CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL MATERIEI

SUCCESIUNILOR

SECŢIUNEA I

Despre moştenire în general

Preliminarii: Omul constituie entitatea ce reprezintă

scopul principal şi ultim al dreptului. Astfel, dreptul nostru civil
reglementează aproape întreaga viaţă a omului în aspectele sale
mai importante, aspecte care privesc persoana fizică, ca subiect de
drepturi civile, încă înainte de naştere 1 şi până la moarte, ba chiar
şi în privinţa consecinţelor acestui eveniment. Lăsământul
succesoral se înscrie între cele mai importante consecinţe juridice
ale acestui ultim eveniment juridic.
Omul, de-a lungul întregii sale vieţi, tinde să adune şi să-şi
constituie un patrimoniu. După moarte, acest patrimoniu va fi
transmis către cei ce sunt îndreptăţiţi să-l primească. Aceştia sunt,
de regulă, părinţii, soţii, copiii şi alte rude. Apare, astfel, ideea
solidarităţii între rude, adică fiecare persoană va fi moştenită de
către ai săi sau de persoane desemnate de testator în cazul
moştenirii testamentare, ″transmiterea patrimoniului prin
moştenirea reglementată de lege fiind un efect al raporturilor de
familie″ 2.

1
Copilul conceput poate să vină la moştenire, sub condiţia de a se naşte viu - o
aplicare a vechiului adagiu roman infans conceptus pro nato habetur, quotiens
de comodis eius agitur.
2
Matei B.Cantacuzino,″Elementele dreptului civil″, Editura All, Bucureşti,
1998, pag.204.

5
 Termeni: În locul noţiunii de moştenire, în numeroase
situaţii este utilizat termenul de succesiune. Un exemplu în acest
sens, îl constituie majoritatea doctrinei 3 care preferă să utilizeze
termenul de succesiune. Chiar codul civil, în art. 650 şi 651,
uzitează acest termen. Tot în Codul civil mai întâlnim şi termenul
de ereditate.

Controversă: În literatura de specialitate s-a cerut ca într-

o viitoare reglementare să se folosească un singur termen datorită
dificultăţilor create de folosirea mai multor termeni 4. Considerăm
că cei trei termeni folosiţi de Codul civil - succesiune, ereditate şi
moştenire - au acelaşi înţeles, deci neputând produce dificultăţi în
interpretare, nu este necesară folosirea doar a unuia singur 5.

Conţinut: Din dispoziţiile art. 644 C.civ. ar rezulta că

succesiunea constituie un mod de dobândire a proprietăţii,
deoarece prin ea se transmite un patrimoniu, o fracţiune dintr-un
patrimoniu sau anumite bunuri individual determinate din
patrimoniul respectiv, deci moştenirea are, de regulă, ca obiect,
un patrimoniu.
În acest sens, dreptul de proprietate a fost definit în

3
A se vedea în acest sens Fr.Deak, ″Tratat de drept succesoral″, Editura
Actami, Bucureşti, 1999; Matei B.Cantacuzino, op.cit; Mihail Eliescu,
″Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR ″, Editura Academiei,
Bucureşti, 1966; D.Chirică, ″Drept civil. Succesiuni şi testamente″, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003; Veronica Soica, ″Drept succesoral″, Editura Editas,
Bucureşti, 2003; Ioan Adam, Adrian Rusu, ″Drept civil. Succesiuni″, Editura
All Beck, Bucureşti, 2003; Alexandru Bacaci, Gheorghe Comăniţă, ″Drept
civil. Succesiunile″, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
4
Ioan Albu, ″Observaţii privind terminologia proiectului Codului civil în
materia succesiunilor ″, în RRD nr.8/1973, pag.60 şi următoarele.
5
A se vedea Eugeniu Safta-Romano, ″Dreptul de moştenire. Doctrină şi
jurisprudenţă″,vol.I, Editura Graphix, Iaşi, 1995, pag.23 - 24.

6
literatura de specialitate6 ca fiind ″principalul drept real, prototipul
acestora, drept care conferă titularului său atributele - posesiune,
folosinţă (exercitate în mod exclusiv şi perpetuu) şi dispoziţie
juridică - asupra lucrului la care se referă, cu luarea în considerare
a naturii şi destinaţiei acestuia şi cu respectarea condiţiilor şi
limitelor ce rezultă din lege″.
Dar patrimoniul succesoral este alcătuit şi din obligaţii, nu
numai din drepturi, ceea ce înseamnă că succesiunea nu constituie
doar un simplu mod de dobândire a proprietăţii.

Etimologie: Din punct de vedere etimologic cuvântul

"succesiune" îşi are originea în limba latină, în cuvântul
"succesio- succesionis" care poate fi tradus prin "înlocuire",
"urmare", dar şi "succesiunea lucrurilor".

Sensuri: Termenul "succesiune" are două sensuri:

1. lato sensu, prin succesiune se înţelege orice
transmisiune juridică a unor bunuri, indiferent dacă acestea sunt
mobile sau imobile, corporale sau incorporale. În acest caz prin
succesiune se înţelege continuarea, ca titular de drept 7 ″nu numai
transmiterea pentru cauză de moarte, dar şi transmisiunea între vii
( de exemplu, donatarul succede donatorului, etc) ″.
2. stricto sensu, termenul de "succesiune" are două
înţelesuri:
a) în primul rând, prin succesiune se înţelege transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedată către una sau mai
multe persoane în fiinţă. Astfel, "se poate spune că o persoană

6
I.Dogaru, T. Sâmbrian, ″Drept civil român″, vol.II, Editura Europa, Craiova,
1996, pag.81.
7
Raul Petrescu, ″Drept succesoral ″, Editura Oscar Print, Bucureşti, pag.53.

7
succedă alteia sau o moşteneşte" 8;
b) în al doilea rând, prin succesiune se înţelege obiectul
moştenirii, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiunilor
patrimoniale 9 .
În lucrare ne vom referi la termenul de succesiune privit
stricto sensu.
De cujus: Persoana decedată al cărei patrimoniu se
transmite pe cale de succesiune se numeşte şi de cujus,
prescurtarea formulei romane "is de cujus succesionis agitur" -
cel despre a cărui succesiune este vorba.
Denumire: Persoanele care dobândesc prin moştenire
unele părţi din patrimoniul moştenirii poartă denumirea generică
de moştenitori, succesori, erezi, coerezi.
În cazul în care este vorba de moşteniri testamentare,
moştenitorii se mai numesc şi legatari.
Felurile moştenitorilor: Moştenitorii, după felul
succesiunii, pot fi:
¾ universali;
¾ cu titlu universal;
¾ cu titlu particular.
Moştenitorii universali sunt moştenitorii care dobândesc
totalitatea drepturilor patrimoniale care au aparţinut celui care lasă
moştenirea.
Moştenitorii cu titlu universal sunt moştenitorii care
dobândesc o fracţiune din totalitatea drepturilor patrimoniale care
au aparţinut celui care lasă moştenirea, adică o fracţiune din
patrimoniul succesoral.

8
Mihail Eliescu, "Curs de succesiuni", Editura Humanitas, Bucureşti, 1997,
pag.13.
9
A se vedea M.Eliescu, ″Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR″, Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1966, pag.19 - 20.

