pretorului, garantul declara ca este de acord sa plateasca, creditorul ii va ceda toate actiunile Unele complicatii pot sa apara atunci cand creditorul isi asigura creanta si printr-o garantie personala si printr-o ipoteca, si prefera sa valorifice garantia personala Intr-o asemenea situatie, in fata pretorului, garantul ii va cere creditorului sa ii transmita actiunea ipotecara , pentru ca intentand actiunea ipotecara impotriva debitorului principal sa se poata despagubi In practica, ipoteca este un drept accesoriu, care se stinge odata cu obligatia pe care o garanteaza, iar in cazul nostru, obligatia se stingea prin plata facuta de garantul personal Daca se stinge, se stinge si ipoteca, iar actiunea ipotecara nu mai are obiect De aceea, ori de cate ori creditorul isi asigura creanta si printr-o garantie personala, si printr- o ipoteca si opteaza pentru valorificarea garantiei personale, se considera ca suma de bani platita de garant este pretul cu care a cumparat dreptul de ipoteca Asadar, jurisconsultii considerau ca intr-o asemenea situatie nu se face o plata, ci se cumpara dreptul de ipoteca, astfel incat ipoteca nu se mai stinge; garantul poate intenta impotriva debitorului principal actiunea ipotecara
impotriva debitorului principal actiunea ipotecara Beneficiul de diviziune A fost creat printr-o constitutiune imperiala de Imparatul Hadrian Potrivit acestui beneficiu, daca exista mai multi garanti, garantul urmarit in justitie are dreptul de a-i cere creditorului sa imparta datoria intre toti garantii solvabili in momentul lui litis contestatio Asadar, intre sistemul introdus prin legea Furia de sponsu si sistemul introdus prin beneficiul de diviziune sunt o serie de deosebiri In primul rand, potrivit legii Furia de sponsu, datoria se imparte de drept, pe cand la beneficiul de diviziune, datoria se imparte numai la cerere Daca garantul urmarit in justitie omite sa ceara diviziunea datoriei, atunci el poate fi condamnat sa plateasca intreaga datorie Daca plateste nu dispune de mijloace juridice pentru a se intoarce impotriva cogarantilor, astfel incat nu le poate cere partea contributiva din datorie In sistemul legii Furia de sponsu, garantul urmarit in justitie nu poate renunta la diviziunea datoriei, iar daca creditorul cere de la garantul urmarit intreaga datorie, pierde procesul (pentru ca cere mai mult) La beneficiul de diviziune, daca garantul urmarit in justitie renunta la beneficiul de diviziune, va plati intreaga datorie In al doilea rand, potrivit legii Furia de sponsu, datoria se imparte intre toti garantii, fie ca sunt solvabili sau nu, iar consecintele insolvibilitatii unor garanti le suporta creditorul; pe cand, la beneficiul de diviziune, datoria se imparte numai intre garantii solvabili, iar consecintele insolvabilitatii unor garanti nu sunt suportate de creditori, ci de garantii solvabili. Ex: daca sunt 5 garanti, dintre care 3 solvabili si 2 insolvabili, datoria se va imparti la 3 In al treilea rand, potrivit legii Furia de sponsu, datoria se imparte in momentul scadentei, pe cand la beneficiul de diviziune, ea se imparte in momentul lui litis contestatio; in intervalul de timp cuprins intre momentul scadentei si momentul lui litis contestatio trece timp, astfel incat in acel interval de timp, puteau deveni insolvabili si alti garanti, in paguba celor care ramaneau solvabili.
Beneficiul de discutiune Potrivit beneficiului de discutiune, garantul urmarit in justitie avea dreptul de a-i cere creditorului sa il urmareasca mai intai pe debitorul principal si numai daca debitorul principal este insolvabil sa intenteze o noua actiune impotriva sa Insa acest beneficiu nu a putut fi valorificat in practica , deorece se opunea efectului extinctiv a lui litis contestatio, in sensul ca dreptul de creanta se stingea cu ocazia procesului dintre creditor si debitorul principal, iar daca debitorul principal era insolvabil, creditorul nu il putea urmari prin alta actiune si pe garant (unde nu exista drept, nu exista nici actiune) De aceea, prin interpretare, s-a admis ca intre parti, adica intre creditor si garant sa se incheie o conventie de buna credinta, prin care garantul promitea sa nu se prevaleze de efectul extinctiv al lui litis contestatio daca debitorul principal se va dovedi insolvabil, insa acest sistem era echivoc deoarece depindea de buna credinta a garantului Astfel incat, Imparatul Justinian, printr-o constitutiune imperiala din 531 a desfiintat in mod expres efectul extinctiv a lui litis contestatio creditorul putea foarte bine sa il urmareasca mai intai pe debitorul principal, iar daca acesta se dovedea insolvabil putea intenta o noua actiune impotriva garantului In 535 Imparatul Justinian a mai dat o constitutiune imperiala, prin care a decis ca titularul creantei trebuie sa il urmareasca mai intai pe debitorul principal
Garantiile personale neformale Pe langa garantiile solemne sau formale romanii au cunoscut si garantii personale nesolemne (se nasteau
Pe langa garantiile solemne sau formale romanii au cunoscut si garantii personale nesolemne (se nasteau printr-o simpla conventie a partilor). Sunt in numar de 3: i) Pactul de constitut ii) Mandatum pecuniae credendae iii) Receptum argentarii Pactul de constitut Este o simpla conventie in baza careia bancherul se obliga sa plateasca datoria clientului sau la un nou termen. Avem in vedere situatia in care clientul unui bancher nu isi putea plati datoria fata de un tert . In aceasta situatie, intre client si bancher se incheia o conventie prin care bancherul promitea sa plateasca el acea datorie, dar la alt termen decat cel stabilit in obligatia preexistenta. In felul acesta, bancherul devea garant pentru clientul sau. Mandatum pecuniae credendae Mandatul pentru a da bani cu imprumut: in virtutea acestui contract, mandantul il imputernicea pe mandatar sa dea cu imprumut o suma de bani unui tert. In acest caz, mandatarul era creditorul tertului pe care l-a imprumutat, iar mandantul era garantul debitorului. Daca debitorul nu putea plati suma pe care a luat-o cu imprumut, mandatarul se indrepta prin alta actiune impotriva mandantului. Asadar, la mandatum pecuniae credendae mandatarul putea intenta 2 actiuni: si impotriva debitorului sau si impotriva mandantului, deoarece in acest caz, cele 2 obligatii au obiecte diferite, iar litis contestatio va stinge doar obligatia dedusa in justite, incat mandatarul poate foarte bine sa il cheme in justitie mai intai pe debitorul principal, si daca acesta este insolvabil se poate indrepta si impotriva mandantului care este garant. Receptum argentarii Conventia prin care bancherul promite sa plateasca o datorie eventuala a clientului sau , iar daca la scadenta bancherul nu plateste datoria pe care a contractat-o clientul sau, atunci actiunea era intentata de catre client. Mai tarziu, actiunea a fost data creditorului, care putea intenta actiunea impotriva bancherului.
Capitolul VIII
Garantiile reale
Pe langa garantiile personale, romanii au cunoscut si garantii reale. Garantiile reale = procedee juridice prin care debitorul atribuie un lucru creditorului sau, fie sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unei ipoteci cu efectul ca la scadenta, daca debitorul nu plateste, creditorul isi poate valorifica dreptul de creanta pe seama lucrului atribuit cu preferinta fata de creditorii chirografari. Prin natura lor, garantiile reale asigura o serie de avantaje in raport cu cele personale, totusi romanii au continuat sa utilizeze in paralel si garantiile personale, deoarece nu toti debitorii dispuneau de lucruri pentru a constitui garantii reale. Romanii au creat 3 garantii reale: i) Fiducia cum creditore ii) Gajul (Pignus) iii) Ipoteca Fiducia cum creditore Fiducia se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio, de catre debitor. Transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promitea sa retransmita lucrul daca debitorul isi va fi platit datoria la scadenta. De unde rezulta ca fiducia este o conventie grefata fie pe mancipatiune, fie pe in iure cessio. Insa, conventia partilor si mancipatio sau in iure cessio nu sunt acte distincte in aceasta utilizare a lor, ci se contopesc intr-un singur act, pe care il denumim fiducia. Daca la scadenta debitorul plateste se transforma in creditor, iar creditorul devine debitor, cu alte
Daca la scadenta debitorul plateste se transforma in creditor, iar creditorul devine debitor, cu alte cuvinte, prin efectul fiduciei, creditorul devine proprietar al lucrului dat in garantie , si totodata debitor conditional. Dupa ce isi plateste datoria, fostul debitor devenit creditor dispune de o actiune personala pe care o poate intenta impotriva fostului sau creditor. Intrucat este titular de actiune personala el nu se va bucura nici de dreptul de preferinta, nici de dreptul de urmarire, deoarece dreptul de urmarire si dreptul de preferinta pot fi exercitate numai de titularii de drepturi reale. De aceea, daca fostul creditor devine insolvabil, fostul debitor va veni in concurs cu ceilalti creditori ai fostului sau creditor. Prin urmare, nu va putea obtine intreaga valoare a lucrului dat in garantiei, ci numai o parte proportionala cu valoarea acelui lucru. Daca lucrul dat in garantie ajunge in mainile unui tert, fostul debitor nu are actiune impotriva tertului respectiv.
Curs 9
5 mai 2010 11:14
Gajul
Fata de dezavantajele pe care le prezinta fiducia, romanii au creat o garantie mai evoluata, "pignus" (gaj). Se formeaza prin transmiterea unui bun cu titlu de posesiune prin traditiune de catre debitor catre creditorul sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita lucrul daca debitorul isi plateste datoria la termen. Gajul este o conventie grefata pe traditiune, iar creditorul devine posesor al lucrului si totodata debitor conventional. Fata de fiducia, gajul prezinta marele avantaj ca lucrul este transmis cu titlu de posesiune, iar debitorul ramane proprietar al acelui lucru, incat dupa executarea obligatiei, fostul debitor are impotriva fostului sau creditor si o actiune personala, si o actiune reala caci el se poate indrepta impotriva fostului creditor prin actiunea in revendicare astfel incat el se bucura si de dreptul de preferinta si de dreptul de urmarire, ceea ce inseamna ca: nu vine in concurs cu creditorii chirografari ai fostului sau creditor poate urmari lucrul dat in garantie in mainile tertilor dobanditori. Totusi, si gajul prezinta dezavantajul ca debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acel lucru , astfel incat romanii au creat o noua garantie reala, perfect adaptata la cerintele unei societati care se intemeia pe economia de schimb, pe marfa si pe credit. Aceasta noua garantie este ipoteca.
Ipoteca
Marele avantaj al ipotecii consta in faptul ca lucrul ramane in mainile debitorului pana la scadenta si poate fi folosit conform destinatiei sale economice si numai daca la scadenta debitorul nu-si plateste datoria, creditorul ipotecar are dreptul de a intra in posesia lucrului si de a-l vinde in vederea valorificarii dreptului de creanta. Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca ipoteca romana nu ar fi originala si ca ar fi fost preluata intr-o forma gata elaborata de la greci, intrucat cuvantul "ipoteca" este de origine greaca, vine de la "ipotiki". Dar acest argument nu rezista deorece, initial, romanii au desemnat ipoteca prin cuvantul "pignus". Abia mai tarziu, dupa formarea ipotecii romane, a fost preluat cuvantul "ipotiki". In al doilea rand, textele jurisconsultilor clasici din prima jumatate a secolului I d. Hr. ne dau prilejul sa reconstituim procesul formarii ipotecii romane ca institutie juridica originala intrucat in procesul formarii sale, ipoteca romana a trecut prin patru faze pe care le denumim:
