UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la distanţă

Specializarea: DREPT

SOCIOLOGIA DREPTULUI
- suport de curs –
Lect. Univ. dr. Arthur MIHĂILĂ

Cluj-Napoca
2003

1
 CUPRINS

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE…………………3

GHID DE STUDIU………………………………………………………...3

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ……………………………………………3

Paradigme şi metode ale cercetării sociologice…………………………….5

Socializarea juridică ………………………………………………………25

Devianţa……………………………………………………………………47

Sociologia Procesului………………………………………………………68

Sociologia familiei…………………………………………………………95

Evaluarea studenţilor ………………………………………………………………..71

2
 DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE

Cursul abordează cele mai importante probleme ale sociologiei juridice. Sunt

analizate conceptele de bază din acest domeniu, metodele de cercetare sociologică,

principalele teorii privind fenomenele sociale precum si fenomenele sociale specifice

dreptului.

Cursul are drept obiectiv cunoaşterea aspectelor sociale ce au legătură cu

universul juridic, fenomene care stau la baza elaborării legislaţiei.

GHID DE STUDIU

Pe parcursul studierii disciplinei analizaţi cu atenţie trăsăturile fiecărui fenomen

studiat şi comparaţi explicaţiile oferite de diferitele teorii în domeniu. Acest segment de

curs tratează în detaliu doar o parte dintre temele şi problematica ce sunt cerute pentru

examen. În legătură cu celelalte teme este necesar să consultaţi bibliografia recomandată.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Akers, R., Deviant behaviour. A social learning approach, Wadsworth, Belmont,

California, 1977

2. Banciu, D.P. Sociologia crimei şi a criminalităţii, Bucureşti: Şansa , 1996.

3. Becker, H., Outsiders: Studies in the sociology of deviance, The Free Press, New

York, 1973.

4. Black, D., Sociological justice, Oxford University Press, New York, 1989.

3
5. Carbonnier, J., Sociologie juridique, Librairie Armand Colin, Paris, 1972.

6. Ciucă, V.M., Lecţii de sociologia dreptului: Câteva repere în sociologia generală a

dreptului, Polirom, Iaşi, 1998.

7. Cohen, E.J.; White, S.O., Legal socialization: a study of norms and rules,Springer-

Verlag, New York, 1990.

8. Cusson, M., Devianţa în Tratat de sociologie , Raymond Boudon (coord),

Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 439-477.

9. Durkheim, É., Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

10. Feldman, P., The psychology of crime, Cambridge University Press, Cambridge,

1993.

11. Glaser, D., Social deviance, Markham Publishing Company, Chicago, 1971.

12. Hirschi, T. Causes of deliquency, University of California Press, Berkeley, 1969

13. Jorion, E., De la sociologie juridique, Université Libre de Bruxelles, Bruxelles, 1967.

14. Lemert, E.M., Human deviance, social problems and siocial control, Prentice hall,

Inc., Englewood Cliffs, 1967.

15. Mihu, A., Sociologia dreptului, Cluj Napoca: Argonaut, 2000.

16. Rădulescu, S.M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Lumina Lex,

Bucureşti, 1999.

17. Sutherland, E.H., White collar crime, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1961.

18. Turner, B.S., Statusul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998.

19. Walklate, I., Victimology: the victim and the criminal justice process, Unwin Hyman,

London, 1989.

4
20. Wolfgang, E.M., Patterns in criminal homicide, University of Philadelphia Press,

Philadelphia, 1958.

Paradigme şi metode ale cercetării sociologice

Obiective:Definirea sociologiei şi obiectului său de studiu, descrierea şi analizarea

principalelor paradigme sociologice, descrierea metodelor de stidiu ale fenomenelor sociale.

Termeni cheie: fenomen juridic, macrosociologie, microsociologie, paradigmă,metodă de

cercetare.

1. Ce este sociologia?

Acum mai bine de 2300 de ani Aristotel scria că “omul este prin natura sa o fiinţă

socială.”1 Societatea nu este însă un simplu mediu neutru, un agregat de grupuri animate

de interese comune, o reţea de relaţii interpersonale. De cele mai multe ori ea este un

mediu activ care ne influenţează comportamentul, ne determină gîndurile şi atitudinile şi

ne trasează scopurile şi motivaţiile. Observând acest lucru Peter L. Berger remarca:

“Societatea nu se opreşte la suprafaţa pieilor noastre. Societatea ne pătrunde în aceeaşi

măsură în care ne înconjoară”.2

Scopul sociologiei este de a studia interacţiunea dintre individ şi grupul sau grupurile

din care face parte, modul în care societatea îl influenţează pe individ.

1
Aristotel, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 16.
2
Berger, L.Peter, Invitation to sociology, Anchor Books, Garden City, N.Y., 1963, p. 121.

5
 Din punct de vedere etimologic termenul “sociologie” provine din îmbinarea a două

cuvinte: unul de origine latină – socius – care înseamnă asociat şi altul de origine greacă

– logos – care înseamnă cuvânt, teorie, idee. Deci, conform acestui înţeles sociologia este

teoria sau ştiinţa asocierii oamenilor, ştiinţa interacţiunilor umane.

De obicei încercările de definire ale domeniului nu se îndepărtează de acest înţeles.

Richard T. Schaefer consideră că “Sociologia este studiul sistematic al comportamentului

social şi al grupurilor umane.”3 iar Ken Browne este de părere că “Sociologia este studiul

sistematic (planificat sau organizat) al grupurilor umane în societăţile moderne. Ea este

preocupată de studiul instituţiilor sociale”.4 Pe aceeaşi linie de idei Achim Mihu scrie că

“Sociologia este în mod esenţial studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în

totalitatea ei, adică a unei realităţi sui generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese

ale acestei realităţi (cum este dreptul) în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu

întregul”.

2. Obiectul sociologiei juridice

Obiectul sociologiei juridice este realitatea asupra căreia este îndreptată cunoaşterea

sociologică, sectorul de existenţă socială studiat de ea. Fenomenele juridice dau naştere

unei mari varietăţi de răspunsuri sociale. Normele juridice ne afectează viaţa de la naştere

până la moarte. Viaţa de familie, relaţiile de muncă, relaţiile economice, comportamentul

social sunt cel puţin în parte limitate de lege în scopul realizării unei mai bune armonii

sociale sau a binelui comun. Din această cauză autorii din domeniu nu sunt întotdeauna

de acord asupra sferei fenomenelor care trebuie să constituie obiectul sociologiei juridice.

3
Schaefer, R.T., Sociology, McGraw-Hill Book Company, New York, 1986, p.5.
4
Browne, K., An introduction to sociology, Polity Press, Cambridge, 1998.

6
 În perioada de început, sociologia juridică a fost deseori identificată cu sociologia

crimei. Aceasta, care este de fapt un domeniu particular al sociologiei juridice, are drept

obiect fenomenul încălcării legii, amploarea acestui fenomen, motivele infractorilor şi

reacţia socială faţă de încălcarea normelor statului de drept.

Edwin Sutherland şi Donald Cressey erau de părere că sociologia juridică este una

dintre subdiviziunile criminologiei alături de etiologia crimei (care este analiza ştiinţifică

a cauzelor crimei) şi de penologie (care studiază metodele de control ale criminalităţii).5

Sociologia juridică ar fi, în această perspectivă o analiză sistematică a condiţiilor sub care

legile penale se dezvoltă şi a originii lor ca metode de control social.6

Tot în tradiţie americană, pentru desemnarea domeniului se foloseşte uneori

termenul de “sociologia devianţei”. În viziunea celor care au adoptat această titulatură

sociologică juridică ar trebui să studieze devianţa ca fenomen de încălcare a oricărei

norme sociale. În cadrul sociologiei devianţei sunt distinse uneori subramurile sociologiei

crimei şi a criminologiei, aceasta din urmă fiind considerată o încercare de prelucrare

teoretică, pe baze conceptuale a descoperirilor empirice obţinute de celelalte subramuri

ale sociologiei juridice.

Acest tip de abordări neglijează o serie de fenomene juridice nepenale – domeniul

contractelor civile şi comerciale, relaţiile de familie, socializarea juridică şi alte

manifestări strâns legate de domeniul juridicităţii.

Din această cauză considerăm mult mai justificată opinia lui Jean Carbonnier

asupra acestei probleme.7 Jean Carbonnier consideră că obiectul sociologiei juridice

5
Sutherland, E.H., Cressey, D.R., Criminology, j.b. Lippincot Company, Philadelphia, 8ed, 1970, p. 3.
6
Idem, pp. 8-12.
7
Carbonnier, J., Sociologie juridique, Librairie Armand Colin, Paris, 1972, pp. 110-123.

7
trebuie să îl constituie fenomenele juridice care împreună, aflate într-o relaţie sincronică

şi diacronică, formează sistemul juridic.

Un renumit sociolog american, Donald Black, considera că, în funcţie de obiectul de

studiu sociologia juridică poate fi împărţită în macrosociologie juridică şi

microsociologie juridică.8 Macrosociologia studiază modul în care doctrinele şi

instituţiile juridice reflectă societatea şi cultura, gradul în care legea exprimă valorile

culturale şi opinia publică şi legăturile ei cu interesele economice. Din această

perspectivă societatea este studiată ca întreg sau la nivelul macrogrupurilor.

Macrosociologia a fost dominată în perioada clasică a sociologiei în special datorită

influenţei lui Marx.

Microsociologia juridică este un domeniu mai nou centrat pe sociologia cazurilor. Ea

porneşte de la constatarea că între doctrină şi decizie judiciară sau între lege şi aplicarea

ei în practică există o mare diferenţă.

Sociologia cazurilor îşi are originile în curentul realismului juridic. Principala teză a

autorilor care au promovat această direcţie (O.W. Holmes, K. Llewellyn, J. Frank, F.

Rodell) este că doctrinele juridice nu pot prezice cum se vor lua deciziile judecătoreşti şi

că judecătorii iau de obicei decizii în funcţie de convingerile şi sentimentele lor

personale, şi numai după aceea fac apel la lege pentru a le justifica.

Un al doilea izvor de inspiraţie pentru microsociologia juridică au fost diferitele

studii asupra modului în care erau rezolvate litigiile în diverse sisteme juridice şi culturi.

Aceste studii au arătat că litigiile sunt rezolvate diferit nu numai de la cultură la alta dar

uneori chiar şi în regiuni diferite ale aceleiaşi ţări. Analiza comparată a demonstrat rolul

8
Black, D., Sociological justice, Oxford University Press, New York, 1989, pp. 3-8.

8
pe care îl au caracteristicile sociale ale părţilor şi judecătorului pentru estimarea hotărîrii

judecătoreşti.

Donald Black apreciază ca în viitor microsociologia juridică va căpăta o importanţă

tot mai mare pentru că ea oferă o cunoaştere realistă a modului în care funcţionează

justiţia.

3. Paradigme în sociologia juridică

Deşi sociologia pare a fi o ştiinţă puternic ancorată în realitate, care nu se desprinde

de faptele concrete, noile descoperiri în acest domeniu nu au pornit întotdeauna de la

realitatea empirică ci au fost de multe ori prefigurate de către diverse ipostaze pur

teoretice.

Deseori cercetarea de teren a fost un pretext, o încercare de justificare a

preconcepţiilor sociologului. Observând acest lucru Robert Nisbet scria: “Atunci când m-

am angajat în explorarea unora dintre sursele sociologiei moderne am descoperit că nici

una dintre marile teme care au dat naştere unor mari polemici şi au constituit

fundamentele teoretice pentru sociologi în ultimul secol nu a fost descoperit ă prin ceea ce

astăzi identificăm ca fiind o “metodă ştiinţifică”. Mă refer la tipul de metodă saturată cu

apelini la analiza statistică, configurarea problemelor, ipotezelor, verificare, repetiţii şi

construcţii de teorii, aşa cum o găsim descrisă în manualele şi cursurile de metodologie.”9

Fiecare sociolog îşi prefigurează înainte de a începe cercetarea o viziune asupra vieţii

sociale. El poate considera societatea ca fiind coerent structurată sau atomizată, stabilă

sau într-un continuu progres, poate adera la un set de valori prin prisma cărora să

analizeze faptele în cauză sau, dimpotrivă, poate încerca să fie complet obiectiv şi neutru

9
din punct de vedere ideologic. Această perspectivă îi determină şi obiectul cercetării sau

metodele pe care le foloseşte.

În fiecare perioadă istorică există corpuri de idei şi teorii unanim acceptate care stau

la baza cunoaşterii ştiinţifice şi au o valoare de axiomă. Aceste structuri de idei

dominante au fost denumite de Thomas Kuhn paradigme. Pentru Kuhn paradigma este

“o întreagă constelaţie de convingeri, valori, metode, etc., împărtăşite de membrii unei

comunităţi date”.10 Kuhn consideră că paradigmele dominante influenţează atât de mult

modul de gândire a membrilor unei societăţi încât pentru cei care împărtăşesc paradigme

diferite “…acelaşi stimul poate produce senzaţii foarte diferite […]. Indivizii crescuţi în

societăţi diferite se comportă în unele ocazii ca şi cum ar vedea lucruri diferite..”11

Spre deosebire de ştiinţele exacte, în care întâlnim mai puţine paradigme dominante,

iar acestea au o relativă stabilitate, în sociologie şi în celelalte ştiinţe sociale paradigmele

se schimbă mai des iar uneori în aceeaşi perioadă coexistă două sau mai multe

paradigme. Unii autori preferă să folosească în locul termenului de paradigmă cel de

schemă conceptuală, perspectivă sau teorie.

În sociologia juridică s-au afirmat mai ales pozitivismul, structural-functionalismul,

paradigma conflictului şi interacţionismul simbolic.

Paradigma pozitivistă îşi are originea în gândirea lui Auguste Comte şi a apărut ca

urmare a dorinţei acestuia de a realiza cercetări neutre din punct de vedere axiologic care

să analizeze nemijlocit realitatea socială. Pozitiviştii cred că realitatea se compune din

elemente care pot fi observate, descrise şi analizate separat prin folosirea unor unităţi de

măsură. Pozitivismul nu acceptă dihotomia fenomen/esenţă. Extrapolările care ne duc

9
Nisbet, R.A., Sociology as an art form, Oxford University Press, New York, 1977, p. 3.
10
Kuhn, T., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 220.

10
dincolo de observabil sunt condamnate şi considerate ilegitime. Singura cale prin care

sociologul poate evita erorile este să se limiteze la descrierea şi măsurarea realităţii fără a

face generalizări şi speculaţii teoretice.

Pozitivismul se caracterizează şi printr-un monism metodologic. El acreditează ideea

că există o singură metodă care poate fi numită ştiinţifică şi aceasta este metoda

explicaţiei cauzale. Metoda explicaţiei cauzale pleacă de la prezumţia că relaţiile care

există între fapte sunt relaţii de cauză şi efect. Diversele fenomene sociale sunt explicate

prin apelul la cauza proximă.

De pildă pentru explicarea violenţei intrafamiliale vor căuta să găsească cele mai

evidente cauze direct observabile: lipsa banilor, beţie, şomaj, etc. În această concepţie

eliminarea acestor cauze ar trebui să aducă la eliminarea efectului, a violenţei

interfamiliale.

Paradigma structural-funcţionalistă a fost promonată de sociologul american

Talcott Parsons şi dezvoltată de Gabriel Almond şi Robert Merton. Din această

perspectivă societatea este văzută ca un întreg, ca un sistem compus din elemente

conectate între ele. Instituţiile (familie, stat, biserică, etc.) sunt organele acestui organism

social şi îndeplinesc funcţii specifice. Structural – funcţionalismul analizează raporturile

dintre structurile şi sistemului social.

Structurile sunt uniformităţile observabile în sistemul social, în special instituţiile.

Funcţiile sunt rezultate ale structurilor care servesc la perpetuarea sistemului şi la

menţinerea stabilităţii lui. Pentru ca sistemul să supravieţuiască trebuie ca funcţiile

esenţiale să fie îndeplinite (bunurile şi serviciile să fie furnizate, copii să fie socializaţi,

11
Kuhn, T., op.cit., p. 238.

11
etc.). Uneori structurile sociale generează rezultate care duc la funcţionarea defectuoasă a

sistemului. Aceste rezultate se numesc disfuncţii.

Un fenomen poate fi într-o situaţie o funcţie stabilizatoare iar în altă situaţie să ducă

la colapsul sistemului. După părerea lui Herbert Gans sărăcia are un caracter

ambivalent.12 Ea este o funcţie benefică atunci când afectează un număr mic de persoane

pentru că furnizează forţă de muncă ieftină pentru economie şi asigură exercitarea

slujbelor “murdare” sau prost plătite. Dar, dacă numărul săracilor este foarte mare ea

devine o disfuncţie putând duce la revolte sociale şi la dezechilibrul sistemului.

Funcţiile pot fi manifeste atunci când consecinţele lor sunt dorite şi când sunt

recunoscute de membrii societăţii sau latente atunci când consecinţele lor sunt nedorite şi

uneori nerecunoscute.

Analizele structural funcţionaliste consideră că unele fenomene sociale deşi prohibite

de legea penală supravieţuiesc deoarece îndeplinesc unele funcţii utile în societate şi din

această cauză de nu pot fi eradiate.

Acesta este de pildă cazul prostituţiei.13 Prostituţia satisface necesităţile oamenilor

de afaceri prea ocupaţi pentru a face curte cuiva sau a purta responsabilitatea unei

căsătorii. “Cumpărătorul” va primi sex fără să fie nevoit să se implice emoţional sau să

consume prea mult timp iar “vânătorul” va reuşi în schimb să-şi procure veniturile

necesare traiului. Explicaţia funcţiilor prostituţiei nu implică insă şi judecăţî de valoare,

sau legitimarea acestui tip de comportament ci se menţine la nivelul unei simple

constatări.

12
Apud Vander Zanden, J.W., The social sxperience: on introduction to sociology, Random House, New
York, 1988, p. 30.
13
Schaefer, R.T. Sociology, McGraw-Hill Book Company, New York, 1986, pp. 16-17.

12
 Paradigma conflictului consideră că societatea este împărţită în grupuri aflate într-

un continuu conflict. Acest conflict poate fi deschis sau dimpotrivă latent, neconştientizat

de majoritatea membrilor societăţii. Cele mai importante curente din cadrul acestei

paradigme sunt marxismul, feminismul şi diversele variante ale rasismului.

K. Marx considera că societatea este împărţită în clase antagoniste. La baza vieţii

sociale se află interesele economice. Clasa conducătoare, cea a proprietarilor de mijloace

de producţie îşi impune dominaţia prin forţă şi obţine venituri prin exploatarea clasei

muncitoare. Toate analizele care au continuat linia marxistă încearcă să descopere în

spatele fiecărui fenomen conflictul dintre clase şi dovezile exploatării. Statul este văzut

ca un instrument de opresiune iar legile sunt considerate ca fiind create de clasa

conducătoare pentru apărarea intereselor sale.

Feminismul consideră că trăim într-o lume dominată de bărbaţi. De data aceasta cele

două grupuri opuse sunt reprezentanţii celor două sexe. Sociologii feminişti, care au

pornit de la cărţile Simonei de Beauvoir şi ale lui Betty Friedan, încearcă să demonstreze

că bărbaţii au instaurat o dominaţie patriarhală şi au creeat o cultură masculină. Toate

celelalte conflicte sociale devin secundare faţă de conflictul dintre sexe. Analizele

feministe pornesc de la date statistice care arată că numărul femeilor cooptate în organele

de conducere ale statului sau ale unor organizaţii economice este mult mai mic decât cel

al bărbaţilor, că de multe ori femeile sunt plătite cu salarii mai mici deşi îndeplinesc

aceleasi funcţii ca şi bărbaţii şi că ele sunt victime ale unor violenţe familiale neglijate de

poliţie sau tratate cu superficialitate.

Sociologii cu tendinţe rasiste consideră că societatea e sfârşită de un conflict între

rase şi etnii. Uneori curentele “sociobiologice” susţin că acest conflict este expresia unei

13
lupte pentru supremaţie asemănătoare selecţiei naturale din teoria darwinistă. Indivizii

sunt doar purtători de gene, elemente a unei comunităţi în raport cu care viaţa lor nu este

importantă.

O analiză marxistă a violenţei intrafamiliale at tinde să aprecieze că ea este generată

de mentalităţile capitaliste sau de condiţiile de viaţă mizere a celor exploataţi care au

cauzat frustrare şi în consecinţa manifestări agresive.

Din punct de vedere feminist violenţa infailibilă este cauzată de încercarea bărbaţilor

de a menţine controlul patriarhal al femeii – actele de violenţă fiind răspunsuri la

încercările soţiei de lua decizii independente.

Sociologii ar considera actele de violenţă intrafamiliale ca reminiscenţe genetice ale

manifestărilor agresive specifice primatelor.

Paradigma interacţionalismului simbolic oferă o perspectivă sociologică diferită de

cea a structural-funcţionalismului şi de cea a paradigmei conflictului social. Spre

deosebire de acestea din urmă care analizează societatea ca întreg interacţionismul

simbolic încearcă să explice în special inetarcţiunile de la nivelul grupurilor mici

promovând o microsociologie.

Cel care a pus bazele acestei prespective este sociologul George Herbert Mead. Alţi

autori importanţi care i-au continuat cercetările sunt Hebert G. Blumer, Maford H., Kuhn

şi Erving Goffman.

Mead şi urmaşii săi cred că omul este singurul animal capabil să creeze şi să utilizeze

simboluri. Acestea sunt folosite în procesul comunicării interumane sau pentru

desemnarea obiectelor şi conceptelor. Societatea nu există ca atare, ea este creată şi

recreată continuu în timp ce interacţionăm unii cu alţii. Oamenii sunt de fapt fiinţe care

14
atribuie înţelesuri (meanings) oamenilor, obiectelor şi ideilor. Aceste înţelesuri nu îşi au

originea în obiectele pe care le desemnează ci sunt doar constructe sociale.

Interacţionismul simbolic face distincţia dintre realitatea ca atare şi imaginea pe care o

avem despre ea.

Pe această linie de idei teoria etichetării sociale consideră că unele fapte sunt

considerate infracţiuni doar atunci când societatea le etichetează ca atare, această

caracterizare depinzând de o mulţime de factori: cultură, grup social, epocă istorică. De

exemplu fapta bărbatului care este căsătorit simultan cu mai multe femei este considerată

infracţiune doar în ţările occidentale pe când în ţările islamice poligamia este considerată

normală şi e practicată pe scară largă.

4. Metode folosite în sociologia juridică

Reprezentanţii fiecărei paradigme, şcoli sau curent sociologic generează un set de

teorii prin care încearcă să explice fenomenele specifice realităţii sociale. Pentru ca aceste

teorii să fie considerate ştiinţifice ele trebuie să fie testate, comparate cu realitatea la care

se referă. În acest scop sunt folosite metode ştiinţifice de cercetare.

Metodele sunt tehnici specifice de cercetare (observaţia, experimentul, intervine,

etc.) prin intermediul cărora sunt culese datele din realitatea socială şi sunt testate

ipotezele.14

Datorită complexităţii realităţii sociale fiecare fapt social este cercetat de obicei cu

ajutorul mai multor metode. Tipul de metodă ales depinde de cele mai multe ori de

14
Pentru detalii vezi Rotariu T.; Iluţ, P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie: teorie şi practică,
Polirom, Iaşi, 1997, p. 45 şi următoarele.

15
paradigma sau teoria la care a aderat cercetătorul şi de condiţiile care permit aplicarea

uneia sau alteia dintre metode.

4.1. Analiza sociologică a jurisprudenţei

Această metodă constă în analiza dosarelor sau deciziilor judecătoreşti iar uneori

se limitează la studiul culegerilor de decizii publicate de diferite instanţe.15

Analiza jurisprudenţei se deosebeşte de metoda dogmatică pentru că această din

urmă caută doar să cunoască tendinţa generală în cazurile mai controversate. În schimb

sociologul doreşte să cunoască motivele care stau în spatele acestor decizii (schimbarea

mentalităţilor şi atitudinilor de exemplu numărul de condamnări pentru homosexualitate

sau prostituţie în perioade de timp diferite, mărimea pedepselor pentru o anumită

infracţiune şi factorii care o influenţează – sexul, vârsta şi etnia condamnatului, etc.).

Cercetătorii încearcă şă vadă dacă creşterea sau scăderea numărului unor infracţiuni sau

litigii dintr-un domeniu nu este expresia unei stări de cconflict social (analiza proceselor

de contancios administrativ poate să dovedească faptul că organele de stat aplică abuziv

legea sau dimpotrivă că statul de drept funcţionează corect).

O tehnică des folosită în cadrul acestei metode este analiza de conţinut a deciziilor

judecătoreşti. Ea presupune numărarea frecvenţei cu care apare în hotărârile judecătoreşti

o lege, o instituţie sau un cuvânt. Prin această metodă poate fi determinată de exemplu

perioada în care o lege a căzut în desuetudine sau frecvenţa cu care a apărut o instituţie

juridică în atenţia judecătorilor înainte de a fi legiferată (de pildă hărţuirea sexuală).

De cele mai multe ori scopul analizei jurisprudenţei este: determinarea celerităţii

proceselor judiciare (viteza de soluţionare a unei speţe), analiza motivelor de drept care

16
stau la baza unor soluţii juridice, desprinderea legăturilor dintre ideologie sau anumite

doctrine juridice şi deciziile judecătoreşti (prin analiza dispozitivului hotărârii

judecătoreşti).

Principalii factori de eroare care afectează metoda sunt precizarea incorectă a

cuvintelor şi conceptelor analizate şi nereprezentativitatea eşantionului cercetat. Cele mai

multe culegeri de practică judiciară nu epuizează domeniul şi cuprind doar cazuri

reprezentative, cazuri exemplare. Culegeri de jurisprudenţă exhaustive sunt doar cele ale

instanţelor superioare (de obicei deciziile Curţii Constituţionale).

4.2. Analiza statistică

Analiza statistică constă în prelucrarea statistică a unui mare număr de date

relevante pentru domeniul studiat pentru determinarea legăturilor de cauzalitate sau

condiţionare dintre un fenomen juridic şi una sau mai multe variabile.

De exemplu în cazul accidentelor de circulaţie se face o grilă de analiză compusă

din mai mulţi itemi: sex, vârstă, profesie, cantitatea de alcool consumată, bioritm, fazele

lunii şi orice altă variabilă pe care cercetătorul o socoteşte semnificativă pentru

fenomenul studiat. Apoi se caută o corelaţie dintre frecvenţa cu care se întâlneşte unul

dintre factori şi accidentele de circulaţie. În cazul exemplului de mai sus s-ar dovedi cu

certitudine că bioritmul şi luna plină nu determină creşterea numărului de accidente de

circulaţie.

Multe dintre analizele statistice sunt efectuate de organele oficiale (Ministerul de

Interne, Ministerul Justiţiei, Inspectoratul General al Poliţiei, etc) pentru că ele au acces

la un număr mai mare de date şi documente ale instituţiilor statului.