8
 Legatarii cu titlu particular sunt legatarii ce dobândesc
drepturi numai asupra unor anumite bunuri care au aparţinut celui
ce lasă moştenirea.
În toate aceste cazuri însă, un moştenitor nu poate să preia
mai multe drepturi decât a avut de cujus. Acest lucru rezultă din
vechiul adagiu roman ridicat la rang de principiu: "nemo plus juris
ad alium transferre potest, quam ipse habet". ("nimeni nu poate să
transmită mai multe drepturi decât are el însuşi").
Înainte de a accepta o succesiune, cel care este chemat la
moştenire se numeşte succesibil,iar după ce a acceptat moştenirea,
persoana respectivă poartă denumirea de succesor. Regulile ce
guvernează instituţia moştenirii se aplică numai morţii unor
persoane fizice, nu şi în cazul încetării existenţei unor persoane
juridice.
Temeiul dreptului la moştenire: Problema temeiului
dreptului la moştenire a fost rezolvată în mod diferit astfel:
1. Marii autori de drept civil dinainte de Revoluţia franceză de
la 1789 susţineau că moştenirea îşi are temeiul în dreptul
natural, ea fiind raţiunea naturală care guvernează toţi
oamenii;
2. Marii autori de drept civil care au redactat actualul Cod civil
francez au susţinut că moştenirea îşi are temeiul în dreptul
pozitiv al fiecărei ţări, aceasta constituind o creaţie a legii, fără
nici o altă rădăcină, în afară de lege.
Aceste opinii diferite au dus până la urmă la împărţirea
succesiunii în două:
¾ succesiunea legală;
¾ succesiunea testamentară.
Succesiunea legală îşi are temeiul în dreptul natural care
are la bază patru idei:
1. ideea obligaţiei morale, obligaţie pe care de cujus o avea faţă
de familie şi faţă de o anumită categorie de moştenitori,

9
 moştenitorii rezervatari, pentru a le asigura cele necesare
traiului, aceştia fiind continuatorii persoanei defunctului;
2. ideea afecţiunii prezumate. S-a prezumat că defunctul faţă de
persoana care îl moşteneşte trebuie să aibă o anumită
afecţiune, afecţiune care se îndreaptă în special asupra
moştenitorilor rezervatari. Din această cauză întotdeauna la
moştenire vin rudele cele mai apropiate, presupunându-se că
defunctul avea o afecţiune mai mare faţă de ele;
3. ideea de "heredes sui " adică de a a lua înapoi ceea ce-i
aparţine prin contribuţie la constituirea patrimoniului familial;
4. ideea de consolidare a familiei prin conservarea bunurilor
moştenite.

Patrimoniu: Patrimoniul lui de cujus nu-şi pierde prin

moartea acestuia caracterul de universalitate juridică,
transmiţându-se ca atare către cel sau cei care prin voinţa
testatorului sau puterea legii sunt chemaţi să-l moştenească.

Concluzie: Prin moştenire se înţelege transmiterea

patrimoniului unei persoane fizice decedată către una sau mai
multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice).

10
 SECŢIUNEA A II-A

Istoric

Comuna primitivă: Dreptul la moştenire îşi are originea

încă din comuna primitivă, atunci când caracterul cu totul
rudimentar al uneltelor i-a constrâns pe oameni să se unească
pentru a înfrunta forţele naturii şi animalele sălbatice, şi pentru a-
şi procura cele necesare pentru a putea supravieţui 10. În această
perioadă, proprietatea privată nu exista încă, era numai o stăpânire
personală, de fapt, asupra uneltelor de vânat şi de pescuit, precum
şi asupra uneltelor agricole (care aparţineau bărbatului) şi asupra
uneltelor de uz casnic (care aparţineau femeii) 11. La moartea
bărbatului sau a femeii, uneltele se cuveneau ginţii, dar datorită
valorii lor foarte mici, se împărţeau între rudele cele mai apropiate
în linie maternă a celui decedat (în cazul ginţii matriarhale) sau
între rudele după tată ale celui decedat (în cazul ginţii patriarhale).
Moştenirea a început să se dezvolte o dată cu ivirea familiei
monogame; casa, gospodăria casnică, animalele domestice,
trecând în proprietatea familiei mari patriarhale, şi, apoi, în
proprietatea familiei mici, monogame. Drepturile familiei asupra
casei, gospodăriei casnice, sclavilor, animalelor domestice erau
exercitate de şeful familiei - bărbatul. O dată cu moartea acestuia
era înlocuit cu un alt şef care exercita toate drepturile ce

10
A se vedea M.O. Kosven, ″Introducere în istoria culturii primitive″, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag.99 şi urm.
11
Mihail Eliescu, ″Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR″, Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1966, pag.25.

11
aparţineau familiei 12. Astfel, moştenirea avea ca obiect
transmiterea exerciţiului drepturilor asupra bunurilor ce aparţineau
familiei, de la un şef de familie la altul, şi nu transmisiunea unei
universalităţi de drepturi şi obligaţii, de la un titular de patrimoniu
la altul.
O dată cu trecerea timpului, începe să dispară progresiv
proprietatea grupului familial, fiind înlocuită, în cadrul unei
economii bazate pe schimbul de mărfuri cu proprietatea
individuală. Astfel, şeful familiei, care la început era un
reprezentant al grupului, devine stăpânul unic, deplin şi
necontrolat al averii familiei, al muncii şi al persoanei, atât a soţiei
sau soţiilor sale, cât şi a copiilor săi 13.
Aşadar, într-o societate bazată pe proprietatea privată,
dreptul de proprietate nu se putea stinge la moartea proprietarului
deoarece, pentru a satisface nevoile economice ale populaţiei
dreptul de proprietate individuală asupra mijloacelor de producţie
nu putea rămâne îngrădit de timpul scurt al trecătoarei vieţi
omeneşti, ci, dimpotrivă trebuia prelungit dincolo de moartea
proprietarului 14, să devină perpetuu, trecând asupra moştenitorilor.
Pe măsură ce se destrăma proprietatea familială de grup i
se recunoaşte, treptat, proprietarului, şi dreptul de a dispune de
drepturile sale pentru timpul cât nu va mai fi.

Moştenirea în Egiptul antic: În Egiptul antic, moştenirea

se împărţea în mod egal între fii şi fiice, fiul mai mare luând ceva
mai mult, şi trebuind, în schimb să se ocupe de funeraliile tatălui.
Succesiunea testamentară apare mai târziu, în epoca nouă, fiind
introdusă de greci şi romani.

12
Noul şef de familie continua să exercite drepturile asupra bunurilor familiei,
conducerea grupului, precum şi administrarea averii comune.
13
M.O. Kosven, op. cit., pag.172.
14
M. Eliescu, ″Moştenirea...″, pag.29.