1. Dreptul de retentie 2. Interdictul salvian 3. Actiunea serviana 4. Actiunea quasiserviana Dreptul de retentie S-a nascut in legatura cu relatiile dintre marii proprietari funciari si arendasi sau coloni voluntari, cK arendasii denumiti si coloni voluntari se instalau pe domeniul agricol cu inventarul lor agricol. Pe baza contractului de locatiune, arendasul primea spre folosinta o suprafata de pamant( cateva iure), in schimbul carora se obliga sa plateasca anual o suma de bani sau o parte din recolta. Fireste, aceasta obligatie a arendasului trebuia sa fie garantata . Insa, fiducia si gajul nu se puteau utiliza in vederea garantarii datoriei arendasului pentru ca arendasul se instala pe mosie numai cu inventarul sau agricol, alte bunuri nu avea, si daca ar fi transmis acele bunuri prin fiducia sau prin gaj nu ar mai fi putut cultiva terenul. De aceea, s-a admis ca la scadenta, daca arendasul nu-si plateste arenda, latifundiarul sa-i retina inventarul agricol prin exercitarea dreptului de retentie. Insa, dreptul de retentie putea fi exercitat de latifundiari numai cate vreme inventarul agricol se afla pe mosie. Daca acesta era transportat in fara mosiei, dreptul de retentie nu se putea exercita, incat s-a trecut la faza a doua a ipotecii, la intredictul salvian .
Interdictul salvian In aceasta faza, daca arendasul nu-si platea datoria la termen, proprietarul funciar putea intra in stapanirea inventarului agricol al arendasului chiar daca era transportat in afara mosiei, ceea ce inseamna ca putea urmari acel inventar agricol oriunde s -ar fi aflat, dar nu si in mainile oricui, adica daca acel inventar era dobandit de terte persoane, nu avea actiune impotriva tertilor dobanditori. De aceea, s-a trecut la faza a treia a ipotecii, actiunea serviana.
Actiunea serviana In aceasta faza, proprietarul funciar putea urmari inventarul agricol al arendasului oriunde si in mainile oricui, ceea ce inseamna ca in aceasta faza, latifundiarul devine titular al unui veritabil drept real, deoarece se bucura de dreptul de urmarire si de dreptul de preferinta. Dar, acest drept real, sanctionat prin actiunea serviana, se putea naste numai in relatiile dintre latifundiari si arendasi ,incat, s-a trecut la faza a patra, denumita actiunea quasiserviana.
Actiunea quasiserviana Pe baza unei simple conventii, creditorul putea intra in stapanirea lucrului ipotecat si-l putea vinde daca debitorul nu-si platea datoria la termen. Din acel moment, ipoteca s-a putut constitui in relatiile dintre orice creditori si orice debitor, ceea ce inseamna ca ea s-a putut utiliza pe scara generala. Categorii de ipoteci Romanii au creat mai multe categorii de ipoteci. De regula, ipoteca romana era conventionala intrucat ea se nastea din conventia partilor, prin abataerea de la regula potrivit careia drepturile reale nu se nasc din simple conventii ci din contracte speciale, cum ar fi mancipatio sau in iure cessio. Aparitia unor drepturi reale care se nasc din simpla manifestare de vointa a partilor a marcat evolutia dreptului roman in directia subiectivizarii si abstractizarii valorilor juridice, c creat 4 asemenea drepturi reale ` Superficia ` Conductio agri vectigalis ` Emfiteoza ` Ipoteca
Pe langa ipoteca izvorata din conventia partilor, romanii au mai cunoscut: 1. Ipoteca tacita 2. Ipoteca privilegiata 3. Ipoteca testamentara 4. Ipoteca autentica
Ipoteca tacita Se nastea din dispozitiile legilor sau prin cutuma, incat vointa debitorului de a ipoteca lucrul era prezumata. Acesta este cazul ipotecii care se constituie in relatiile dintre proprietarii funciari si arendasi. Astazi, o asemenea ipoteca este denumita legala.
Ipoteca privilegiata Avea prioritate fata de celelalte ipoteci indiferent de data constituirii lor. Spre exemplu, ipoteca fiscului, care apasa asupra bunurilor cetatenilor impozabili.
Ipoteca testamentara Era instituita printr-o clauza inclusa in testament in favoarea legatarilor sau a fideicomisarilor, c asigura executarea legatelor si a fideicomiselor, daca fideicomisul era inclus in testament, pentru ca fideicomisul se putea forma si in afara testamentului. Ipoteca autentica S-a nascut in legatura cu rangul ipotecii, pentru ca la romani, acelasi lucru nu putea fi ipotecat de mai multe ori, iar daca un lucru era ipotecat de mai multe ori se punea intrebarea care dintre
de mai multe ori, iar daca un lucru era ipotecat de mai multe ori se punea intrebarea care dintre creditorii ipotecari are prioritate. La aceasta intrebare s-a raspuns prin principiul "prior tempore potior iure" (primul in timp, mai tare in drept), ceea ce inseamna ca avea prioritate creditorul care a constituit ipoteca cu cea mai veche data. Acel creditor era denumit creditor anterior in rang, iar ceilalti creditori, care aveau ipoteci mai recente, erau denumiti creditori ipotecari posteriori in rang. Insa, la romani, ipoteca se forma prin simpla conventie, ce nu presupunea forme de publicitate. De aceea, partile puteau antedata ipoteca prin datarea unei ipoteci mai recente in mod fraudulos, inaintea unei ipoteci mai vechi. Pentru a se combate aceasta posibilitate de frauda, romanii au creat ipoteca autentica. Ea presupune respectarea unor forme de publicitate c fie prin transcriere intr-un registru public fie printr-un inscris privat, subscris, contrasemnat de cel putin trei martori. O asemenea ipoteca, denumita autentica, trecea inaintea ipotecilor conventionale indiferent de data constituirii lor, iar,pe de alta parte, intrucat presupunea fome de publicitate, ipoteca autentica nu putea fi antedatata. Caracterele ipotecii Ipoteca romana prezinta si anumite caractere, care o definesc: 1. Ipoteca este un drept real, iar creditorul ipotecar poate exercita atat dreptul de preferinta cat si dreptul de urmarire, deoarece nu vine in concurs cu creditorii chirografari si poate urmari lucrul ipotecat in mainile oricui. 2. Ipoteca romana este conventionala, de vreme ce in mod obisnuit ea se constituie prin simpla conventie a partilor. 3. Ipoteca romana poate fi generala. La origine, ea a fost speciala, ceea ce inseamna ca purta asupra unor lucuri corporale, individual-determinate, mobile sau imobile, pentru ca numai lucrurile corporale sunt susceptibile de posesiune. Cu timpul insa, pe fondul dezvoltarii economiei de schimb, prin sec. II, a aparut si ipoteca generala, alaturi de cea speciala. In acest sens, jurisconsultii clasici, incepand din sec. II, spuneau ca ipoteca poarta asupra tuturor lucrurilor prezente si viitoare, dupa cum mai spuneau ca tot ce se poate vinde se poate si ipoteca , incat, putea fi ipotecata nuda proprietate, dreptul de servitute, dreptul de creanta, o universalitate, un patrimoniu intreg sau recolta viitoare, ipoteca imbogatindu-se totodata cu accesoriile si fructele sale. Utilitatea ipotecii generale aparea atunci cand existau mai multi creditori ipotecari, deoarece creditorii ipotecari posteriori in rang isi puteau valorifica si ei dreptul de ipoteca pe seama bunurilor care mai ramaneau dupa valorificarea ipotecilor anterioare in rang. 4. Ipoteca este indivizibila, iar caracterul indivizibil al ipotecii se manifesta sub 2 aspecte. Astfel, ipoteca apasa in intregime asupra fiecarei parti din lucru si ipoteca garanteaza in intregime fiecare parte din datorie. Primul aspect al caracterului indivizibil se nvedereaza atunci cand lucrul ipotecat se imparte intre mostenitori, de exemplu trei mostenitori, si cu toate ca fiecare mostenitor dobandeste numai o parte din lucrul ipotecat, in exemplul nostru o treime, oricare dintre mostenitori poate fi urmarit pentru intreaga datorie, de vreme ce ipoteca apasa in intregime asupra fiecarei parti de lucuru. Al doilea aspect al caracterului indivizibil se invedereaza atunci cand debitorul plateste o parte din datorie, poate 90% sau chiar 99% din datorie. Cu toate acestea, creditorul ipotecar va intra in posesia intregului lucru ipotecat si nu in posesia unei parti proportionale cu partea din datorie care a mai ramas. De aceea, ipoteca este foarte tentanta, dar si foarte periculoasa. 5. Ipoteca are caracter clandestin, secret, ocult, de vreme ce, de regula, se constituie prin simpla conventie a partilor si nu presupune forme de publicitate. Din acest caracter ocult al ipotecii decurg doua posibilitati de frauda. In primul rand, debitorul poate ipoteca acelasi lucru de mai multe ori , fara sa declare ipotecile anterioare. Aceasta posibilitate de frauda genereaza anumite consecinte: Daca sunt mai multi creditori ipotecari , in virtutea principiului "prior tempore potior iure", creditorul ipotecar anterior in rang are prioritate, isi valorifica dreptul de ipoteca, iar celelalte ipoteci se sting din lipsa de obiect. Daca ipoteca este valorificata de creditorul ipotecar posterior in rang, care
Daca ipoteca este valorificata de creditorul ipotecar posterior in rang, care se grabeste sa-si valorifice dreptul, acesta va fi evins (deposedat de lucru prin proces) de creditorul ipotecar anterior in rang. Pentru a se combate aceasta posibilitate de frauda, romanii l-au sanctionat pe debitorul ipotecar de mai multe ori, fara sa declare ipotecile anterioare, pe tarm delictual, pentru comiterea delictului de stelionat. In al doilea rand, ei au creat ius offerendae pecuniae sau dreptul de a oferi o suma de bani, prin care debitorul putea sa fie in situatia de a i se plati datoria de catre creditorul ipotecar posterior in rang. In felul acesta, creditorul ipotecar posterior in rang urca in rangul celui anterior pentru ca ii platea creanta, platea in locul debitorului si devenea titularul celei mai vechi ipoteci, insa, exercitand ius offerendae pecuniae, creditorul ipotecar posterior in rang isi marea creanta c platit-o. In plus, pentru a exercita acest drept, creditorul ipotecar posterior in rang avea nevoie de bani lichizi. De aceea, in practica, creditorul ipotecar posterior in rang se prevala de ius offerendae pecuniae numai daca lucrul ipotecat avea o valoare suficient de mare pentru a acoperi valoarea ambelor creante, socotind ca asteptand un moment potrivit, cautand un loc potrivit si un cumparator potrivit, va putea sa vanda acel lucru la un pret care sa acopere ambele creante, si creanta lui si cea pe care a platit-o. A doua posibilitate de frauda consta in antedatarea ipotecii, prin datarea in mod fraudulos a unei ipoteci mai recente inaintea unei ipoteci mai vechi. Aceasta posibilitate de frauda a fost combatuta prin ipoteca autentica, ce presupune forme de publicitate. Aceasta ipoteca trecea inaintea celei conventionale, indiferent de data constituirii ei, iar, pe de alta parte, presupunand forme de publicitate, ipoteca autentica nu putea fi antedatata. 6. Ipoteca este un drept accesoriu, deoarece ea se stinge odata cu creanta pe care o garanteaza, nu mai are obiect, dar caracterul accesor al ipotecii nu se valorifica atunci cand dreptul de creanta se stinge prin prescriptia generala de 30 de ani, deoarece in dreptul postaclasic a aparut prescriptia extinctiva generala de 30 de ani, astfel incat dreptul de creanta care nu era valorificat in 30 de ani de la scadenta se stingea, dar termenul de prescriptie al ipotecii era la romani de 40 de ani, incat atunci cand dreptul de creanta se stingea prin efectul prescriptiei extinctive, ipoteca ii supravietuia vreme de 10 ani, ceea ce ar insemna sa admitem ca exista ipoteca fara obiect, c-a stins prin efectul prescriptiei extinctive. Ca sa solutioneze aceasta contradictie, Paul a afirmat ca dupa trecerea termenului de 30 de ani, dreptul de creanta nu se stinge in intregime, ci supravietuieste vreme de 10 ani in cadrul unei obligatii naturale, astfel incat in acel interval de timp de 10 ani, ipoteca are totusi obiect, in sensul ca ea garanteaza o obligatie naturala. Insa, acest text din Paul este in mod sigur interpolat, este modificat.