15
Pentru detalii vezi Carbonnier, J., op.cit., pp. 195-202.

17
 Uneori prezenţa unei variabile alături de un fenomen nu înseamnă în mod automat

că ea îl determină. De pildă faptul că mortalitatea este mult mai mare în spitale decât în

afara lor nu înseamnă că spitalele sunt periculoase sau că ele cauzează moartea

pacienţilor ci că cei grav bolnavi preferă să se interneze în spital mai degrabă decât să se

trateze ambulator.

4.3. Metoda observaţiei

Observaţia este examinarea sistematică pe baza percepţiei nemijlocite a

fenomenelor sociale. Ea presupune înregistrarea evenimentelor şi comportamentelor

studiate cu acurateţe şi conform unui plan de cercetare stabilit anterior.

Metoda observaţiei este deseori folosită în sociologie din două motive. În primul

rând multe fenomene au o frecvenţă mică, uneori fiind chiar unice şi sunt greu sau chiar

imposibil de abordat prin alte metode (de exemplu prin folosirea chestionarului). Al

doilea motiv este imposibilitatea folosirii unor tehnici cantitative sau a altor metode

ştiinţifice pentru că acestea ar altera comportamentul grupului studiat.

În sociologia juridică, de multe ori observaţia este singura metodă care oferă date

sigure, mai ales atunci când este studiat fenomenul infracţional.

În funcţie de gradul de implicare a observatorului observaţia poate fi externă sau

internă (participantă).

Observaţia externă este efectuată astfel încât grupul studiat să nu sesizeze

existenţa cercetătorului. Uneori însă observatorul este vizibil dar rolul său nu este

cunoscut.

18
 Utilizând această metodă Joan Luxemburg a monitorizat în 1980 conversaţiile

prin radio efectuate lângă o parcare pentru autocamioane din Oklahoma, pentru a strânge

date despre o nouă formă de recrutare a clienţilor, de către prostituatele care încercau să-i

contacteze pe camionagii pe această cale.16

Observaţia internă sau participantă presupune participarea (anonimă) a

cercetătorului la activităţile grupului. Ca şi membru cercetătorul observă interacţiunile

sociale şi conversaţiile dintre subiecţii cercetării.

Danny L. Jorgensen consideră că observaţia internă trebuie folosită atunci

când:17

1. Se cunoaşte prea puţin despre fenomen (o mişcare sau un grup nou format, o

sectă creştină fundamentalistă, etc).

2. Există diferenţe importante între opiniile membrilor grupului şi cele ale

outsiderilor (grupuri etnice, subculturi ale ocultiştilor, nudişti, etc.)

3. Fenomenul nu este transparent pentru cei din afara (ritualuri religioase, relaţii

private în interiorul grupurilor, sexualitatea adolescenţilor, etc.).

4. Fenomenul este ascuns faţă de opinia publică (crima şi devianţa, grupuri secrete

de consumatori de stupefiante, etc.).

De obicei cercetătorul încearcă să surprindă punctul de vedere al membrilor

grupului şi nu se limitează la o simplă înregistrare a comportamentului lor.

Observatorul poate să participe efectiv la toate activităţile grupului, să participe

doar la unele activităţi sau să fie doar un asociat al grupului. În prima categorie se

situează studiul devenit clasic al lui William Whyte asupra vieţii sociale a italienilor

16
Apud Schaefer, R.T., op.cit., p. 41.
17
Jorgensen, D.L., Participant observation, Sage Publications, 1989, pp. 12-13.

19
săraci din Boston.18 Whyle s-a mutat în cartierul italian; a devenit chiriaş al unei familii

de italieni, a învăţat limba italiană şi a devenit membru al unuia dintre bandele care

controla străzile din acel cartier. Participarea la toate activităţile grupului îi oferă

cercetătorului ocazia să observe direct modul de funcţionare al acestuia dar are

inconvenientul că uneori el trebuie să participe la infracţiuni ca complice sau coautor. De

aceea mulţi cercetători preferă o participare parţială la activităţile grupului studiat.

Participarea ca membru asociat al grupului are loc atunci când din motive

obiective cercetătorul nu se poate integra direct în grup. Este cazul lui Howard Parker

care s-a împrietenit cu un grup de copii care printre altele se ocupau şi cu furtul aparatelor

de radio din automobile.19 Pentru că era mai în vârstă nu s-a integrat grupului dar juca

fotbal cu ei şi cu această ocazie afla despre noile “capturi” ale grupului şi despre modul în

care aceştia îşi valorificau produsele infracţiunii.

Deşi observaţia participantă oferă date de prima mână ea are şi dezavantaje. Cel

mai important este perioada îndelungată de timp necesară pentru efectuarea investigaţiei.

4.4. Ancheta prin intermediul chestionarului

Ancheta sociologică este o metodă de culegere a informaţiilor de la un număr

mare de oameni, prin intermediul chestionarului. Datele culese oferă informaţii despre un

număr de oameni mai mare decât cel chestionat, de obicei despre un grup social sau

populaţia unei ţări.

18
Whyte, W.F., Street corner society, University of Chicago Press, Chicago, 1943.
19
Parker, H.J., View from the boys, David and Charles, Newton Abbot, 1974.

20
 Chestionarul este o succesiune logică de întrebări cu funcţie de stimuli în raport

cu ipotezele cercetării. Această metodă presupune aplicarea inventarului de întrebări unui

număr mare de oameni din rândul populaţiei studiate.

Oamenii supuşi chestionării se numesc eşantion. Eşantionul chestionat trebuie să

fie reprezentativ, adică să reflecte la o seară mai mică structura populaţiei studiate.

Sub forma sondajelor de opinie această metodă este folosită în mod curent pentru

anticiparea rezultatelor electorale sau stabilirea opţiunilor politice ale populaţiei.

Selectarea eşantionului se face prin diferite metode (eşantionare aleatoare, prin

stratificare, multistadială, multifazică, etc.). Mărimea lui se determină pe baza legilor

statistice. Pentru România eşantionul reprezentativ care dă o eroare mai mică de 3%

trebuie să cuprindă aproximativ 2000 de persoane.

În funcţie de natura lor chestionarele folosite în sociologia juridică sunt de trei

tipuri: chestionare cognitive (sau de cunoaştere), chestionare factuale şi chestionare de

opinie.20

Chestionarele cognitive, sau de cunoaştere, au drept scop depistarea cunoştinţelor

pe care le au cetăţenii despre lege. Ele pot să abordeze subiecte generale (conceptul de

separaţie a puterilor în stat, de democraţie, etc.) sau să testeze cunoaşterea unei legi. Un

sondaj efectuat în Franţa în 1967 cuprindea următoarea întrebare “După părerea

dumneavoastră legea actuală permite sau se opune ca prin testament sau donaţie o

persoană să-şi dezmoştenească complet copiii sau pe unul dintre ei?” Răspunsurile au fost

corecte în proporţie de 74%.

Chestionarele factuale se concentrează asupra unor fapte concrete efectuate de

subiect: “V-aţi redactat un testament?”, “Aţi săvârşit vreodată una dintre următoarele

21
infracţiuni…” etc. Atunci când problemele dezvăluite pot provoca daune subiecţilor

anchetaţi, este necesar să li se asigure anonimatul pentru a obţine date corecte.

Chestionarele de opinie sunt cele care cer efectuarea unor judecăţi de valoare sau

formularea unei opinii în legătură cu o problemă de drept.

De pildă, în 1967 în Franţa un eşantion reprezentativ a fost chestionat asupra

problemei acordării de daune-interese concubinei victimei care a suferit un accident

mortal. 65% dintre cei anchetaţi (68% dintre bărbaţi şi 60% dintre femei) s-au pronunţat

în favoarea acordării unei indemnizaţii, concubinei, soluţie adoptată în scurt timp şi de

jurisprudenţă.21 (aceeaşi soluţie a fost admisă şi în practica judiciară din ţara noastră.22)

De asemenea se pot adresa întrebări asupra opiniilor cetăţenilor în privinţa unui proiect

de lege sau a unei soluţii jurisprudenţiale disputate.

În funcţie de libertatea pe care o are subiectul în elaborarea răspunsurilor

chestionarele pot fi cu întrebări închise, deschise sau mixte. În cele cu întrebări închise

sunt enumerate toate variantele de răspuns urmând ca subiectul să aleagă varianta pe care

o preferă. Cele cu întrebări deschise dau subiectului posibilitatea să-şi exprime orice

opinie fără să-I limiteze răspunsurile. Chestionarele cu întrebări mixte cuprind pe lângă

un set de răspunsuri între care trebuie să aleagă subiectul posibilitatea dea le completa cu

opiniile sale.

Chiar dacă în aparenţă chestionarul pare a fi una dintre cele mai sigure metode de

cercetare el nu va oferi date valide decât atunci când autorul studiului este competent şi

bine intenţionat.

20
Carbonnier, J., op.cit., pp. 230-233.
21
Carbonnier, J., p. 231.

22
 4.5. Experimentul

Experimentul este o situaţie creeată artificial care îi permite cercetătorului să

reproducă o situaţie reală în condiţiile controlării variabilelor.

Scopul experimentului este de a studia impactul unui factor numit variabilă

independentă asupra altui factor numit variabilă dependentă. Variabila independentă este

manipulată pentru a se demonstra legătura cu variabila independentă şi modul în care o

afectează pe aceasta.

Experimentul presupune existanţa a cel puţin două grupuri – cel care va fi supus

tehicilor de experimentare şi cel de control asupra căruia nu se va exercita nici o

influenţă. Principalul avantaj al experimentului este dat de posibilitatea repetării lui şi de

exercitarea controlului asupra tuturor variabilelor prezente.

În sociologia juridică se folosesc trei tipuri de experimente: experimentul de

laborator, experimentul de teren şi experimentul legislativ.

Experimentul de laborator are loc într-un mediu artificial iar subiecţii ştiu că sunt

supuşi unui experiment chiar dacă de cele mai multe ori nu ştiu care este scopul real al

experimentului.

Experimentul de teren are loc în exterior, în cadrul social real. Spre deosebire de

experimentul de laborator el are avantajul că se desfăşoară în condiţii naturale iar

subiecţii nu ştiu că sunt supuşi unui experiment şi se comportă normal. Dezavantajul

acestui tip de experiment e dat de faptul că intervin o serie de variabile externe care nu

pot fi controlate.

Experimentul legislativ este o metodă specifică sociologiei juridice. În principiu

el funcţionează astfel: legislatorul pune în vigoare o lege, pentru a vedea dacă efectele ei

22
Trib. Supr., col. Pen., dec. nr. 1143/1968, în C.D., 1968, p. 367.

23
sunt benefice, pentru o perioadă limitată de timp iar uneori numai într-o zonă restrânsă.

Experimentul legislativ se află în contradicţie cu ideea de lege permanentă şi generală.

Experimentul legislativ are avantajul că poate să anticipeze o serie de deficienţe ale unei

legi fără ca acestea să se răsfrângă asupra întregii ţări. În statele federale (S.U.A. de

exemplu) unele măsuri se aplică la început într-un singur stat iar apoi dacă au succes se

plică şi în celelalte state. Un exemplu de experiment legislativ a fost aplicat în 1965 în

Franţa când o nouă procedură civilă a fost introdusă la început în cadrul a cinci curţi de

apel, apoi în 1968 în altele cinci pentru ca după un timp să fie extinsă la întreaga ţară.23

Un experiment similar a fost suspendarea pedepsei cu moartea în Anglia în

perioada 1965-1970. La sfârşitul perioadei urma ca parlamentul să decidă dacă va aboli

sau nu această pedeapsă. Pedeapsa cu moartea a fost abolită la împlinirea termenului

pentru că s-a demonstrat că ea nu influenţează rata criminalităţii.

De obicei experimentul legislativ este promovat în materie fiscală pentru a se

vedea dacă un impozit sau o taxă nouă sunt eficiente sau, dimpotrivă determină o rată mai

mare a evaziunii fiscale.

4.6. Monografia

Monografia nu este o metodă propriuzisă ci un grup de metode folosite pentru a

analiza din toate punctele de vedere o instituţie sau un grup de oameni. Ea este de fapt un

studiu de caz abordat din toate punctele de vedere prin observaţii făcute pe teren,

conversaţii cu grupul studiat, analiza istorică a instituţiei şi aplicarea de chestionare.

Această metodă este aplicată în special pentru studierea delincvenţei şi a altor cazuri de

23
Carbonnier, J., op.cit., p. 246.

24
devianţă. Pentru succesul monografiei trebuie să fie ales un grup reprezentativ pentru ca

concluziile obţinute să poată fi extinse la toate cazurile asemănătoare.

Întrebări de autocontrol:

1. Care este obiectul de studiu al sociologiei juridice?

2. Ce este o paradigmă?

3. Care sunt cele mai influente paradigme sociologice şi prin ce se caracterizează

fiecare?

4. Care sunt cele mai importante metode de cercetare sociologică şi prin ce se

caracterizează fiecare metodă?

Socializarea juridică

Obiective: Înţelegerea modului în care sunt interiorizate normele juridice şi a

mecanismelor care asigură stabilitatea socială şi respectarea legii.

Termeni cheie: socializare, status, rol, conformism, supunere faţă de autoritate,

minimalism juridic.

Omul este un produs social deosebit de complex . Fiinţele umane crescute în afara

societăţii precum sunt vestiţii copii-lup din India sau copii izolaţi de către părinţii lor nu

se deosebesc cu nimic de animale. Indivizii speciei umane îşi însuşesc limba, cultura,

valorile şi normele de comportament prin socializare sub influenţa unor factori sociali ca

familia, şcoala, grupul de prieteni, macrocolectivitatea. Oamenii învaţă să-şi formeze

receptivitatea faţă de stimulii sociali şi îşi însuşesc un stil de relaţionare cu cei din jur, un

25
rol care corespunde statusului, poziţiei lor sociale. Comportamentul individului în sfera

juridică nu poate fi înţeles fără analizarea unor concepte de bază ale sociologiei cum sunt:

socializarea, cultura juridică, statusul, rolul sau controlul social.

1. Conceptul de socializare juridică

Prin socializare înţelegem procesul de achiziţionare a normelor şi valorilor sociale

de către individ. El este de fapt un proces de transfer al experienţei sociale de la vechea

generaţie la descendenţi, un proces de menţinere a culturii şi instituţiilor necesare

convieţuirii sociale. Normele ne domină întregul curs al vieţii – în familie, în grupul de

prieteni, la şcoală sau la locul de muncă trebuie să respectăm un set de reguli şi să ţinem

seama de comportamentul celorlalţi.

Socializarea juridică este procesul prin care indivizii învaţă să se conformeze

normelor juridice şi îşi însuşesc aceste norme şi valorile aferente lor. Socializarea juridică

presupune două elemente: însuşirea unui comportament în conformitate cu legea şi

valorile juridice ale statului şi interiorizarea normelor juridice care sunt apoi suprapuse

unei scări de valori (politice, ideologice, morale).

2. Tipuri de socializare

Opiniile indivizilor faţă de lege, scara de valori la care se raportează pot să

rămână aceleaşi pe tot parcursul vieţii sau să se schimbe radical. În cadrul dinamicii

procesului de socializare distingem trei tipuri de socializare:

1.Socializarea primară. Încă din primii ani de viaţă individul îşi însuşeşte un

limbaj, norme şi atitudini care îl ajută să înţeleagă societatea, să comunice cu ceilalţi

26
membri ai săi şi să se integreze în societete. Socializarea primară îi furnizează individului

elementele esenţiale ale comportamentului său ulterior. Unii autori, în special cei de

origine psihanalistă, consideră că individul va fi marcat întreaga viaţă de valorile pe care

le-a însuşit în copilărie. Socializarea adultului adaugă în general informaţii care

completează atitudinile interiorizate în primii ani de viaţă. Până la maturitate individul

traversează diferite faze şi este afectat de o tranziţie a rolurilor pe care trebuie să le

însuşească. Numai atunci când a devenit independent şi a obţinut un status propriu în

societate individul ajunge la oarecare stabilitate şi îşi încetineşte procesul de socializare.

2.Socializarea anticipativă. În decursul vieţii individul are ocazia să îşi schimbe

status-ul şi să treacă de la un grup social la altul. Socializarea sa nu are loc numai în

momentul imersiunii în noul mediu social ci, uneori, intervine anticipat. Individul îşi

însuşeşte valorile şi orientările grupului în care aspiră să intre pentru a se integra ulterior

mai uşor. Societatea modernă îl pregăteşte pe individ pentru rolurile sale viitoare. Şcolile

şi facultăţile sunt nu numai surse de cunoştinţe ci ele îl ajută pe individ să se familiarizeze

cu grupul social în care se presupune că va intra după absolvire şi cu comportamentul

aşteptet de la el. Înainte de căsătorie fiecare individ ştie cum să se comporte ulterior şi

ajunge să cunoască aşteptările sociale corespunzătoare noului său statut social. Trecerea

la noile statuturi şi roluri este uşurată de “riturile de trecere” care dramatizează

momentul şi validează schimbările produse – nunta pentru tranziţia de la celibat la

căsătorie, înmormântarea pentru tranziţia de la starea de individ căsătorit la cea de văduv,

banchetele şi ceremoniile de absolvire pentru trecerea de la statutul de elev sau student la

cel de individ matur, independent, practicant al unei profesii.

27
 3.Resocializarea. Uneori individul îşi schimbă radical convingerile şi valorile.

Trecerea de la rolul de cetăţean onest la cel de infractor reclamă o asemenea schimbare

pentru că altfel conflictul psihologic între fapte şi valorile însuşite ar duce la un

antagonism şi la un dezechilibru afectiv. Acelaşi proces are loc şi atunci când individul

intră în ceea ce Erving Goofman numeşte “instituţii totale”24 – închisori, mănăstiri,

armată – unde este izolat de societate pentru o perioadă lungă de timp şi trebuie să se

comporte altfel decât în perioada anterioară. În aceste situaţii individul suportă presiuni

considerabile şi de multe ori ajunge să-şi schimbe întregul sistem de valori. De exemplu

atunci când o persoană ajunge la închisoare suportă o ceremonie de “mortificare”, de

abandonare a lumii anterioare. El este dezbrăcat şi deposedat de orice bun personal. Chiar

şi numele îi este înlocuit cu un număr matricol. Din acel moment toate aspectele vieţii îi

sunt guvernate de norme stricte impuse de conducerea închisorii şi de colegii de celulă.

Încetul cu încetul individul îşi însuşeşte un nou status, noi norme, valori şi un nou

comportament. Goffman arată că procese similare au loc şi în spitalele psihiatrice sau în

armată.

Prin socializare nu se înţelege numai însuşirea normelor juridice sau morale

dintr-o societate dată ci şi însuşirea unei atitudini faţă de aceste norme. Individul poate să

accepte normele sociale şi să se comporte în conformitate cu aşteptările macrosociale sau

să respingă aceste norme plasându-se astfel în rândul indivizilor devianţi. Respingerea

normelor în vigoare la un moment dat nu înseamnă totuşi că comportamentul individului

trebuie blamat în mod absolut. Unele norme legale sau morale sunt relative fiind valabile

doar la un moment dat sau într-o societate sau cultură. Comportamentul germanilor din

24
Goffman, E., Essays on the social situation of mental patients and other inmates, Doubledaz, garden
Citz, N.Z., 1961.

28
perioada nazistă care adăposteau şi ajutau evrei persecutaţi de autorităţi sau al membrilor

rezistenţei franceze era ilegal dar privit din alt sistem de referinţă este moral.

Din punctul de vedere al atitudinii faţă de legile statului aflate în vigoare

distingem două tipuri de socializare:

1.Socializarea pozitivă. Acest tip de socializare implică însuşirea unui

comportament socialmente dezirabil, acceptarea normelor şi legilor în vigoare. El este

rezultatul acţiunii familiei şi al educaţiei oficiale. Bineînţeles că normele nu sunt

respectate în toate situaţiile pentru că, uneori, individul încalcă pentru scurte perioade de

timp una sau mai multe norme când consideră că este necesar. Esenţial este însă faptul că

de obicei normele sunt acceptate iar nerespectarea lor este trecătoare. Multe persoane

traversează ocazional strada prin locuri nepermise sau omit să declare unele mici venituri

suplimentare însă ele acceptă faptul că regulile de circulaţie trebuie respectate iar

impozitele plătite şi consideră comportamentul propriu drept o excepţie.

2.Socializarea negativă. Socializarea nu implică întotdeauna o interiorizare a

legilor şi moralei macrogrupului ci uneori implică însuşirea unor valori contrare acestora.

În literatura sociologică s-a vorbit de “subculturile delicvente"” de grupurile care

promovează valori anti-sociale şi reprezintă o adevărată şcoală pentru infractori.Într-

adevăr, unele infracţiuni necesită o îndemânare deosebită şi infractorii învaţă un timp

îndelungat “tainele meseriei” de la confraţi înainte de a acţiona singuri. Spărgătorii

profesionişti trebuie să înveţe să deschidă tipuri diferite de seifuri iar traficanţii de

droguri parcurg o cale lungă de la stadiul de simplu distribuitor la cel de şef de reţea

învăţând să recunăască diversele tipuri de droguri, să le evalueze puritatea, să depisteze

posibilii clienţi sau să se ascundă de poliţie.

29
 3.Agenţii socializării

Omul este transformat într-un animal într-un animal social de către o serie de

agenţi sociali. Fiecare dintre aceştia joacă un rol preponderent în anumite perioade ale

vieţii însă de obicei ei acţionează simultan atunci când individul este supus influenţei lor.

Cei mai importanţi agenţi ai socializării sunt familia, grupul de prieteni, şcoala, mass-

media şi colegii de la locul muncă.

Familia este instituţia cu cea mai mare influenţă asupra individului în primul rând

datorită faptului că ea acţionează în perioada când personalitatea acestuia este mai

maleabilă şi îşi continuă influenţa până la maturitate. Deseori individul este dependent

economic şi emoţional de familia sa în tot decursul vieţii. Din această cauză nu poate

opune rezistenţă presiunii sale formatoare. Referindu-se la acest fapt Bronislaw

Malinovski scria: “pasiunile, şocurile şi conflictele pe care copilul le încearcă şi le

suportă în raporturile cu tatăl său, mama sa, fraţii şi surorile sale, duc la formarea unor

atitudini mentale sau a unor sentimente faţă de ei, atitudini şi sentimente care subzistă în

memorie şi sunt înglobate în inconştient, influenţând toată viaţa ulterioară a individului,

în raporturile sale cu societatea”25. In familie individul învaţă cum să se comporte faţă de

alţii în diverse situaţii şi să răspundă agresiv sau conciliant, să domine sau să coopereze.

Primul contact cu legea şi comandamentele morale are loc în familie. Copilul învaţă că

trebuie să respecte legea şi autorităţile publice sau, dimpotrivă, ca poate s-o încalce.

Grupul de prieteni devine un agent al socializării atunci când copilul creşte mai

mare şi îşi petrece timpul libere în afara familiei. Cu cât copilul este mai mare cu atât

familia devine mai puţin importantă. Copilul îşi va face prieteni care au aceeaşi vârstă şi

30
de obicei acelaşi status social. Grupul de prieteni joacă mai multe funcţii26. În primul rând

el este o arenă în cadrul căreia copii pot exersa independenţa faţă de adulţi. La

adolescenţă grupul de prieteni oferă de obicei motivaţii pentru desprinderea de familie. În

al doilea rând în cadrul grupului copii exersează relaţiile cu persoane egale lor. Atunci

când sunt în cadrul familiei se află în poziţie de subordonaţi faţă de adulţi, care le

coordonează şi supervizează activitatea. În cadrul grupului de prieteni, chiar dacă unii au

o autoritate mai mare ei nu îşi pot impune voinţa cu aceeaşi putere ca şi adulţii. În plus,

copilul va exersa aici sociabilitatea, asertivitatea, situaţia de competiţie sau empatia. În al

treilea rând grupul social este un mediu în care poziţia copilului nu este marginală. În

familie copilul trebuie să respecte întotdeauna directivele adulţilor şi nu are putere de

decizie pe când în cadrul grupului el îşi poate obţine un status superior şi să-şi creeze o

identitate proprie. În al patrulea rând grupurile sunt o sursă de cunoaştere informală. De

obicei copii obţin în cadrul grupului informaţii privitoare la sexualitate şi devianţă şi

învaţă diferite tipuri de comportament care nu le sunt accesibile în cadrul familiei. Tinerii

învaţă prin imitaţie cum să acţioneze în diferite situaţii. Ei pot să-şi însuşească un

comportament agresiv sau diverse valori deviante pe care grupul le consideră acceptabile.

În cadrul grupului pot să înveţe să fure sau să săvârşească alte infracţiuni care sunt

considerate inacceptabile în familie.

Mass-media este un instrument al socializarii al cărui influenţă a fost deseori

contestată. Unii autori consideră că violenţa sau pornografia din mass-media cauzează

creşterea numarului de infracţiuni pe când alţi autori contestă rolul formator al

mijloacelor de influenţă în masă. Cel mai adesea este incriminată televiziunea sau

25
Malinowski, B., La sexualité et sa répression dans les sociétés primitives, Editions Payot, paris, 1990,
p.14.

31
cinematograful care ar duce la generarea comportamentului infracţional prin identificarea

cu eroii negativi ai unor filme sau emisiuni. Totuşi adepţii acestei opinii nu pot să explice

de ce copilul nu se identifică cu eroii pozitivi şi nu adoptă valori socialmente acceptabile.

Îngrijorarea celor care au emis aceste teze se datorează şi faptului că între vârsta de 6 şi

18 ani copiii îşi petrec mai mult timp în faţa televizorului decât la şcoală sau în cadrul

altor activităţi şi deci influenţa televiziunii ar trebui să fie puternică.

Şcoala. La fel ca şi familia, şcolile sunt agenţi oficiali ai socializării. În aceste

instituţii există un plan al socializării individului realizat la nivel naţional. Copii obţin în

cadrul şcolii cunoştinţe utile dar alături de acestea sunt învaţaţi să respecte ordinea de

drept şi guvernul aflat la putere. Majoritatea autorilor au remarcat faptul că în cadrul

şcolii sunt însuşite nu numai valorile oficiale transmise de profesori ci şi valorile

informale transmise de colegi (aşa-numitul “hidden curriculum”). Grupul de colegi joacă

acelaşi rol pe care îl joacă grupul de prieteni în procesul socializării. Mai mult, modul în

care sunt receptate valorile şi informaţiile transmise de profesori depinde de atitudinea

generală a clasei faţă de acestea.

4. Status şi rol

Comportamentul indivizilor unul fata de altul este determinat de pozitia pe care

acestia o au în ierarhia sociala formală sau informală. Locul pe care o persoană îl ocupă

în societate îi determină atât drepturile cât şi obligaţiile faţă de cei din jur. Şeful unei

instituţii are de exemplu dreptul de a da directive subordonaţilor şi de a-i supraveghea dar

şi obligaţia de a rezolva toate problemele care se ivesc. Conceptul de status nu este legat

26
Vander Yaden, J. W., op.cit., p. 158.

32
doar de organizarea formală a societăţii pentru ca şi o ierarhie socială informală poate da

naştere unor poziţii de status.