12
 Moştenirea în dreptul babilonian: În dreptul babilonian,
moştenirea se împărţea după numărul copiilor. În cazul fetelor,
acestea erau excluse de la moştenire în cazul în care primiseră
dotă, iar în caz contrar primeau o parte virilă din averea mobiliară
a tatălui, dar nu în deplină proprietate, ci numai în folosinţă, sau
fraţii se obligau să o doteze. În cazul în care o persoană a fost
căsătorită de mai multe ori, fii soţiilor sale succesive veneau la
moştenire în mod egal 15. Dacă unul din moştenitori era minor,
dreptul său la moştenire era mai mare, luând din moştenire, peste
partea sa succesorală anumite bunuri mobile, în calitate de
terhatum în vederea căsătoriei pe care o va contracta ulterior.
Dreptul babilonian cunoştea numai succesiunea legală, nu
şi succesiunea testamentară. Bunurile familiale formau un bloc
inalienabil pe care tatăl, la moartea sa, trebuia să-l transmită intact
succesorilor. O dată cu adoptarea Codului lui Hamurabi, această
situaţie s-a schimbat, tatăl putând avantaja pe unii succesibili încă
din timpul vieţii, constituind în favoarea lor donationes inter
vivos16.
Moştenirea în vechiul drept evreiesc: Dreptul succesoral
evreiesc prezenta anumite trăsături care decurgeau din caracterul
familiei patriarhale ce se consolidase definitiv încă înainte de
epoca întăririi statului.
La moştenire veneau numai fiii, iar mai târziu şi fiicele. În
cazul în care defunctul nu avea copii moştenirea era culeasă de
părinţii săi, iar dacă şi aceştia erau predecedaţi, de fraţii săi.
De regulă, fiul mai mare avea o parte dublă faţă de ceilalţi

15
Din acest punct de vedere dreptul babilonian se deosebea de alte legislaţii
care acordau drepturi diferite fiilor ce proveneau din alte căsătorii. Exemplu: în
dreptul neobabilonian, copilul născut din prima căsătorie primea 2/3 din
succesiunea tatălui, iar cel din a doua căsătorie primea 1/3.
16
Succesibilii care puteau beneficia de aceste donationes inter vivos erau: soţia,
fiicele şi fiii.

13
moştenitori, cu motivaţia ca patrimoniul familiei să nu se
destrame complet.
Cu timpul, s-a admis şi dreptul de succesiune reciproc
între mamă şi fii şi de asemenea între soţi.
La rândul lui, testamentul nu a avut o importanţă prea
mare, prin el testatorul nu-şi putea lăsa averea decât tot
moştenitorilor legali, însă o putea împărţi în alte cote decât cele
stabilite în mod expres de lege.

Moştenirea în vechiul drept indian: În vechiul drept

indian, la început, moştenirea era bazată pe dreptul primului
născut. Legea lui Manu dispunea că fiul cel mai mare putea lua
singur întreaga avere părintească, iar ceilalţi trebuiau să trăiască
sub tutela sa, aşa cum au trăit şi sub tutela tatălui 17. Mai târziu, s-a
acordat un drept de succesiune şi celorlalţi fii, dar cel mai în
vârstă obţinea o cotă mai mare şi mai bună din punct de vedere
calitativ.
Soţia nu avea nici un drept la succesiunea soţului, dar fiul
adoptiv avea aceleaşi drepturi succesorale ca şi fiul legitim.
Totodată, dobândirea moştenirii obliga la anumite ritualuri
şi sacrificii religioase pentru pomenirea celui mort.
Moştenirea în dreptul Greciei antice: Potrivit dreptului
grec, la moştenirea tatălui veneau numai fiii. Numai în cazul în
care nu existau fii, veneau la succesiune fiicele. Moştenirea se
împărţea în mod egal între fii.
Conform legilor lui Solon, pe de o parte, testament nu se
putea face decât în cazul în care nu existau moştenitori legali, iar,
pe de altă parte, nu puteau face testamente femeile, minorii,
nebunii.
În cazul în care nu existau moştenitori masculini, ci numai
o fiică sau mai multe, tatăl putea face un testament în care să arate
17
Acelaşi principiu apare şi în Legea lui Apastamba.

14
cum se va împărţi moştenirea precum şi care sunt obligaţiile fiicei
care va primi moştenirea 18.
Moştenirea în dreptul cutumiar român: Atunci când
oamenii erau împărţiţi în obşti săteşti, acestea exercitau un drept
de stăpânire superioară (dominium eminens) asupra întregului
teritoriu pe care se întindea până la hotarul obştii. Acest teritoriu
se afla în stăpânirea devălmaşă a tuturor membrilor obştii,
excepţie de la această regulă făcând-o următoarele bunuri: casele,
terenurile proprietate individuală, delniţele (în Ţara Românească),
jirebii (în Moldova) 19. Toate aceste bunuri, ce se aflau în
stăpânirea unei familii sub conducerea tatălui, rămâneau la
moartea acestuia în stpânirea copiilor. Este vorba de o stăpânire
indiviză, fără a se pune problema deschiderii succesiunii tatălui
decedat în sensul propriu al termenului. Astfel, copiii, pe măsură
ce deveneau maturi, defrişau noi terenuri din cadrul obştii,
folosind astfel toate suprafeţele rămase în devălmăşie.
Dreptul succesoral începe să apară din momentul în care
familia şi-a restrâns sensul, referindu-se numai la părinţi şi la
copiii neajunşi la maturitate, atunci când a început să scadă treptat
suprafaţa patrimoniului devălmaş până la dispariţie. Aşadar, noile
gospodării nu puteau fi întemeiate decât prin înzestrări făcute
copiilor de către tatăl de familie, din fondul comun al colectivului
familial.
Astfel, obiceiul era ca părţile atribuite copiilor să fie de
aceeaşi mărime pentru a nu apărea neînţelegeri, iar copiii se
ajutau între ei la construirea caselor în care se instalau. De

18
Exemplu: tatăl putea să prevadă prin testament obligaţia pentru fata
moştenitoare de a se căsători cu o anumită persoană, iar în cazul în care fata nu
dorea să facă acest lucru avea dreptul să se adreseze adunării populare, care o
putea scuti de această obligaţie, lăsându-i totuşi moştenirea.
19
V. Hanga, Gh. Cronţ s.a., ″Istoria dreptului românesc″, vol. I, Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1980, pag.517.

15
asemenea, ultimul copil rămânea în casa bătrânească pentru a-i
îngriji pe bătrâni şi a-i înmormânta. Din această cauză şi pentru că
el contribuia şi la construirea caselor celorlalţi fraţi, de regulă,
copilul cel mai mic era cel căruia i se recunoştea privilegiul
ultimogeniturii masculine.
Pentru ca moştenitorul să poată moşteni, trebuia să fie
demn, în caz contrar de cujus putea să-i dezmoştenească şi pe cei
mai apropiaţi coerezi 20. Moştenirea se deschidea după ce
persoanele îndrituite de a accepta îşi dovedeau calitatea de
moştenitor. Această dovadă se făcea cu ajutorul martorilor întrucât
lipsea un sistem organizat al actelor civile. Cei chemaţi la
moştenire beneficiau de un drept de opţiune, putând fie să accepte
moştenirea, fie s-o repudieze în cazul în care era insolvabilă. În
situaţia în care erau mai mulţi moştenitori puteau să rămână în
stare de indiviziune, iar dacă doreau să iasă din indiviziune puteau
să-şi împartă bunurile pe cale amiabilă (printr-o învoială), iar dacă
nu se înţelegeau, se puteau adresa instanţelor judiciare pentru a le
fi rezolvate neînţelegerile.

Moştenirea în vechiul drept românesc: Transmisiunea

bunurilor succesorale se făcea fie pe cale legală, fie pe cale
testamentară.
În cadrul moştenirii legale, copiii legitimi şi adoptivi (atât
băieţii cât şi fetele) aveau o vocaţie succesorală egală asupra
bunurilor de baştină (ocine, dedine) sau care au fost cumpărate de
părinţii lor decedaţi. Copiii naturali veneau numai la moştenirea
mamei lor. Copilul vitreg avea aceleaşi drepturi de moştenire ca şi
cel legiuit, dar numai la succesiunea părintelui bun, nu şi la
moştenirea soţului acestuia 21.