Efectele ipotecii Ipoteca romana genereaza anumite efecte pe care le denumim ius possidendi si ius distrahendi, adica dreptul de a poseda si dreptul de a vinde. Astfel, daca la scadenta debitorul nu isi plateste datoria, creditorul ipotecar are dreptul sa intre in posesia lucrului, iar daca debitorul refuza sa remita lucrul, atunci creditorul va intenta impotriva lui actiunea quasiserviana, denumita mai tarziu ipotecara, care este o actiune arbitrara, ceea ce presupune ca judecatorul are o dubla calitate. In calitate de arbitru, judecatorul ordona debitorului sa remita lucrul . Daca executa ordinul litigiul se stingea. Daca nu, arbitrul devenea judecator propriu-zis si il condamna pe debitor sa plateasca valoarea creantei si, in plus, dobanzile. La origine, ius possidendi a fost unicul efect al ipotecii. Totusi, in practica, partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala alaturata conventiei de ipoteca, prin care creditorul dobandea dreptul de a vinde lucrul grevat cu ipoteca speciala si intrucat aceste conventii speciale alaturate conventiilor de ipoteca erau frecvente, la un moment dat, au devenit presupuse, adica se considera ca s-au incheiat chiar daca nu fusesera incheiate si, daca au devenit presupuse, din acel moment, dreptul de a vinde izvora chiar din conventia de ipoteca, fiindca cealalta era presupusa. Cu toate acestea, dreptul de a vinde nu a fost un efect esential al ipotecii pentru ca partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care creditorul renunta la dreptul de a vinde lucrul ipotecat, ori, efectele esentiale ale unui act juridic nu pot fi desfiintate prin conventia partilor, ori, daca acest efect putea
ori, efectele esentiale ale unui act juridic nu pot fi desfiintate prin conventia partilor, ori, daca acest efect putea fi desfiintat prin conventie, inseamna ca nu era esential. Pe de alta parte, prin exercitarea dreptului de a vinde se incalca un principiu fundamental al dreptului roman, conform caruia "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet" (nimeni nu poate transmite altuia un drept mai mare decat are el insusi), ori, in cazul nostru, creditorul ipotecar dobandeste lucrul cu titlu de posesiune,dar il poate transmite cu titlu de proprietate, adica transmite mai mult decat are.
Stingerea ipotecii Ipoteca se stingea in primul rand prin executarea obligatiei, avand in vedere faptul ca este un drept accesoriu. De asemenea, se poate stinge prin pieirea in intregime a lucrului ipotecat . De asemenea, ipoteca se stinge prin confuziune, prin valorificarea ipotecii de catre creditorul ipotecar anterior in rang si prin renuntarea la ipoteca, de vreme ce dreptul care se naste din simpla conventie se poate stinge tot prin simpla conventie.
Curs 10
5 mai 2010 11:15
Titlul V
Izvoarele obligatiilor
Capitolul I
Generalitati Asa cum am vazut inca de la partea generala, potrivit lui Justinian, obligatiile izvorasc din contracte, quasicontracte, delicte, quasidelicte. Cele mai importante izvoare de obligatii sunt contractele (=conventia generatoare de obligatii) In vechiul drept roman, simpla conventie nu producea efecte juridice si era necesar ca ea sa fie imbracata in forme solemne, intrucat toate contractele din epoca veche au fost solemne. Simpla conventie nu putea fi sanctionata in epoca veche nici pe cale de actiune, nici pe cale de exceptiune. Pe cale de actiune, simpla conventie nu putea fi sanctionata, pentru ca se opunea principiul , dar nu putea fi sanctionata nici pe cale de exceptiune, pentru ca in epoca veche pe cand se aplica procedura legisactiunilor nu existau exceptiunile. Catre sfarsitul republicii, au aparut si contractele nesolemne , care nu presupuneau respectarea unor conditii de forma. Totusi, chiar si in epoca clasica, aceste contracte nesolemne au fost privite de romani ca o exceptie de la principiul formalismului in materie contractuala. In plan terminologic, cuvantul contractus a aparut tarziu, abia la inceputul epocii clasice, caci in epoca veche contractele erau denumite acta (singular actum). Contractul incheiat in forma verbala = actum verbis Contractul incheiat in forma scrisa = actum litteris Contractul real = actum re Initial, cuvantul contractus a desemnat numai acele contracte care luau nastere din simpla conventie a partilor, contracte pe care astazi le denumim consensuale. Mai tarziu, catre sfarsitul sec. II, cuvantul "contractus" a fost utilizat pentru desemnarea tuturor conventiilor generatoare de efecte juridice , indiferent daca erau sau nu imbracate in forme solemne.
Contractele solemne Asa cum am vazut, in functie de forma lor, contractele sunt solemne si nesolemne. La randul lor, contractele solemne se clasifica in: i) In forma religioasa ii) In forma verbala iii) In forma autentica iv) In forma scrisa
Contractele in forma religioasa Contractele in forma religioasa sunt in numar de 2: 1) Sponsio religiosa: se forma prin intrebare si raspuns , dupa care partile pronuntau un juramant religios prin care invocau favoarea zeilor Romei, caci in conceptia vechilor romani, aceia care isi respectau cuvantul dat se bucurau de gratia zeilor, iara cei care nu se tineau de cuvant erau loviti de mania zeilor acest contract a fost sanctionat inca din epoca regalitatii , pe cand romanii nu faceau distinctie intre drept si religie (ius si fas). 2) Iusi urandum liberti: inseamna juramantul dezrobitului si presupunea pronuntarea a doua juraminte succesive prin care dezrobitul se obliga sa presteze servicii care presupuneau o anumita clasificare pentru patronul lor (operae fabriles) Primul juramant era depus inainte de actul dezrobirii (manumisiune) si nu producea efecte pe plan juridic, ci numai pe taram religios Al doilea juramant era prestat dupa actul dezrobirii si producea efecte pe plan juridic, intrucat dezrobitul era persoana si se putea obliga Contractele in forma verbala Contractele solemne in forma verbala sunt in numar de 3: sponso laica, stipulatiunea, dotis dictio
Contractele solemne in forma verbala sunt in numar de 3: sponso laica, stipulatiunea, dotis dictio 1) Sponso laica: se forma tot prin intrebare si raspuns, ca si sponsio religiosa, dar spre deosebire de sponsio religiosa nu necesita si pronuntarea unui juramant religios acest contract a fost sanctionat pe la inceputul republicii , cand romanii realizasera distinctia dintre ius si fas ; Totusi sponso laica pastreaza urme ale caracterului religios, deoarece debitorul se obliga prin pronuntarea verbului spondeo, care asa cum am vazut, se considera ca ar avea vocatia de a atrage favoarea zeilor Romei, incat acest verb putea fi pronuntat numai de cetateni, nu si de peregrini, ceea ce inseamna ca sponso laica a fost un contract inaccesibil peregrinilor 2) Odata cu dezvoltarea economiei de schimb, romanii erau interesati ca si peregrinii sa se poata obliga prin contract, de aceea ei au creat un nou contract care se forma tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea creditorului, debitorul raspundeaprin alte verbe , cum ar fi: .
Stipulatiunea Contractul format prin intrebare si raspuns la care au acces si peregrinii a fost denumit stipulatiune. Din momentul aparitiei stipulatiunii, sponso laica nu a iesit din uz , s-a aplicat in continuare, insa nu mai intre raporturile cetatenilor romani. In noul stadiu al evolutiei s-a considerat ca sponso laica ar fi o aplicatiune a stipulatiunii, cu toate ca in realitate, sponso laica a fost modelul dupa care s-a creat stipulatiunea. Fata de gresita intelegere a relatiei dintre stipulatiune si sponso laica, jurisconsultii clasici afirmau ca stipulatiunea este cel mai vechi contract roman si totodata cel mai important, ceea ce nu este adevarat, dovada ca jurisconsultii clasici au elaborat principiile fundamentale care guverneaza materia contractelor atunci cand au cercetat stipulatiunea, iar in cercetarile lor a contracta echivala cu a incheia o stipulatiune. In acest sens, Paul afirma ca termenul este sinonim cu = tare, cu intelesul de forma, care da tarie juridica oricarei conventii. Stipulatiunea nu are un corespondent in dreptul modern, este un contract roman, caci in dreptul modern, contractele au functii concrete. In sensul ca, printr-un contract se realizeaza o singura operatiune juridica, pe cand stipulatiunea nu avea functie concreta, ci functie generala, caci prin stipulatiune putea capata valoare juridica orice conventie a partilor prin stipulatiune se puteau realiza mai multe operatiuni juridice, astfel se putea realiza operatia juridica a vanzarii, a inchirierii, se putea face o novatiune, se putea constitui o garantie persoanala, se putea face o donatie, sau un imprumut in vederea consumatiunii etc. Ex: Atunci cand stipulatiunea era utilizata in vederea realizarii operatiunii juridice a vanzarii, era necesar sa se incheie 2 stipulatiuni: printr -o stipulatiune vanzatorul promitea sa predea lucrul, iar prin cealalta cumparatorul promitea sa plateasca pretul. Iata cum prin 2 acte distincte se realiza o singura operatiune juridica .
Mai tarziu, catre sfarsitul republicii, au aparut contractele nesolemne, mai intai cele reale, apoi cele consensuale, care aveau functii concrete ca in dreptul modern. Ex: prin contractul consensual de vanzare se realiza numai operatia juridica a vanzarii. Prin mutuum (contract real) se realiza numai operatia juridica a imprumutului in vederea consumatiunii, ceea ce inseamna ca aceste contracte nesolemne au preluat, pe masura aparitiei lor, functiile stipulatiunii. Cu toate acestea, stipulatiunea nu a iesit din uz, ea a continuat sa fie utilizata, astfel incat aceeasi operatiune juridica se putea realiza si printr-un contract cu functie concreta, si prin stipulatiune. Ex: operatiunea vanzarii se putea face si prin contractul consensual de vanzare, si prin stipulatiune.
Caracterele stipulatiunii Stipulatiunea prezinta anumite caractere : i. Contract solemn, intrucat partile trebuie sa pronunte anumite cuvinte si sa vorbeasca intr-o anumita ordine. New Section 1 Page 54
ordine. ii. Contract verbal, de vreme ce se formeaza prin intrebare si raspuns. Cel ce inrteaba se numeste stipulant, iar cel ce raspunde se numeste promitent. iii. Atunci cand stipulatiunea are ca obiect o suma de bani este necesara congruenta (potrivirea) dintre suma de bani care figrueaza in intrebare si suma de bani care figureaza in raspuns. Ex: daca stipulantul intreaba: congruentia. iv. Stipulatiunea este un act continuu, ceea ce inseamna ca raspunsul trebuie sa urmeze intrebarii, cu alte cuvinte, intre intrebare si raspuns nu trebuie sa se interpuna alta operatiune juridica. v. Stipulatiunea este un contract unilateral, caci stipulantul are numai calitatea de creditor, iar promitentul numai calitatea de debitor. vi. Stipulatiunea este un contract de drept strict, de riguroasa interpretare interpretat ad litteram vii. Stipulatiunea presupune unitate de timp si de loc, ceea ce inseamna ca partile trebuie sa se afle la un moment dat in acelasi loc (localitate). Daca promitentul dovedeste ca aceasta conditie nu este intrunita castiga procesul, cu alte cuvinte nu este obligat sa plateasca suma de bani pe care a promis-o viii. Caracter abstract, spre deosebire de toate celelalte contracte, romane sau moderne. Intre forma actului si scopul urmarit de parti, exista o unitate organica, ceea ce inseamna ca, din modul de formare a actului, se deduce motivul pentru care partile se obliga. Ex: Din conventia de vanzare, sau din contractul consensual de vanzare rezulta motivul pentru care vanzatorul promite sa predea lucrul.