Într-o monografie dedicată conceptului de status Brian Turner dădea următoarea

definiţie: “În concluzie, statusul reprezintă o poziţie în cadrul unei structuri sociale prin

care un individ este evaluat în funcţie de prestigiu şi reputaţie după diverse criterii,

prescrise sau dobândite.”27. Acest concept poate desemna într-un sens mai tehnic sau

juridic totalitatea drepturilor sau obligaţiilor ce derivă dintr-o anumită poziţie în

societate.

Trăsăturile în funcţie de care este determinat de obicei statusul sunt

multidimensionale – venitul, educaţia, apartenenţa la o familie, etnia, sexul. Atunci când

aceste aspecte sunt coerente, de exemplu atunci când persoana respectivă este bogată,

bine educată, aparţine unei familii situate în partea superioară a palierului social şi are o

funcţie superioară avem de-a face cu consistenţa statusului sau cristalizarea lui. Atunci

când între diferitele trăsături există o contradicţie, de exemplu persoana respectivă este

bogată dar nu are studii superioare şi nu ocupă o funcţie importantă, vorbim de un status

neomogen. Existenţa contradicţiilor în interiorul statusului dă naştere de obicei

frustrărilor, anxietăţii şi conflictelor sociale.

În literatura de specialitate se face deseori distincţia dintre statusul prescris şi

statusul dobîndit.

Statusul prescris cuprinde atribute asupra cărora individul nu are nici un fel de

control: rasa, sexul, vârsta, religia, familia din care provine. Aceste caracteristici sunt în

mare parte biologice dar capătă semnificaţii deosebite in funcţie de cultura de care

aparţine individul.

33
 Statusul dobândit cuprinde caracteristici obţinute de individ prin propriul efort:

educaţie, profesie, funcţie socială. În societăţile democratice statusul dobândit are o

importanţă mai mare pe când în cele tradiţionale întreg cursul vieţii individului e

determinat de statusul prescris. Între cele două tipuri de status există o relaţie strânsă

pentru că status-ul prescris influenţează întotdeauna status-ul dobândit.

Localizarea unei persoane sau grup în spaţiul social poate fi făcută pe două

direcţii. Pe verticală status-ul se determină de obicei în funcţie de mărimea averii sau de

puterea deţinută în virtutea unei funcţii ocupate. Status-ul poate fi determinat însă şi pe

orizontală în funcţie de participarea la viaţa socială şi de relaţiile pe care le are individul

cu cei care au un status egal cu el. Combinaţia dintre cele două dimensiuni dă naştere

statusului normativ determinat pe baza controlului social la care este supus individul.

Controlul social se manifestă de obicei prin intermediul legilor, individul fiind pedepsit

de fiecare dată cînd le încalcă. Averea deţinută sau puterea politică oferă o oarecare

imunitate faţă de lege a persoanei cu status înalt. Aceasta îsi poate permite să influenţeze

factorii de decizie şi dispune de o libertate mai mare, fiind supus controlului social într-o

mai mică măsură decât cei cu status social inferior.

În funcţie de grupul social de referinţă un individ poate avea mai multe status-uri:

un status ocupaţional dat de funcţia pe care o are la locul de muncă, un status în familie

dat de locul deţinut în această instituţie (soţ, tată, frate) sau un status în grupul de prieteni

dat de abilitatea de a se impune prin persuasiune sau forţă fizică. De cele mai multe ori un

status le eclipsează pe celelalte. El este numit în literatura anglo-saxonă master-status.

Funcţia de preşedinte al unei ţări face, de exemplu, ca toate celelalte caracteristici ale

persoanei să treacă pe planul doi. Pierderea statusului master produce de obicei o criză

27
Turner, B.S., Statusul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p.28.

34
profundă în viaţa individului. În perioada marii crize economice dintre anii1929-1932

falimentul unor companii a dus la pierderea funcţiilor şi deci a statusului multor directori

de companii. Mulţi dintre aceştia au fost afectaţi de depresii care au dus la sinucideri.

5. Controlul social

Socializarea este numai una dintre tehnicile de control social prin intermediul cărora

societatea dirijează comportamentul individului. Controlul social poate fi formal sau informal.

Controlul social formal se exercită prin intermediul legilor şi al instituţiilor care asigură respectarea

lor. Controlul social informal este exercitat de către societate prin intermediul aprobării sau

dezaprobării unor fapte sau a pedepselor şi recompenselor sociale. Uneori dezaprobarea unui

comportament se reduce la expresii faciale, încruntare sau evitarea contactelor sociale cu persoanele

respective. De cele mai multe ori deviantul este exclus din grupurile sociale şi sancţiunile nu

încetează decât atunci când el revine la comportamentul considerat normal de către grup.

Cele mai eficiente mecanisme ale controlului social informal sunt conformismul şi

supunerea faţă de autoritate. Deşi amândouă sunt forme ale influenţei sociale între ele există

multiple diferenţe28. Comportamentul conformist apare atunci când avem de-a face cu un grup

format din membri egali iar individul îşi modifică comportamentul său în scopul de a se supune

ordinelor directe ale unei autorităţi legitime. Supunerea presupune că autoritatea doreşte să exercite

o influenţă şi supraveghează comportamentul subordonaţilor. Conformismul se poate produce fără

ca grupul să dorească să influenţeze sau să supravegheze individul. Nu este necesar nici ca grupul să

cunoască existenţa individului, atunci când acesta se identifică cu grupul. Indivizii care se

28
Moscovici, S., Psychologie sociale, Presses Universitaires de France, Paris, 1992, pp. 2-28.

35
conformează au un comportament asemănător (sau identic) cu al sursei de influenţă pe când cei care

se supun au în general un comportament diferit de cel al sursei de influenţă.

Conformismul reprezintă deci modificarea comportamentului unui individ pentru ca acesta

să corespundă comportamentului unui grup. El nu se confundă cu uniformitatea de comportament

care implică un comportament similar cu cel al membrilor unui grup în absenţa unei presiuni

sociale. De exemplu faptul de a purta haine călduroase iarna e un rezultat al necesităţii nu al

conformismului. Conformismul poate fi un comportament conştient, generat de convingerea

subiectului că devianţa poate conduce la sancţiuni sociale sau un comportament bazat pe acceptarea

necondiţionată şi interiorizarea valorilor grupului.

Primele cercetări sistematice, într-un cadru experimental, asupra conformismului au fost

efectuate de către Solomon Asch la începutul anilor ’50. Asch încerca să determine motivele pentru

care un individ cedează sub presiunea grupului atunci când este evident că acesta greşeşte. Cel mai

important experiment al său pe această linie se baza pe un test asupra percepţiei29. Unui grup de

nouă studenţi i se cerea să compare două imagini. În una dintre ele erau desenate trei linii paralele de

mărimi diferite iar în alta doar una. Subiecţii trebuiau să spună pe rând care dintre cele trei linii este

egală cu linia etalon. Opt dintre cei nouă subiecţi erau complici cu experimentatorul şi arătau o linie

greşită. Subiecţii aflaţi într-un grup de control au comis erori într-o proporţie mai mică de 5%. Cei

aflaţi în grupul care emite judecăţi eronate au fost de acord în proporţie de 33% cu grupul iar 75%

dintre ei au comis cel puţin o eroare conformându-se majorităţii. Solomon Asch descrie trei tipuri de

motive care au generat conformismul. Unii dintre subiecţi au suferit o distorsiune a percepţiei sub

presiunea colectivităţii. Ei spun că după ce au aflat părerea majorităţii au perceput liniile la fel ca cei

dinaintea lor. Cei mai mulţi subiecţi suferă însă o distorsiune a judecăţii. Ei îşi dau seama că nu

percep la fel ca majoritatea dar cred că percepţiile lor sunt eronate şi că majoritatea percepe corect.

36
Ei manifestă o lipsă de încredere în propria persoană şi au o puternică tendinţă de a se supune

majorităţii. A treia categorie de subiecţi conformişti nu suferă nici o modificare a personalităţii şi

nici nu cred că greşesc. Ei nu doresc însă să pară diferiţi de alţii pentru ca nu acceptă să fie

consideraţi inferiori altora. În acest caz avem de-a face cu o distorsiune a acţiunii.

Caracteristicile cele mai importante care contează în apariţia conformismului sunt mărimea

grupului şi consensul grupului (unanimitatea). Studii experimentale au demonstrat că talia grupului

are o influenţă crescătoare asupra conformismului dar asta numai dacă subiectul este convins că

membrii grupului au ajuns independent la concluzia respectivă. Asch arată că prezenţa unui individ

care sparge unanimitatea grupului şi dă alt răspuns face ca influenţa conformistă asupra subiectului

să scadă. El oferă următoarele explicaţii pentru scăderea presiunii conformiste:

1.Scade teama de represalii împotriva devianţei subiectului pentru că subiectul crede că

ostilitatea se va diviza între el şi celălalt “aliat”. Dacă subiectul are impresia că grupul are o

aversiune contra aliatului (din cauza rasei sau naţionalităţii sale de exemplu) va avea reticenţe în a i

se alătura pentru că aversiunea grupului împotriva sa va creste şi nu va scădea în acest caz.

2.Contează de asemenea competenţa aliatului şi faptul că acesta oferă informaţii care dovedesc

că are dreptate

Relaţia dintre individ şi grup poate să mai fie influenţată de nivelul de interdependenţă individ-

grup, de gradul in care individul este atras de grup şi se simte acceptat de el şi de statutul individului

în interiorul grupului. Conformismul este mai mare atunci când subiecţii lucrează pentru o

recompensă comună decât atunci când ei lucrează pentru recompense individuale pentru că dizidenţa

este resimţită ca o ameninţare la adresa grupului. De asemenea dizidenţa persoanelor cu statut

superior în grup este acceptată pe când cea a persoanelor cu statut inferior nu.

29
Asch, S., Social psychology, Prentice Hall, New York, 1952, pp. 452-483.

37
 Herbert Kelman distinge trei modalităţi prin care grupul sau individul poate influenţa o

persoană, trei mecanisme de acţiune a conformismului. Primul mecanism este servilismul care

survine atunci când individul acceptă influenţa grupului sau a altei persoane pentru că speră să

obţină o reacţie favorabilă din partea lor. Subiectul poate spera să obţină o recompensă sau ,

dimpotrivă, să evite o pedeapsă. Al doile mecanism este cel al identificării care intervine atunci când

un individ adoptă comportamentul altei persoane sau al unui grup pentru că acest comportament

coincide cu imaginea de sine pe care o are el. A treia formă de influenţă socială este internalizarea

care constă în adoptarea unor atitudini şi comportamente ale altor persoane care sunt percepute ca

valide, legitime sau necesare pentru a rezolva propriile probleme. În acest caz individul acceptă

valorile grupului şi le integrează în propriul sistem de valori.

Conformismul este un mecanism util societăţii pentru că şi persoanele care nu au fost

socializate perfect sau cele care au tendinţe antisociale vor simţi impulsul de a se comporta la fel ca

majoritatea. El constituie însă şi o explicaţie pentru complicitatea la infracţiuni a unor persoane care

fac parte dintr-un grup infracţional sau dintr-o subcultură delicventă. În unele cazuri, pentru a nu fi

respinşi de grup mulţi adolescenţi preferă să participe la săvârşirea unor furturi, tâlharii sau violuri

colective. Un fenomen asemănător a fost remarcat şi în cazul criminalităţii “gulerelor albe” în

special de către autorii adepţi ai teoriei asociaţiilor diferenţiale sau a teoriei etichetării sociale.

Pentru că ”toată lumea” comite fraude sau evaziuni fiscale cei aflaţi într-un grup care acceptă aceste

practici le vor considera normale şi vor acţiona conformist adoptându-le şi ei. Un om de afaceri sau

funcţionar cinstit care are colegi necinstiţi va fi considerat deviant . Este necesară o rectitudine

morală deosebită pentru a nu ceda acestor tendinţe ale grupului.

Supunerea faţă de autoritate survine atunci când individul îşi modifică comportamentul pentru

a se supune ordinelor directe ale autorităţii legitime.Pentru prima dată fenomenul supunerii faţă de

38
autoritate a fost remarcat de catre sociologii şi psihologii care au analizat fenomenul holocaustului

şi a crimelor în masă comise de regimurile totalitare30.

Cel mai important studiu asupra acestui fenomen a fost cel efectuat de Stanley Milgram 31 care a

intenţionat să descopere limitele supunerii faţă de autoritate şi gradul în care tendinţele de supunere

sunt prezente şi în societatea democratică. Milgram şi-a recrutat subiecţii prin intermediul unor

anunţuri, plasate în câteva reviste din New Haven, prin care se solicitau persoane, indiferent de

ocupaţie, care să participe la un experiment despre memorare. La experiment au participat persoane

cu pregătire diferită şi de vârste diferite spre deosebire de experimentele tipice din universităţi, în

care erau folosiţi doar studenţi.

Subiecţii erau convocaţi doi câte doi în laborator şi experimentatorul, îmbrăcat într-un halat gri,

le explica ce trebuie să facă. Prin tragere la sorţi urma să se determine rolul fiecărui subiect, unul

urmând să fie profesorul iar celălalt elevul. Tragerea la sorţi era însă trucată astfel încât subiectul

real era întotdeauna “profesor” iar un actor profesionist juca întotdeauna rolul de elev. Elevul urma

să înveţe o listă de cuvinte-stimul, asociate pe perechi (de exemplu cer-albastru, raţă-sălbatică).

Sarcina profesorului era de a citi lista şi de a vedea dacă răspunsurile sunt bune. De fiecare dată când

răspunsurile erau greşite profesorul trebuia să aplice o pedeapsă elevului sub forma unui şoc electric.

În acest scop elevul era legat în fotoliu şi i se aplicau electrozi pe mâini. Elevul începea să fie

îngrijorat şi murmura că a avut probleme cu inima, cu câţiva ani în urmă. Experimentatorul îl

asigura că şocurile pot fi extrem de dureroase dar nu prezintă nici un risc pentru sănătate.

“Profesorul” era dus în camera alăturată din care-l putea vedea pe “elev”. Aici îi era prezentat un

generator de şocuri electrice cu un şir de comutatoare care mergeau din 15 în 15 volţi până la 450 de

30
Vezi Fromm, E., Escape from freedom, Reinehart and Co., Inc., New York, 1941 şi Adorno, T.; Frenkel-
Brunnswick, E.;Levinson, D.J.; Sanford, N., The authoritarian personality, Harper and Row, New York,
1950.
31
Milgram, S., Obedience to authority: An experimental view, Harper and row,New York, 1975.

39
volţi. Fiecare grup de câte patru comutatoare avea o etichetă care indica o gradaţie de la “şoc uşor”

până la “şoc de extremă intensitate”, “pericol” şi “şoc sever”. Ultimele două comutatoare erau

marcate doar cu XXX. Dacă un comutator era apăsat deasupra lui se aprindea un beculeţ, se mişca

acul indicator al unui instrument de măsură şi se auzea un bâzâit. La prima eroare trebuia aplicat un

şoc de 15 volţi, la a doua unul de 30 de volţi şi tot aşa mai departe până se ajungea la 450 de volţi.

Înainte de începerea experimentului subiectul era curentat “de probă” cu şocuri de 45 de volţi pentru

a-l convinge de autenticitatea experimentului. Odată experienţa începută, după un timp, elevul

începea să comită erori. Foarte repede voltajul creştea şi elevul se plângea de durerile resimţite. La

150 de volţi elevul striga: “Vă rog să-mi daţi drumul. Nu mai vreau să particip la nici un

experiment”. La 270 de volţi el scotea strigăte puternice de fiecare dată când era curentat. La 350 de

volţi elevul leşina şi nu mai emitea nici un răspuns. Dacă profesorul dorea să oprească experimentul,

experimentatorul insista să continue folosind expresii ca “Experimentul cere ca tu să continui” şi

“Nu ai altă alegere; trebuie să continui” şi îi cerea să îl curenteze în continuare pe elev pentru că şi

tăcerea trebuie considerată o eroare32. Rezultatele experimentului i-au şocat pe sociologi. Un

eşantion de psihiatrii rugaţi să facă o prediţie anterioară experiementului au apreciat că cel mult 2%

din subiecţi vor ajunge la nivelul maxim. Milgram a repetat de zeci de ori experimentul cu subiecţi

foarte diferiţi. În 65% din cazuri “profesorul” a continuat până la 450 de volţi. Chiar dacă mulţi

subiecţi au protestat faţă de experimentator pentru cruzimea experimentului acest lucru nu i-a

împiedicat să Milgram a încercat să determine factorii care influenţează supunerea faţă de autoritate

şi a descoperit că pentru ca ordinele să fie îndeplinite întocmai este importantă prezenţa autorităţii

(experimentatorului) în apropiere. În cazul ordinelor date prin telefon de către o persoană absentă

supunerea totală faţă de autoritate nu se manifestă decât în proporţie de 21%. De asemenea, pentru a

fi executat ordinul trebuie să vină de la o persoană cu autoritate bine definită. Dacă la experiment

32
Milgarm, S., op.cit., pp. 19-23.

40
participă 2 experimentatori care se ceartă, unul dorind să oprească experiementul iar celălalt să îl

continue, subiecţii se vor supune într-o proporţie mai mică. Un caz asemănător era acel în care

experimentatorul se pune în poziţia de victimă. Subiectul nu se va supune sugestiilor unui complice

cu autoritate nedefinită ci numai celor ale altui experimentator. Un alt factor important este

proximitatea fizică a victimei. Milgram a descoperit că supunerea scade în momentul în care victima

se apropie de subiect vizual, auditiv s-au dacă ea este în aceeaşi cameră cu profesorul (în acest din

urmă caz doar 40% dintre subiecţi ajungeau la 450 de volţi). Nivelul cel mai mic de supunere exista

în cazul unui contact direct cu victima, respectiv atunci când victima se zbătea şi profesorul era

rugat să-i prindă din nou la mână un electrod care se desprinsese, pentru ca şocurile electrice să

poată fi aplicate. În acest caz doar 30% din subiecţi au continuat experimentul.

Surpinzător este faptul că autoritatea nu are nevoie de prestigiu pentru a obţine supunere. O

parte din experimente nu s-au desfăşurat la Universitatea Yale ci s-au făcut într-un birou sărăcăcios

sub patronatul unor organizaţii de cercetare fictive. Rezultatele obţinute nu au fost cu mult diferite

de cele ale experimentului iniţial.

Experiementul lui Milgram a fost reluat şi de către alţi sociologi s-au psihologi care au ajuns

la acelaşi rezultat. Executând experimentul Manteld a descoperit că dintre cei care au aplicat

şocurile până la sfârşit 49% considerau că victima este moartă33. Hoffling, Brotzman, Darymple –

Graves şi Pierce au descoperit că infirmierele din câteva spitale consimţeau să administreze unele

medicamente virtual periculoase (unele dintre ele având chiar inscripăia “Atenţie! Otravă”) unor

bolnavi din spital la ordinul unui medic necunoscut iar Orne şi Evans relatează că o parte dintre

subiecţii cercetaţi s-au supus ordinelor unui experimentator de a atinge un şarpe “veninos” atuni

când acesta îi asigura că nu vor păţi nimic, de a băga măna într-un recipient pe a cărui etichetă se

33
Moscovici, S., op.cit., p. 47.

41
menţiona că conţine acid s-au participau la o “farsă” care presupunea aruncarea unui lichid dintr-o

sticlă pe care scria “Acid” pe o persoană34-

Încercând să explice mecanismul supunerii faţă de autoritate Milgram diferenţiază două stări

psihologice: starea de autonomie în care individul se consideră responsabil de faptele sale şi starea

de agent în care individul consideră că face parte dintr-o structură ierarhică şi persoanele aflate pe

palierul superior în ierarhie sunt responsabile de actele sale. Milgram susţine că în societate sunt

prezente nişte condiţii care accentuează starea de supunere faţă de autoritate: recompensele

anterioare pentru supunerea faţă de autoritate din familie, de la şcoală sau de la locul de muncă.

Cercetările lui Milgram explică participarea unor cetăţeni relativ normali la diversele genociduri s-

au crime de război. Supunerea faţă de autoritate nu presupune şi acceptarea cruzimii pedepsei.

Milgram relatează că în timpul experiemntului deşi unii subiecţi au executat cu detaşare ordinele

până la sfârşit la majoritatea subiecţilor a fost observată o tensiune puternică din cauza căreia într-un

caz a fost necesară chiar oprirea experimentului pentru ca subiectul, care tremura şi se înroşise la

faţă, să nu aibă un şoc sau un atac de cord. Din această cauză cercetările pe acestă temă au fost

criticate de către unii autori pentru nerespectarea cerinţelor etice ale cercetării sociale pentru că

subiecţii erau puşi în situaţii care puteau provoca traume psihologice sau fiziologice şi scăderea

respectului de sine.

6. Minimalismul juridic

Cei mai mulţi autori consideră că singura metodă de stopare a criminalităţii în creştere este

mărirea numărului de legi sau sporirea gravităţii pedepselor. În ultimul timp unii autori oferă însă

o soluţie contrară – micşorarea numărului de legi, care ar duce la micşorarea numărului de

34
Ibidem, p. 46.

42
infracţiuni prin sporirea capacităţii cetăţenilor de a rezolva singuri unele probleme monopolizate

până acum de stst. Acest curent se numeşte minimalism juridic35.

Minimalismul juridic se inspiră din teoriile anarhiste şi libertariene care consideră că un

sistem normativ supradimensionat conduce la o supradependenţă de lege şi la pierderea capacităţii

cetăţenilor de a rezolva singuri situaţii criminogene în absenţa organelor penale. Donald Black

formulează chiar şi o lege care reflectă această situaţie: dreptul se află într-o relaţie invers

proporţională cu celelalte metode de control social. În prezenţa unui sistem normativ dezvoltat

majoritatea cetăţenilor ajung să prefere legea altor metode de rezolvare a conflictului. Dependenţa

faţă de lege este la fel de dăunătoare ca şi dependenţa faţă de un drog. Ea îi încurajează pe infractori

care ştiu că numai poliţia le poate stânjeni activitatea. În cazul în care este pus în faţa infracţiunii

individul se simte neajutorat şi nu face nimic. Acest fenomen este denumit în sociologia crimei

sindromul Kitty Genovese36.

Doamna Genovese, o tânără din New York, a fost înjunghiată şi violată în faţa apartamentului

său în 1964. Strigătele sale de ajutor au fost ignorate de 38 dintre vecinii săi care nu au făcut nimic

pentru a o salva. Mulţi dintre vecini au aprins lumina şi au privit pe fereastră observând tot incidentul

dar nimeni nu a intervenit. Când a venit poliţia agresorul a fugit dar victima era deja moartă.

Intervievaţi vecinii au explicat că ei au presupus că cineva a chemat poliţia atunci când au început

ţipetele dar de fapt telefonul a fost dat mult mai târziu. În timpul violului agresorul a privit în jur

neliniştit de câteva ori de frica să nu intervină cineva şi probabil că ar fi fugit dacă ar fi văzut că se

deschide o uşă sau o fereastră. De această dată încrederea totală în poliţie şi dorinţa de a nu se

implica au dus la moartea victimei care ar fi putut fi salvată.

35
Black, D., Sociological justice, Oxford University Press, New York, 1989, pp. 81-88.
36
Black, D., op. cit., pp. 79-80.

43
 Supradependenţa de lege poate fi o cauză a creşterii numărului de infracţiuni pentru că

cetăţenii nu se protejează singuri de infractori şi nu participă la prinderea lor. De asemenea pedepsele

aplicate prin intermediul sistemului juridic sunt mult mai puţin ameninţătoare decât justiţia populară.

Black îşi susţine teoria dând drept exemplu creşterea dramatică a numărului de violuri în părţile din

Africa de Est în care britanicii au introdus Codul penal şi au prohibit linşarea violatorilor. Acelaşi

fenomen se constată şi în cazul crimelor violente pentru că pedepsele legale erau mult mai mici decât

cea cutumiară – care de cele mai multe ori era pedeapsa capitală. Locuitorii din aceste zone au

renunţat să fie vigilenţi şi nu au participat ca înainte la prindera infractorilor lăsând aceste sarcini în

seama poliţiei.

Teoria lui Black este susţinută şi de statisticile din istoria S.U.A. Atâta timp cât legea a fost

slabă la frontiera americană şi aproape oricine avea o armă şi era gata să o folosească unele

infracţiuni ca violul, furtul sau spargerile erau aproape necunoscute. Odată cu extinderea puterii legii

şi în aceste teritorii numărul lor a crescut substanţial.

Un alt argument folosit de Black este că unele conflicte pot fi accentuate de avocaţi. Nu

numai că aceştia îi încurajează pe clienţi să îi acţioneze în justiţie pe adversarii lor dar de multe ori

intervenţia lor împiedică rezolvarea conflictului. Unele probleme maritale care ar putea fi rezolvate în

timp duc la divorţ pentru că aceasta este singura metodă pe care o oferă avocaţii. Aceeaşi situaţie se

observă şi în cazul litigiilor comerciale pentru că rezolvarea pe cale procesuală este mai profitabilă

decât cea pe cale necontencioasă.

Adepţii minimalismului citează în sprijinul teoriei lor cazul Japoniei numit de Black “un

experiment natural”. Japonia este un exemplu al neîncrederii faţă de sistemul juridic oficial. Numărul

legilor penale este aici mult mai mic decât în alte ţări. Cu toate acestea numărul de litigii, arestări sau

de persoane aflate în închisoare este mult mai mic decât în alte ţări.Setsuo Miyazava releva faptul că

44
în 1990 numărul de infracţiuni săvârşite la 100.000 de persoane în Japonia a fost doar de 1324 în

comparaţie cu 8630 în Anglia şi Ţara Galilor, 7108 în Germania şi 5820 în S. U. A.37. De obicei

această situaţie este pusă pe seama aversiunii tradiţionale a japonezilor împotriva încălcării legii şi a

psihologiei poporului japonez. Autorităţile japoneze încearcă conştient să minimalizeze influenţa

legilor. În aceste scop folosesc diverse metode începând de la restrângerea numărului de avocaţi şi

judecători sub nivelul dictat de cerere şi ofertă şi până la limitarea puterilor coercitive ale

judecătorului în procesele civile şi la stabilirea unor proceduri de conciliere acolo unde litigile

intervin mai frecvent, cum ar fi în relaţiile de familie, dintre locator şi locatar şi în disputele

comerciale.

Minimalismul este o practică recentă în dreptul japonez datând de la începutul secolului XX.

În timp ce în occident sistemul juridic a cunoscut o creştere enormă în Japonia asistăm la o evoluţie

contrară. Numărul de avocaţi şi judecători pe cap de locuitor a scăzut după 1920. Numărul de

judecători nu a crescut din 1890 astfel încât acum există doar un judecător la 60.000 de persoane pe

când în 1890 exista câte un judecător la fiecare 22.000 de persoane. Aceşti judecători sunt confruntaţi

cu un număr de litigii de cinci ori mai mare decât cei din S.U.A. fiind supraaglomeraţi. Sistemul

juridic japonez este conceput în mod intenţionat ineficient. După 1920 au fost iniţiate diferite

procedee de conciliere în diverse ramuri ale dreptului şi după 1940 aproape toate litigiile de drept

civil au fost rezolvate prin această procedură. Din aceste motiv Japonia are mai puţine litigii în

momentul acesta, în cifră absolută, decât acum 50 de ani. Această politică a fost favorizată şi de

faptul că în Japonia există o mare omogenitate culturală şi coeziune socială precum şi un sistem

influent de control social. Ea e posibilă şi datorită sistemului tradiţional al autorităţii de tip patriarhal.