20
A se vedea V. Hanga, ″Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar″,
Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, pag.96.
21
A se vedea E. Cernea, E. Molcuţ, ″Istoria statului şi dreptului românesc″,

16
 De la împărţirea egală a moştenirii pământului între fete şi
băieţi se constată în Ţara Românească o influenţă a privilegiului
masculinităţii, păstrat şi în statutele Ţării Făgăraşului. Cu toate
acestea, ţăranii au evitat îndepărtarea fetelor de la moştenirea
pământului prin procedura înfrăţirii care, în mod simbolic,
considera fetele ca fiind băieţi.
Legea ţării recunoştea şi soţului supravieţuitor un drept de
moştenire în concurs cu copiii.
Astfel, în cadrul moştenirii legale existau următoarele
clase de moştenitori:
1. moştenitorii legitimi, respectiv descendenţi, ascendenţi şi
colaterali;
2. copilul din afara căsătoriei, în raport cu succesiunea
mamei şi a rudelor ei;
3. înfiatul faţă de averea părintelui sufletesc;
4. soţul supravieţuitor şi văduva săracă;
5. autoritatea de stat (domnul, fiscul, etc.) 22.
O excepţie de la regula potrivit căreia moştenirea se deschidea
prin moartea unei persoane o constituia cel ce se dedica vieţii
monahale care mai putea dispune de avere numai până în
momentul intrării lui în ordinul monahal.
Dreptul roman: Moştenirea legală se mai numea şi ab
intestat, fiind reglementată de Legea celor XII Table. Astfel,
conform acestei legi existau următoarele categorii de moştenitori:
1. Sui heredes- sunt cei care la moartea lui pater familias
deveneau independenţi (sui iuris): fiii, fiicele, soţia căsătorită
cu manus, precum şi nepoţii ai căror părinţi decedaţi
rămăseseră până în momentul decesului în puterea şefului
familiei.

Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1999, pag.116.

22
Liviu P. Marcu, ″Istoria dreptului românesc″, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997, pag.122.

17
 Aceştia veneau la moştenire cu prioritate faţă de toate
celelalte clase de moştenitori 23, purtând denumirea de heredes sui
(cei care se moştenesc pe ei înşişi) întrucât, în timpul vieţii şefului
de familie, au colaborat cu acesta la alcătuirea averii familiei.
Astfel, aceşti moştenitori dobândeau practic o avere pe care o
făuriseră în comun cu cel pe care îl moşteneau.
Din cadrul acestei categorii mai făceau parte şi adoptatul şi
adrogatul, cu toate că nu erau rude de sânge cu defunctul.
Aşadar, apartenenţa la grupul familial şi respectiv dreptul
la moştenire rezultă din aşa numita rudenie agnatică 24 şi nu din
rudenia de sânge. Acest lucru făcea ca descendenţii care nu se
mai aflau sub puterea şefului familiei (erau emancipaţi sau daţi în
adopţie) nu veneau la succesiunea tatălui lor natural, legătura de
rudenie civilă cu pater familias fiind desfăcută prin emancipare
sau adopţie. Aceeaşi era situaţia şi în cazul soţiei căsătorite fără
manus.
În cadrul acestei clase, moştenirea se împărţea pe capete,
dacă toţi moştenitorii erau de gradul I. Spre exemplu, dacă
defunctul lăsa doi fii, fiecare dintre aceştia primea câte ½ din
moştenire. Dacă moştenitorii erau de grade diferite succesiunea se
împărţea pe tulpini, nepoţii de fii venind la moştenire prin
reprezentarea succesorală. Astfel, dacă defunctul lasă un fiu şi doi
nepoţi născuţi dintr-un alt fiu care era predecedat (a decedat
înaintea lui de cujus) patrimoniul se împărţea în două: o jumătate
o lua fiul în viaţă iar cealaltă jumătate era culeasă de cei doi nepoţi
care o împărţeau în mod egal 25, care luau astfel ceea ce s-ar fi

23
E. Molcuţ, D. Oancea, ″Drept roman″, Editura Şansa, Bucureşti, 1993,
pag.135.
24
Rudenia agnatică sau civilă avea la bază legătura de subordonare faţă de
pater familias.
25
Vl. Hanga, ″Drept privat roman″, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978, pag.315.

18
cuvenit tatălui lor, dacă ar mai fi trăit până în momentul morţii
şefului de familie.
2. Agnatus proximus- veneau la moştenire atunci când nu existau
moştenitori heredes sui. Aceştia erau moştenitorii colaterali,
respectiv fraţi, veri, nepoţii de frate sau de văr. În situaţia în care
nu existau agnaţi apropiaţi, cei mai îndepărtaţi agnaţi veneau la
moştenire în calitate de agnatus proximus. Exemplu: dacă existau
fraţi, aceştia veneau la moştenire ca fiind cele mai apropiate rude
civile, iar în lipsa acestora verii erau consideraţi agnatus
proximus. Dacă, însă, cel mai apropiat agnat refuza moştenirea, nu
moştenea agnatul următor deoarece în acest sistem colateralii nu
veneau la moştenire prin reprezentare.
3. Gentiles- veneau la moştenire în lipsa celorlalte două clase,
moştenirea revenindu-le în bloc. În fapt, nu era vorba de un
adevărat drept de moştenire, ci de reintoarcerea unui patrimoniu
privat la comunitatea gentilică din care iniţial a derivat 26.

Sistemul dreptului pretorian: Cu timpul, sistemul Legii

celor XII Table nu mai corespundea noilor tendinţe ce au apărut în
privinţa organizării familiei, astfel că pretorul a intervenit,
ocrotind rudele de sânge şi consolidând raporturile dintre soţi în
cadrul căsătoriei fără manus 27. Această nouă reglementare a fost
cunoscută sub numele de bonorum possessio şi stabilea
următoarele clase de moştenitori:
1. Bonorum possessio unde liberi- cuprindea descendenţii
defunctului, respectiv atât sui heredes, cât şi cei care au pierdut
drepturile succesorale după dreptul civil printr-o capitis
deminutio (exemplu: fiul emancipat şi descendenţii săi). În ceea ce
priveşte descendenţii daţi spre adopţie, le recunoştea şi acestora
dreptul la moştenire dar sub condiţia ca aceştia să nu se mai

26
Vl. Hanga, op. cit., pag.315
27
E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., pag.136.

19
găsească în familia adoptivă;
2. Bonorum possessio unde legitimi- respectiv agnaţii şi
gentilii. Spre deosebire de dreptul civil, în situaţia în care
unul dintre agnaţi repudia moştenirea, aceasta nu devenea
vacantă, ci era culeasă de următoarea categorie de
moştenitori pretorieni;
3. Bonorum possessio unde cognati- este vorba despre rudele
de sânge ale defunctului care nu sunt în acelaşi timp şi
agnaţi (exemplu: cazul copiilor faţă de mama lor în cazul
căsătoriei fără manus). Aşadar, un agnat, oricât de îndepărtat
ar fi fost, îi înlătura de la moştenire pe cognaţi. Aceştia din
urmă veneau la moştenire până la al şaselea şi uneori până la
al şaptelea grad de rudenie;
4. Bonorum possessio unde vir et uxor- cuprindea soţii
căsătoriţi fără manus care moşteneau în cazul în care nu
existau moştenitori din celelalte clase.