La stipulatiune nu exista aceasta unitate, adica din modul de formare a stipulatiunii nu rezulta motivul pentru care debitorul se obliga , pentru ca in spatele stipulatiunii se ascund nenumarate operatii juridice, iar cel ce promite poate intentiona sa faca o donatie, sa cumpere un lucru, sa faca o novatie, ceea ce nu rezulta din forma actului. Atunci cand in stipulatiune era utiliza in vederea realizarii operatiei juridice a imprumutul banesc, puteau aparea obligatii, deoarece in practica, pe baza unei intelegeri prealabile, stipulantul ii remite promitentului 100. Dupa care, se incheie contractul contractul se incheie pe baza unei simple conventii, dupa ce este remisa suma . Stipulantul intreaba: -o inainte de incheierea stipulatiunii pe baza acelei intelegeri prealabile. Uneori, debitorul are urgenta nevoie de bani; atunci, pe baza intelegerii prealabile, debitorul primeste 100 cu conditia sa promita 200 si, cum nu are incotro, accepta, dupa care se incheie stipulatiune prin care promitentul promite sa plateasca mai mult decat a primit efectiv, iar diferenta dintre suma primita efectiv si suma promisa = o dobanda deghizata. Iata cum, in virtutea caracterului abstract al stipulatiunii s-a putut practica pe scara generala imprumutul cu dobanzi camatoresti.
Transformarile stipulatiunii: In dreptul clasic, pe fondul decaderii formalismului in materie contractuala s -au produs transformari: (1) Intrebarea si rapunsul puteau fi mentionate printr-un act scris prin care se mentiona ca ar fi avut loc (2) Nu a mai fost recunoscuta congruentia, daca ea nu exista, stipulatiunea era valabila pentru suma cea mai mica (3) S-a admis ca stipulatiunea sa se incheie si in alta limba (ex: limba greaca) (4) In dreptul postclasic, toate conditiile de forma ale stipulatiunii au fost eliminate se confunda prin natura ei cu contractele consensuale, dar s-a pastrat conditia unitatii de timp si loc: daca promitentul dovedea ca una dintre parti a lipsit din localitate in ziua in care inscrisul mentiona ca au avut loc intrebarea si raspunsul, atucni actul era nul, astfel incat stipulatiunea incheiata prin scrisoare nu putea fi valabila. (5) In 531, Justinian a dat o constitutiune imperiala prin care a atenuat aceasta conditie, stabilind ca stipulatiunea va fi considerata nula numai daca: Promitentul facea dovada ca una dintre parti a lipsit din localitate intreaga zi in ziua in care actul scris mentioneaza ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul.
Proba stipulatiunii: La origine cu martori, mai tarziu, dupa ce stipulatiunea putea fi mentionata si printr-un inscris, proba se facea si cu acte scrise, astfel incat era suficient ca promitentul sa faca dovada martori sau printr-un inscris, ca au avut loc intrebarea si raspunsul pentru ca New Section 1 Page 55
dovada martori sau printr-un inscris, ca au avut loc intrebarea si raspunsul pentru ca promitentul sa fie condamnat sa plateasca suma pe care a promis-o, chiar daca in realitate primise mai putin, deoarece stipulatiunea era un contract de drept strict, iar judecatorul facea o interpretare ad litteram a contractului, fara sa verifice care a fost intentia partilor atunci cand au incheiat contractul Profitand, bancherii au inceput sa practice pe scara generala imprumuturile cu dobinzi camataresti, ruinandu-i pe micii proprietari Pretorul a initiat o reforma, prin care a pus la dispozitia promitentului o exceptiune de dol, prin care paratul putea dovedi ca a primit mai putin decat a promis. Pretorul a creat si o actiune prin care promitentul putea avea initiativa procesului pentru a cere restituirea inscrisului in care se mentioneaza incheierea stipulatiunii. In aparenta, aceste reforme au fost favorabile debitorului , dar in fapt, situatia lor nu s-a schimbat datorita mecanismelor care functionau in materia probatiunii.
In dreptul procesual roman: sarcina probei apasa asupra reclamantului 1. Atunci cand promitentul opunea exceptiunea de dol se transforma din parat in reclamant si in calitate de reclamant, potrivit regulii trebuie sa faca dovada celor afirmate pe cale de exceptiune. 2. Cand intenta actiunea , cu atat mai mult trebuia sa faca dovada celor afirmate pe cale de actiune. In acest sistem, sarcina probei apasa asupra promitentului , care trebuie sa faca o proba negativa, iar proba negativa in drept este o proba imposibila, deoarece promitentul trebuia sa faca proba ca i-a fost imposibil sa primeasca efectiv suma promisa in toate momentele anterioare incheierii stipulatiunii Imparatul Caracalla (215) a initiat o reforma prin care a rasturnat sarcina probei, caci in sistemul sau, sarcina probei apasa intotdeauna asupra creditorului, indiferent de calitatea procesuala pe care o avea. In acest scop, Imparatul Caracalla a pus la dispozitia debitorului 2 mijloace procedurale: 1. Querela non numeratae pecuniae (plangerea pentru suma de bani nepredata) 2. Exceptio non numeratae pecuniae (exceptia sumei de bani nepredate) ` Daca debitorul avea initiativa procesului si intenta querela, desi avea calitatea de reclamant, iar creditorul era parat, totusi proba trebuia sa fie facuta de catre creditor ` Daca debitorul era chemat in justitie, el putea opune exceptio non numeratae pecuniae si devenea reclamant; cu toate acestea proba trebuia sa fie facuta tot de creditor
Aceasta reforma prin care au fost incalcate grav principiile ce guverneaza materia probelor are o justificare morala, deoarece a fost facuta in favoarea debitorilor. S-a justificat partial si pe plan juridic, deoarece in sistemul rasturnarii sarcinii probei, creditorul avea de facut o proba pozitiva.
Sanctiunea stipulatiunii: In epoca veche, stipulatiunea era sanctionata prin legisactiunea In dreptul clasic, stipulatiunea era sanctionata in functie de obiectul ei: (a) Daca promitentul nu-si executa obligatia de a plati o suma de bani , impotriva lui se intenta o actiune numita (b) Daca nu-si executa obligatia de a remite un lucru, se intenta (c) Daca promitentul nu-si executa obligatia de a presta un serviciu , se intentia
3) Dotis dictio (constituirea de dota) Acest contract in forma verbala a fost creat in legatura cu obiceiul romanilor de a constitui o dota pentru viitoarea sotie Putea fi constituit prin pronuntarea unor cuvinte solemne de catre ascendentii pe linie paterna a viitoarei sotii, daca era persoana alieni iuris
viitoarei sotii, daca era persoana alieni iuris Dota putea fi constituita si de viitoarea sotie, daca ea era persoana sui iuris, dar constituirea dotei trebuia sa fie confirmata de tutore Putea fi constituita si de debitorul viitoare sotii, daca ea este persoana sui iuris In mod paradoxal, acest contract se forma printr-o declaratie unilaterala In dreptul postclasic, pe fondul decaderii formalismului, dota se constituia prin
Nexum
Romanii au cunoscut un singur contract in forma autentica , , a carui natura juridica este controversata. Natura juridica a lui " nexum" a fost controversata intre romanisti, pana cand prin 1966, profesorul Constantin Tomulescu, prin lucrarea sa "Nexum bei Cicero", a demonstrat convingator ca "nexum" imbraca forma unui proces fictiv, era o aplicatie a lui "in iure cessio". Prin acest contract, romani au aservit munca debitorilor insolvabili, deoarece in epoca foarte veche, debitorul insolvabil era supus executarii silite asupra persoanei si daca nu platea datoria intr-un anumit termen, era vandut ca sclav trans Tiberim. Dar o asemenea solutie nu era convenabila creditorilor deoarece in epoca foarte veche, numarul sclavilor era foarte mic, iar societatea romana traversa o criza a fortei de munca, astfel incat s-a creat "nexum" prin care debitorul insolvabil se obliga sa munceasca un numar de zile pentru creditor, in contul datoriei pe care nu o putea plati. In acest scop, pe baza unei intelegeri prealabile, partile se prezentau in fata magistratului . In acel cadru, creditorul avea calitatea de asa-zis reclamant, iar debitorul avea calitatea de asa-zis parat. Creditorul afirma: Afirm ca serviciile acestui om imi sunt aservite pentru suma de... pana la calendele lui aprilie" . Debitorul tacea, iar magistratul pronunta cuvantul addico", astfel incat debitorul insolvabil devenea nexus" (plural - nexi).
Conditia juridica a lui nexus Acesti "nexi" erau oameni liberi cu o conditie juridica speciala , caci in sens formal, erau considerati oameni liberi, dar in fapt, erau tratati ca si cand ar fi fost sclavi. Situatia lor era atat de grea incat s-au rasculat in repetate randuri. Mai mult, la un moment dat, "nexi" au afirmat ca nu vor mai lupta impotriva dusmanului extern, ca prefera sa fie sclavi fata de straini, decat la Roma, in propria cetate. Iata de ce in anul 326 i Hr.s-a dat Legea Poetelia Papiria, prin care s-a interzis nexarea debitorilor insolvabili, cu exceptia acelora care datorau in baza unui delict.
Curs 11
5 mai 2010 11:16
Contractul litteris
Singurul contract solemn in forma scrisa este contractul litteris Acest contract s-a nascut in legatura cu obiceiul bancherilor romani de a tine anumite registre, care mentionau sumele incasate si sumele platite Asadar, registrul bancherului avea doua coloane: coloana platilor denumita expensa si coroana incasarilor, denumita accepta De aceea registrul era denumit De regula, acest registru indeplinea o functie probatorie, in sensul ca era utilizat in vederea probarii unor obligatii care izvorau din alte contracte Totusi, in 2 cazuri determinate, acest registru indeplinea functii creatoare, adica generatoare de obligatii: Avem in vedere: 1. operatiunea juridica a inlocuirii unui debitor cu alt debitor: mentiunile facute in registru erau denumite 2. operatiunea juridica a schimbarii cauzei unei obligati: mentiunile erau denumite In primul caz, bancherul avea interesul sa il inlocuiasca pe debitorul Primus cu Secundus (novatiune cu schimbare de debitor); in acest scop, la coloana incasarilor, se mentiona ca Primus si-a platit datoria, cu toate ca in realitate nu platise nimic, dar prin efectul acele mentiuni datoria lui Primus se stingea. La coloana platilor, se mentiona ca bancherul i-a platit aceeasi suma de bani lui Secundus, cu toate ca in realitate nu platise nimic, dar din momentul efectuarii acelei mentiuni Secundus datora in locul lui Primus. In al doilea caz, sa presupunem ca debitorul ii datora bancherului o suma de bani in baza contractului de vanzare. Intr-un asemenea caz, partile puteau incheia o conventie prealabila prin care se intelegeau ca debitorul sa nu mai datoreze in baza contractului de vanzare, ci in baza contractului litteris. Intr-o asemenea situatie, la coloana incasarilor se mentiona ca bancherul a primit de la debitor suma datorata in baza vanzarii, desi in realitate nu platise nimic, dar prin acea mentiune datoria izvorata din contractul de vanzare se stingea. La coloana platilor, se mentiona ca bancherul i-a platit debitorului aceeasi suma, cu toate ca in realitate nu-i platise nimic, dar in urma acelei mentiuni debitorul devenea obligat litteris. nu mai datora in baza vanzarii, ci datora in baza contractului litteris, care era foarte usor de probat si de asemenea, fiind un contract solemn era interpretat ad litteram. In vremea lui Justinian, in conditiile decaderii formalismului pe taramul contractual, contractul litteris a iesit din uz, nu s-a mai utilizat. Cu toate acestea, in textele juridice din vremea lui Justinian, se mentioneaza in mod frecvent obligatia litteris (literala). Obligatia litteris din vremea lui Justinian nu se confunda cu obligatia izvorata din contractul litteris. Avem in vedere faptul ca, asa cum am mai spus, in epoca postclasica s-a generalizat forma scrisa cu functie probatorie, in sensul ca partile incheiau anumite acte scrise prin care mentionau incheierea anumitor contracte. Acele inscrisuri nu se confunda cu contractul litteris, caci nu presupun conditii de forma si indeplinesc numai o functie probatorie. Acele inscrisuri constatatoare puteau fi atacate in justitie prin intr-un anumit termen care a fost stabilit de Justinian la 2 ani de la scadenta, incat inscrisul prin care se mentiona un contract si care nu era atacat in justitie in termen de 2 ani devenea inatacabil. Obligatia izvorata din contractul mentionat printr-un inscris care a devenit inatacabil era denumita obligatie litteris.
Capitolul IV Contractele reale