Datorită lipsurilor legii a crescut rolul “reputaţiei” ca mecanism de control social. Pierderea reputaţiei

37
Miyazawa, S., The enigma of Japan as a testing ground for cross-cultural criminological studies în
Comparing legal cultures, David Nelken (ed), Darmouth, aldershot, 1997, pp. 195-211.

45
duce la ostracizarea celui în cauză şi el nu va mai putea face afaceri cu nimeni. Acest fenomen a fost

descris şi de J. Braithwaite care observa că reacţia de condamnare morală a celor care au săvârşit o

infracţiune este destul de puternică pentru a preveni recidivismul în cele mai multe cazuri dar în

schimb produce devianţă secundară prin stigmatizare. Stigmatizarea şi condamnarea morală nu este

doar un produs al societăţii ci şi a aparatului oficial pentru că agenţiile statale nu fac nici un efort

pentru a-i reeduca şi reintegra pe infractori şi a le face mai uşoară întoarcerea la viaţa normală38. În

schimb, relaţiile dintre grupuri sunt facilitate de un sistem de patronaj tipic Japoniei. Oricine vrea să

facă afaceri cu alt grup trebuie să fie recomandat de o persoană de încredere. Deci tranzacţiile

comerciale sunt posibile şi fără un sistem juridic eficient care să asigure sancţionarea celor care le

încalcă. Oamenii de afaceri japonezi au o mare grijă pentru a nu vinde nimic important sau a nu

acorda credit persoanelor care nu sunt de încredere. Chiar şi firmele de avocaţi refuză de obicei

politicos pe clienţii care nu beneficiază de recomandări.

În lumea occidentală minimalismul juridic a fost promovat ca doctrină de

către curentul libertarian din S.U.A., reprezentat mai ales de către Robert Nozick şi

Milton Friedman.

Înrebari de autocontrol:

1. Ce este socializarea juridică?

2. Care sunt agenţii socializării şi ce roluri au ei_

3. Ce este statusul?

4. Cum se exercită controlul social?

5. Ce este conformismul şi supunerea faţă de autoritate? Prin ce se deosebesc?

6. Ce este minimalismul juridic şi care sunt presupusele sale efecte?

38
Braithwaite, J., Crime, shame and reintegration, Cambridge University Press, cambridge, pp. 61-65.

46
 Devianţa
Obiective: Definirea devianţei, descrierea principalelor tipuri de devianţă, analizarea

trăsăturilor definitorii ale comportamentului deviant, înţelegerea caracterului relativ al

devianţei.

Termeni cheie: devianţă, tipuri de devianţă, reacţia socială faţă de devianţă, reglementarea

devianţei.

În orice societate unele fapte, comportamente sau stiluri de viaţă au fost

condamnate şi considerate perverse, periculoase sau patologice. Condamnarea publică a acestor

fapte nu este însă prezentă în toate societăţile şi nici în toate epocile devianţa dovedindu-se

relativă. Uneori faptele deviante au sfârşit prin a fi incriminate iar alteori s-au generalizat

devenind fapte normale. Studiul devianţei ocupă din acest motiv un loc central în multe lucrări de

sociologie juridică.

1.Noţiunea de devianţă

Devianţa este un comportament care violează valorile şi standardele morale dintr-o

societate dată. În literatura de specialitate au fost folosite diverse criterii pentru definirea

devianţei39:

1.Criteriul statistic. Acest criteriu consideră devianţa drept o abatere semnificativă de la

norma statistică, de la media comportamentelor celorlalţi. Pornind de la constatarea că

majoritatea indivizilor se comportă conformist şi au relativ aceleaşi aptitudini, inteligenţă,

39
Becker, H., Outsiders: Studies in the sociology of deviance, The Free Press, New York, 1973, pp. 4-9;
Rădulescu, S.M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pp. 12-32.

47
opinii, gusturi şi împărtăşesc aceleaşi valori Jacques Quetelet, Émile Durkheim şi alti

sociologi au elaborat conceptul de „om mediu”. Ei au remarcat că un număr mic de persoane

prezintă caracteristici care nu pot fi încadrate în profilul omului mediu sau se comportă

neconformist. Potrivit acestei concepţii devianţa reprezintă un comportament diferit , o abatere

de la medie. Howard Becker observă că acest criteriu simplifică excesiv problema devianţei

considerându-i de exemplu pe stângaci sau pe roşcaţi drept devianţi pentru că majoritatea

oamenilor sunt dreptaci sau bruneţi. Se ajunge la încadrarea în această categorie a unor grupuri

de persoane care nu au nimic comun unii cu alţii: cei excesiv de graşi sau slabi, homosexualii,

cei foarte inteligenţi sau cei retardaţi, ucigaşii sau sfinţii.

2.Criteriul normativ. Acest criteriu accentueaza asupra faptului că devianţa este o

abatere de la normele sociale, un comportament care încalcă normele unanim acceptate

sau lezează unele valori sociale. Conform acestei concepţii devianţa nu depinde de

caracteristicile personale ale individului fiind doar un tip de comportament cu caracter

antinormativ. Adepţi ai acestei opinii sunt A. Kardiner, Robert Merton şi J. Vander

Zanden.

3.Criteriul gradului de periculozitate a conduitei. Definiţiile care iau drept punct de

plecare acest criteriu evidenţiază faptul că devianţa este un comportament periculos

pentru societate. Unii autori precum sunt Kai Ericson, Edward Sagarin consideră că nu

orice încălcare a normelor sociale poate fi considerată devianţă ci numai încălcările care

generează un pericol social sau generează reacţii sociale cu caracter colectivă sau punitiv.

4.Criteriul incapacităţii de a respecta normele. Conform acestui criteriu devianţa

reprezintă o conduită a unui individ care din punct de vedere psihologic nu are

capacitatea de a se conforma normelor sociale. Deviantul este considerat un bolnav psihic

48
iar devianţa e încadrată în rândul manifestărilor psihopatologice. Un reprezentant al

acestui curent este sociologul american Talcott Parsons. Howard Becker remarcă faptul

că şi acest criteriu este bazat pe o analiză statistică pentru că indivizii „sănătoşi” sunt

desemnaţi pe baza unei medii stistice, pe baza apartenenţei la grupul majoritar. Sociologii

funcţionalişti consideră pornind de la o concepţie asemănătoare că devianţa este o

disfuncţie a societăţii.

5.Criteriul reacţiei sociale faţă de devianţă. Acest criteriu accentuează pe faptul că

devianţa este relativă datorită marii diversităţi a grupurilor sociale şi culturilor. Conform

adepţilor acestei orientări devianţa este un rezultat al interacţiunii simbolice. Un acelaşi

comportament poate fi considerat deviant dacă este comis de un individ şi normal dacă

este comis de altul, el poate fi condamnat la un moment dat sau considerat normal peste

numai câţiva ani când opiniile şi mentalităţile grupului majoritar s-au schimbat. Această

poziţie a fost îmbrăţişată de Howard Becker, William Chambliss şi de o serie de sociologi

care interpretează realitatea socială din perspectiva paradigmei interacţionismului

simbolic (teoriile etichetării sociale, ale asociaţiei diferenţiale, etc.).

O definiţie care reuşeşte să depăşească barierele ridicate de diversele criterii

unilaterale în tratarea devianţei este cea oferită de sociologul francez Maurice Cusson:

„Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă

drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să

trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni”40.

Devianţa nu trebuie să fie identificată cu încălcarea legii, cu nerespectarea

normelor juridice ale statului. Există o serie de acte care nu sunt incriminate de lege dar

40
Cusson, M., Devianţa în Tratat de sociologie , Raymond Boudon (coord), Humanitas, Bucureşti, 1997,
pp. 439-477, p.440.

49
sunt socotite deviante cum ar fi homosexualitatea, şi alte acte care reprezintă încălcări ale

legi dar nu constituie acte deviante cum ar fi parcarea în locuri nepermise, nerespectarea

unor reguli de circulaţie, efectuarea unor convorbiri telefonice particulare la serviciu,

folosirea maşinii de serviciu pentru rezolvarea unor probleme personale sau servirea unor

băuturi alcoolice unor minori. În mai multe studii sociologice s-a arătat că aproximativ

90% dintre automobilişti depăşesc în mod curent viteza legală atunci când consideră că

nu pot fi depistaţi de poliţie şi 80% dintre automobiliştii din unele oraşe occidentale nu

poartă centura de siguranţă în oraş săvârşind astfel o contravenţie41.

De asemena noţiunea de devianţă nu trebuie confundată cu cea de „problemă socială”. Paul

Horton, autorul unei sociologii a problemelor sociale definea această din urmă noţiune astfel: „O

problemă socială este o condiţie care afectează un număr semnificativ de oameni într-un mod

considerat indezirabil, despre care se simte nevoia să se facă ceva prin acţiune socială”42.

Identificarea problemelor sociale implică o judecată de valoare, o decizie că situaţia este rea şi o

nevoie stringentă de rezolvare a ei. Majoritatea oamenilor consideră ca fiind probleme sociale

sărăcia, consumul de droguri, alcoolismul, homosexualitatea, violenţele conjugale, poluarea,

terorismul, analfabetismul, etc. O situaţie cum ar fi sărăcia poate fi considerată o problemă

socială gravă dar să nu constituie o devianţă într-o ţară în care majoritatea oamenilor sunt săraci.

De asemenea o situaţie cum ar fi poluarea excesivă, dispariţia unor specii de animale sau inflaţia

constituie probleme sociale fără a putea fi incluse în sfera devianţei. Daniel Glaser aminteşte şi

faptul că pentru sociolog devianţa nu cuprinde toate actele sau atributele neobişnuite, excentrice,

nesănătoase sau neânţelepte ca cel de a mânca plăcintă cu gem şi muştar , a avea un ochi căprui şi

41
Perez, J.A.; Lucas., A.; Dasi, F.; Quiamzade, A., Accidentele de circulaţie şi nevoia unei schimbări a
sistemului normativ în Psihologia Socială : Buletinul Laboratorului « Psihologia câmpului Social », nr.
1/1998, Polirom, Iaşi, 1998, pp. 33-48.
42
Horton, P.; Leslie, G.; Larson, R., The sociology of social problems, Prentice Hall, London, 1997, p.2.

50
unul albastru, a fuma excesiv de mult, atâta timp cât acestea nu îl fac pe individ indezirabil din

punct de vedere social43.

2. Tipuri de devianţă

Deşi de obicei se consideră că devianţa este un comportament care provoacă

disfuncţii sociale şi uneori chiar pierderi pentru societate (cum ar fi cazul consumului de

droguri sau alcoolismului) mulţi autori au remarcat faptul că ea poate constitui şi un

factor al progresului. Din acest punct de vedere devianţa poate fi calificată drept negativă

sau pozitivă.

Devianţa negativă cuprinde comportamentele care în orice societate sunt

considerate patologice şi condamnate atât de membrii societăţii cât şi de lege . În această

categorie intră majoritatea infracţiunilor şi a acţiunilor care lezează interesele sociale.

Devianţa pozitivă cuprinde comportamentele care constituie un element al

progresului social, un element reformator în societate. La începutul secolului XX

sufragetele, care manifestau pentru drepturile femeilor erau considerate deviante pentru

că majoritatea populaţiei aprecia că femeile nu au capacitatea de a lua o decizie politică şi

sunt mult inferioare din punct de vedere intelectual bărbaţilor. În aceeaşi categorie pot fi

incluse şi persoanele care au luptat împotriva rasismului sau discriminărilor de orice fel.

Maurice Cusson remarca faptul că fenomenul devianţei cuprinde o mare varietate

de transgresări, de conduite dezaprobate şi de indivizi marginali, care cu greu pot fi

43
Glaser, D., Social deviance, Markham Publishing Company, Chicago, 1971, p.1.

51
 clasificaţi. El oferă două clasificări ale devianţei care includ toate comportamentele

etichetate de obicei ca atare44.

Într-o abordare pur fenomenologică devianţa ar cuprinde următoarele categorii:

1.Infracţiunile şi delictele. Aici sunt incluse toate categoriile de fapte incriminate

de legea penală.

2.Sinuciderea. Aceasta afost considerată comportament deviant mai ales după

apariţia celebrului studiu al lui Emile Durkheim.

3.Consumul de droguri. Sociologii s-au concentrat asupra acestui obicei mai ales

în a doua jumătate a secolului XX efectuînd o serie de studii atât asupra consumului de

droguri în general cât şi asupra consumului anumitor droguri: marijuana, opiacee, haşiş,

cocaină, alcool, etc.

4.Transgresiunile sexuale. În această grupă sunt incluse prostituţia,

homosexualitatea, pornografia, şi diverse forme de perversiuni sexuale. Unii sociologi

includ în această categorie şi adulterul.

5.Devianţele religioase. Sectarismul, ereziile, vrăjitoria şi alte fenomene aflate la

periferia fenomenului religios au atras atenţia sociologilor care le-au dedicat deseori studii

amănunţite.

6.Bolile mintale. Acestea au fost deseori studiate pentru determinarea factorilor

sociali care le-au determinat apariţia precum şi a mecanismelor sociale care sunt folosite

pentru controlul bolnavilor.

7.Handicapurile fizice. Unii sociologi au studiat interacţiunile dintre persoane

normale şi cele cu handicap precum şi modul în care nevăzătorii, surzii, handicapaţii

motorii etc, reuşesc să se integreze în societate.

44
Cusson, M., op.cit., pp. 439-440.

52
 Cusson apreciază că aceste tip de clasificare determină o fragmentare

nepermisă a fenomenului şi nu oferă o imagine coerentă a devianţei. El propune

clasificarea devianţei în funcţie de voinţa persoanei deviante de a nu respecta normele

sociale, pornind de la devianţii care doresc cel mai mult să încalce normele sociale şi

ajungând la cei care nu controlează voluntar starea în care se află:

1.Devianţii subculturali. În această categorie sunt incluse minorităţile active,

nonconformiştii care pun în discuţie legitimitatea normelor pe care le violează. Ei se

străduiesc să promoveze şi să impună norme şi valori substituente şi militează în acest

sens. Sunt incluşi aici teroriştii, dizidenţii şi diverşii membri ai unor secte religioase.

2.Transgresorii. Aceşti sunt devianţi care violeză deliberat o normă dar îi

recunosc validitatea. Ei acţionează din interes sau se lasă pradă pasiunii. Majoritatea

infractorilor sunt transgresori. Ei nu contestă necesitatea normelor penale şi protestează

atunci cînd cad victimă infracţiunii de care ei înşişi o săvârşesc.

3.Indivizii cu tulburări de comportament. În acestă categorie intră o

serie de comportamente în care caraterul actului voluntar este discutabil sau poate fi

voluntar în unele faze şi involuntar în altele. Toxicomanii şi alcoolicii acţionează voluntar

în primele faze dar apoi, după ce se instalează dependenţa, nu se mai pot opune viciului.

În cazul unor tulburări psihiatrice cum ar fi psihopatia unele nevroze s-au tulburările de

comportament este dificil să separăm latura voluntară de compulsie.

4.Handicapaţii. În cazul acestei categorii avem dea face cu un determinism

strict – aceste persoane nu pot face nimic pentru a modifica starea lor. Mulţi sociologi,

printre care şi Maurice Cusson nu consideră oportună introducerea acestei categorii în

sfera devianţei.

53
 Într-o monografie dedicată devianţei Daniel Glaser clasifică devianţii în şapte

mari categorii în funcţie de tipul de comportament sîvârşit:

1.Jaful. (Predation) În acestă categorie Glaser include actele prin care cineva

distruge definitiv şi intenţionat persoana sau proprietatea altuia. Termenul de „predation” nu se

suprapune peste niciuna dintre noţiunile juridice româneşti sau străine, fiind un construct al

autorului. Cele două categorii de fapte care alcătuiesc acest construct sunt ofensele împotriva

proprietăţii (furt, fraudă, fals) şi ofensele împotriva persoanei (vătămare corporală, omucidere,

răpire, etc.). Autorul apreciază că tîlhăria reprezintă o combinaţie a acestor două tipuri de ofense.

Actele de acest tip sunt percepute ca deviante întotdeauna când sunt comise împotriva membrilor

propriului grup pe când atunci când sunt săvârşite în dauna altui grup pot fi tolerate.De pildă

furturile sau distrugerile bunurilor inamicului în timpul războiului. Autorul evidenţiază faptul că

unele fapte de acest tip nu sunt considerate de majoritatea populaţiei drept deviante deşi

constituie infracţiuni – cum ar fi infracţiunile săvârşite de minori lipsiţi de discernământ.

2.Consumul deviant. Acest tip de comportament constă în folosirea unor buuri şi servicii

considerate inacceptabile de către cei care domină sistemul social. De-a lungul timpului această

categorie a inclus folosirea unor substanţe ca alcoolul sau drogurile, sau a unor servicii ca

prostituţia, avortul, homosexualitatea sau jocurile de noroc. Acest tip de acte nu au o victimă.

Persoanele care le etichetează drept deviante pot chiar să-l considere pe deviant drept victimă şi

să se refere la comportament ca la un „viciu” sau „abuz”, chiar dacă devianţii nu împărtăşesc

această opinie considerând comportamentul lor ca fiind relativ normal. În unele perioade au loc

controverse şi dispute asupra faptului dacă aceste forme de devianţă trebuie sau nu să fie

sancţionate de sistemul penal. În ultimele decenii autorităţile din ţările democratice s-au dovedit

tolerante faţă de o parte dintre aceste comportamente. De pildă consumul de droguri nu este

54
considerat în cele mai multe sisteme penale o infracţiune spre deosebire de posesia sau vânzarea

lor. De asemenea actele homosexuale săvârşite între adulţi care consimt şi prostituţia voluntară au

fost dezincriminate dovedindu-se astfel că infracţiunea este deseori rezultatul unui act de putere

săvârşit de grupul dominant. În cazul unor comportamente de acest tip este chiar contestată

eticheta de devianţă. Un sondaj Gallup din 1970 a arătat că 42% dintre studenţii americani au

admis că au folosit marijuana şi un număr mult mai mare nu considerau că aceasta trebuie

interzisă.

3.Vânzări deviante. Cealaltă latură a consumului deviant este furnizarea de bunuri sau

servicii ilegale. Acestea sunt socotite de obicei deviante atunci când sunt săvârşite pentru bani.

Uneori numai cel care oferă serviciile este considerat deviant - prostituata sau proxenetul sunt

mult mai adesea etichetaţi drept devianţi decât clientul. Totuţi vânzarea şi cererea de servicii

deviante sunt într-o strânsă relaţie. De asemenea Glaser remarca faptul că sociologul trebuie să

privească dincolo de reţelele de furnizare a acestor servicii şi să sesizeze faptul că proxeneţii sau

traficanţii de droguri sunt susţinuţi de poliţie sau de uni oameni politici în schimbul unor

profituri băneşti. Glaser apreciază că 15% din contribuţiile financiare pentru campaniile

electorale ale oamenilor politici din S.U.A. provin de la persoane din rândurile crimei organizate.

4. Activităţi deviante. Această categorie cuprinde un număr de comportamente care chiar

dacă nu sunt de cele mai multe ori incriminate sunt considerate deviante în anumite contexte.

Nuditatea şi beţia sunt considerate deviante dacă au loc în spaţii publice dar nimeni nu obiectează

împotriva lor dacă au loc în locuri private sau special amenajate. Printre activităţile deviante

autorul include şi vagabondajul sau cerşetoria sau manifestările unor persoane schizofrenice.

Uneori o formă de activitate este considerată infracţiune dacă este săvârşită în locuri publice.

Homosexualitatea care a dat naştere unui scandal public sau zoofilia intră în această categorie în

55
unele legislaţii. În trecut unele dintre aceste activităţi, precum este homosexualitatea, erau

considerate boli psihice pe când altele, ca alcoolismul sau consumul de droguri acceptate ca fiind

relativ normale sunt considerate în zilele noastre ca fiind manifestări patologice.

5. Credinţe deviante. Aderenţa la unele credinţe religioase sau la unele idei politice sunt

criterii de etichetare a unor persoane drept deviante. Glaser observă că aproape orice grup religios

a fost considerat la începutul existenţei sale deviant şi persecutat. Persecuţile religioase au avut

drept rezultat moartea violentă a sute de mii de protestanţi şi catolici în Europa secolului XVII şi

de musulmani şi hinduşi în secolul XX în India. Toleranţa religioasă actuală este un fenomen

istoric recent care a urmat câtorva milenii de intoleranţă şi de războaie religioase. Chiar şi în

momentul de faţă pe glob există câteva focare de conflict provocat de intoleranţa religioasă.

Ideile politice nonconformiste au generat aceleaşi reacţii. Chiar dacă Constituţia S.U.A. consacra

libertatea de opinie aboliţioniştii au fost consideraţi devianţi înainte de Războiul Civil, anarhiştii

au fost persecutaţi în perioada interbelică iar în anii ‘50 senatorul McCarthy şi adepţii săi au

declanşat un val de persecuţii împotriva simpatizanţilor comunismului (aşanumita vânătoare de

vrăjitoare). Şi în domeniul politic ceea ce era considerat radical într-o perioadă devine „liberal”

peste câteva zeci de ani sau chiar „conservator”.

6.Sinuciderea. În toate societăţile sinuciderea este considerată un act deviant. Ea este

prohibită şi de către unele credinţe religioase. În unele contexte ea este acceptate mai ales dacă

are loc pentru a salva un grup de oameni sau pentru a apăra interesele comunităţii. În timpul celui

de-al doilea război mondial guvernul japonez a organizat chiar misiuni sinucigaşe ale piloţilor de

avioane militare care se aruncau în picaj asupra unor nave inamice murind cu avionul încarcat cu

explozibil sacrificându-şi viaţa pentru patrie. Sacrificarea propriei vieţi pe front este considerată

un act de eroism şi uneori este încurajată.

56
 7.Atribute deviante. A fi pitic sau amputat, bolnav de Parkinson, surd, orb sau retardat

mental este considerat în societate o formă de devianţă şi îi blochează individului accesul la

multe profesii sau funcţii. De asemena apartenenţa la o minoritate rasială sau etnică generează

uneori persecuţii deşi această caracteristică nu este rezultatul unei alegeri conştiente.

Unii autori fac distincţie între devianţa netolerată şi devianţa tolerată. Devianţa netolerată

cuprinde tipurile de devianţă sancţionate sever şi imediat de autorităţi şi societate. Majoritatea

infracţinilor intră în această categorie. Devianţa tolerată se referă la situaţii de devianţă lejeră sau

la acte de devianţă foarte frecvente, vizibile şi sancţionate indulgent de către autorităţi. Este vorba

de unele cazuri de corupţie în rândurile unor categorii profesionale cum sunt de pildă medicii, de

neplata la timp a impozitelor, vagabondaj, cerşetorie, prostituţie, etc.

3. Relativitatea devianţei

Într-un studiu asupra devianţei devenit classic, Howard Becker observa că

devianţa este creată de către societate: “grupurile sociale greează devianţa elaborând

reguli a căror încălcare constituie devianţa”45 iar la aceeaşi pagină autorul sublinia că

devianţa nu este o calitate a actului comis de către o persoană ci consecinţa aplicării

asupra sa a unor reguli şi sancţiuni: “Deviantul este cel asupra căruia eticheta a fost

aplicată cu success; comportamentul deviant este comportamentul persoanelor etichetate

astfel”. Grupul social instituie reguli asupra ceea ce este considerat bun şi rău, drept şi

nedrept, corect şi greşit. Când o regulă este încălcată persoana care a făcut-o este văzută

ca o persoană în care nu te poţi încrede şi este privită ca un outsider, ca o persoană

străină grupului. Numai pentru că o persoană a încălcat o regulă nu înseamnă că grupul o

57
va sancţiona neapărat. Regulile se aplică în funcţie de persoană. Cei cu status superior au

şansa ca fapta lor să fie tolerată mai uşor decît cei cu status inferior.

Faptul că devianţa este stabilită în funcţie de unele convenţii sociale îi asigură

acesteia un caracter relativ. Un act va fi considerat deviant în funcţie de contextual în

care intervine. Fotografia unui nud este considerată o operă de artă atunci când este

expusă într-un muzeu sau pornografie dacă este găsită asupra uni elev.

Standardele devianţei diferă în funcţie de contextul normativ. Într-o societate

islamică consumul de alcool este considerat deviant iar poligamia nu. În 1776 George

Washington a fost etichetet drept trădător de către autorităţile britanice iar după

douăzeci de ani devenea primul preşedinte american. În 1940 Menachem Begin era

considerat de către autorităţile britanice din Palestina drept terorist sionist dar după

treizeci de ani devenise prim ministrul statului Israel. Dacă americanii sau evreii ar fi

pierdut lupta pentru obţinerea independenţei cei doi şefi de stat ar fi fost executaţi. În

noul context statal şi normativ luptătorii pentru independenţă au fost consideraţi eroi.

Caracterizarea unui comportamet drept deviant sau conformist se face şi prin

prisma grupului sau instituţiei de care aparţine respectiva persoană. Comportamentul unui

poliţist care atrage atenţia asupra corupţiei sau violenţei practicată de colegii săi este

considerat de aceştia deviant dacă majoritatea sunt corupţi sau violenţi. Comportamentul

grupului deviant se schimbă şi el în funcţie de ponderea pe care o are acesta în societate.

Un grup poate fi minoritar într-o epocă şi majoritar în alta. Atunci când creştinii erau

minoritari în Imperiul Roman au fost consideraţi devianţi religioşi şi persecutaţi ajungând

deseori să fie devoraţi de lei în arenele circului. Ajunşi majoritari în Evul Mediu ei i-au

45
Becker, H., op. cit., p. 9.

58
persecutat la rândul lor pe toţi cei care nu aveau aceeaşi credinţă şi care au fost arşi pe rug

pentru erezie dacă nu renunţau la convingerile lor.

Comportamentul grupului deviant se schimbă radical chiar şi în intervale de timp

scurte dacă el devine majoritar. Puritanii persecutaţi în Anglia s-au refugiat în Olanda dar

şi aici erau socotiţi devianţi şi marginalizaţi. Din această cauză ei au plecat în America

unde au înfiinţat colonia din Golful Massachussets. Ajunşi majoritari coloniştii i-au

persecutat la rândul lor pe toţi cei care aveau o altă religie. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu

Quakerii care au fost nevoiţi să emigreze din Anglia în America şi care au manifestat

intoleranţă faţă de orice alt cult religios.

Maurice Cusson remarcă însă faptul că nu toate formele de devianţă sunt relative.

O categorie restrânsă de acte au caracter deviant în toate societăţile şi epocile. Formele de

devianţă universală sunt următoarele :

1.Incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră. În Egiptul Antic există însă

o excepţie de la această regulă. Într-o perioadă faraonii se căsătoreau cu surorile lor

pentru a păstra puritatea sângelui.