Sistemul dreptului imperial: În dreptul clasic, prin două

senatusconsulte, împăraţii au extins şi mai mult cercul rudelor de
sânge chemate la moştenire 28: prin senatusconsultul Tertullian a
fost acordat un drept de moştenire mamei faţă de copiii rezultaţi
din căsătoria fără manus, dar era vorba numai despre mamele care
aveau ius liberorum (femeia liberă cu trei copii şi cea dezrobită cu
patru copii), iar prin senatusconsultul Orfitian, au fost chemaţi la
succesiunea mamei, copiii rezultaţi din căsătoria fără manus care
moşteneau înaintea agnaţilor în cadrul primei clase de moştenitori.
Ulterior, împăratul Justinian a renunţat la sistemul
succesoral ce avea la bază rudenia civilă, trecând la un sistem
succesoral ce avea la bază rudenia de sânge.

28
I. Cătuneanu, ″Curs de drept roman″, Bucureşti, 1927, pag.525.

20
 Astfel, prin reformele adoptate de Justinian, au fost create
patru clase de moştenitori:
1. descendenţii- dacă erau de acelaşi grad, împărţirea se făcea pe
capete, iar dacă erau de grade diferite împărţirea se realiza pe
tulpini, operând reprezentarea succesorală;
2. ascendenţii, fraţii şi surorile bune şi copiii lor- în situaţia în
care veneau la moştenire numai ascendenţi, ascendentul mai
apropiat în grad îi excludea de la moştenire pe cei mai
îndepărtaţi, nefăcându-se deosebire între ascendenţii din
partea tatălui sau a mamei 29. De asemenea, dacă rămâneau
numai fraţi şi surori moştenirea se împărţea între aceştia pe
capete, iar în situaţia în care veneau atât ascendenţi cât şi fraţi
şi surori, moştenirea se împărţea tot pe capete între
ascendenţi, fraţi şi surori 30.
3. fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii lor- respectiv
fraţi şi surori numai după tată sau numai după mamă şi copiii
acestora;
4. ceilalţi colaterali, neprecizându-se până la ce grad se întinde
vocaţia colateralilor la moştenire, fiind lăsate în vigoare
regulile dreptului pretorian care fixau ca ultim grad de rudenie
gradul şase şi uneori şapte.
Soţul sau soţia supravieţuitoare nu făceau parte din nici o
clasă de moştenitori, dar subzista vechea dispoziţie pretoriană
potrivit căreia soţul sau soţia aveau vocaţie la moştenire în lipsa
celorlalţi moştenitori legali. Excepţie o făcea văduva săracă,
căreia îi era atribuită o parte din moştenire, care varia în funcţie
de gradul de moştenire al celor chemaţi la succesiune, dar nu
putea depăşi un sfert din patrimoniul succesoral.

29
Exemplu: dacă de pe urma lui de cujus au rămas tatăl şi doi bunici, unul
după mamă şi unul după tată, moştenirea urma să fie culeasă de tată ca fiind
cel mai apropiat în grad dintre ascendenţi de defunct.
30
Vl. Hanga, op. cit., pag.319.

21
 SECŢIUNEA A III-A

Felurile transmisiunii

Enumerare: Succesiunea, moştenirea sau ereditatea, poate

fi, după izvorul ei, legală sau testamentară.

Discuţie: În literatura de specialitate 31 a mai apărut şi

opinia potrivit căreia, pe lângă cele două forme de moştenire mai
există încă una: moştenirea contractuală (convenţională) - în cazul
deosebit de rar în practică, al donaţiei de bunuri viitoare, adică al
contractului de donaţie având drept obiect o moştenire, o fracţiune
din aceasta sau bunuri succesorale singulare. În acest caz, donaţia
produce efecte numai la moartea donatorului şi este întotdeauna
revocabilă 32. Acest fel de moştenire era reglementată de
disp.art.821, 933 şi 934 C.civ., iar abrogarea ultimelor două
articole citate a dus la caducitatea acestui fel de moştenire.
Istoric: În dreptul roman succesiunile erau de trei feluri:
″succesiunea ab intestat, succesiunea testamentară şi succesiunea
deferită contra testamentului″ 33 . Ele erau incompatibile şi se
excludeau una pe alta . Astfel, numai în cazul în care succesiunea
testamentară lipsea, se putea moşteni legitim. La romani, unul din
drepturile esenţiale ale cetăţeanului era dreptul de a lăsa un
moştenitor printr-un act de ultimă voinţă. Astfel, patrimoniul lui
31
A se vedea D.Chirică, op. cit., pag.28; M.Eliescu, ″Moştenirea . . . ″,
pag.20.
32
M.Eliescu, ″Moştenirea . . .″, loc.cit..
33
T.Sâmbrian, ″Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman″, Casa de
Editură şi Presă ″Şansa″ SRL,Bucureşti, 1994, pag.93.

22
de cujus constituie o unitate indivizibilă:
1. moştenirea nu putea fi divizată în mase de bunuri diferite după
originea ori natura lor; iar,
2. bunurile succesorale nu puteau fi împărţite spre a fi moştenite
o parte prin testament, iar altă parte prin lege. Excepţia de la
această regulă este dată de succesiunea deferită contra
testamentului ce ″reprezintă o transmitere a patrimoniului
care, în condiţiile existenţei unui testament, se face în alt mod
decât cel prevăzut în testament″ 34. Acest tip de succesiune
avea loc în două cazuri: în cazul dezmoştenirii neregulate sau
al omisiunii 35 şi în cazul dezmoştenirii regulate sau al
testamentului inoficios 36.
La greci, succesiunea, de asemenea, era de două feluri:
legală şi testamentară. În cazul acestora moştenirea legală o
excludea pe cea testamentară, adică de cujus putea dispune de
patrimoniul său prin testament numai în cazul în care nu avea
copii.
Legiuirea Caragea împarte la rândul ei succesiunea în
moşteniri "cu diată" sau "fără diată", după cum transmiterea
patrimoniului avea loc testamentar sau pe baza unei dispoziţii
legale. Codul Calimach precizează: "Dreptul moştenirii se
întemeiază pe cea de pe urmă voinţă a testatorului, arătată după a
legilor orânduială, sau pe lege″.
Codul Napoleon va realiza un sistem succesoral ce se baza
atât pe rudenia de sânge, cât şi pe voinţa prealabilă a lui de cujus.

34
T.Sâmbrian, op.cit, pag.98.
35
Este cazul în care, în testament, de cujus avea inserate exheredări fără a
folosi forma solemnă exheres esto (exheredes sunto)- caz în care aceste
exheredări nu-şi produceau efecte.
36
Este cazul în care, în testament, de cujus, prevăzuse dezmoştenirea
nemotivată a rudelor apropiate, acestea putând înlătura exheredarea prin
introducerea acţiunii querela inofficiosi testamenti.

23
Regula în materie o constituie moştenirea legală, moştenirea
testamentară fiind considerată doar o derogare de la normele
moştenirii stabilite de lege 37. Tot Codul lui Napoleon de le 1804
este cel care înlătură distincţia ce se făcea între bunurile
succesorale după originea şi calitatea lor.
Codul civil român cunoaşte cele două tipuri de moştenire:
moştenirea legală şi moştenirea testamentară.