Contractele reale
In functie de forma lor, contractele sunt: Solemne Nesolemne
Contractele nesolemne sunt Reale Consensual Nenumite

Asa cum spuneam, contractele reale se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului De aceea, jurisconsultii spuneau ca aceste contracte se formeaza de vreme ce presupun remiterea materiala a lucrului. Contractul real era denumit de jurisconsulti Fireste, remiterea materiala a lucrului nu se facea la toate contractele reale cu acelasi titlu juridic, intrucat la unele contracte lucrul era transmis cu titlu de proprietate, iar la altele cu titlu de posesiune sau detentiune. Astfel: 1. la mutuum si la fiducia lucrul era transmis cu titlu de proprietate 2. La gaj era transmis cu titlu de posesiune 3. La comodat si la depozit era transmis cu titlu de detentiune
De asemenea, mutuum este un contract de drept strict, de riguroasa interpretare, pe cand celelalte contracte reale sunt de buna-credinta Pe cand mutuum este un contract unilateral, celelalte contracte reale sunt bilaterale imperfecte, caci se nasc unilaterale, dar pe parcursul executarii pot deveni bilaterale.
Mutuum Mutuum este contractul real prin care se realizeaza operatiune juridica a imprumutul in vederea consumatiunii Termenul are o etimologie fantezista, intrucat pare a veni de la expresia de la mine devine al tau. Sugereaza ideea de transmitere a proprietati . Prin urmare, in cazul lui mutuum, debitorul se obliga sa restituie lucrul de acelasi fel, de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii , ceea ce inseamna ca mutuum este o conventie grefata de traditiune , traditiune care este utilizata in vederea transmiterii proprietatii. Debitorul are dreptul de a consuma lucrurile luate cu imprumut, ceea ce inseamna ca dispune de ele, si ca sa dispuna de ele in mod juridic trebuie sa fie proprietar. Lucrurile care se consuma prin intrebuintare fac parte din categoria lucrurilor nec mancipii, iar proprietatea asupra lucrurilor nec mancipii se transmite prin traditiune. De aceea, fizionomia lui mutuum a urmat linia de evolutie a traditiunii, caci, la origine, remiterea lucrului era obligatorie. In dreptul clasic, s-a admis ca remiterea lucrului sa fie sugerata prin anumite fapte In epoca veche, in procedura legisactiunilor, mutuum a fost sanctionat prin In epoca clasica, prin 2 actiuni denumite : 1) Actio certae pecuniae se intenta atunci cand debitorul datora o suma de bani 2) Actio certae rei se intenta atunci cand debitorul datora alte lucruri consumptibile Mutuum prezinta anumite caractere: Este un contract nesolemn, de vreme ce nu presupune respectarea unor conditii de forma Este un contract real Este un contract unilateral Este un contract de drept strict, pe care judecatorul il intrepreteaza ad litteram Este un act de drept al gintilor, de vreme ce conventia partilor este grefata prin traditiune, iar traditiunea este prin excelenta un act de drept al gintilor 6. Prin mutuum se realizeaza operatiunea juridica a imprumutului gratuit, ceea ce inseamna ca mutuum nu permite perceperea de dobinzi. 1. 2. 3. 4. 5.
nu permite perceperea de dobinzi.
Cu toate acestea, potrivit marelui istoric Tacit la romani imprumutul cu dobanda a fost un adevarat flagel, inca din cele mai vechi timpuri. Inainte de aparitia lui mutuum (in epoca foarte veche), imprumutul cu dobanda se realiza prin stipulatiune, avand in vedere faptul ca, in virtutea caracterului abstract al stipulatiunii, debitorul primea efectiv o anumita suma de bani, dar promitea sa plateasca o suma mai mare decat cea primita, iar diferenta dintre suma primita si suma promisa reprezenta dobanda deghizata. Dupa aparitia lui mutuum, imprumutul cu dobanda se putea realiza numai prin stipulatiune sau prin mutuum insotit de o stipulatiune : 1. Daca imprumutul se realiza numai prin stipulatiune, ea era denumita stipulatio sortis et (= stipulatiunea capitalului si a dobinzilor, deoarece debitorul se obliga sa plateasca si capitalul si dobanda prin acelasi act) 2. In al doilea caz, debitorul se obliga prin mutuum sa restituie capitalul primit, iar prin stipulatiune, care se incheia alaturat, se obliga sa plateasca dobanda , caci in acest caz debitorul nu primise nimic de la stipulant, dar promitea sa ii plateasca o suma de bani care reprezenta dobanda deghizata. Intrucat aceasta stipulatiune avea ca obiect numai dobanda, ea era denumita ^ adica stipulatiunea dobinzilor
Fata de faptul ca, imprumutul cu dobanda devenise un adevarat flagel in societatea romana, s-au luat masuri succesive in vederea limitarii imprumuturilor cu dobinzi camatoresti. Astfel, prin Legea celor XII Table, s- capitalul, adica 8,33%, dar la acea epoca, dobinzile nu curgeau anual, ci curgeau lunar in curs de 1 an, capitalul se dubla. In anul 367, prin legea Licinia Sextia s-a prevazut ca dobanda platita trebuie sa fie scazuta din capital, iar mai tarziu (sec. IV I.Hr), s-a dat legea Genucia prin care imprumutul cu dobanda a fost interzis in mod expres. Cu toate acestea, romanii au creat anumite procedee juridice prin care interdictia legii Gerucia, a putut sa fie ocolita: a) Prima masura prin intermediul careia s-a ocolit interdictia legii Genucia a constat intr-o reforma a pretorului privind sanctiunea lui mutuum, caci potrivit acelei reforme, daca debitorul nu platea la scadenta, creditorul ii putea impune prin intermediul pretorului o stipulatiune (pretoriana) prin care debitorul promitea ca in ipoteza in care va pierde procesul va plati suma datorata si in plus o treime din acea suma, treime care reprezinta de fapt, o dobanda deghizata. b) In al doilea rand, s-a recurs la substituirea unui latin, care era omul de paie al bancherului, intrucat legea Genucia se aplica numai cetatenilor, nu si latinilor. Mai tarziu, interdictia legii Genucia a fost interzisa si asupra latinilor, insa, nu dupa multa vreme, legea Genucia a cazut in desuetudine, dovada ca, la inceputul sec. I I.Hr., un pretor (Asenium) a propus ca legea Genucia sa fie repusa in vigoare. In dreptul clasic, in mod exceptional, s-a admis ca imprumutul cu dobanda sa se poate realiza printr-o simpla conventie de buna-credinta alaturata lui mutuum, dar numai in 3 cazuri:
a) In cazul imprumutului unor bunuri al caror pret este prin excelenta variabil b) In cazul imprumutului acordat de o cetate c) In cazul imprumutului maritim (nautibum foenus): se practica in relatiile dintre bancheri si armatori, caci bancherul ii dadea cu imprumut o suma de bani armatorului, pentru ca acesta se exercite un comert maritim; dupa care, armatorul trebuia sa restituie suma de bani imprumutata si in plus o dobanda oricat de mare, pentru ca la imprumutul maritim, riscurile erau ale bancherului, incat daca armatorul sacrifica marfurile (datorita furtunii de mare), era exonerat de raspundere, datoria sa se stingea, prin incalcarea principiului conform caruia lucrurile de gen nu pier. De aceea, era firesc ca bancherul sa poata perce o dobanda oricat de mare. In vremea lui Justinian, dobanda in cazul imprumutului maritim a fost plafonata la cel mult 12% din capital.
Senatusconsult macedonian
Senatusconsult macedonian Unele legi speciale au fost elaborate in legatura cu capacitatea fiului de familie de a contracta un imprumut banesc. In epoca veche fiul de familie nu putea contracta in nume propriu, si numai imprumutand capacitatea lui pater familias. Mai tarziu, spre sfarsitul Republicii, s-a admis, asa cum am vazut, ca in 5 cazuri determinat fiul de familie sa se poata obliga in nume propriu, oblingandu-l cu caracter alatura si pe pater familas. In asemena cazuri, bancherul nu-si asuma niciun risc, de vreme ce avea posibilitatea sa-si valorifice dreptul de creanta pe seama lui pater, prin actiunea cu caracter alaturat. Mecansimul actiunilor cu caracter alaturat presupunea o imputernicire din partea lui pater sau macar o aprobare. Daca fiul de familie contracta imprumutul fara aprobarea lui pater familias si nu avea bunuri proprii (peculium), bancherul trebuia sa astepte pana la moartea lui familias , cand fiulius venea la succesiune, avea patrimoniu propriu, putea sa isi plateasca datoriile si sa contracteze. Acest sistem prezenta riscuri serioase pentru bancher, pentru ca filius sa moara inaintea lui pater, sa ca pater sa devina insolvabil, situatii in care bancherul nu isi mai putea valorifica dreptul de creanta. In aceste conditii, un fiu de familie pe nume D bunuri proprii si care era somat in mod repetat sa plateasca datoriile, si-a ucis tatal ca sa vina la succesiune si ca sa isi plateasca datoriile. Din acel moment romanii au constatat ca sistemul lor juridic este defectuos, ca sunt amenintati in propria familie senatusconsultul macedonian, prin care s-a decis ca fiul de familie care nu poate fi urmarit in timpul vietii lui pater familias, fiindca nu are bunuri proprii sa nu poate fi urmarit nici dupa moartea lui pater familias . Din acel moment, bancherii nu au mai acordat imprumuturi fiilor de familie care nu aveau imputernicire din partea lui pater familias sau bunuri proprii . Asadar, senatusconsultul macedonean nu se aplica atunci cand fiul de familie contracta imprumutul pe baza unei imputerniciri primita de la pater, precum si atunci cand fiul avea un peculiu.
Fiducia Contract real, se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio, transmitere insotita de o conventie, prin care cel ce prima lucrul promitea sa il restituie la plata datoriei, la termen sau la cerere conventie grefata pe mancipatio sau in iure cessio Acest contract a fost sanctionat de romani dupa aparitia mancipatiunii fiduciare, intrucat, asa cum spuneam la materia bunurilor, ori de cate ori mancipatiunea era utilizata in alt scop decat acela al realizarii operatiei juridice a vanzarii, nu se platea un pret real, ci un pret simulat (un singur ban) Aceasta mancipatie, denumita numo una, era insotita de o conventie de buna-credinta denumita pact fiduciar, prin care partile aratau ce scop au urmarit atunci cand au recurs la " mancipatio numo uno" La origine, pactul fiduciar nu era sanctionat juridiceste, incat respectarea acelui pact depindea de buna-credinta partilor. Nu este mai putin adevarat insa, ca in epoca veche actele juridice se incheiau de fata cu martorii, intre cunostiinte, de regula, iar partile nu isi permiteau sa isi incalce cuvantul dat, de teama consecintelor pe care le-ar fi avut de suferit intr-o societate in care traditiile si moravurile se bucurau de o mare autoritate Catre sfarsitul Republicii, pretorul a sanctionat juridiceste operatiunea juridica realizata prin transmiterea proprietatii asupra unui lucru insotita de o conventie prin 2 actiuni: a) Redactata in ius b) Redactata in factum Fiducia nu indeplinea o singura functie, ci mai multe functii, avand in vedere ca lucrul trebuia sa fie restituit la termen, la cerere 3 functii distincte, prin fiducia se putea constitui : 1) O garantie reala 2) Se putea realiza operatia juridica a imprumutului in vederea folosintei 3) Se putea realiza operatia juridica a depozitarii unui lucru