2.Răpirea şi violul unei femei căsătorite.

3.Omorul, mai precis actul de a omorî voluntar un membru al propriului grup.

4.Furtul săvârşit în cadrul propriului grup.

4. Reacţia socială faţă de devianţă

Reacţia societăţii faţă de devianţi diferă în funcţie de gradul de pericol social pe

care se crede că îl reprezintă comportamentul deviant. Atunci când se consideră că

devianţa este neglijabilă ea este tolerată sau sancţionată cu pedepse morale dar când este

59
considerată periculoasă pentru interesele societăţii devianţii sfârşesc prin a fi

marginalizaţi, persecutaţi, întemniţaţi sau chiar executaţi. Howard Becker îi numeşte

“antreprenori morali” pe cei care promovează întro societate ideea că cineva este

deviant şi luptă împotriva devianţei. De cele mai multe ori rolul de antreprenor moral îl

au organele statului. Prohibiţia alcoolului sau a drogurilor, incriminarea prostituţiei sau a

pornografiei este opera unor anterprenori morali care au reuşit să îi convingă pe

concetăţenii lor că aceste comportamente, care erau tolerate până atunci, sunt periculoase.

Activitatea antreprenorului moral are succes dacă el reuşeşte să insufle opiniei publice

trei convingeri:

1.Că deviantul îşi face rău propriei persoane în lumea aceasta sau în viaţa de apoi.

2.Că devianţa este contagioasă şi îi poate afecta şi pe ceilalţi membri ai societăţii, în

special pe tineri, care sunt mai uşor de influenţat.

3.Că devianţa, chiar dacă prin ea însăşi nu este dăunătoare societăţii, dă naştere altor

consecinţe dăunătoare. Se acreditează de pildă ideea că atunci când cineva consumă

alcool în exces sau se droghează devine violent sau că alcoolicii sau consumatorii de

droguri sunt în cele mai multe cazuri nevoiţi să fure pentru a-şi satisface viciul.

Antreprenorii morali recurg la exagerări sau chiar la falsificarea faptelor (a

statisticilor de obicei) pentru a ajunge la rezultatul dorit. Aceste exagerări au de obicei

succes la cei care nu cunosc grupul deviant. Atunci când societatea consideră că devianţa

este periculoasă reacţionează diferit în funcţie de gradul de periculozitate estimat.

Cele mai întâlnite metode de control a devianţei sunt următoarele :46

1. Răzbunarea. Aceasta este o reacţie care se manifestă mai ales atunci când

devianţii au produs o vătămare fizică sau distrugerea bunurilor victimei. În multe

60
societăţi răzbunarea ia forma linşajului. Un grup de cetăţeni ce reprezintă societatea îl

prind pe infractor şi îl execută în faţa mulţimii. Uneori infractorul este chiar scos cu forţa

din închisoare pentru a fi linşat. Răzbunarea se manifestă de multe ori nu numai

împotriva deviantului ci şi a familiei sale sau chiar a grupului social din care face parte

acesta.În România în ultimul deceniu se cunosc cazuri în care dup ă ce au fost supuşi timp

îndelungat violenţelor de către unii tineri romi sătenii din satele respective au incendiat

casele tuturor care făceau parte din aceeaşi etnie fără a face deosebire între cei vinovaţi şi

cei nevinovaţi. DanielGlaser consideră că răzbunarea are următoarele funcţii:

a) De a satisface victimele şi pe simpatizanţii lor.

b) De a realiza justiţia transcedentală care nu se poate realiza uneori pe cale legală

din lipsă de probe sau pentru că justiţia este prea blândă.

c) De a-i preveni pe eventualii infractori de viitoarele consecinţe ale faptelor lor şi

astfel a împiedica escaladarea criminalităţii.

d) De a preveni restul populaţiei de consecinţele unei asemenea fapte şi a evita

transformarea unor cetăţeni în infractori.

e) De a defini devianţa ca pe un comportament negativ. Răzbunarea se poate

efectua şi de către membrii familiei- victimei fiind aprobată de societate. Pedeapsa

socială este de multe ori mai severă decât cea legală incluzând tortura, mutilarea şi

omorul.

2. Respingerea. Această metodă se aplică în cazul tuturor persoanelor deviante

care sunt marginalizate în societate. Respingerea poate să meargă de la expulzare sau exil

până la efectuarea unor “liste negre”. În decursul istoriei multe grupuri de devianţi au

fost expulzaţi de societate Atât englezii cît şi francezii au recurs în Epoca Modernă la

46
Glaser, D., op. Cit., pp. 55-84.

61
măsura deportării infractorilor în Australia sau în America, acestora fiindu-le interzis să

se întoarcă în ţară chiar şi după ce şi-au executat pedeapsa legală. U.R.S.S. a folosit

aceeaşi metodă atunci când a deportat pe toţi dizidenţii şi adversarii po,litici ai

comunismului în Siberia. În anii ’50 adepţii senatorului McCarthy au declanşat

„vânătoarea de vrăjitoare”, o virulentă campanie anti-comunistă care a culminat cu

concedierea tuturor comuniştilor şi simpatizanţilor comunismului care rămăneau astfel

fără mijloace de subzistenţă, şi cu întocmirea unor „liste negre” care au fost răspândite

prin toată ţara pentru ca orice cetăţean „onest” să ştie să nu-i angajeze pe devianţi.

Respingerea se manifestă şi prin adevărate ceremonii de degradare publică, de respingere

verbală a devianţilor care sunt trataţi ca o specie inferioară cu mai puţine drepturi.

3.Reprimarea. Răzbunarea şi respingerea sunt deseori acompaniate de eforturi de

prevenire a răspândirii ideilor deviante. Reprimarea presupune eforturi de prevenire a

publicităţii, a adunărilor publice şi demonstraţiilor, de interzicere a formării de organizaţii

de susţinere a persoanelor deviante. Primele manifestaţii ale negrilor sau homosexualilor

au fost întâmpinate cu duritate de către autorităţi. Pentru ca reprimarea să aibă succes ea

trebuie să fie completă, să nu permită răspândirea ideilor deviante pe nici o cale. Acest

lucru nu a fost posibil decât în statele totalitare sau autoritare în care autorităţile politice

deţineau şi monopolul mass-mediei şi a posesiei de armament.

4. Restrângerea libertăţii. În epoca modernă pedeapsa capitală şi tortura au fost

înlocuite cu restrângerea libertăţii deviantului prin închiderea lui în penitenciare sau în

azilele de bolnavi mentali. În Europa secoluilui XVII se întrevedea această tranziţie

atunci când au fost create lagărele de muncă pentru vagabonzi, cerşetori şi beţivi,

instituţii care au fost înlocuite de către închisoare după două secole.

62
 Închisoarea modernă a fost creată în colonia Quakerilor din Pensylvania.

Izolarea în celule de o singură persoană a înlocuit închisorile de până atunci în care erau

închişi de-a valma bărbaţi şi femei de toate vârstele nevoiţi să trăiască împreună uneori în

grupuri de mai mult de o sută de persoane. Alexis de Tocqueville sosise în America

tocmai pentru a examina sistemul de închisori în vederea întroducerii lui în Franţa.

Restrângerea libertăţii a fost preferată pentru controlul devianţei pentru că persoanele

închise nu mai puteau să-şi continue activitata deviantă şi nici să o răspândească. Uneori

devianţii sunt închişi nu în inchisori ci în instituţii psihiatrice considerându-se că suferă

de o boală psihică şi nu de un deficit moral. În ţările comuniste în spitalele psihiatrice au

fost închişi mulţi dizidenţi pe motiv că dorinţa de aschimba regimul politic este o

manifestare paranoică.

5.Reabilitarea. Sistemul penitenciar avea drept scop nu numai restrângerea

libertăţii ci şi schimbarea persoanelor deviante în nedevianţi. Au fost elaborate programe

de reeducare care trebuiau să-i facă pe devianţi oameni normali. În momentul de faţă

fiecare închisoare are propriile programe de reeducare şi specialişti care îndeplinesc

această sarcină. Reeducarea se aplică mai ales în centrele de corecţie pentru tineri pentru

că aceştia sunt consideraţi mai receptivi. În acest scop se efectuează consilierea

psihologică, tratamentele psihanalitice, consiliere religioasă, ergoterapie, etc.

6.Reintegrarea. Succesul reabilitării are ca rezultat reintegrarea individului în

societate. Eliberarea condiţionată este una dintre formele de reintegrare. Diferitele

organizaţii ale foştilor deţinuţi sau organizaţii caritabile au drept scop sprijinirea celor

care au terminat de executat o pedeapsă privativă de libertate oferindu-le şansa de a se

specializa într-o meserie şi ajutându-i să-şi găsească un loc de muncă.

63
 5. Reglementarea devianţei

Atitudinea societăţii faţă de devianţi poate să fie de tolerare sau respingere.

Uneori, atunci când se consideră că devianţa este un pericol pentru societate, se recurge la

interzicerea ei prin lege şi la pedepsirea devianţilor. Pentru ca interzicera

comportamentului deviant să aibă succes trebuie ca devianţii să fie minoritari în societate

şi ca majoritatea populaţiei să considere că ei constituie o ameninţare pentru bunăstarea

societăţii sau sunt un factor generator de criminalitate.

Nu este necesar ca pericolul reprezentat de devianţă să fie unul real. Stanley

Cohen consideră că de cele mai multe ori pericolul este simbolic, populaţia fiind afectată

de o panică morală. Sesizând faptul că devianţi se comportă altfel decât majoritatea, au

alte convingeri sau credinţe, se îmbracă altfel şi rezistă în faţa încercărilor majorităţii de

a-i integra refuzând să accepte valorile dominante în societate, majoritatea proiectează

asupra lor toate temerile, îi transformă în ţapi ispăşitori, în surse simbolice ale tuturor

relelor sociale.

Grupul social deviant ajunge să fie considerat o ameninţare pentru valorile şi

interesele sociale şi este prezentat într-o manieră exagerată de către mass-media.

Politicienii, jurnaliştii şi preoţii încearcă să găsească soluţii pentru această situaţie

întărindu-şi propria poziţie prin erijarea în apărători ai societăţii. Panica morală se

transformă uneori într-o cruciadă simbolică ducând la adoptarea unor legi prohibiţioniste

(cum a fost cazul interzicerii consumului de alcool, de droguri sau a rostituţiei). În situaţii

64
extreme panica morală duce la o isterie de masă şi la pogromuri împotriva grupurilor

deviante47.

Faptul că majoritatea populaţiei pare să se pronunţe împotriva devianţei poate să

fie doar o iluzie. Ipocrizia îi face pe mulţi membri ai societăţii să accepte formal opiniile

antidevianţă dar să nu se supună interdicţiilor.

6. Devianţă şi criminalitate

Unul dintre fenomenele deviante este criminalitatea. Fenomenul criminalităţii a

fost unul dintre subiectele preferate ale sociologilor în secolul XX. Chiar daca în

subsidiar scopul lucrărilor care au tratat acest subiect a fost de a oferi autorităţilor date

utile pentru eradicarea infracţiunilor de cele mai multe ori optica prin care abordau

criminalitatea era diferită de cea a studiilor de criminologie. Criminologii au privit

întotdeauna criminalitatea ca pe un fenomen nociv care trebuie să dispară şi au încercat să

găsească soluţii în acest scop. Sociologii au abordat acest fenomen dintr-o perspectivă

mai puţin angajată, din perspectiva biologului care studiază un biotop fără a condamna

carnivorele pentru că iau viaţa ierbivorelor şi fără a interveni pentru a salva animalele

care sunt în pericol de a fi devorate.

Cel mai bine este reliefată această poziţie în opera lui Émile Durkheim 48.

Sociologul francez considera că opinia criminologilor care consideră crima ca fiind un

fenomen patologic este profund greşită. Crima nu se observă numai în unele societăţi ci

în toate societăţile de toate tipurile chiar dacă ea îşi schimbă forma. Evoluţia societăţii nu

a dus la dispariţia criminalităţii ci la creşterea ratei criminalităţii şi la diversificarea

47
Cohen, S., Folk devils and moral panics: The creation of the Mods and Rockers, Blackwell, Oxford,
1987, pp. 9-48.

65
numărului de crime. Asta înseamnă că este normal ca într-o societate să existe crime

acestea fiind strâns legate de condiţiile oricărei vieţi colective. Crima devine anormală

atunci când depăşeşte anumite nivele. Crima este deci un fenomen social normal, deşi

regretabil, datorat răutăţii incorigibile a oamenilor. O societate din care ar lipsi crimele

este imposibilă. Chiar dacă prin educaţie sau printr-un aparat penal mai eficient actele

criminale ar înceta să fie săvârşite crima nu ar dispărea prin aceasta ci şi-ar schimba

numai forma pentru că oamenii ar deveni mai sensibili faţă de unele fapte care până

atunci erau considerate doar simple greşeli morale şi ar face din ele crime. Într-o societate

de sfinţi care nu ar cunoaşte crimele propriuzise greşelile care par nesemnificative

oamenilor de rând vor provoca acelaşi scandal pe care-l provoacă infracţiunile în

societatea noastră. Această poziţie este susţinută de faptul că în trecut violenţele fizice

contra persoanelor erau mult mai numeroase şi multe acte care acum sunt considerate

crime nu îşi găseau locul în nici un cod penal. Odată cu evoluţia societăţii multe acte de

violenţă şi cruzime au dispărut dar codurile penale au început să incrimineze diverse acte

ofensatoare considerate până atunci doar abateri morale.

Uneori, apreciază Durkheim, crima poate fi chiar utilă siocietăţii. Încercarea de a

eradica criminalitatea este un adevărat liant pentru membrii societăţii accentuând unitatea

comunităţii. Crimele pot fi uneori şi factori ai progresului jucând un rol util, deschizând

calea schimbărilor sociale. Ele pot fi o anticipare a moralei viitorului, a unor schimbări în

mentalitatea colectivă. După dreptul atenian Socrate era considerat criminal şi

condamnarea sa nu avea nimic nedrept. Gândirea sa a fost însă utilă patriei sale şi

omenirii servind la pregătirea unei morale şi credinţe noi. Majoritatea gânditorilor

progresişti, ereticii sau oamenii de ştiinţă au fost consideraţi în epoca lor devianţi sau

48
Durkheim, É., Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, 107-120.

66
criminali. În concepţia lui Durkheim criminalul nu mai apare ca o fiinţă total nesociabilă,

ca un element parazitar, un corp străin, neasimilabil, introdus în corpul societăţii ci ca un

agent normal al vieţii sociale.

Abordarea sociologică a criminalităţii prezintă o serie de avantaje. Sunt sesizate

relaţiile dintre infracţiune şi morala dominantă, este înregistrată generalizarea unui

comportament deviant anticipându-se dezincriminarea sa în viitor sau este semnalată

apariţia unui nou tip de crime. Printr-o abordare comparativă a unor culturi diferite

sociologii reliefează şi relativismul prezent în unele legislaţii sau faptul că legea penală

este folosită uneori ca o armă politică de către grupul aflat la putere.

Intrebări de autocontrol:

1. Care sunt criteriile folosite pentru definirea devianţei şi prin ce se caracterizează

fiecare?

2. Care sunt tipurile de devianţă?

3. Ce metode sunt folosite de către societate pentru controlul devianţei?

4. Prin ce se caracterizează perspectiva lui Emile Durkheim asupra criminalităţii?

67
 Sociologia procesului

Obiective: Analiza factorilor care influenţează decizia judecătorului şi a factorilor

macrosociali care determină dinamica diferitelor tipuri de procese.

Termeni cheie: microsociologia procesului, statusul parţilor, macrosociologia

procesului.

Până la începutul secolului XX s-a considerat că raţionamentul judecătorilor sau a

juraţilor urmează liniile unui silogism juridic şi că judecătorul este un interpret al legii

care traduce pentru profani sensurile ei ascunse. Această opinie a fost combătută de către

reprezentanţii realismului juridic american care susţineau că decizia judecătorului nu este

neutră ci este influenţată de diverşi factori sociali sau psihologici. Cel mai important

reprezentant al acestui curent era judecătorul Oliver Wendel Holmes. Acesta considera că

decizia judecătorului nu este doar rezultatul unei operaţii logice prin care el desprinde

înţelesul unei legi ci şi a concepţiei sale despre viaţă. Legea înşişi este rezultatul unor

evenimente istorice. Din această cauză ea răspunde necesităţilor unei epoci. Este

revoltător să nu avem altă justificare pentru aplicarea unei legi, spunea Holmes, decât

faptul că ea a fost promulgată în timpul lui Henric al IV-lea. Legea trebuie să fie separată

68
şi de morală. De aceea în procesul de elaborare a deciziilor juridice dorinţele sociale ale

momentului trebuie să joace un rol mai important decât tradiţiile. Juristul trebuie să fie un

mai bun practician decât teoretician iar studiile sale juridice trebuie completate cu

cunoştinţe din domeniul economiei şi statisticii pentru a putea prevedea care va fi

impactul social al unei legi sau hotărâri judecătoreşti. În practică, un bun judecător va

decide mai întâi care trebuie să fie soluţia şi abia după aceea va căuta o lege pe care să se

sprijine aceasta. Holmes a atras atenţia asupra importanţei factorilor empirici în luarea

deciziei judecătorului. Opiniile sale au fost acceptate şi dezvoltate de o pleiadă de jurişti,

sociologi şi filosofi dintre care cei mai importanţi au fost Karl Llewellyn, Jerome Frank,

Underhill Moore, Charles Grove Haines şi Felix S. Cohen.

Realismul juridic a stârnit ecouri şi în sociologie. În special în a doua jumătate a

secolului XX o serie de sociologi au încercat să determine modul în care factorii sociali

determină luarea unor decizii sau elaborarea unor legi. În acest domeniu s-au conturat

două tendinţe. Unii autori s-au concentrat asupra factorilor concreţi care influenţează

decizia judecătorească, asupra elementelor care pot să determine succesul sau,

dimpotrivă, eşecul eforturilor unui avocat în cadrul unui proces. Acest domeniu a fost

numit sociologia cazurilor sau microsociologia procesului. Alţi sociologi au privit

fenomenul juridic la nivelul macrosocial studiind evoluţia în timp a unor tipuri de speţe şi

încercând să determine influenţa unor factori care acţionează la nivel macrosocial –

precum sunt evoluţia economiei, progresul tehnic, schimbarea de mentalitate sau

influenţa unor curente religioase – asupra aparatului justiţiei determinând creşterea sau

scăderea numărului de litigii. Pentru testarea acestor teorii au fost efectuate şi studii

comparative ale unor sisteme juridice naţionale. Acest domeniu de studiu este numit

69
macrosociologia procesului. Pentru înţelegerea completă a fenomenului juridic este

necesară atât cunoaşterea factorilor care acţionează la nivel individual cât şi a factorilor

care influenţează întreaga societate.

1. Microsociologia procesului

Sociologia cazurilor sau microsociologia procesului este un domeniu relativ nou

în sociologia juridică. Ea răspunde dorinţei juriştilor de a avea la dispoziţie o metodă

care să le permită să prevadă şansele de succes pe care le pot avea în cadrul unui proces.

Postulatul de la care pleacă analiza de caz este că judecătorii iau o decizie bazându-se nu

numai pe textul legii ci şi pe propriile sentimente şi convingeri. Exagerând acest punct de

vedere unii autori susţineau că decizia judecătoruilui este mai puţin influenţată de

precedentul juridic decât de ceea ce a mâncat acesta la micul dejun.

Unul dintre cei mai importanţi autori în domeniu este Donald Black.

Black49consideră că cel mai important factor care influenţează decizia juridică este

structura socială a cazului. Prin structură socială a cazului el înţelege relaţia dintre

statusurile sociale ale celor care iau parte la proces.Black consideră că statutul social al

unuia dintre participanţi nu ne indică prin el însuşi nimic despre modul în care va fi

rezolvat cazul. Ceea ce contează este relaţia dintre statusurile sociale ale părţilor. Un

status superior nu oferă întotdeauna avantaje, aşa cum se considera în trecut. Atunci când

o persoană cu status superior este acuzată că a săvârşit o infracţiune împotriva unei

persoane cu care are şi ea un status superior ea va fi pedepsită mai sever decât o persoană

cu status inferior care a lezat o persoană cu status inferior. În S.U.A., de pildă, un alb care

ucide alt alb are o şansă mai mare de a primi pedeapsa cu moartea decât un negru care

49
Black, D., Sociological jurisprudence, Oxford University Press, 1989, pp. 4-22.

70
ucide alt negru. Autorul arată că într-o perioadă de cinci ani în Florida, Georgia, Texas şi

Ohio albii care au ucis un alb au avut o şansă de cinci ori mai mare de a fi condamnaţi la

moarte decât negrii care au ucis un negru. Sistemul juridic american s-a dovedit a fi

tolerant cu cei cu status scăzut când aceştia i-au victimizat pe cei asemenea lor.

Sintetizând aceste observaţii Black formulează şi un principiu: legea variază direct

proporţional cu statusul social.

Dar atunci când o persoană lezează pe cineva aflat deasupra sau sub statusul său

devine evidentă altă regulă. Cel care victimizează pe cineva superior va suferi o pedeapsă

mai mare decât oricine altcineva. Atunci când un negru ucide un alb în S.U.A. riscul

pedepsei capitale este mai mare decât orice altă combinaţie. În Ohio este de 15 ori mai

probabil ca un negru care ucide un alb să fie condamnat la moarte decât dacă el ucide alt

negru. Iar atunci când un alb ucide un negru riscul de a primi pedeapsa capitală este

aproape zero. În Ohio nici unul dintre cei 47 de albi condamnaţi pentru uciderea unui

negru nu aprimit pedeapsa capitală în timpul celor cinci ani studiaţi, în Georgia doar 2 din

71, în Florida nici unul din 80, în Texas unul din 143. Regula care devine evidentă atunci

când comparăm infracţiunile săvârşite împotriva cuiva superior din punct de veder al

statusului cu infracţiunile săvârşite împotriva cuiva cu status inferior este următoarea:

legea exercitată în jos este mai puternică decât legea exercitată în sus.

Un alt factor important în predicţia deciziilor juridice este distanţa

relaţională dintre părţi. Cele două părţi –victima şi infractorul – pot fi membri ai

aceleiaşi familii, prieteni, vecini, colegi de serviciu sau străini. Gradul de apropiere dintre

părţi este unul dintre cei mai buni factori de predicţie a deciziei. Un conflict între rude

sau prieteni este tratat cu mai multă indulgenţă decât un conflict între străini. Poliţia va

71
ezita să aresteze de pildă pe cineva care şi-a bătut o rudă apropiată sau i-a sustras un bun.

Iar dacă o va face este foarte probabil că procururul va înainta o acuzaţie formală sau va

evita să dea curs dosarului. Dacă acesta ajunge totuşi în faţa judecătorului sunt foarte

mici şanse ca pedeapsa să fie severă. Acest lucru se datorează şi faptului că cei care-şi

victimizează rudele sau prietenii cooperează de obicei cu autorităţile şi îşi recunosc vina.

Principul distanţei relaţionale poate fi demonstrat şi prin analiza cazurilor de omucidere,

furt, viol, etc. În eşantionul analizat s-a dovedit că un străin care este condamnat pentru

omor are mult mai multe şanse să primească pedeapsa capitală decât o persoană care a

ocis o rudă, un prieten sau o cunoştinţă. Cei care au ucis un străin au avut o şansă de

patru ori mai mare să primească pedeapsa capitală în Florida, de şase ori mai mare în

Illinois şi de zece ori mai mare în Georgia. Aceeaşi regulă se aplică şi în procesele civile.

Cei care cer daune pentru nerespectarea unui contract care intervine după o îndelungată

relaţie de afacere sau cei care îi dau în judecată pe prieteni sau vecini pentru săvârşirea

unei vătămări sau daune din neglijenţă au şanse mai mici să câştige procesul decât dacă

adversarul ar fi un străin. Intimitatea duce la o oarecare imunitate în faţa legii. Black

formulează un al treilea principiu care reflectă această evidenţă: legea variază direct

proporţional cu distanţa relaţională. Relevante din acest punct de vedere sunt şi distanţa

culturală între adversari, gradul lor de interdependenţă, indiferent că ei sunt indivizi sau

organizaţii, faptul că există sau nu alternative la aplicarea legii, precum şi alte variabile.

Alături de aceşti factori intervin şi cei legaţi de susţinătorii uneia sau alteia dintre

părţi care intervin ca a treia parte. Importanţa impactului lor asupra deciziei depinde de

gradul de participare la proces. Pentru că avocaţii au cel mai important rol în cadrul

procesului caracteristicile lor personale vor influenţa şi decizia. La fel ca şi părţile şi

72
avocaţii pot avea un status înalt sau dimpotrivă, un status scăzut. Cei care vor avea cel

mai mult de câştigat dacă avocatul lor are status înalt sunt inculpaţii cu status scăzut –

săraci, negri, etc, care profită mai mult decât cei cui status înalt sau decât corporaţiile.

Ridicând statusul social al unui client cu status scăzut, avocatul egalizează tratamentul

cauzei char dacă uneori nu poate anula cu totul dezavantajul.

Atunci când părţile sunt străini, dacă avocaţii se cunosc sau au relaţii apropiate, ei

vor reduce distanţa relaţională dintre părţi. Dacă părţile sunt însă foarte apropiate – cum

ar fi un proces între rude sau membrii unei organizaţii – deseori intervenţia avocaţilor va

duce la creşterea distanţei relaţionale între părţi. Intervenţia avocaţilor are ca rezultat şi

reducerea abilităţii părţilor de a rezolva singure conflictul fără concursul sistemului

juridic. În cadrul unui conflict între soţi intervenţia avocaţilor va duce de cele mai multe

ori la un divorţ şi nu la o rezulvare amiabilă a situaţiei. De exemplu, arată Black, atunci

când unul dintre soţi se opune divorţului şi încearcă să găsească soluţii, de obicei

avocatul tinde să-l convingă că eforturile sale sunt inutile şi că până la urmă tot se va

ajunge la desfacerea căsătoriei.

În cadrul procesului o mare importanţă o are şi judecătorul. Un judecător cu status

social înalt şi care are autoritate recunoscută de părţi va avea tendinţa să judece tranşant

cauza selectând un câştigător pe când un judecător fără autoritate va fi mai degrabă tentat

să formuleze o soluţie de compromis pentru a mulţumi ambele părţi. Autoritatea este

direct proporţională cu statusul celei de-a treia părţi, consideră Black, formulând astfel

un alt criteriu de predicţie a evoluţiei procesului. De asemenea autoritatea judecătorului

depinde şi de gradul de apropiere relaţională pe care aceasta o are faţă de părţi sau faţă de

avocaţii lor. Cu cât relaţia sa cu avocaţii părţilor este mai îndepărtată cu atât judecătorul

73
va avea autoritate mai mare. Acesta este un alt principiu formulat de Black: autoritatea

celei de-a treia părţi este direct proporţională cu distanţa relaţională dintre a treia

parte şi adversari.