Succesiunea legală: Succesiunea este legală atunci când

transmisiunea din cauză de moarte se săvârşeşte în puterea legii.
Ea se mai numeşte în acest caz şi moştenire ab intestat, deoarece
nu priveşte decât moştenirile celor care au murit fără a face un
testament (intestati) 38.
Succesiunea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat
testament, dar acesta nu este valabil, sau legatarul nu a acceptat
moştenirea.
Succesiunea testamentară: În situaţia în care defunctul a
dispus de averea sa, pentru timpul cât nu va mai fi, prin unul sau
mai multe acte unilaterale de ultimă voinţă numite legate,
succesiunea se numeşte testamentară, căci legatele nu se pot face
decât prin testament.
Legatarii: Persoanele desemnate de testator să culeagă
moştenirea - în tot sau în parte - se numesc legatari sau
moştenitori testamentari.
Legatarul poate fi:
¾ universal, dacă are vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de
defunct;
¾ cu titlu universal, dacă are vocaţie la o fracţiune din masa

37
Testamentul putea fi făcut numai cu împlinirea cumulativă a unor condiţii
prevăzute expres în Codul Napoleon, fiind foarte rar uzitat.
38
D. Alexandresco, ″Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil
român″, tom III, Editura Socec, Bucureşti, 1912, pag.42.

24
 succesorală; sau,
¾ cu titlu particular, dacă are vocaţie la bunuri singulare,
determinate, din masa succesorală.

Succesiunea anomală: Până la intrarea în vigoare a Codului

familiei, în Codul civil, subsidiar succesiunii comune sau de drept
comun, era întâlnită şi instituţia succesiunii anomale 39,
succesiunea legală fiind de două feluri:
¾ succesiunea normală sau de drept comun;
¾ succesiunea anomală.
Succesiunea anomală se întâlnea în situaţia în care
adoptatul murea fără să lase posteritate, adică fără să fi avut
descendenţi. Acest tip de succesiune se referea la bunurile
determinate prin originea lor, pe care adoptatul le primea prin titlu
gratuit de la adoptator.
Astfel, aceste bunuri, în cazul în care adoptatul murea fără
a lăsa posteritate se întorceau la adoptator sau la descendenţii lui
40
.

Coexistenţa moştenirii legale cu moştenirea

testamentară: Datorită faptului că, pe de o parte, un testament
este valid chiar dacă nu cuprinde decât legate cu titlu particular
sau cu titlu universal, rămânând astfel o parte din moştenire ce nu
se deferă prin testament, iar, pe de altă parte, Codul civil instituie
o rezervă în favoarea unor anumiţi moştenitori, în primul caz se
admite, iar în cel de-al doilea, se impune coexistenţa moştenirii
legale cu moştenirea testamentară. Astfel, dispoziţia cuprinsă în
art. 650 C.civ., potrivit căruia succesiunea se deferă sau prin lege,
sau prin testament,

39
A se vedea M.Eliescu, ″Moştenirea . . . ″, pag.113.
40
A se vedea Matei B.Cantacuzino, op.cit, pag.216.

25
 nu trebuie interpretată în sensul că moştenirea legală ar
exclude moştenirea testamentară.
Sunt şi cazuri în care cele două tipuri de moştenire nu
coexistă. Astfel:
1. în cazul în care de cujus moare fără a lăsa testament 41, există
doar moştenire legală;
2. în cazul în care de cujus lasă prin testament întregul
patrimoniu uneia sau mai multor persoane, există numai
moştenire testamentară, sub condiţia să nu existe moştenitori
rezervatari. Existenţa acestora face ca moştenirea respectivă să
fie legală şi testamentară. Potenţialii rezervatari sunt
moştenitorii care, în puterea legii, au dreptul la o parte din
moştenire. Aceştia sunt:
¾ descendenţii în linie dreaptă ai lui de cujus, fără limită de
grad;
¾ ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului);
¾ soţul supravieţuitor.

Problemă: Practica şi doctrina de specialitate şi-au pus

problema dacă un moştenitor poate, în acelaşi timp, să aibă o
dublă calitate: de moştenitor legal şi moştenitor testamentar 42.
Răspunsul a fost afirmativ, ″calitatea de moştenitor legal subzistă
şi în cazul în care aceasta este unită cu aceea de moştenitor
testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o
pluralitate de temeiuri, să fie pus în situaţia de a lua mai puţin şi
de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai
pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente″ 43.

41
Aşa cum am mai precizat, succesiunea este legală şi în cazul în care
defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este valabil, sau legatarul nu a
acceptat moştenirea.
42
A se vedea Eugeniu Safta-Romano, op.cit., pag.38 - 39.
43
T.S., s. civ., dec.nr.2775/1984, în CD, 1984, pag.126.

26
 SECŢIUNEA A IV-A

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

1. Preliminarii

Enumerare: Succesiunea este transmiterea patrimoniului

unei persoane fizice decedate, asupra uneia sau mai multor
persoane în viaţă. Din această definiţie precum şi din aprecierile
unanime ale literaturii de specialitate 44 rezultă că succesiunea
prezintă următoarele caractere juridice:
1. Transmisiune pentru cauză de moarte;
2. Caracterul universal al transmisiunii succesorale;
3. Caracterul unitar al transmisiunii succesorale;
4. Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale.
Toate aceste caractere juridice fac ca succesiunea să se
deosebească de celelalte moduri de transmitere a drepturilor şi
obligaţiilor ce aparţin unei persoane fizice.

2. Caractere
a. Transmisiune pentru cauză de moarte

Transmisiune mortis cauza: Art. 651 C.civ. precizează:

"Succesiunile se deschid prin moarte", ceea ce înseamnă că
moştenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte, mortis
causa, întrucât se produce în urma şi prin efectul morţii fizice
44
M.Eliescu, ″ Moştenirea . . .″, pag.48 şi următoarele; Eugeniu Safta-
Romano, op.cit., pag.28 şi următoarele; D.Chirică, op.cit.,pag.29 şi
următoarele; Raul Petrescu, op. cit., pag.14; M. Popa, ″Drept civil.
Succesiuni″, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995, pag.10 şi următoarele, etc.

27
constatate sau judecătoreşti declarate a unei persoane fizice
(viventis hereditas non datur). Numai persoanele fizice sunt cele
care pier prin moarte, rezultă deci că dispoziţiile art. 651 C.civ. se
referă numai la persoanele fizice.
În cazul încetării existenţei persoanelor juridice, cu toate
că are loc prin acest fapt o transmisiune universală sau cu titlu
universal a unui patrimoniu, nu sunt aplicabile normele dreptului
succesoral ci o serie de legi speciale ce reglementează încetarea
existenţei persoanei juridice (Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale; Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării
juridice şi a falimentului) 45.
Aşadar, din dispoziţiile Codului civil rezultă că normele
dreptului succesoral nu se pot aplica actelor de transmisiune inter
vivos şi nici în cazul încetării existenţei unei persoane juridice.
Totuşi, în literatura de specialitate 46, se precizează că normele
care guvernează transmisiunea succesorală sunt în principiu,
aplicabile şi persoanelor juridice ori statului în cazurile şi în
măsura în care ei se prezintă în calitate de dobânditori ai
patrimoniului sau a unor bunuri din patrimoniul persoanei
decedate.
Prin moarte, persoana fizică dispare, pierzându-şi calitatea

45
Persoanelor juridice nu le sunt aplicabile normele dreptului succesoral
întrucât, pe de o parte, persoanele juridice, nu pot avea familii, astfel încât
consolidarea acestor familii sau stimularea producţiei prin posibilitatea de a
lăsa unei rude apropiate bunurile agonisite prin muncă de defunct, nu se pot
realiza, iar, pe de altă parte, interesele creditorilor persoanei juridice ar fi
afectate în situaţia în care atunci când aceasta este dizolvată sau reorganizată,
patrimoniul ei trecând asupra unei alte persoane prin moştenire.
46
A se vedea Teofil Pop, ″Drept civil român. Persoanele fizice şi persoanele
juridice″, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pag.36 şi următoarele;
Gh.Beleiu, ″Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil″ , Editura Şansa - SRL, Bucureşti, 1994, pag.268 şi următoarele;
Eugeniu Safta-Romano, op.cit., pag.28.