1. Atunci cand fiducia era utilizata in vederea constituirii unei garantii reale, contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate, prin mancipatie sau in iure cessio de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promitea sa retransmita proprietatea asupra lucrului dat in garantie, daca debitorul isi platea datoria la termen. In textele lui Gaius, aceasta utilizare a fiduciei este denumita fiducia cum creditore 2. Atunci cand fiducia era utilizata in vederea realizarii operatiei juridice a imprumutului de folosinta, contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure
contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio de catre creditor debitorului sau, transmitere insotita de o conventie, prin care debitorul promitea sa retransmita lucrul la termenul stabilit. 3. Atunci cand fiducia se utiliza in vederea realizarii operatiei juridice a pastrarii unui lucru, contractul lua nastere prin transmiterea lucrului cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in iure cessio, de catre creditor debitorului sau, transmitere insotita de o conventie, prin care debitorul promitea sa restituie lucrul la cererea creditorului.
Fata de faptul ca fiducia presupunea transmiterea lucrului cu titlu de proprietate, partea care transmitea lucrul nu se bucura nici de dreptul de urmarire, nici de dreptul de preferinta. De asemenea, fata de faptul ca fiducia este o conventie grefata de mancipatio sau in iure cessio (acte de drept civil), nu era accesibila si peregrinilor, ci numai cetatenilor romani. De aceea, cu timpul, functiile fiduciei au fost preluate de alte contracte, pe masura aparitiei lor, astfel: i) Functia constituirii unei garantii reale a fost preluata de contractul de gaj ii) Functia realizarii operatiei juridice a imprumutului de folosinta a fost preluata de comodat iii) Functia pastrarii unui lucru a fost pastrata de contractul real de depozit
Curs 12
11 mai 2010 10:06
Gajul Contractul real de gaj se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin traditiune de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita lucrul daca debitorul isi plateste datoria la scadenta. Ceea ce inseamna ca gajul este o conventie grefata pe traditiune , iar traditiunea este utilizata in vederea transmiterii posesiunii. Ceea ce inseamna ca debitorul ramane proprietar al lucrului dat in garantie, iar dupa plata datoriei, in calitatea sa de proprietar, poate exercita si dreptul de urmarire, si dreptul de preferinta. Pe de alta parte, si situatia creditorului este pe deplin asigurata, caci in calitate de posesor, creditorul are mijloace proprii de aparare, constand in interdictele posesorii, iar pe de alta parte, debitorul nu poate intra in posesia lucrului inainte de a fi platit datoria, caci daca ar intra in posesie inainte de a plati, ar comite un delict de furt denumit furtum possessionis, adica furtul posesiunii. Pe de alta parte, intre creditor si debitor se putea incheia conventia speciala, denumita conventia de anticreza, in baza careia creditorul putea pastra fructele lucrului dat in garantie in contul dobanzilor. Dupa cum s-a putut constata, contractul real de gaj indeplineste 1 singura functie: aceea de creare a unei garantii reale. Si cu toate acestea, contractul real de gaj nu se confunda cu garantia reala de gaj , pentru ca uneori contractul de gaj se formeaza in mod valabil, dar nu se formeaza si garantia. Ex: Daca debitorul transmite creditorului un lucru care nu ii apartine, contractul de gaj se formeaza, este valabil. Dar nu se formeaza si garantia. Daca o persoana transmite un lucru in vederea garantarii unei datorii inexistente, contractul se formeaza, este valabil. Dar nu si garantia, pentru ca nu are obiect.
Comodatul Se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune prin traditiune, in vederea folosintei de catre o parte, denumita comodant celeilate parti, denumita comodatar, transmitere insotita de o conventie prin care comodatarul promite sa restituie lucru la termenul stabilit. Acest contract era utilizat de romani in vederea realizarii operatiei juridice a imprumutului de folosinta. Si este o conventie grefata pe traditiune , dar traditiunea este utilizata in vederea transmiterii detentiunii, incat comodatarul este un simplu detentor. Intrucat este simplu detentor, el nu dispune de mijloace proprii de aparare ,iar daca este chemat in justitie de un tert care afirma ca este proprietarul lucrului, el trebuie sa se adreseze comodantului pentru a-si asigura protectia in justitie. Fata de faptul ca este un imprumut de folosinta, comodantul poarta asupra unor lucruri necomsumptibile. Totusi, s-a admis imprumutarea prin comodat a monedelor rare de catre bancheri pentru a le expune vederii publice. De regula, comodatul purta asupra unor lucruri mobile, dar s-a admis sa poarte si asupra unor lucruri imobile. De asemenea, comodatul este un imprumut cu titlu gratuit. Fata de faptul ca prin acest contract, comodatarul are un interes, de vreme ce foloseste lucrul, el va raspunde si pentru dol si pentru culpa, ba mai mult, el raspunde pentru culpa levis in abstractor, ceea ce inseamna ca trebuie sa se comporte fata de bun ca un bun administrator. Iar Gaius spune ca in anumite situatii comodatarul raspunde si pentru custodia,in mod obiectiv, ceea ce presupune ca trebuie sa ia masuri exceptionale de paza. Fiind un contract bilateral imperfect, comodatul este sanctionat prin actio comodati directa si actio comodati contraria. Prin actio comodati directa comodantul cere restituirea lucrului la termenul stabilit. Prin actio comodati contraria comodatarul cere sa I se plateasca despagubiri pentru cheltuielilepe care le-a facut, daca le-a facut, cu intretinerea, consevarea lucrului pe care l -a luat cu imprumut.
luat cu imprumut. De aceea spunem ca este contract bilateral imperfect.
Depozitul Se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune prin traditiune in vederea pastrarii de catre o parte denumita deponent celeilalte parti denumita depozitar, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul promite sa restituie lucrul la cererea deponentului . Asadar, si depozitul este o conventie grefata pe traditiune. Si in cazul depozitului lucrul se transmite cu titlul de detentiune, iar depozitarul, ca simplu detentor, nu dispune de mijloace proprii de aparare, ci trebuie sa se adreseze deponentului, pentru a-I asigura protectia in justitie. In cazul depozitului, depozitarul trebuie sa restituie lucrul la cererea deponentului, iar obiectul depozitului consta in lucruri mobile. Pe de alta parte, depozitarul nu poate folosi lucrul dat in pastrare, caci ar comite delictul de furt, denumit furtum usus, sau furtul folosintei. De asemenea, depozitul este un contract cu titlu gratuit, dar intrucat depozitarul nu are interes in contract si va raspunde numai pentru dol,nu si pentru culpa. De fapt, operatiunea juridica a depozitului, a pastrarii unui lucru s -a realizat inca din epoca foarte veche, dar conventia de depozit nu era sanctionata pe taram contractual, ci pe taram delictual, in sensul ca acela care refuza sa restituie lucrul dat in pastrare era pedepsit la dublul valorii acelui lucru. Mai tarziu, operatia juridica a pastrarii unui lucru s -a realizat prin contractul denumit fiducia, iar incepand din vremea lui August, operatia juridica a depozitului s -a realizat chiar prin contractul real de depozit, sanctionat prin actio depositi directa si actio depositi contraria. Prin actio depositi directa deponentul cererea restituirea lucrului. Prin actio depositi contraria depozitarul cererea despagubiri pentru cheltuielile eventuale facute in vederea conservarii lucrului. Pe langa depozitul obisnuit, romanii au cunoscut si 3 forme exceptionale de depozit. 1) Depozitul necesar 2) Depozitul sechestru 3) Depozitul neobisnuit Depozitul necesar sau mizerabil Lua nastere in imprejurari exceptionale, neobisnuite, cand deponentul nu mai dispunea de timpul necesar pentru a alege un om de incredere. Ex: In cazul unui incendiu, proprietarul isi depune lucrurile in mainile primului venit, nu mai are timp sa opteze. De aceea depozitul necesar e sanctionat mai grav decat cel obisnuit. Adica la dublul valorii lucrului dat in pastrare. Depozitul sechestru A aparut in legatura cu unele exigente ale procedurii civile. Caci partile care se aflau in proces cu privire la proprietarea asupra unui lucru aveau posibilitatea sa incheie o conventie denumita compromis, prin care se intelegeau sa depuna obiectul litigios in mainile unei terte persoane pana la incheierea procesului, urmand ca, dupa pronuntarea sentintei, el sa remita lucrul aceluia care a castigat procesul. Acest depozit prezinta unele trasaturi anormale: Depozitarul dobandeste lucrul cu titlul de posesiune, devine posesor (si cu titlul de detentiune), deoarece, daca este chemat in justitie de un tert care afirma ca este proprietarul lucrului, el nu stie cui sa se adreseze pentru a cere protectie juridica. De aceea, I s-a recunoscut calitatea de posesor, calitate prin care, depozitarul dispunea de mijloace proprii de aparare, constand in interdictele posesorii. Pe de alta parte, lucru nu este remis la cerere, ci la terminarea procesului si este remis aceluia care a castigat procesul si nu neaparat celui care l-a transmis.
Depozitul neregulat