În finalul analizei sale Black remarcă faptul că succesul părţilor depinde şi de

modul în care vorbesc. Credibilitatea unei părţi sau a martorului său este cu atât mai mare

cu cât ideile sale sunt exprimate mai coerent şi cu folosirea unui vocabular mai bogat.

Acest lucru se datorează faptului că de obicei abilitatea verbală este mai mare la

persoanele cu status înalt şi limbajul este un factor de apreciere al statusului. Vehemenţa

cu care o parte sau un martor îşi apără opiniile contează şi ea. Martorii care luptă pentru

a-şi apăra poziţia sunt mai credibili decât cei care sunt docili şi nu-l contrazic pe avocatul

părţii adverse.

Analizând toate aceste variabile avocatul poate să estimeze care este puterea

cazului şi să decidă de pildă dacă va pleda pentru nevinăvăţia clientului sau, dimpotrivă,

îi va recunoaşte vina pledând pentru clemenţă şi căutând circumstanţe atenuante. Unii

avocaţi efectuează, pornind de la această analiză sociologică o selecţie a clienţilor. Black

numeşte acest procedeu „sociological litigation”50. Avocaţii îi vor accepta pe clienţii care

au mai multe şanse de succes refuzându-i pe ceilalţi sau cerându-le onorarii mai mari. De

asemenea, în momentul pregătirii cauzei avocatul va repeta cu clientul posibilele

răspunsuri la întrebările părţii adverse pentru ca acestea să fie mai coerente şi să inspire

maqi multă încredere. Clientul şi martorii vor fi sfătuiţi să se îmbrace astfel încât să

sugereze privitorilor că statusul lor este înalt. Ei vor fi rugaţi să-şi aducă familia şi

prietenii îmbrăcaţi corespunzător la proces. Dacă au posibilitatea, vor încerca să fie

programaţi la judecătorul cu mai puţină autoritate care va putea fi influenţat mai uşor. În

74
limbajul avocaţilor americani această practică este numitp „judge shoping”. De asemenea

vor fi selecţionaţi şi juraţii care ar putea da o sentinţă favorabilă. În pledoaria lor avocaţii

vor folosi orice element care poate dovedi superioritatea clientului într-un domeniu –

competenţă profesională, salariu mare, faptul că a făcut investiţii de succes sau are

prieteni aflaţi pe palierul social superior, un înalt nivel de educaţie, soţie, copii şi are

reputaţie morală neştirbită. Atunci când îl atacă pe adversar va încerca să sublinieze

factorii care sugerează că statutul social al acestuia este mai scăzut. Dacă între cele două

părţi există relaţii de orice fel avocatul acuzatului va încerca să reducă distanţa relaţională

acreditând ideea că ei au fost prieteni apropiaţi sau accentuând asupra relaţiilor de

rudenie între ei. Şi distanţa dintre client şi judecător poate fi redusă. Avocatul va sublinia

caracteristicile similare cu cele ale judecătorului – faptul că au aceleaşi hobby-uri, au

terminat aceeaşi şcoală sau că provin din acelaşi mediu social.

Black sugerează că şi clienţii trebuie să-şi selecţioneze avocaţii în funcţie de

aceleaşi principii. Pentru a avea mai multe şanse de succes trebuie să-şi angajeze avocaţi

renumiţi, care nu provin din grupuri etnice minoritare şi au un status social înalt.

Teoriile lui Donald Black au creeat reacţii contradictorii în rândurile juriştilor şi

sociologilor. Unii i-au acceptat fără rezerve poziţia pe când alţii au contestat-o sau au

încercat s-o corecteze introducând şi alte variabile.

Francis Dane şi Lawrence Wrightsman au încercat să facă o sinteză a

caracteristicilor concrete ale victimei şi inculpatului care influenţează juriul şi pe

judecător aşa cum apar ele în studiile de specialitate51. Ei consideră că decizia

judecătorului este influenţată de o serie de caracteristici extralegale ale părţilor. În cazul

50
Black, D., op.cit., pp. 23-40.
51
Dane, D.C.; Wrightsman, L. S., “Effects of defendants and victims” în Kerr,

75
în care probele sunt ambigue sau lipsesc acestea capătă un rol important. Judecătorul sau

juraţii vor gândi de pildă că o femeie nu ar putea să înjunghie pe cineva sau că o persoană

de culoare este mai vinovată în cazul unui conflict pentru că negrii se angajează mult mai

des în conflicte violente decât albii. Uneori asupra judecătorului acţionează numai o

variabilă, de pildă statusul inculpatului, iar alteori mai multe variabile într-o combinaţie.

Din această cauză, Dane şi Wrightsman se pronunţă pentru creerea unui sistem

metateoretic care să integreze o mare varietate de teorii aplicabile în situaţii particulare şi

care să-şi dovedească valabilitatea în toate cazurile. Un astfel de sitem trebuie să cuprindă

cel puţin şase caracteristici: sexul, statusul socio-economic, caracterul moral,

atractivitatea generală, rasa şi similaritatea atitudinii. Aceste caracteristici sunt apoi

analizate de autori pentru determinarea modului în care îi influenţează pe judecători sau

juraţi.

Sexul. Cele mai multe analize asupra unor eşantioane de sentinţe arată că în

majoritatea infracţiunilor femeile primesc sentinţe mai mici decât bărbaţii. H. Kalven şi

H. Zeisel au arătat că bărbaţii au o posibilitate de cinci ori mai mare decât femeile să fie

condamnaţi atunci când şi-au ucis partenerul iar S. Nagel a arătat că femeile primesc

sentinţe mai mici în cazuri de furt sau spargere.

Cercetătorii care au folosit procese simulate au descoperit efecte mai complexe

legate de sexul infractorului datorită faptului că au putut examina o mare varietate de

variabile izolate. M.J. Barnett şi H. J. Field au descoperit, folosind acuzaţii de spargere,

că sexul acuzatului contează dacă este pus în relaţie cu atractivitatea. Atunci când

inculpaţii sunt atrăgători femeile primesc sentinţe mai mici decât bărbaţii pe când atunci

când nu sunt atrăgători sentinţele sunt relativ egale. S. H. Smith şi R. Carnahan au găsit o

76
legătură între sexul inculpatului şi statusul socio-economic. Atunci când inculpatul avea

status mai înalt atât femeilor cât şi bărbaţilor li se atribuia aceeaşi responsabilitate pentru

săvârşirea infracţiunii dar când inculpatul avea status scăzut se considera că bărbaţii

trebuiau să aibă mai multă responsabilitate.

Dane şi Wrightsman consideră că influenţa sexului inculpatului asupra sentinţei

diferă în funcţie de tipul de infracţiune săvârşit. Cele mai multe studii s-au efectuat în

cazul omuciderilor şi mai ales a omuciderii soţului în care caz diferenţele între sentinţe

sunt mai mari. Autorii consideră că aceste diferenţe se datorează faptului că majoritatea

indivizilor consideră că femeile nu sunt capabile de săvârşirea unor infracţiuni precum

sunt omuciderea, tâlhăria sau spargerea şi în cazul respectiv numai o întâmplare nefericită

sau un concurs nefavorabil de împrejurări a dus la săvârşirea acelei fapte.

Statusul socioeconomic.faptul că un număr mare de studii au avut drept obiect

statusul inculpatului se datorează statisticilor care arată că majoritatea infractorilor

inculpaţi sunt săraci şi au status social scăzut. Deşi acest fapt părea a fi o evidenţă care nu

trebuia demonstrată studiile lui Edwin Sutherland asupra criminalităţii gulerelor albe au

declanşat un val de cercetări care încercau să descopere care este ponderea statusului în

procesele penale şi civile. H. Kalven şi H. Zeisel au descoperit că acuzaţii bogaţi şi cei

aflaţi în zona de mijloc a palierului social aveau de obicei un avocat cu status superior

procurorului, lucru care nu era valabil pentru inculpaţii săraci. Unii autori (S. Nagel, T.L.

Chirochas, G. P. Waldo, J. Hagan, etc.), chiar dacă au confirmat acest fapt au arătat că nu

există o relaţie între pedepsele primite şi statusul avocatului.

În contrast cu studiile făcute pe eşantioane reale, procesele simulate au confirmat

ipotezele autorilor. J. Shan a descoperit că juraţii aveau mai puţină încredere într-un

77
acuzat despre care credeau că era om de servici decât în unul despre care credeau că este

arhitect. M. Rumsey a descoperit că acuzaţii care proveneau dintr-o familie săracă

primeau pedepse mai mari decât cei care proveneau dintr-o familie bogată. O explicaţie

dată de mai mulţi autori acestui fapt era că judecătorul şi juraţii consideră că cei proveniţi

din stratul de jos au o probabilitate mai mare de a recidiva şi deci trebuie să primească o

pedeapsă mai mare pentru a fi convinşi să nu mai săvârşească infracţiuni. Iar uneori

motivaţia juraţilor a fost că deşi era posibil ca acuzatul să fie nevinovat în acel caz ,

datorită faptului că provine dintr-un grup cu status scăzut este foarte posibil că a săvârşit

şi alte infracţiuni pentru care nu a fost acuzat sau descoperit şi deci pedeapsa se justifică.

L. Foley, H. Chamblin şi J. Fortenberry consideră că statusul inculpatului nu este

important decât pus în relaţie cu statusul juraţilor şi al judecătorului. Cu cât statusul

juraţilor şi al judecătorului sunt mai înalte cu atât tind să-l considere pe inculpat mai

vinovat şi să dea sentinţe mai mari. G. Fontaine şi R. Kiger au încercat să descopere care

este efectul modului în care este îmbrăcat inculpatul în timpul procesului. Ei au pornit de

la ipoteza că atunci când inculpatul apare îmbrăcat în haine de deţinut se va considera că

are un statut socioeconomic inferior pentru că nu-şi permite să plătească pentru eliberarea

pe cauţiune. Însă, hainele de deţinut puteau să indice şi faptul că el este prea periculos

pentru a fi eliberat. Pentru a elimina incertitudinea autorii au plasat lângă unii inculpaţi

un paznic înarmat. Ei au descoperit că atunci când inculpaţii nu erau supravegheaţi cel în

haine de deţinut avea şanse să primească o pedeapsă mai mare dar atunci când alături de

ei era şi un paznic înarmat cei îmbrăcaţi în haine de deţinuţi aveau o şansă mai mică de a

fi condamnaţi.

78
 Făcând o trecere în revistă a studiilor privind statusul economic al acuzaţilor

Francis Dane şi Laurence Wrightsman ajung la concluzia că faptul că unele studii găsesc

că nu există nici o relaţie între statusul socioeconomic al inculpatului şi verdict iar altele

găsesc o relaţie strânsă între cele două variabile se poate datora altor factori care pot să

potenţeze sau, dimpotrivă, să anuleze influenţa statusului, dar nu au fost puşi în evidenţă

de autorii experimentelor.

Caracterul moral. Cerecetările în acest domeniu au abordat diverşi factori care se

consideră că indică un anumit tip de caracter al inculpatului. Aceşti factori au fost de cele

mai multe ori cazierul inculpatului (deci existenţa unor condamnări anterioare care

indicau o constantă de comportament), numărul de infracţiuni pentru care era inculpat

(infracţiuni multiple) şi remuşcările sau suferinţa arătată de acesta. În acest domeniu au

fost făcute şi o serie de cercetări asupra victimelor, în special asupra factorilor care

indicau că victima a provocat infracţiunea, şi a gradului de vinovăţie a victimei.

Analizând cazierul inculpatului H. Kalven şi H. Zeisel au descoperit că în 10%

dintre cazurile în care juriul l-a condamnat pe inculpat atunci când judecătorul era de

părere că acesta nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii, convingerea juriului se

datorează cunoaşterii cazierului inculpatului. Majoritatea studiilor bazate pe procese

simulate au demonstrat că inculpaţii despre care se spunea că aveau mai multe

condamnări anterioare aveau o şansă mai mare să primească un verdict de vinovăţie şi o

pedeapsă mai severă. O serie de cercetători (H. Kalven, H. Zeisel, R. Feldman, F. Rosen,

etc.) au arătat că inculpatul primea o pedeapsă mai uşoară atunci când în săvârşirea

infracţiunii era implicat şi un complice. Sentinţa depinde în acest caz şi de

responsabilitatea inculpatului în plănuirea infracţiunii. Inculpaţii care au fost descrişi ca

79
fiind mai responsabili de plănuirea infracţiunii au primit pedepse mai severe decât cei

despre care seconsidera că au urmat planurile complicelui. De asemenea inculpaţii au

primit sentinţe mai mici atunci când complicele nu a putut fi arestat decât atunci când el a

fost prins.

Remuşcările sau suferinţa arătate de inculpat au un efect important asupra

condamnării. J. Savitsky şi M. Sim au descoperit pe cale experimentală că juraţii

recomandă într-o măsură mai mică condamnarea pentru tinerii care au expresie tristă sau

stresată decât pentru cei care au expresie neutră sau par fericiţi. M. Rumsey a descoperit

că inculpatul care îşi exprima remuşcările şi regretul pentru fapta comisă primea o

sentinţă mai mică decât cel care nu avea remuşcări. Important era în aceast caz ca

exprimarea regretelor să fie însoţită şi de o expresie facială care să demonstreze că nu

este vorba doar de o conduită formală, neinteriorizată. W. Austin, E. Walster şi M. Utne

au descoperit că o boală severă a inculpatului (paralizia) duce la reducerea pedepselor

sugerate în comparaţie cu cazul în care inculpatul este sănătos. Boli mai puţin grave

(fracturi ale oaselor de exemplu) nu au însă nici un efect.

Responsabilitatea victimei pentru săvârşirea infracţiunii a fost un factor studiat de

mulţi cercetători. S. H. Smith a descoperit că gradul în care victima unei spargeri şi-a luat

măsuri pentru prevenirea infracţiuni afectează verdictul. Atunci când victima nu şi-a luat

măsuri preventive, de pildă nu a încuiat uşa sau a lăsat geamurile deschise, se considera

că infractorul este mai puţin vinovat. Unele studii au vizat stabilirea gradului de vinovăţie

în cazul accidentelor de circulaţie. F. M. Muller, E.R. Smith, M. M. Ferree şi S. E. Taylor

au demonstrat că victima rănită într-un accident de circulaţie era socotită mai

responsabilă pentru situaţia sa atunci când conducea un automobil decât atunci când era

80
pieton. Alte studii au abordat această problemă în cazul violurilor. M. F. Kaplan şi L. E.

Muller au descoperit că inculpatul care a violat o femeie după ce a surprins-o pe o alee

întunecoasă primea o sentinţă mai puţin severă decât cel care a violat o femeie într-o

bibliotecă publică. În cazul violurilor o variabilă importantă în stabilirea sentinţei era

sexul copilului pe care-l avea juratul respectiv. S-a descoperit că juraţii care au fiice îl

consideră pe autor mai vinovat decât cei care au fii. O altă variabilă care a influenţat

sentinţele în cazuri de viol a fost experienţa sexuală a victimei. În cazul în care victimele

nu aveau experienţă sexuală se considera că sunt mai puţin vinovate de viol decât în cazul

în care aveau o experienţă sexuală îndelungată. Statusul marital al victimei are în acest

caz o mare importanţă. C. Jones şi E. Aronson au arătat că victimele divorţate erau

socotite mai responsabile de săvârşirea infrecţiunii decât cele căsătorite.

Concluziile lui Dane şi Wrightsman în privinţa influenţei caracterului inculpatului

sau al victimei asupra sentinţei sunt că juraţii tind să acorde pedepse mai severe pentru

inculpaţii cu moralitate îndoielnică şi în cazul în care victimele au un caracter moral

impecabil.

Atractivitatea generala. Conceptul de atractivitate nu cuprinde o trăsătură

specifică ci o mare varietate de caracteristici care afectează impresia generală a juraţilor

sau judecătorului despre inculpat sau despre victimă. H. Kalven şi H. Zeisel au descoperit

că în 14% dintre cazurile în care juriul l-a achitat pe inculpat deşi judecătorul l-ar fi

condamnat, achitarea a fost rezultatul faptului că inculpatul era atrăgător din punct de

vedere fizic. E.C. Snyder a examinat un număr de procese civile şi a descoperit că

persoanele atractive câştigă cazurile mai des decât cele neatractive. Alte studii au arătat

că persoanele neatractive din punct de vedere fizic primesc în general sentinţe mai lungi .

81
R. Izzett şi L. Fishman au descoperit însă că atractivitatea nu influenţează în mod direct

verdictul. În unele cazuri persoanele mai atractive primesc pedepse mai lungi decât cele

neatractive. Autorii considerau că faptul că acuzatul e mai atractiv îi face pe juraţi mai

atenţi faţă de argumentele sale. În cazul în care inculpatul nu poate să aducă argumente în

favoarea sa există o şansă mai mare de a primi pedepse severe. Această concluzie poate fi

datorată şi faptului că autorii au studiat cazuri de înşelătorie pe când ceilalţi autori au

folosit de obicei cazuri de omor din culpă.

M. G. Efran a raportat atractivitatea fizică la sexul inculpatului şi juraţilor

descoperind că inculpaţii femei, foarte atractive, erau consideraţi într-o mai mare măsură

nevinovate şi primeau sentinţe mai uşoare de la juraţii bărbaţi dar atractivitatea

inculpaţilor bărbaţi nu avea nici un efect asupra juraţilor femei. Această concluzie nu a

fost însă confirmată de alte studii care au descoperit că deşi atractivitatea influenţează

puternic sentinţele, nu contează dacă juraţii sunt de sex opus sau de acelaşi sex cu

inculpatul.

Dane şi Wrightsman concluzionează că atractivitatea reprezintă un avantaj pentru

inculpat atunci când ea nu a facilitat săvărşirea infracţiunii.

Rasa. În special în S.U.A. au fost efectuate o mare varietate de studii asupra

importanţei rasei inculpatului sau victimei. Această direcţie de studii a fost determinată

de faptul că numărul negrilor condamnaţi îl depăşeşte cu mult pe cel al albilor şi că de

obicei pentru aceeaşi infracţiune negrii primesc pedepse mai mari decât albii. H. Kalven

şi H. Zeisel au arătat că rasa inculpatului contează doar atunci când unii juraţi

împărtăşesc prejudecăţi împotriva negrilor. Ei au arătat însă că negrii care au victimizat

pe alţi negri au primit pedepse mai mici decât cei care au victimizat albi. S. Nagel a arătat

82
că negrii primesc sentinţe mai mari în cazurile de furt sau în infracţiunile care implică

violenţă.

Şi procesele simulate au confirmat faptul că există o discriminare împotriva

negrilor mai ales atunci când victima era un alb. Uneori au fost descoperite variabile care

mediau influenţa acestui factor. H. S. Feild a descoperit de pildă că negrii care au violat o

femeie albă au primit o pedeapsă mai severă numai atunci când victima era atrăgătoare

din punct de vedere fizic.Rasa victimei sau atractivitatea ei nu afectau însă sentinţa in

cazul în care inculpatul era alb.

Similaritudinea atitudinilor. Această variabilă implică comportamente şi

caracteristici foarte greu detectat. N. L. Kerr şi A.B. Anderson au arătat că similaritatea

convingerilor religioase conduce la mai puţine verdicte de vinovăţie încazul proceselor de

molestare a copiilor dar atunci când inculpatzul este găsit vinovat ea nu afectează

lungimea sentinţei.

In cazul inculpaţilor acuzaţi pentru săvârşirea eutanasiei E. R. Laughlin şi R.

Izzett au descoperit că juraţii favorabili eutanasiei sugerează pedepse mai mici. O serie de

studii s-au concentrat asupra similarităţii dintre juraţi şi inculpat arătând că

nesimilaritatea generează sentinţe mai lungi. Totuşi Dane şi Wrightsman consideră că

inconsistenţa studiilor pe această temă şi faptul că factorii similari sunt greu de detectat

ţinând mai mult de subiectivitate decât de evidenţe obiective, fac ca o concluzie definitivă

în privinţa importanţei acestei caracteristici să nu poată fi formulată. In final ei

recomandă efectuarea mai multor studii care să clarifice această ipoteză.

83
 2. Macrosociologia procesului

Teoriile care încearcă să explice influenţa factorilor sociali asupra dinamicii

proceselor îşi au originea în opera lui Emile Durkheim şi Max Weber. Majoritatea

lucrărilor lui Durkheim încearcă să explice dinamica uni fenomen social sau a unei

instituţii prin recurgerea la analiza unor factori macrosociali. În studiul său asupra

sinuciderii Durkheim depăşeşte limitele abordărilor tradiţionale care priveau aceast

fenomen din perspectiva individului, explicând-o ca rezultat a unor factori accidentali pe

traseul vieţii sinucigaşului (dezamăgiri în dragoste, pierderi băneşti, o boală psihică, etc.)

şi încearcă să explice de ce în unele perioade numărul sinuciderilor creşte şi în alte

perioade ele este relativ mic. Creşterea numărului de sinucideri este legată de schimbări

în organizarea socială, de o criză economică sau socială care generează scăderea

încrederii în normele şi valorile sociale, un vid normativ, o stare de „anomie”. Această

stare duce la izolarea individului de grupul social de care aparţine, îi induce un sentiment

de alienare care are drept rezultat creşterea numărului de morţi voluntare. Schimbarea

ponderii între cei de religie catolică şi cei de religie protestantă, respectiv creşterea

numărului de protestanţi, este o altă explicaţie a creşterii numărului de sinucideri pentru

că numărul persoanelor necăsătorite sau divorţate este mai mare în rândurile

protestanţilor. Protestantismul promovează sentimente individualiste făcându-i pe indivizi

să creadă că nu au nici o responsabilitate faţă de ceilalţi membri ai familiei şi promovând

astfel sinuciderile egoiste.

Max Weber a atras atenţia asupra influenţei unor schimbări de mentalitate asupra

instituţiilor sociale. El a susţinut că trecerea la capitalism şi relaţiile economico-sociale

caracteristice acestuia se datorează impunerii religiei protestante în Europa. Weber

84
considera că în perioada medievală etica creştină impunea ca model vrednic de adoptat

personalitatea ascetului, a individului care se retrage din societate pentru a trăi o viaţă de

rugăciuni şi izolare într-o încercare de a se apropia de Dumnezeu. Această mentalitate

favoriza pasivitatea şi abandonul. Protestantismul, şi în special calvinismul, a promovat

ideea potrivit căreia oamenii pot cunoaşte încă de pe pământ dacă au fost aleşi de

divinitate pentru a fi mântuiţi. Ei primesc nişte semne de la Dumnezeu printre care cel

mai important este prosperitatea în afaceri, bogăţia. Această optică i-a determinat pe

oameni să lucreze tot mai mult pentru a dovedi că sunt aleşi şi a promovat

individualismul şi idealul self-made-man-ului, a individului care ajunge la prosperitate

prin forţe proprii, printr-un efort susţinut de-a lungul întregii vieţi. Ideile avansate de

protestantism au dus la transformarea întregii societăţi, la apariţia capitalismului. Epoca

modernă este deci caracterizată de încercarea omului de a obţine controlul asupra lumii

sale prin raţionalizarea tuturor aspectelor vieţii. Raţionalizarea are drept rezultat

abandonarea gîndirii mistice şi abandonarea tuturor elementelor neraţionale din politică,

economie sau drept. In domeniul dreptului se manifestă printr-o extindere a sistemului

normativ care ajunge să cuprindă toate sferele vieţii sociale.

Deşi în prima jumătate a secolului XX, în special datorită influenţei lui Hans

Kelsen şi a curentului pozitivismului juridic, această direcţie de cercetări a fost

abandonată, considerându-se că domeniul juridic este într-o mare măsură autonom, în

ultimele decenii ale secolului trecut a avut loc o întoarcere la optica promovată de

Durkheim şi Weber, la analiza factorilor sociali care influenţează sistemul juridic.

85
 Acest tip de cercetări au fost denumite studii (sau abordări) longitudinale asupra

proceselor (longitudinal studies of trial courts)52. Majoritatea studiilor longitudinale din

sociologia procesului încearcă să explice anumite schimbări semnificative ale

comportamentului judecătorilor de-a lungul timpului, creşteri sau scăderi semnificative

ale numărului de procese de un anumit tip din domeniul dreptului penal, civil sau

comercial sau schimbări ale modului de soluţionare a unor speţe prin încercarea de a le

lega de o transformare majoră din sfera economiei, politicii, moralei sau religiei. În

S.U.A. interesul pentru macrosociologia procesului a fost trezit de către „Şcoala de la

Wisconsin”, formată în jurul profesorului J. Willard Hurst de la Universitatea din

Wisconsin. Hurst era preocupat în primul rând de relaţia dintre drept şi economie. El a

respins opinia tradiţională potrivit căreia domeniul dreptului este autonom susţinând că

legea este un instrument social folosit de grupurile dominante în societate pentru a-şi

atinge scopurile. Domeniul juridic este, deci mai degrabă o variabilă dependentă decât

una independentă, fiind determinat de schimbarea factorilor sociali şi în special a celor

economici53. Chiar dacă Hurst nu a efectuat el însuşi studii longitudinale el a încurajat pe

câţiva dintre elevii săi să urmeze această direcţie. Cel mai important studiu de acest tip a

fost cel al lui Francis Laurent care a beneficiat şi de o prefaţă scrisă de Hurst54. Laurent a

analizat ponderea diverselor tipuri de cauze de-a lungul unei perioade de 100 de ani în

52
Pentru o analiză a evoluţiei acestor tipuri de studii vezi Munger, F., “Trial courts and social change: The
evolution of a field of study” în Law and Society Review, nr. 2, 1990, pp. 217-226 şi Friedman, L. M.,
“Openind the time capsule: A progress report on studies of courts over time” în Law and Society Review,
nr. 2, 1990, pp. 229-240.
53
Vezi Hurst, J. W., The growth of American law: The lawmakers, Little Brown, Boston, 1950 şi Hurst,
J.W., Law and the condition of freedom in the nineteenth centuryUnited States, University of Wisconsin
Press, Madison, 1956.
54
Laurent, F.W., The bussiness of a trial court : 100 years of cases, University of Wisconsin Press,
Madison, 1959.

86
tribunalele din comitatul Chippewa din Wisconsin, arătând cum au evoluat diversele

tipuri de litigii odată cu evoluţia industrializării.

În Europa prima carte importantă care analiza probleme de macrosociologie a

procesului a fost „Schimbarea socială şi viaţa juridica în Spania” a sociologului spaniol

Juan Jose Toharia. Toharia a încercat să desprindă relaţiile dintre domeniul juridic şi

schimbarea socială în Spania între 1900 şi 1970 folosind statistici ale instanţelor spaniole

din acea perioadă. Toharia a observat că numărul litigiilor nu evoluează paralel cu

creşterea economică aşa cum susţinea Şcoala de la Wisconsin. El a descoperit chiar că

stagnarea şi declinul numărului de litigii erau mai pregnante chiar în regiunile mai

dezvoltate din punct de vedere industrial. Toharia nu s-a mulţumit cu aceste rezultate

care-l trimiteau la concluzia că dreptul nu evoluează paralel cu economia ci a încercat să

găsească alţi indicatori. El a examinat actele notariale, în special cele care atestau

formarea de corporaţii, descoperind că în perioadele de creştere economică are loc o

creştere explozivă a numărului acestora mai ales în centrele urbane şi industriale55.