28
de subiect de drept. Totuşi, persoana respectivă, în timpul vieţii, a
adunat un patrimoniu care este netransmisibil până în momentul
morţii. Prin moarte, patrimoniul urmează să fie transmis fie unor
persoane fizice, fie unor persoane juridice. În cazul în care de
cujus moare fără moştenitori şi fără a lăsa testament moştenirea
revine statului, această procedură fiind deschisă numai prin
moartea naturală a lui de cujus, controlată prin examinarea
cadavrului urmată de eliberarea certificatului de deces.

Dispariţia: În cazul dispariţiei unei persoane, trimiterea în

posesie a moştenitorilor prezumtivi este îngreunată de "numeroase
precauţii, motivate de posibilitatea reîntoarcerii eventuale a
absentului" 47. Totuşi, moştenitorii pot intra în posesie printr-o
hotărâre judecătorească constatatoare a morţii dispărutului. Data
inclusă în hotărâre ca fiind cea a decesului persoanei dispărute
poate fi atacată printr-o acţiune în rectificare, dovada putându-se
face prin orice mijloc de probă.
În momentul morţii lui de cujus, moştenitori sunt cei care
se substituie acestuia, preluându-i toate drepturile şi obligaţiile 48.

b. Transmisiune universală

Transmisiune universală: Transmisiunea succesorală are

caracter universal deoarece moştenirea are ca obiect întregul
patrimoniu al lui de cujus format din drepturi şi obligaţii sau o
fracţiune din acest patrimoniu, şi nu bunuri privite individual. Prin
urmare, patrimoniul defunctului se transmite intact către

47
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., vol.III, pag.223.
48
Un moştenitor nu poate să aibă mai multe drepturi decât a avut autorul său,
deoarece nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nimeni
nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi).

29
moştenitori, nedestrămându-se în elementele sale componente.
Caracterul unitar al dreptului succesoral corespunde unităţii
patrimoniului transmis şi al dreptului de proprietate, drept care
formează obiectul principal al transmisiunii moştenirii 49.

Feluri: Din aceste considerente se poate spune că

transmisiunea succesorală este de două feluri:
1. activă - deoarece priveşte drepturile deţinute de de cujus.
Aceste drepturi sunt de trei feluri:
a) drepturi patrimoniale care nu se sting la moartea lui de cujus,
trasmiţându-se moştenitorilor 50;
b) drepturi patrimoniale care se sting la moartea lui de cujus
fiind legate nedespărţit de persoana acestuia 51 şi care nu se
transmit moştenitorilor;
c) drepturi nepatrimoniale care se sting odată cu moartea lui de
cujus şi care nu se transmit moştenitorilor;
2. pasivă - deoarece priveşte obligaţiile deţinute de de cujus.
″Prin moştenire, toate obligaţiile defunctului existente în
patrimoniul său vor trece la moştenitori″ 52. Obligaţiile care nu
se transmit moştenitorilor sunt de două feluri:
a) obligaţiile patrimoniale, legate de o calitate personală a
defunctului 53;
b) obligaţiile născute din contracte încheiate intuitu personae.

49
C.Stătescu, ″Drept civil.Contractul de transport. Drepturile de creaţie
intelectuală. Succesiunile ″, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
pag.125.
50
Ex.: creanţele, drepturile reale.
51
Ex.: contracte intuitu personae, drepturi ce au caracter viager.
52
Eugeniu Safta-Romano, op. cit., pag.29.
53
Ex.: obligaţia de întreţinere prevăzută de lege în consideraţia calităţii
personale a defunctului, nu şi obligaţia de întreţinere asumată de de cujus
printr-un contract de întreţinere.

30
 Opozabilitate: Drepturile ce fac parte din moştenire sunt
transmise în totalitatea lor şi nu în individualitatea fiecăruia dintre
ele.

Deosebiri: Transmisiunea succesorală se deosebeşte de

transmisiunea între vii, din următoarele puncte de vedere:
1. transmisiunea prin acte între vii are ca obiect numai
drepturi 54, pe când transmisiunea succesorală are ca obiect
patrimoniul defunctului privit ca o universalitate juridică format
din drepturile şi obligaţiile ce i-au aparţinut acestuia;
2. transmisiunea prin acte între vii are ca obiect drepturi
individual determinate, spre deosebire de transmisiunea
succesorală ce are ca obiect patrimoniul defunctului sau o
fracţiune din acest patrimoniu. În cadrul transmisiunii cu titlu
particular, aceasta are ca obiect drepturi individual determinate. În
acest caz însă, acest fel de transmisiune coexistă alături de
transmisiunea universală sau cu titlu universal, chiar dacă
transmisiunile cu titlu particular ar epuiza întreg activul
moştenirii;
3. transmisiunea succesorală ce are ca obiect un drept real,
este opozabilă terţilor, chiar dacă nu s-au realizat formele de
publicitate imobiliară (art. 28 din Legea nr. 7/1996, legea
cadastrului şi a publicităţii imobiliare), spre deosebire de
transmisiunea prin acte între vii ce are ca obiect un drept real, care
este opozabilă terţilor numai dacă sunt îndeplinite formele de
publicitate imobiliară.
Caracter universal: În concluzie, existenţa transmisiunii
cu titlu particular, nu poate contrazice caracterul universal al
transmisiunii succesorale.
Caracterul universal al transmisiunii succesorale nu poate
fi contestat nici de răspunderea limitată intra vires hereditatis (în
54
Eugeniu Safta-Romano, op.cit., loc.cit.; Fr.Deak, op. cit., pag.14.

31
limita valorii bunurilor succesorale) a moştenitorilor universali
sau cu titlu universal. Pentru a exista răspunderea limitată,
moştenitorii universali acceptă moştenirea sub beneficiu de
inventar şi întocmesc un inventar al bunurilor ce le revin. Astfel,
se evită confundarea patrimoniului succesoral cu cel al
moştenitorului, în caz contrar, moştenitorul neputând să ceară să
răspundă de pasivul succesiunii numai cu bunurile acesteia,
răspunzând şi cu bunurile proprii.
În cele două cazuri, moştenitorii universali sau cu titlu
universal vor răspunde pentru pasivul moştenirii numai în limita
activului acesteia.
Vânzare: În cazul în care un moştenitor universal sau cu
titlu universal îşi vinde drepturile sale succesorale 55, contractul va
avea ca obiect dreptul de moştenire al vânzătorului care poate
purta asupra unei universalităţi sau asupra unei cote părţi din
această universalitate, după cum este un moştenitor sau sunt mai
mulţi.
Moştenitorul cu titlu particular nu poate fi vânzătorul unui
drept succesoral, ci numai al dreptului real sau de creanţă care
formează obiectul legatului cu titlu particular.

c. Transmisiune unitară
Unitate: Patrimoniul unei persoane ne apare ca fiind un tot
unitar format din drepturi şi obligaţii, iar, după cum am arătat,
moştenirea constă în patrimoniul persoanei decedate. De aici
putem deduce caracterul universal al moştenirii, adică moştenirea
în întregul ei este condusă după aceleaşi norme, fără a se face vreo
diferenţiere între bunurile succesorale după natura lor 56, originea

55
Art.1399-1402 C.civ.
56
Ex.: bunurile consumptibile sau neconsumptibile, bunurile mobile sau
imobile, drepturile reale sau de creanţă.