Depozitul neregulat A aparut in legatura cu operatiunile bancare, caci la romani, odata cu inflorirea economiei de schimb, cetatenii depuneau anumite sume de bani spre pastrare bancherilor, urmand ca bancherii sa restituie acele sume de bani la cerere si in plus, o dobanda. La randul lor, bancherii dadeau acele sume de bani cu imprumut, percepand o dobanda substantiala , iar diferenta dintre cele doua dobanzi reprezinta castigul bancherului, ca in zilele noastre. Natura juridica a acestei operatiuni a fost controversata intre jurisconsulti. Papinian a vazut In aceasta operatie juridica un depozit Paul a vazut un mutuum, deoarece, spunea Paul "in acest caz, contractul poarta asupra unor lucruri consumptibile, ca la mutuum, lucruri transmise cu titlu de proprietate, tot ca la mutuum". In final insa, s-a impus parerea lui Papinian, din ratiuni de ordin practic. Intrucat, daca s-ar fi vazut in acest contract un mutuum, atunci obligatia bancherului de a plati dobanzi ar fi trebuit sa izvorasca dintr-o stipulatiune, caci mutuum este contract de drept strict, iar obligatia de a plati dobanzi trebuie asumata tot printr-un contract de drept strict, adica pentru stipulatiune, pe care am denumit-o stipulatio usurarum. Daca insa vedem in acest contract un depozit, depozitul este contract de buna- credinta, iar obligatia de a plati dobanzi poate fi asumata printr-o simpla conventie alaturata depozitului, ceea ce este mult mai practic, mai simplu.
Capitolul V
Contractele consensuale
Sunt in numar de 4: i. Vanzarea ii. Locatiunea iii. Societatea iv. Mandatul Ele se formeaza prin simpla conventie a partilor. Iar aparitia lor a marcat revolutia valorilor juridice romane, momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin care se creaza obligatia. Ele se deosebesc fata de contractele solemne prin faptul ca nu presupun conditii de forma , dar se deosebesc si fata de contractele reale, care sunt nesolemne, prin aceea ca formarea lor nu presupune vreun fapt material, ci numai manifestarea de vointa a partilor. Contractele consensuale sunt de buna-credinta. Primele 3 sunt bilaterale, iar mandatul este bilateral imperfect. In mod cert, aceste contracte erau sanctionate la inceputul sec. I i. Hr., caci Cicero, marele orator si avocat, ne-a transmis lista actiunilor de buna-credinta pe care figurau toate actiunile care sanctioneaza contractele consensuale, lista pe care, spune Cicero, a cunoscut-o si profesorul sau, Quintus Mucius Scaevola. Vanzarea Este conventia prin care o parte, denumita vanzator, promite sa transmita posesiunea linistita a unui lucru in schimbul pretului pe care cealalta parte , denumita cumparator se obliga a-l plati. Operatiunea juridica a vanzarii, constand in transmiterea unui lucru in schimbul unui pret s-a realizat la romani prin 3 forme tehnice distincte: 1) Mancipatiune 2) Stipulatiuni 3) Contractul consensual de vanzare (conventia de vanzare) Vanzarea prin mancipatiune Asa cum am precizat la materia bunurilor, mancipatiunea este forma originara prin
Asa cum am precizat la materia bunurilor, mancipatiunea este forma originara prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii. Insa mancipatiunea prezinta inconvenientul ca formarea actului coincide cu executarea sa, cu sensul ca exista o unitate organica in formarea actului si executarea lui, dovada ca remiterea lucrului si plata efectiva a pretului sunt conditii de forma ale mancipatiunii, fara de care mancipatiunea nu se poate forma, nu e valabila. Or cumparatorul era interesat ca formarea actului sa fie disociata de executarea sa . Mai ales atunci cand avea interesul sa cumpere un lucru , dar nu dispunea pe moment de bani lichizi. De aceea s-a trecut la vanzarea prin stipulatiuni. Vanzarea prin stipulatiuni (prin 2 stipulatiuni) Printr-o stipulatie, vanzatorul promitea sa transmita lucrul, iar prin cealalta stipulatie, cumparatorul promitea sa plateasca pretul, ulterior. Ex: Daca vanzatorul se obliga prin stipulatiune sa transmita proprietatea asupra unui lucru, in executarea obligatiei izvorate din stipulatie se recurgea la mancipatiune. De altfel, faptul ca operatia juridica a vanzarii s-a realizat prin 2 stipulatiuni este atestat si de dubla denumire a vanzarii consensuale, in sensul ca inainte de aparitia vanzarii consensuale, operatia juridica a vanzarii, care este unica, s -a realizat prin 2 acte distincte : ` Stipulatiunea vanzarii ` Stipulatiunea cumpararii Asa se explica faptulc ca vanzarea consensuala, aparuta mai tarziu, este denumite emptio venditio, ca o amintire a epocii in care vanzarea s -a realizat prin 2 stipulatiuni. Contractul de vanzare Contractul de vanzare s -a realizat si prin simpla conventie a partilor , in forma consensuala, dar vanzarea consensuala a trecut in domeniul privat din dreptul public. Pentru ca in epoca razboaielor de cucerire, de la sfarsitul Republicii, numarul sclavilor a crescut foarte mult, iar mancipatiunea si stipulatiunea nu erau practice in noile conditii, de aceea s-a admis ca prizonierii de razboi, sclavii sa fie vanduti de catre questori prin simpla conventie dintre questor si cumparator. Mai tarziu, sistemul a fost preluat in domeniul privat, iar vanzarea consensuala (prin simpla conventie) a fost perfectionata prin reforme succesive ale pretorului.
Elementele vanzarii Potrivit lui Gaius, vanzarea consensuala este conventia partilor cu privire la obiect si la pret, de unde rezulta ca vanzarea consensuala presupune intrunirea a 3 elemente: 1) Consimtamantul 2) Obiectul 3) Pretul
Consimtamantul Este manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de cumparator. Daca partile conditionau (aveau aceasta posibilitate) formarea contractul de respectarea unor conditii de forma, atunci si numai atunci contractul lua nastere in momentul intrunirii acelor forme. Dar in practica, pentru a se preciza momentul realizarii acordul de vointa (momentul incheierii contractului,conventiei), una dintre parti remitea celeilalte parti o suma de bani simbolica sau un lucru de mica valoare. Iar in vremea lui Justinian, a aparut venditio cum scriptura sau vanzarea mentionata prin act scris. In acest statut, se considera ca vanzarea
vanzarea mentionata prin act scris. In acest statut, se considera ca vanzarea consensuala este incheiata in mod valabil numai in momentul intocmirii inscrisului.
Obiectul Consta in lucruri corporale si incorporale. Adica putea consta in lucruri mobile, imobile, drepturi reale, drepturi de creanta, in exercitiul dreptului de uzufruct, in emfiteoza sau drepturi cu titlu universal. Daca vanzarea purta asupra unui lucru corporal, acel lucru trebuia sa fie transmis cu titlu de posesiune prin traditiune. Dar vanzatorul putea promite chiar si lucruri pe care nu le stapanea in momentul incheierii conventiei, in speranta ca va procura acel lucru mai tarziu, dupa incheierea contractului. Mai mult, puteau fi vandute si lucruri viitoare (o recolta viitoare - cu conditia sa apara; iar daca aparea, cumparatorul trebuia sa plateasca pretul stabilit, indiferent de cantitatea sau calitatea acelei recolte). Iar Cicero spune ca se putea vinde chiar si speranta. El se refera la cazul unui nobil roman care a cumparat pestele pe care urma sa il scoata pescarul cu navodul aruncat in apa, precizand ca in acel caz cumparatorul trebuie sa plateasca pretul indiferent dac a speranta s-a realizat sau nu (daca pescarul a scos sau nu peste), pentru a cumparat speranta. Pretul (pretium) Pretul vanzarii consensuale trebuie sa intruneasca anumite conditii: First. Trebuie sa fie in pecunia numerata, adica sa constea intr-o suma de bani, intrucat daca nu ar fi constat intr-o suma de bani, ci in alt lucru, vanzarea s-ar fi confundat cu schimbul. (permutatio rerum). Second. Trebuie sa fie verum (real - nu simulat). Pentru ca altminteri, vanzarea se confunda cu donatia. Third. Trebuie sa fie certum, adica sa fie determinat sau cel putin determinabil. Fourth. Trebuie sa fie iustum, adica trebuie sa fie echitabil. In vremea lui Justinian s-a stabilit ca pretul este echitabil daca reprezinta cel putin 1/2 din valoarea comerciala a lucrului. Efectele vanzarii Dar vanzarea consensuala genera anumite efecte juridice, anumite obligatiii. 1. Vanzatorul are: obligatia de a pastra lucrul obligatia de a preda lucrul obligatia de a garanta pentru evictiune obligatia de a garanta pentru vitii. 2. Cumparatorul are obligatia de a plati pretul.
Obligatia vanzatorului de a pastra lucrul Obligatia vanzatorul de a pastra lucrul se explica prin faptul ca intre momentul formarii contractului si momentul predarii lucrului, acel lucru ramane la vanzator, se afla in mainile vanzatorului, care trebuie sa-l administreze ca un bonus pater familias (bun administrator). Daca insa lucrul piere fara vina vanzatorului, atunci riscurile sunt pentru cumparator, potrivit adagiului emptoris est peliculum . Incat cumparatorul trebuie sa plateasca cu toate ca nu primeste nimic in schimb. Aceasta solutie este ajuridica,nu
plateasca cu toate ca nu primeste nimic in schimb. Aceasta solutie este ajuridica,nu este corecta, deoarece incalca un principiu fundamental al dreptului roman , conform caruia res perit domino (lucrul piere pentru proprietar). Or, in cazul nostru, vanzatorul, care nu si-a executat inca obligatiile, are calitatea de proprietar si normal ar fi ca el sa suporte riscurile in calitatea sa de proprietar. Si astazi se aplica aceeasi regula (riscurile sunt pentru cumparator - azi tranzactia e translativa de proprietate). Fireste, aceasta regula nedreapta a fost atenuata printr-o serie de masuri, astfel: 1. In cazul vanzarii sub conditie suspensiva, daca nu se indeplinea conditia, obligatiile partilor nu se declansau si atunci riscurile erau pentru vanzator. 2. De asemenea, daca vanzarea purta asupra unor lucruri care se numara, se cantaresc sau se masoara, obligatiile se declansau numai in momentul numararii, cantaririi sau masurarii acelor lucruri si iarasi riscurile erau pentru vanzator. 3. Daca vanzatorul era pus in intarziere, raspunderea lui devenea obiectiva, incat, el trebuia sa ia masuri exceptionale de paza si nu putea sa invoce interventia cazului fortuit.
Dupa cum partile puteau incheia o conventie speciala, alaturata vanzarii, prin care vanzatorul isi asuma riscurile vanzarii.