Studiul lui Toharia a fost urmat de un mare număr de cercetări în Europa, care au

confirmat faptul că o creştere accentuată în domeniul economic nu este urmată imediat şi

de o creştere a numărului de litigii. Aceşti autori au susţinut că articolele şi cărţile

sociologilor americani care pretindeau că rata litigiilor urmează fidel parametrii creşterii

economice se bazează pe simple speculaţii şi pe impresiile personale ale unor autori care

şi-au susţinut ideile prin date obţinute pe baza selecţionării unor eşantioane

nereprezentative care să le confirme teoria. În anii 70 majoritatea autorilor din Europa şi

America, examinând cu atenţie statisticile, au confirmat faptul că litigiile bazate pe cauze

economice au înregistrat un declin în condiţiile în care economia a evoluat dezvoltându-

87
se. Unul dintre cele mai ambiţioase studii a fost cel efectuat de Christian Wollschlager 56

care a studiat raportul dintre creşterea economică şi numărul de litigii pe o perioadă de

cinci secole care cuprindeau perioada de tranziţie de la feudalism la epoca industrială. El

a analizat comparativ evoluţia economiei şi litigiile ajunse in faţa instanţei aşa cum erau

ele reflectate de registrele judecătoriilor din Bremen între anii 1549 şi 1984. Chiar dacă

pe ansamblu în perioada studiată se observă o creştere aproape exponenţială a numărului

de procese datele paralele nu confirmă ceea ce autorul numeşte „teoria evoluţionistă”,

adică teoria determinismului economic a domeniului juridic.Chiar daca în unele perioade

de creştere economică are loc şi o creştere a numărului de procese acest fapt nu se repetă

de fiecare data iar de cele mai multe ori în perioadele de depresiune sau crize economice

nu are loc o scădere a numărului de litigii. Wollschlager arata pentru a-şi susţine poziţia

că în perioada anilor 1960-1980 numărul de litigii nu a crescut semnificativ în Bremen

deşi tot atunci s-a înregistrat un mare boom economic.

Analizând acelaşi fenomen în S.U.A. Laurence Friedman şi Robert Perrcival au

arătat că numărul de litigii nu a scăzut dar ponderea celor economice s-a diminuat în

decurs de un secol între 1870 şi 1970. În 1870 litigiile cele mai numeroase erau cele care

implicau o dispută asupra unui teren sau o încercare de obţinre a executării unei obligaţii

pe când în 1970 litigiul tipic era cel legat de un divorţ. Ponderea litigiilor personale a

crescut deci în dauna celor economice 57. Concluzia autorilor studiului nu este că numărul

litigiilor a scăzut ci că odată cu înmulţirea litigiilor şi situaţiilor conflictuale s-au

dezvoltat şi alte metode de rezolvare a lor. În momentul de faţă majoritatea litigiilor care

55
Toharia, J.J., Cambio social y vida juridica en Espana, Edicusa, madrid, 1974, pp. 149-167.
56
Wollscalager, C., “Civil litigation and modernization: The work of the municipal courts of Bremen,
Germany, in five centuries, 1549-1984” în Law and Society Review, nr. 2, 1990, pp. 261-282.

88
în trecut ajungeau în instanţă se rezolvă pe calea arbitrajului sau a negocierilor dintre

avocaţii celor două părţi, metode mai rapide, potrivite comerţului modern, spre deosebire

de litigiile rezolvate prin intermediul tribunalelor care pot să treneze ani întregi.

În 1987 un studiual lui Jose Juan Toharia a demonstrat că în deceniul 1970-1980

a avut loc o schimbare dramatică în domeniul juridic – numărul proceselor civile aproape

s-a dublat iar autorul arată că un fenomen asemănător s-a înregistrat şi în alte ţări

europene. Toharia nu oferă nici o explicaţie pentru acest fenomen 58. Acelaşi fenomen a

fost constatat şi în S.U.A. Mai mult încă, au fost înregistrate şi importante schimbări

calitative. Sumele de bani şi efortul investit în procese au crescut foarte mult în ultimul

timp. Un număr relativ mic de procese au generat adevărate războaie care au implicat

sute de avocaţi şi investiţii de milioane de dolari. E vorba de o serie de procese antitrust

sau cele care implicau drepturi de autor asupra unor patente. De asemenea au apărut o

sumedenie de tipuri de litigii nemaiântâlnite înainte precum sunt cele de malpraxis, cele

împotriva industriei azbestului sau a producătorilor de tutun, cele intentate de angajaţi

împotriva discriminărilor de orice tip, cele de hărţuire sexuală sau intentate de persoane

care sperau să obţină compensaţii pentru diverse boli cauzate de produsele unor companii

sau de serviciile defectuoase.

Chiar dacă numărul proceselor în care au fost implicate companii comerciale a

crescut, la o analiză atentă se poate observa că în general este vorba de procese care

implică o persoană fizică sau o instituţie necomercială care se consideră lezată de agentul

comercial.

57
Friedman, L.M.; Percival, R.A., “A tale of two courts: Litigation in Alameda and san Benito counties” în
Law and Society Review, nr 1, 1976.
58
Toharia, J. J., “Pleitos tengas!” Introduccion a la cultura legal espanola, Siglo XXI de Espana, Madrid,
1987.

89
 S-a remarcat şi faptul că în unele cazuri este inutil să încercăm să legăm evoluţia

unui tip de procese de modificări din sfera economiei pentru că această evoluţie e

determinată de schimbări produse în cultura juridică sau sistemul legislativ. În cazul

creşterii ratei divorţului pot fi implicaţi de pildă trei factori: 1) mediul marital în care

interacţionează soţul şi soţia 2) normele juridice despre divorţ şi sistemul juridic (cât de

mult costă un divorţ? Cât de mult durează?) şi 3) nu în ultmul rând, atitudinile faţă de

divorţ în interiorul culturii (vecinii, prietenii şi familia îi acceptă sau îi stigmatizează pe

cei care divorţează)59. Introducerea unei taxe mari care trebuie plătită de către cei care

divorţează sau instituirea unor proceduri complicate care prelungesc nejustificat de mult

procesul de divorţ pot să aibă ca efect direct scăderea accentuată a numărului de

divorţuri. Efectul dorit de legiuitor poate să fie nul în acest caz pentru că de cele mai

multe ori cuplurile care intenţionau să divorţeze se vor despărţi în fapt şi vor trăi cu alţi

parteneri păstrând numai o căsătorie de formă.

În ultimii ani numărul studiilor de macrosociologie a procesului a crescut foarte

mult iar problemele abordate s-au diversificat. Aceeaşi diversitate se observă şi în

privinţa metodelor sau perspectivelor folosite.Joseph Sanders 60 consideră însă că

abordările tipice de până acum din sociologia juridică, divizate în două direcţii –

microsociologia procesului şi macrosociologia procesului – ne oferă o imagine deformată

şi explicaţii unilaterale ale fenomenului juridic. Sanders consideră că o teorie care

intenţionează să explice mecanismele juridice trebuie să integreze atât procesele

macrojuridice cât şi cele microjuridice. Rezultatul unui proces nu este dictat doar de

interacţiunea dintre părţi ci şi de evenimente macrosociale care determină conturarea unei

59
Friedman, L.M., op. cit., p. 237.

90
soluţii tip pentru o categorie de speţe. Mai mult încă – nu numai procesele macrosociale

înfluenţează mediul juridic ci şi micro acţiunile unor persoane pot produce macro efecte.

Uneori un judecător sau câţiva judecători, care au o optică diferită de a majorităţii oferă o

soluţie originală pentru o speţă. Uneori, după ce persistă un timp în acordarea aceleiaşi

soluţii aceasta poate fi acceptată de către mediul juridic şi se generalizează ajungând

chiar să fie legiferată. Este, de pildă, cazul acordării de despăgubiri concubinei soluţie

izolată la început, care s-a generalizat atât datorită faptului că cei care dăeau această

soluţie şi-au menţinut poziţia cât şi datorită transformărilor macrosociale care au făcut ca

un număr tot mai mare de cupluri să prefere concubinajul căsătoriei.

Un alt mod de abordare interesant este oferit de Marc Galanter 61. Galanter

observă că majoritatea abordărilor privesc un tip de cazuri sau ansamblul litigiilor civile,

penale sau comerciale dintr-o perioadă în relaţie cu un fenomen extralegal sau cu

doctrina. Chiar dacă diversele tipuri de cazuri sunt legate de precedente sau de modul în

care ele sunt rezolvate de alte instanţe sau de soluţiile date în doctrină, acesta nu este

singurul mod posibil de abordare a lor. Cazurile sunt legate şi într-un alt fel – ca membre

ale unei congregaţii de cazuri care are o istorie sau o carieră. Prin congregaţie autorul

înţelege un grup de cazuri care prezintă caracteristici şi trăsături comune care au fost

conturate de aceeaşi istorie şi vor împărtăşi acelaşi viitor. Ele pot fi legate la origine de

un singur eveniment – de exemplu procesele care au fost intentate companiei Ford pentru

daunele produse de viciul de fabricaţie a modelului Pinto au generat o mare varietate de

procese intentate producătorilor unor bunuri care prezentau defecte de fabricaţie

periculoase pentru consumatori. Putem observa un fenomen asemănător generat de

60
Sanders, J. “The interplay of micro and macro processes in the longitudinal study of courts: Beyond the
durkheimian tradition” în Law and Society Review, nr. 2, 1990, pp. 241-256.

91
procesele intentate fabricilor de azbest , care au fost urmate de un val de procese intentate

de muncitorii din industria chimică împotriva patronilor care au neglijat să ia măsuri de

protecţie a muncii sau de către procesele de malpraxis (neglijenţă medicală).

Chiar şi în mediul juridic practicienii sunt conştienţi de legătura care există între

aceste tipuri de cazuri. S-a încetăţernit de pildă termenul de „procese Pinto” pentru

litigiile care sunt generate de un defect de fabricaţie a unui automobil.

Congregaţiile de cazuri sunt categorii culturale create de către membrii culturii

juridice – reclamanţi, avocaţi, judecători, profesori sau jurnalişti. Fiecare congregaţie de

cazuri cuprinde mai maulte tipuri de litigii care au carieră comună. Din această cauză,

consideră Galanter, studierea evoluţiei congregaţiilor de cazuri,a factorilor care au făcut

posibilă apariţia lor sau a celor care au generat declinul lor este deosebit de utilă pentru

înţelegerea relaţiilor dintre societate şi mediul juridic.

Marc Galanter consideră că congregaţiilor de cazuri le sunt caracteristice o serie

de efecte care pot fi împărţite în două grupuri: efecte holistice şi efecte de carieră.

Efectele holistice ţin de faptul că atât agenţii de control social cât şi juriştii privesc

cazurile care fac parte din congregaţie ca pe o unitate şi tratează unul dintre cazuri ca şi

cum ar fi în relaţie cu celelalte. Galanter descrie două efecte holistice: cel de relativizare

şi cel de raţionalizare. Relativizarea implică faptul că judecăţile despre un caz individual

sunt afectate de judecăţile despre întreg. De pildă, participanţii la încăierări mai mari

primesc sentinţe mai mici decât cei care s-au implicat în încăierări care au angrenat un

număr mic de persoane sau în cazuri de daune civile dacă există mai mulţi reclamanţi

primesc compensaţii în medie mai mici decât în cazurile cu mai puţini reclamanţi.

Raţionalizarea presupune că un număr de cazuri care fac parte din aceeaşi congregaţie

61
Galanter, M., “Case congregations and their careers” în Law and Society Review, nr. 2, 1990, pp.

92
sunt tratate în bloc de avocaţi. Uneori atunci când trebuie să aleagă între mai multe oferte

avocatul va alege un tip de caz asemănător celor la care lucrează pentru că îi poate aplica

acelaşi tip de apărare şi le poate grupa într-un pachet pentru a reduce efortul depus

pentru pregătirea lor. Atunci când un grup de cazuri evoluează în timp efectul holistic se

transformă într-un efect de carieră. Prin efect de carieră autorul înţelege faptul că

schimbările în modul în care este rezolvat un caz antrenează aceleaşi schimbări şi în

cazurile înrudite. În acest grup de efecte Galanter include efectul de anticipare efectele de

împărţire a informaţiilor şi coordonare, efectul de epuizare, experienţa avocatului,

randamentul avocatului şi stabilizarea rezultatelor. Prin efect de anticipare se înţelege

faptul că primul dintr-un grup de cazuri are implicaţii asupra celor care urmează.

Succesul lui are ca urmare o avalanşă de cazuri de acelaşi tip pentru că avocaţii,

anticipând câştiguri viitoare, vor investi timp şi bani pentru pregătirea lor. Din această

cauză, în momentul intentării primelor procese împotriva producătorilor de automobile,

aceştia au investit –sume foarte mari de bani pentru a câştiga şi a-i descuraja astfel pe toţi

cei care aşteptau rezultatul. Prin efectul de împărtăşire a informaţiilor şi coordonare se

înţelege faptul că avocaţii care au cazuri similare, în special cele care necesită pregătiri

laborioase, formează reţele de împărtăşire a informaţilor şi coordonare strategică. Ei fac

schimb de documente, folosesc aceeaşi experţi, pregătesc manuale pentru procese de

acest tip sau finanţează împreună studiile ştiinţifice pe care se bazează argumentarea lor.

Efectul de epuizare constă în faptul că după o explozie de cazuri de acelaşi tip numărul

lor va scădea accentuat din două cauze. În primul rând companiile atacate vor dezvolta

strategii care să permită evitarea viitoarelor litigii iar în al doilearând autorităţile vor

încerca să ţină sub control fenomenul introdeucând diverse restricţii procedurale sau

93
limitând nivelul compensaţiilor care pot fi obţinute. Uneori pârâţii se coalizează pentru a

contracara atacurile. În cazurile proceselor intentate fabricanţilor de automobile sau de

ţigări, majoritatea companiilor din domeniu au contribuit la formarea unui fond comun

care să fie folosit pentru pregătirea apărării. Experienţa avocatului este câştigată după ce

acesta pregăteşte mai multe cazuri de acelaşi tip. Avocatul va cunoaşte toate problemele

care pot surveni, ştie care sunt cei mai buni experţi în domeniu şi a acumulat toate

informaţiile de care are nevoie. Randamentul avocatului presupune faptul că după un

timp avocaţii învaţă să detecteze cazurile care pot duce la obţinerea unui profit mai mare,

spre deosebire de perioada de început a congregaţiei de cazuri când nu se putea anticipa

evoluţia uni caz particular. Prin stabilizarea rezultatelor se înţelege faptul că după o

perioadă de timp în majoritatea cazurilor de acelaşi tip vor fi date ascelaşi tip de sentinţe

iar uneori ele vor genera şi apariţia unei legi care va reglementa acest tip de litigiu.

Marc Galanter apreciază că evoluţia unei congregaţii de cazuri este influenţată

atât de factori extrajuridici cât şi de factorii din interiorul siastemului juridic.

Un domeniu de studiu macrosociologic care a intrat în ultimul timp în atenţia

cercetătorilor este cel al profesiei de jurist. În ultimele două decenii au apărut o serie de

monografii dedicate studierii indivizilor care au optat pentru profesia de avocat, judecător

sau procuror. Primele studii de acest tip au urmărit să determine modul în care iau decizii

şi îşi pregătesc cazurile avocaţii sau criteriile care stau la baza hotărârii judecătoreşti.

Intrebări de autocontrol:

1. Care este influenta statusului părţilor asupra rezultatului procesului în conformitate cu

teoria lui Donald Black?

2. Ce caracteristici ale acuzatului şi victimei influenţează rezultatul procesului şi cum?

94
3. Ce sunt congregaţiile de cazuri şicare sunt factorii care influenţează dinamica lor?

Sociologia familiei

Obiective: analiza instituţiei familiei şi a fenomenului divorţului

Termeni cheie: tipuri de familie, funcţiile familiei, fazele divorţului, rata divorţului.

Familia este una dintre cele mai importante instituţii sociale. Din această cauză

relaţiile de familie au fost în toate epocile şi în toate culturile în atenţia legiuitorului.

Familia este oaza în care se retrage fiecare după ce a fost nevoit să-şi desfăşoare

activitatea în spaţiul public. Cadrele vieţii de familie sunt însă trasate de legislaţie. În

unele ţări familia este compusă dintr-un bărbat, câteva soţii, copii şi alte rude ale lor. În

alte ţări familia este monogamă. Drepturile fiecărui soţ asupra patrimoniului comun,

limitele violenţei intrafamiliale, drepturile copiilor şi multe altele sunt impuse de stat. În

unele state numărul copiilor pe care poate să-i aibă o familie este limitat de lege pe când

alte state iau măsuri pentru limitarea mijloacelor de contracepţie. Instituţia familiei este

strâns legată de alte instituţii sociale din sfera religiei, moralei, politicii, educaţiei,

economiei, etc. Interzicerea avorturilor în unele ţări a fost determinată de religia catolică.

Creşterea sau scăderea ratei natalităţii e determinată de starea economiei – de obicei

numărul mic de naşteri e legat de posibilitatea femeilor de a lucra în afara casei sau de a

face carieră. Din aceste motive familia a stat întotdeauna în centrul preocupărilor

sociologilor şi a constituit şi subiectul unor cercetări de sociologie juridică. Aceste

cercetări s-au dovedit deseori utile şi pentru legiuitor.

95
 1.Tipuri de familie

Familiile diferă de la o cultură la alta. Forma familiei este impusă de sistemul

juridic sau religios dar structura familiei diferă datorită unor condiţii socio-economice

care fac ca un tip de familie să fie mai eficientă decât alta. În funcţie de numărul de

persoane care pot forma o familie prin căsătorie familiile pot fi:

1.Familia monogamă. Acest tip de familie este formată prin căsătoria unui bărbat cu

o femeie şi este caracteristică lumii creştine.

2.Familia poligamă. Poligamia presupune existenţa unui soţ şi a mai multor soţii.

Antropologii arată că în mai mult de 75% din societăţile umane a fost preferată

poligamia. Poligamia a fost practicată de pildă în China antică, în Israelul antic, până în

1890 a fost practicată de mormonii din Utah iar în lumea contemporană este întâlnită în

ţările islamice unde i se permite bărbatului să aibă patru soţii.

3.Familia poliandră. Este o formă mai rar întâlnită de familie care presupune

căsătoria unei femei cu doi sau mai mulţi bărbaţi. Antropologii au descoperit acest tip de

familie doar în patru societăţi: la nayarii din sudul Indiei, la tibetanii din Himalaia, la

populaţia toda din sudul Indiei şi la marquezanii din insulele Polineziei. Cele patru

societăţi se caracterizează prin faptul că trăiesc în zone cu pământ nefertil pe care nu se

poate face agricultură. Familiile de acest tip sunt matriliniare. Sărăcia din aceste zone

face să fie nevoie de mai mulţi soţi ca să întreţină o soţie şi câţiva copii. Pentru controlul

natalităţii populaţia toda şi tibetanii practicau până nu demult infanticidul în cazul

copiilor de sex feminin.

4.Familia grup. Este o familie formată dintr-un grup de bărbaţi şi unul de femei care

îşi cresc împreună copii şi întreţin relaţii sexuale fără a avea drepturi exclusive asupra uni

96
partener. Această formă de căsătorie este specifică unor populaţii primitive dar poate fi

întâlnită şi la marquezani sau la toda dacă prima soţie este nefertilă. În acest caz în

familie intră o a doua soţie care va da naştere copiilor care vor aparţine grupului.

În funcţie de numărul generaţiilor care locuiesc împreună putem împărţi familiile

în:

1.Familia nucleară. Acest tip de familie este compusă din părinţi şi copii care nu

au relaţii strânse cu alte rude şi îşi administrează separat bunurile.Este tipul cel mai

întâlnit de familie în perioada contemporană.

2.Familia extinsă. Aceasta mai este numită şi familie moleculară sau patriarhală şi

este alcătuită din mai multe generaţii şi rudele lor – bunici, unchi, mătuşi, părinţi, nepoţi-

care locuiesc împreună. Acest tip de familie se întâlnelte mai ales în zonele rurale.

Structura extinsă a familiei oferă unele avantaje – posibilitatea ca unele rude să aibă grijă

de copii preşcolari, sprijin emoţional sau financiar în cazul unor crize – cum ar fi

moartea, divorţul, boala sau şomajul, sau posibilitatea dezvoltării unor afaceri de familie

(o fermă, un magazin, etc.).

În funcţie de modul în care se stabileşte descendenţa familiei aceasta poate fi:

1.Familia patriliniară. Acest tip de familie este cel mai întâlnit. După căsătorie

femeia preia numele soţului iar proprietatea se transmite pe linie paternă.

2.Familia matriliniară. În această familie bunurile celor doi soţi rămân de obicei

separate, copii rămân în familia mamei, primesc numele ei şi moştenesc bunurile sale.

Acest tip de familie este întâlnit la populaţiile primitive şi este forte rar întâlnit în

societăţile contemporane.

În funcţie de sexul participanţilor la căsătorie familia poate fi:

97
 1.Heterosexuală . Aceasta este tipul de căsătorie dominant şi acceptat în toate

culturile, fiind încheiată între parteneri de sexe opuse.

2.Homosexuală. Este familia compusă din persoane de acelaşi sex. În Roma

antică era posibilă într-o perioadă căsătoria între doi bărbaţi. Mai târziu asemenea tip de

familie poate fi întâlnit la indienii Cheyenne care puteau avea alături de soţie o „soţie cu

barbă” adică un bărbat travestit pe postul de a doua soţie sau la populaţia azande din

Africa de Sud care permitea războinicilor care nu puteau întreţine o femeie să se

căsătorească cu „soţii-băieţi” care să le satisfacă nevoile sexuale. Cutumele locale

permiteau ca „soţia-băiat” să fie pedepsită pentru adulter dacă întreţinea relaţii sexuale cu

altcineva62. În unele societăţi africane sunt întâlnite şi căsătorii între femei. În majoritatea

societăţilor contemporane, deşi relaţiile homosexuale sunt tolerate nu este permisă

căsătoria între persoane de acelaşi sex iar atunci când este permisă nu se permite din

motive de moralitate ca cuplul să adopte copii. Acest inconvenient este depăşit atunci

când unul dintre membrii cuplului homosexual are copii cu altcineva. În cuplurile de

lesbiene este des întâlnită şi inseminarea artificială pentru ase depăşi problema

paternităţii copilului. Richard Gelles 63 apreciază că unul din cinci bărbaţi homosexuali şi

una din trei femei lesbiene au fost căsătorite înainte de a adopta această orientare şi au

copii. Deseori orientarea sexuală este invocată de fostul soţ pentru a obţine custodia

copilului. În septembrie 1993 un judecător din Virginia a decis că faptul că o mamă

devenise lesbiană o făcea improprie din punct de vedere moral pentru sarcina de părinte

şi a încredinţat fiul său de doi ani bunicii. Deciziile în aceste cazuri nu sunt însă unitare.

O săptămână după decizia citată un alt judecător din Massachussets a permis partenerei

62
Vander Zanden, J. W., The social experience: An introduction to sociology, Random House, Inc.,
New,York, 1988, p. 341.

98
lesbiene a unei mame să adopte legal copilul pe care îl crescuseră împreună. De cele mai

multe ori custodia sau încuviinţarea pentru adopţie nu sunt acordate pentru că se

presupune că orientarea sexuală a părinţilor îi va determina pe copii să o apuce pe aceeaşi

cale. Totuşi studiile de caz nu arată o relaţie între orientarea sexuală a părinţilor şi cea a

copiilor.

În funcţie de persoana care deţine puterea în familie putem avea următoarele

tipuri de familie:

1.Familie patriarhală. În acest tip de familie bărbatul are puterea de decizie şi îşi

impune voinţa. De multe ori autoritatea sa este impusă prin lege care prevede de pildă că

numai bărbaţii au dreptul să înstrăineze bunuri din patrimoniul familial. Autoritatea

bărbatului se exercită şi în alte sfere. El are de pildă drepturi politice printre care cel mai

importante este cel de a alege şi de afi ales pe când femeia nu are aceste drepturi.

2.Familia matriarhală. Aceasta este un tip de familie în care femeia îşi impune

autoritatea luând deciziile cele mai importante. În prezent unii sociologi contestă

existenţa acestui tip de familie spunând că aici nu avem de-a face cu matriarhatul ci cu

familia matriliniară în care nici un soţ nu are putere asupra celuilalt şi fiecare îşi

administrează separat bunurile.

3.Familia egalitară. Este familia în care ambii soţi au au putere de decizie şi

hotărârile se iau în urma unor negocieri. Egalitatea este prevăzută de lege dar de multe

ori, în practică, ea nu funcţionează pentru că prin forţă sau prin tradiţie bărbatul îşi

impune deciziile. Important este însă faptul că femeia are la îndemână mijloace juridice

prin care îşi poate apăra interesele.

63
Richard Gelles, op. cit. p. 273

99
 2. Funcţiile familiei

În secolele trecute unii autori au contestat utilitatea familiei. Familia a fost criticată

deseori pentru că ea perpetuează inegaliatea dintre sexe şi o aserveşte economic pe

femeie care devine dependentă patrimonial de bărbat. Familia este considerată ca fiind o

sursă de injustiţie care limitează accesul femeii la putere şi permite exercitarea legitimă a

violenţei conjugale. Aceste opinii au fost formulate în secolul XIX de către unii

comunişti şi anarhişti iar în secolul XX de către reprezentanţii paradigmei conflictului

(feminişti, sociologia critică, etc) şi de către unii libertarieni.

De obicei se consideră că familia îndeplineşte următoarele funcţii:

1.Reproducerea. Pentru că societatea trebuie să supravieţuiască membrii ei trebuie să

se reproducă. Familia este principalul cadru pentru procrearea copiilor, în primul rând

pentru că este mai uşor din punct de vedere financiar pentru două persoane să crească un

copil. De asemenea din punct de vedere al moralităţii tradiţionale familia constituie

singurul mediu legitim pentru procreerea şi creşterea copiilor.În unele societăţi este

condamnată deschis activitatea sexuală extrafamilială şi cei care au copii în urma acestei

activităţi riscă să sufere represalii din partea societăţii. Tot în mentalitatea populară se

consideră că o familie nu este înplinită dacă cei doi parteneri nu au cel puţin un copil

împreună.

2.Socializarea. Copii speciei umane deţin puţine mecanisme adaptative în comparaţie

cu alte specii. Ei trebuie să fie învăţaţi să meargă, să vorbească, să interacţioneze cu alţi

membri ai societăţii. Familia are rolul de a-l învăţa pe copil tot ce are nevoie pentru

asupravieţui şi prospera în societate.