Curs 1-12 Drept Roman

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Curs 1-12 Drept Roman

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Curs 1

23 februarie 2010 09:58

New Section 1 Page 1

Capitolul II Succesiunea "ab intestat"

Capitolul III Succesiunea testamentara

New Section 1 Page 3

New Section 1 Page 5

Capitolul III Succesiunea deferita contra testamentului

Capitolul V Dobandirea mostenirii

New Section 1 Page 7

Nuda voluntas era o forma de acceptare expresa, dar nesolemna.

Conditiile acceptarii mostenirii

Efectele acceptarii mostenirii

Capitolul VI Sanctiunea mostenirii

New Section 1 Page 10

Conditiile de fond ale legatului

OBLIGATIUNI - PARTEA GENERALA

Elementele obligatiei Obligatia presupune intrunirea a 3 elemente: 1. Subiectele 2. Obiectul 3. Sanctiunea

New Section 1 Page 16

New Section 1 Page 17

2. Clasificarea obligatiilor in functie de sanctiune

3. Obligatii cu pluralitate de subiecte

Capitolul III Elementele contractelor

Viciile/vitiile de consimtamant sunt: 1) Metus - teama/violenta psihica

New Section 1 Page 21

Capitolul IV Efectele obligatiilor

ea este nula intrucat Tertius nu a participat la incheierea contractului.

New Section 1 Page 24

Actiunile cu caracter alaturat ("adiecticiae qualitatis")

New Section 1 Page 26

Cazul fortuit si forta majora

New Section 1 Page 29

Modurile voluntare de stingere a obligatiilor

2. Plata poate fi primita fie de creditor fie de reprezentantul sau, care

New Section 1 Page 35

New Section 1 Page 36

Moduri nevoluntare de stingere a obligatiilor

New Section 1 Page 41

New Section 1 Page 42

New Section 1 Page 43

New Section 1 Page 44

New Section 1 Page 45

New Section 1 Page 46

New Section 1 Page 47

New Section 1 Page 48

New Section 1 Page 52

New Section 1 Page 57

Capitolul IV Contractele reale

Contractele nesolemne sunt Reale Consensual Nenumite

nu permite perceperea de dobinzi.

New Section 1 Page 62

luat cu imprumut. De aceea spunem ca este contract bilateral imperfect.

New Section 1 Page 68

You might also like