100
 3.Asigurarea protecţiei şi a sprijinului emoţional. Familia îi ocroteşte pe copii faţă

de pericolele provenite din mediul înconjurător. Copii trebuie hrăniţi, îmbrăcaţi şi

supravegheaţi pentru a fi feriţi de accidente. Familia le asigură şi sprijin emoţional atât

atunci când sunt minori cât şi după obţinerea independenţei. Membrii familiei îşi acordă

sprijin emoţional reciproc în toate situaţiile şi familia este deseori o oază, un refugiu în

intimitatea căruia membrii ei pot să-şi lingă rănile obţinute în interacţiunile sociale şi să-

şi dezvăluie deschis toate sentimetele. Familia este spaţiul în care are loc o terapie prin

catharsis, în care tensiunile emoţionale se descarcă iar membrii ei obţin o satisfacţie

simbolică şi aprobare pentru acţiunile lor.

4.Funcţia economică. Familia asigură resurse financiare pentru membrii săi care nu

desfăşoară activităţi economice. În familia tradiţională soţia era întreţinută de soţ şi în

schimb făcea menajul şi avea grijă de copii. De multe ori familiile îşi ajută membrii care

trec prin crize economice. Copiilor li se oferă ajutor pentru a cumpăra o locuinţă, o

maşină sau a-şi suplimenta câştigurile iar bătrânii sunt îngrijiţi şi ajutaţi atunci când

datorită veniturilor mici nu mai pot să se întreţină singuri.

5.Reglarea comportamentului sexual. În majoritatea societăţilor tradiţionale se

considera că singurele relaţii sexuale legitime sunt cele întreţinute în cadrul familiei.

Totuşi, de obicei, bărbaţii aveau o libertate mai mare decât femeile. Ei puteau să

frecventeze prostituatele sau chiar să aibă relaţii sexuale extraconjugale ocazionale atunci

când acestea nu le afectau viaţa de familie. Chiar dacă erau permise relaţiile

extraconjugale erau considerate doar o evadare temporară pentru că numai în familie

sexul este însoţit de componenta emoţională care îi conferă mai multă valoare

deosebindu-l de instinctul pur.

101
 6.Obţinerea unui status social. Poziţia şi reputaţia părinţilor, ajutorul oferit de aceştia

îi ajută pe copii să obţină mai uşor un status social superior. Pentru cei care încearcă să

obţină o funcţie politică sau un post superior în instuituţia în care lucrează statutul de

persoană căsătorită este de cele mai multe ori un atu. Se presupune că cel căsătorit trebuie

să-şi protejeze şi să-i susţină financiar nu numai propria perasoană ci şi familia. Din

această cauză el va evita să săvârşească infracţiuni şi va fi fidel instituţiei încercând să-şi

păstreze postul. De asemenea căsătoria înlătură suspiciunea de homosexualitate care

planează asupra celor necăsătoriţi şi constituie adesea un stigmat înpiedicându-i să obţină

posturi importante.

3. Divorţul

Divorţul este menţionat de cele mai multe ori ca fiind o traumă individuală, o

catastrofă pentru familie şi o ameninţare pentru societate. Rata mare a divorţurilor în

societatea contemporană e considerată ca fiind un semn al disoluţiei instituţiei familiei.

De cele mai multe ori, însă, divorţul este un mijloc de evadare, o modalitate de

întrerupere a unei relaţii dureroase, caracterizată uneori prin violenţă iar alteori printr-un

gol emoţional. Totuşi, chiar şi atunci când căsătoria care a încetat a fost un eşec din toate

punctele de vedere, divorţul este un eveniment dureros care implică multă suferinţă

pentru ambii protagonişti. Paul Bohannan considera că divorţul implică şase experienţe

distincte pe care el le numeşte „cele şase staţii ale divorţului”. Acestea sunt64:

1.Divorţul emoţional. Acesta reprezintă răcirea relaţiilor între parteneri care simt

că nimic nu îi mai apropie şi că dragostea de până atunci a dispărut. Cuplul continuă să

64
Bohannan, P., “The six stations of divorce” în Paul Bohannan (ed.), Divorce and after, Doubleday, New
York, 1970, pp. 33-62.

102
stea împreună şi păstrează aparenţa unui cuplu fericit dar încep să simtă sentimente de

neplăcere, ură reciprocă şi se simt ca într-o închisoare. Lipsa componentei afective a

căsătoriei îi face pe soţi să nu mai caute soluţii pentru salvarea relaţiei lor şi să-şi

dorească găsirea unui nou partener.

2.Divorţul legal. Această fază reprezintă desfacerea legăturilor juridice care

menţineau familia. Uneori unul dintre soţi părăseşte domiciliul şi trăieşte separat dar asta

nu înseamnă că are de gănd să divorţeze. Separaţia poate fi temporară, rezultând în urma

unei crize ce se poate rezolva în timp. Divorţul juridic este un proces care durează luni

sau chiar ani, timp în care părţile cheltuiesc mari sume de bani pentru plata avocaţilor şi

scot la iveală amănunte stânjenitoare ale vieţiilor intime în încercarea de a câştiga

procesul.

3.Divorţul economic. Această componentă a divorţului presupune împărţirea

bunurilor comune. În societatea contemporană căsătoria este văzută şi ca o unitate

economică. Atunci când cei doi soţi doresc să divorţeze ei vor dori să aibă autonomie

economică şi, deci, să facă partajul bunurilor. Partajul se poate face pe cale

judecătorească sau convenţională.Cel puţin unul dintre soţi este nevoit să renunţe la

locuinţa în care trăise până atunci şi suferă din cauza asta. Uneori divorţul reprezintă o

catastrofă financiară pentru una dintre părţi care îşi pierde o parte din sursele de venituri.

4.Divorţul coparental. Acesta presupune împărţirea custodiei copiilor şi a

drepturilor de vizitare a lor. Această componentă a divorţilui implică luarea unor decizii

delicate pentru că acestea se răsfrâng asupra situaţiei emoţionale a copiilor care pot

prefera un părinte dar să fie încredinţaţi celuilalt. Bătălia pentru obţinerea copiilor este

influenţată de faptul că părintele care nu a primit custodia trebuie să contribuie financiar

103
la întreţinerea lui. De obicei copii mici sunt acordaţi mamei, care se presupune că este

mai potrivită pentru sarcina creşterii şi educaţiei lor. În momentul de faţă în Occident

există organizaţii ale taţilor care consideră că în acest domeniu se practică o discriminare

în favoarea femeilor şi lupta pentru drepturi egale cu ele.

5.Divorţul comunităţii. Acesta presupune schimbări în reţeaua de prieteni şi

cunoştinţe. De obicei fiecare soţ rupe relaţiile cu prietenii apropiaţi ai celuilalt soţ pentru

a nu fi nevoit să-l întâlnească şi pe acesta. Se ajunge astfel şi la împărţirea prietenilor iar

uneori unul dintre soţi se mută în altă localitate renunţănd chiar şi la locul de muncă

pentru a nu-şi mai întâlni partenerul.

6.Divorţul psihic. Acesta este încercarea de a redobândire a autonomiei şi

comportamentului de persoană necăsătorită. Până atunci toate planurile, gândurile sau

judecăţile celui căsătorit se făceau la plural, cu „noi”. După luarea deciziei de divorţ

partenerii redevin singuri, izolaţi, responsabili întru totul pentru ce fac, detaşaţi de

socializarea conjugală. Stabilitatea psihică dată de sprijinul celuilalt, de faptul că acesta

susţine deciziile luate dispare. Reacţiile psihice care survin după divorţ diferă de la

individ la individ. Uneori persoana divorţată suferă de depresie şi anxietate. Divorţatul

poate să fie afectat de tulburări sexuale atunci când încearcă să-şi găsească un partener

datorită faptului că încă nu a reuşit să se obişnuiască cu ideea că nu se va mai întoarce la

fostul partener. În statisticile medicale se arată deseori că pentru cei divorţaţi care nu se

mai recăsătoresc există un risc mai mare de a muri de boli cardiovasculare, cancer,

pneumonie, ciroză sau să fie victime ale unor omucideri. 65.

Bohannan apreciază că cei care nu au trecut printr-un divorţ nu vor sesiza

niciodată toate dificultăţile şi problemele prin care trece un candidat la divorţ.

104
 Françoise de Singly descrie trei faze ale divorţului66. Divorţul este de obicei iniţiat

de unul dintre soţi care începe să pună sub semnul întrebării valoarea căsătoriei sale şi

consideră că aceasta nu îl mai satisface.

În prima fază iniţiatorul nu îi spune nimic partenerului care găseşte încă în

căsătorie o sursă majoră de stabilitate cu care se identifică. Soţul care consideră că cuplul

se află într-o stare de criză caută în exterior persoane care să-l ajute să facă primul pas,

„să-i acompanieze reconstrucţia”. Aceştia validează sau nu versiunea furnizată de el şi

uneori consideră că divorţul nu e o soluţie sfătuindu-l sa rezolve altfel problemele.

Iniţiatorul va adopta o „ideologie a sinelui” afirmând că trebuie să se preocupe în primul

rând de fericirea sa şi nu de a altora. Acest lucru se traduce printr-o încercare de ieşire din

relaţia conjugală, de impunere a unei distanţe între soţi prin relaţii sexuale mai puţin

frecvente, prin petrecerea unui timp mai îndelungat la locul de muncă, relaţii strânse cu

prietenii şi chiar o relaţie extraconjugală.

A doua fază este cea a confruntării. La un moment dat partenerul începe să

conştientizeze faptul că se petrece ceva, fie datorită unor indicii date de iniţiator, care de

pildă îl încurajează să aibă activităţi separate, fie datorită faptului că acesta îi comunică

dorinţa sa. În aceat moment pot avea loc negocieri dar se poate ca procesul să fie prea

avansat pentru iniţiator pentru ca acesta să mai revină asupra deciziei. Negocierile sunt

uneori acceptate pentru ca să-i permită partenerului să se obişnuiască cu ideea şi să

devină treptat autonom.

In a treia fază decizia de separaţie şi divorţ a fost luată. Cele două elemente pot

fi disociate. Partenerii pot să se separe temporar fără a divorţa înainte de a face pasul

65
Vander Zanden, J. W., op. Cit. P. 355.

105
final. Partenerul care nu a iniţiat ruptura poate să refuze deocamdată posibilitatea

divorţului judecând că nu este vorba decât de o aventură care se va consuma repede şi

apoi căsătoria va continua ca înainte. Atunci când devine evident faptul că divorţul nu

mai poate fi evitat separaţia este acceptată ca un exerciţiu de adaptare la viaţa de persoană

căsătorită. După ce survine divorţul ataşamentul dintre cei doi soţi pote să reziste. Uneori

ei se mai întâlnesc şi petrec un timp împreună şi e posibil chiar să se recăsătorească.

Analizănd factorii care menţin familia unită S. Hagestad şi M. Smyer67 consideră

că există trei componente ale legăturii conjugale: ataşamentul faţă de soţ cu satisfacţiile

obţinute dintr-o relaţie cu o persoană apropiată, ataşamentul faţă de rolul de soţ sau soţie,

faţă de statutul de persoană căsătorită şi ataşamentul faţă de rutinele conjugale cu

obişnuinţele şi satisfacţiile obţinute din faptul că trăieşte într-o lume ordonată. Aceste trei

componente ale legăturii conjugale trebuie să fie articulate. În funcţie de personalitatea şi

aspiraţiile personale, unele persoane pot persista în căsătorie doar pentru menţinerea

uneia dintre componente – de exemplu vrea să-şi păstreze statutul de căsătorit – sau

altele, mai pretenţioase, vor să-şi satisfacă toate aceste nevoi.

În ce priveşte rata divorţurilor mulţi autori se declară îngrijoraţi de faptul că

jumătate dintre căsătorii sfârşesc printr-un divorţ. Richard Gelles consideră că aceasta

este o opinie eronată acreditată de mass-media care doreşte să producă ştiri senzaţionale.

Această imagine deformată e dată de o greşeală de raţionament. Autorii aprecierii arată

de pildă că în 1990 s-au încheiat 2,5 milioane de căsătorii şi în acelaţi an s-au desfăcut

prin divorţ 1,175 milioane de căsătorii. Grşeala provine din faptul că rata divorţurilor

66
Singly, F. de, “le divorce, l’apres et l’avant divorce” în Sociologie judiciaire du divorce, Jean Hauser
(ed.), Ed . Economic, Paris, 1999, pp. 20-22.
67
Hagestad, S.; Smyer, M. „la desolution des relations de longue duree : Exemples-types de divorce à l’age
mur” în Gérontologie, nr. 63, pp. 3-28.

106
trebuie calculată prin comparaţie cu numărul total de căsătorii şi nu numai cu cele

încheiate în acel an. Rata divorţurilor pentru 1990, calculată prin raportare la numărul

total de căsătorii existente în S.U.A. este de 20, 7 de divorţuri la 1000 căsătorii ceea ce

demonstrează că nu 50% ci numai aproximativ 5% dintre căsătorii vor sfârşi, potrivit

tendinţelor actuale prin divorţ.

În privinţa factorilor care favorizează sau determină divorţul părerile

specialiştilor sunt împărţite. William Goode68 consideră că riscuri mai mari de divorţ se

înregistrează în rândul persoanelor din mediul urban, al celor care s-au căsătorit de

timpuriu (între 15 şi 19 ani), care au petrecut puţin timp împreună înainte de căsătorie,

care nu au fost logodite înainte sau au fost logodite foarte scurt timp, a căror părinţi au

avut o căsătorie nefericită, a căror prieteni nu aprobă căsătoria, a căror origine socială

diferă forte mult, care nu frecventează o instituţie religioasă şi care au neînţelegeri

privind împărţirea sarcinilor gospodăreşti. Căsătoriile stabile sunt caracterizate de Goode

de factori opuşi. Au şansa să nu divorţeze cei proveniţi din mediul rural, care s-au

casătorit la o vârstă medie de 25 de ani pentru bărbaţi şi 22 de ani pentru femei sau la

vârste mai înaintate, care au petrecut doi sau mai mulţi ani împreună înainte de a se

căsători, care au fost logodiţi mai mult de şase luni, a căror părinţi au avut o căsătorie

fericită, a căror prieteni aprobă căsătoria lor, care provin din medii sociale asemănătoare,

care împărtăşesc aceeaşi credinţă religioasă, care frecventează regulat locaşurile de cult şi

care sunt de acord în ceea ce priveşte împărţirea îndatoririlor familiale.

68
Goode, W., “Family disorganization” în Robert Merton (ed), Contemporary social problems, Harcourt
Brace Jovanovici, New York, 1976, pp. 511-554.

107
 Richard Gelles69 invocă şi alţi factori pe care-i consideră esenţiali în declanşarea

divorţului. El susţine că cel mai mare risc de divorţ îl prezintă familiile cu venituri mici,

în care soţul şi soţia nu au educaţie superioară şi în care capul familiei are o ocupaţie cu

status social scăzut. În ceea ce priveşte profesiile celor care divorţează Gelles arată că cel

mai mare risc de divorţ îl prezintă profesiile de scriitor, cercetător în domeniul ştiinţelor

sociale şi de arhitect pe când cel mai mic risc de divorţ îl au cei cu meserii de dentist,

medic şi cercetător în domeniul ştiinţelor naturii. Un alt factor care influenţează şansele

de divorţ este stabilitatea locului de muncă a bărbatului. Căsătoriile în care bărbatul trece

periodic prin situaţii de şomaj au o şansă mai mare să sfârşească printr-un divorţ decât

cele în care bărbatul are un loc de muncă stabil. Factorul critic de această dată este

satisfacţia soţiei în privinţa locului de muncă a soţului. Cu cât soţia este mai nesatisfăcută

cu atât riscul de divorţ este mai mare. În privinţa influenţei veniturilor familiei s-a arătat

că cel mai bun indice de predicţie al divorţurilor este instabilitatea veniturilor mai ales

atunci când acestea sunt mici. De asemenea riscul divorţului scade cu cât educaţia pe care

o au membrii familiei este mai înaltă. Cei care au terminat o facultate prezintă cele mai

mici riscuri de divorţ. Şi Gelles consideră că vârsta partenerilor în timpul primei căsătorii

e un factor foarte important pentru că cu cât creşte vârsta la care a avut loc căsătoria cu

atât scad şansele unui divorţ. Acest lucru se datorează probabil lipsei de maturitate

emoţională a protagoniştilor care nu reuşesc să se adapteze cerinţelor căsătoriei. În ceea

ce priveşte influenţa religiei asupra căsătoriei Gelles arată că rata divorţurilor este mai

mare în rândul protestanţilor decât în rândul catolicilor chiar dacă numărul divorţurilor ce

au loc în familiile catolice e mai mare. Căsătoriile în care amândoi soţii sunt evrei se

dovedesc mai stabile decât cele în care un soţ este evreu iar celălalt are altă religie.

69
Gelles, R., op.cit., pp. 396- 402.

108
 Numărul de copii al cuplului pare să fie şi el un factor important. Cuplurile fără

copii prezintă riscul cel mai mare de divorţ pe când cuplurile cu trei sau mai mulţi copii

prezintă riscul cel mai mic.

Alt factor de risc menţionat de către uni autori este naşterea unui copil înainte de

căsătorie. Se pare însă că faptul că concepţia copilului a avut loc înainte de căsătorie nu

are nici o influenţă asupra stabilităţii ei dacă copilul s-a născut după căsătorie.

Existenţa factorilor de risc nu înseamnă însă că o căsătorie va sfârşi cu un divorţ

iar inexistenţa lor că ea va dura. Uneori cei căsătoriţi suportă nu numai influenţa acestor

factori ci şi violenţa conjugală, alcoolismul sau infidelităţile unuia dintre soţi. Divorţul

survine atunci când balanţa dintre satisacţiile şi insatisfacţiile apărute se dezechilibrează.

Căsătoria pare a avea doar dezavantaje şi divorţul pare a fi singura cale de obţinere dacă

nu a fericirii cel puţin a unei vieţi fără stresul cauzat de relaţia conjugală. Uneori divorţul

survine atunci când în cadrul căsătoriei intervine o a treia persoană cu care unul dintre

soţi vrea să se căsătorească. Cele mai multe divorţuri au loc în primii ani de căsătorie, în

care dificultăţile financiare şi cele de adaptare emoţională la partener pot genera crize şi

tensiuni.

Uşurinţa cu care se recurge în zilele noastre la divorţ este dată şi de o schimbare

de optică şi moralitate. Divorţul nu mai este privit ca o renunţare la efortul de a îndeplini

îndatoririle conjugale sau ca un păcat capital ci mai mult ca un mijloc de asigurare a

fericirii individuale. Schimbarea de optică faţă de divorţ este demonstrată şi de un sondaj

sociologic realizat în 1994 în Franţa70 În cadrul acestui sondaj s-a pus următoarea

întrebare: „Credeţi că căsătoria constituie o uniune indisolubilă, o uniune care nu poate fi

desfăcută decât în cazuri foarte grave sau o uniune care poate fi desfăcuită prin simplul

109
acord al părţilor”. Doar 9% din cei chestionaţi au considerat că căsătoria este o uniune

indisolubilă, 31% au considerat că ea poate fi desfăcută doar în cazuri foarte grave şi o

majoritate detaşată de 57% a considerat că ea poate fi desfăcută prin simplul acord al

părţilor. În cadrul aceluiaşi sondaj a fost pusă şi întrebarea „Dacă un cuplu căsătorit are

copii şi părinţi nu se înţeleg bine credeţi că ei trebuie să divorţeze sau nu?” La această

întrebare 21% dintre subiecţi au răspuns că părinţii nu trebuie să divorţeze şi 61% că este

preferabil ca părinţii să divorţeze. Majoritatea persoanelor consideră deci că este

preferabil ca copilul să aibă părinţii despărţiţi decât căsătoriţi şi nefericiţi. Această poziţie

dovedeşte că de la începutul secolului până acum populaţia şi-a schimbat mult optica

acceptând divorţul. În 1906, chiar şi un sociolog renumit, Emile Durkheim, lua poziţie

împotriva divorţului spunând că odată cu naşterea copiilor căsătorie îşi schimbă natura şi

soţi devin „funcţionari” domestici care trebuie să rămână în serviciul copiilor.

Într-o analiză făcută divorţului din vina unuia dntre parteneri71Françoise

Dekeuwer-Défosez arăta că media de vârstă a celor implicaţi în acest tip de divorţ este

pentru femei între 30 şi 40 de ani şi pentru bărbaţi între 40 şi 50 de ani, observând că

protagoniştii sunt mult mai în vârstă decât media obţinută prin prelucrarea tuturor

tipurilor de divorţ. În schimb durata căsătoriilor nu diferă, în toate cazurile divorţul

intervenind după o perioadă cuprinsă între 5 şi 10 ani de la căsătorie. Se observă, deci, că

divorţul prin consimţământ mutual e caracteristic cuplurilor tinere care au o mentalitate

mai modernă pe când cuplurile mai în vârstă recurg la divorţul din vina unui partener sau

70
Singly, F. de, op. cit.p. 20.
71
Dekeuwer-Defosez, F., „Aperçu sociologique des fautes causes de divorce » în Jean Hauser, op. cit., pp.
45-52.

110
din vina celor doi parteneri72. Cuplurile care recurg la această formă de divorţ sunt de

obicei mai sărace şi au un nivel de educaţie mai scăzut decât cele care divorţează de

comun acord. Cauzele invocate pentru divorţ sunt banale, după părerea autoarei şi sunt

comune majorităţii divorţurilor. În mai mult de jumătate din divorţuri este invocat

adulterul în toate formele sale – de la încercările repetate de a face curte altor persoane

până la copilul adulterin. Al doilea loc este ocupat de abandonul de domiciliu sau de

evacuarea partenerului din locuinţa comună. Sunt prezente pe următoarele locuri

alcoolismul, violenţa, insuficienta participare financiară sau materială la sarcinile

căsătoriei, un timp excesiv de lung petrecut în afara familiei şi absenţa afecţiunii faţă de

partener.

Atunci când este pronunţat divorţul din vina unuia dintre soţi în două treimi din

cazuri este vorba de vina bărbatului. Probabil că din această cauză 60% din apeluri sunt

depuse de către bărbaţi. Anchetele sociologice efectuate în Franţa arată că bărbaţii

săvârşesc în proporţie mai mare adultere, nu ezită să părăsească domiciliul conjugal

pentru atrăi cu amanta sau să-şi expulzeze soţia din propria casă. Ei sunt cei care nu

contribuie financiar pentru a întreţine copii şi se comportă violent, consumă alcool în

exces sau au alte vicii care fac convieţuirea imposibilă.

Autoarea găseşte surprinzător faptul că cel mai puţin este invocat refuzul de a

procrea sau sterilitatea (doar în 5 cazuri din 1280) şi că într-o proporţie aproape la fel de

mică este invocat refuzul de a întreţine relaţii sexuale (28 de cazuri din 1280, deci mai

puţin de 1,5%). Homosexualitatea, consumul de droguri sau influenţa unei secte

religioase sunt prezente într-un număr şi mai mic de cazuri. De exemplu, consumul de

72
Date preluate de Jean Hauser, op. cit. pp. 111-114, din Anuarul Statistic al Ministerului Justi ţiei arată că
în anul 1995 divorţurile din vina unuia dintre soţi reprezentau 43% şi cele prin consimţământul ambilor soţi

111
droguri este considerat de mass-media răspunzător în multe cazuri de divorţ dar în

eşantionul studiat nu era prezent decât în 3 divorţuri.

Françoise Dekeuwer-Defossez consideră că deciziile judecătorilor în cazurile de

divorţ reflectă un mare număr de prejudecăţi. În primul rând judecătorii aplică strict

logica divorţului sancţiune fără a sesiza faptul că de multe ori evenimentul invocat este

cauzat de celălalt soţ sau vina este aamândurora. De exemplu, adulterul invocat este

consecinţa abandonării domiciliului timp de câteva luni de către celălalt soţ, care a trăit la

rândul său cu altcineva. În al doilea rând există o categorie de judecători care exagerează

în sens opus considerând că toate vinile invocate sunt provocate de celălalt partener.

Uneori se consideră că adulterul afost cauzat de răceala emoţională sau de refuzul de a

întreţine relaţii sexuale a soţului.

După divorţ ambii parteneri par să sufere o schimbare psihologică. Mulţi

psihologi subliniază faptul că divorţul este urmat de probleme emoţionale, de „stresul

divorţului”. Cel divorţat este afectat de cele mai multe ori de depresie, anxietate,

insomnie, dificultăţi de concentrare la locul de muncă sau chiar de accese de panică. Unii

indivizi nu sunt afectaţi de depresie ci, dimpotrivă, simt un sentiment de euforie. Ei

consideră că au scăpat de o povară, că acum pot face ce vreau, pot avea relaţii sexuale cu

un număr nelimitat de partneri, pot să cumpere tot ce au dorit în timpul căsătoriei dar nu

au reuţit datorită împotrivirii celuilalt partener, şi în general pot lua orice decizie fără să

ţină seama de părerea altuia. Efectele psihice post divorţ depind de faptul dacă persoana

în cauză a fost cel care a iniţiat divorţul sau, dimpotrivă, el este cel care aîncercat să

menţină căsătoria.

55,21%.

112
 Stresul post-divorţ este mai mare la părinţii care au obţinut un copil în custodie.

Ei se simt depăşiţi datorită faptului că au acum o responsabilitate mai mare, iau decizii

singuri, au mai mult de lucru fara a fi ajutaţi de nimeni şi sunt supraîncărcaţi emoţional

trebuind să răspundă cerinţelor emoţionale ale copiilor. Situaţia se deteriorează şi din

punct de vedere finaciar pentru că sursele de bani se diminuează acum când partenerul nu

mai contribuie la finanţele familiei iar datorită faptului că copiii îi ocupă oto timpul liber

persoana divorţată nu poate să-şi găsească o altă ocupaţie care să-i permită obţinerea de

câştiguri suplimentare.

După o perioadă care, de cele mai multe ori, nu depăşeşte un an atât depresia cât

şi euforia cauzată de divorţ dispar lăsând loc sentimentului de singurătate. Divorţaţii

încep să se teamă că nu vor mai întâlni o persoană potrivită cu care să se recăsătorească şi

alături de care să-şi petreacă restul vieţii. Acest sentiment îi determină pe majoritatea

divorţaţilor să se recăsătorească destul de repede sau să facă eforturi în acest sens.

Jumătate dintre ei se recăsătoresc înainte de atrece patru ani de la divorţ. În cele din urmă

70% dintre bărbaţii divorţaţi şi 60% dintre femei se recăsătoresc. Uneori a doua căsătorie

este şi ea urmată de un divorţ şi de o altă recăsătorire.

Intrebări de autocontrol:

1. Ce tipuri de familie cunoaşteţi?

2. Care sunt funcţiile familiei?

3. Care sunt efectele relaţionale ale divorţului asupra partenerilorşi care sunt fazele

divorţului?

4. Care sunt factorii care influenţează divorţul?

113
 EVALUAREA STUDENŢILOR

Evaluarea studenţilor se va realiza pe bază de:

• Referat pe un subiect ales din tematica cursului

• Examen scris

În referat vor putea fi abordate orice subiecte legate de domeniul sociologiei juridice. Vor

fi respectate cerinţele legate de redactarea lucrărilor ştiinţifice. La sfarşitul referatului

trebuiesc menţionate lucrările consultate pentru elaborarea sa.

114