32
lor 57, sau după modalităţile de care sunt afectate.

Drept roman: Acest principiu a fost creat de jurisconsulţii

romani care i-au dat două sensuri:
1. pe de o parte moştenirea testamentară o excludea pe cea
legală, nefiind acceptate împreună cele două tipuri de moştenire;
iar,
2. pe de altă parte, încă din dreptul roman, nu se făcea nici
o deosebire între bunurile ce alcătuiesc succesiunea, după natura
sau originea lor 58.

Excepţii: În doctrina de specialitate 59 au apărut mai multe

excepţii de la acest principiu:
1. o serie de bunuri 60 sunt reglementate de legi speciale,
asigurându-li-se un regim succesoral particular;
2. soţul supravieţuitor, în cazul în care nu vine la
moştenire în concurs cu descendenţii, ci cu alte clase de
moştenitori, va prelua, în afara părţii ce i se cuvine din moştenire
darurile de nuntă, precum şi mobilele şi obiectele ce aparţin
gospodăriei casnice 61, acest lucru constituind o excepţie de la
caracterul unitar al succesiunii 62;

57
Dacă au fost dobândite prin moştenire sau prin donaţie ori prin acte cu titlu
oneros.
58
A se vedea M.Eliescu, ″Curs. . . .″, pag.25.
59
M.Popa, op. cit., pag.12 - 13; Eugeniu Safta-Romano, op. cit., pag.31, etc.
60
Ex.: imobilele care aparţin gospodăriei casnice, care revin soţului
supravieţuitor, dacă acesta nu vine în concurs cu descendenţii defunctului şi
acesta nu a dispus de ele printr-un testament.
61
Art. 5 din Legea nr. 319/1944.
62
Horia Adrian Ungur, ″În legătură cu dreptul de moştenire special al soţului
supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice″,

33
 3. art. 162 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 instituie o nouă
excepţie: drepturile lui de cujus asupra sumelor salariale, ce nu au
fost încasate până în momentul decesului, vor fi plătite
moştenitorilor în următoarea ordine: soţul supravieţuitor, copiii
sau părinţii defunctului, iar în lipsa acestora, celorlalţi moştenitori,
potrivit dreptului comun;
4. moştenirea poate fi divizată în mase de bunuri după
natura lor prin voinţa lui de cujus. Astfel, acesta poate lăsa un
testament asupra bunurilor mobile, cele imobile rămânând să fie
moştenite pe cale legală 63;
5. transmiterea succesorală a drepturilor patrimoniale de
autor. În literatura de specialitate 64 a apărut şi opinia potrivit
căreia acest caz nu constituie o excepţie de la caracterul unitar al
transmisiunii succesorale deoarece normele de transmitere
succesorală sunt cele din dreptul comun, legea specială prevăzând
unele reguli speciale numai în privinţa caracterului temporar al
drepturilor patrimoniale de autor dobândite prin moştenire,
inclusiv moştenirea testamentară, cu consecinţa imposibilităţii
retransmiterii prin succesiune (sau orice alt mod) după expirarea
termenului prevăzut de lege, imposibilitate datorată stingerii a
însuşi dreptului. Se susţine că am fi în prezenţa unei derogări de la
caracterul unitar al moştenirii;
6. drepturile de pensie ale lui de cujus neîncasate pe luna
când a avut loc decesul vor fi plătite soţului supravieţuitor,
copiilor, părinţilor celor decedaţi sau în lipsa acestora, persoanei
care dovedeşte că l-a îngrijit pe de cujus până la data decesului 65;

în RRD nr. 11/1988, pag.11.

63
C.Stătescu, op.cit.,pag.109.
64
Fr. Deak, op. cit., pag.25.
65
În cazul în care există soţ supravieţuitor, copii sau părinţi ai defunctului, cel
care dovedeşte, prin orice mijloc de probă că l-a îngrijit pe de cujus va avea un
drept de creanţă până la acoperirea cheltuielilor cauzate de îngrijirea lui de
cujus, excepţie făcând situaţia în care îngrijirea a fost prestată cu intenţie

34
 7. succesiunea anomală ce am explicat-o în secţiunea
anterioară;
8. în cazul în care de cujus era de cetăţenie română, iar în
masa succesorală intră şi un imobil situat în străinătate sau invers,
de cujus avea cetăţenie străină, iar în masa succesorală intră un
imobil situat în România, moştenirea imobilelor respective este
reglementată de legea de la locul situării acestora. În cazul
mobilelor, acestea vor fi supuse, indiferent de locul în care se află,
legii naţionale a defunctului (Legea nr.105/1992). Astfel, această
lege instituie o excepţie atât de la caracterul unitar al transmisiunii
succesorale, cât şi de la principiul că moştenirea se transmite
potrivit aceloraşi norme juridice.

d. Transmisiune indivizibilă

Prezentare: Acest caracter presupune faptul că

moştenitorii nu pot accepta moştenirea doar în parte, iar la restul
să renunţe. Ei au două alternative:
1.fie acceptă moştenirea integral;
2.fie renunţă la moştenire.
Din această cauză exercitarea opţiunii succesorale ″nu
poate conduce la fracţionarea acestui patrimoniu într-o pluritate de
moştenitori ″.

Renunţare: În cazul în care există mai mulţi moştenitori,

renunţarea unuia dintre ei la moştenire face să crească automat
părţile celorlalţi moştenitori, constituind ceea ce literatura de
specialitate numeşte dreptul de acrescământ: renunţarea unuia
dintre moştenitori va profita tuturor celorlalţi comoştenitori cu

liberală sau în executarea unei obligaţii civile imperfecte (naturale).

35
vocaţie universală.
Durată: Caracterul indivizibil al moştenirii se păstrează
până în momentul în care patrimoniul defunctului va fi împărţit
între moştenitori.

Excepţii: Caracterul indivizibil al transmisiunii

succesorale presupune două excepţii:
1. Exceptând cazurile prevăzute în art. 1060, 1061 C.civ.,
datoriile lui de cujus sunt împărţite între moştenitori încă din ziua
deschiderii succesiunii;
2. Art.13 din Legea nr.18/1991 dispune că au calitatea de
moştenitor şi persoanele ce nu au acceptat moştenirea la moartea
fostului proprietar, precum şi cele care au renunţat la moştenire.
Aceste persoane sunt considerate acceptante prin cererea de
reconstituire a dreptului de proprietate adresată comisiei instituite
prin lege. La fel şi succesibilii care au acceptant moştenirea lui de
cujus în termenul prevăzut de art. 700 alin. 1 C.civ. trebuie să facă
cerere de reconstituire, în caz contrar neputând pretinde drept de
proprietate asupra terenului reconstituit pe numele
comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi care au solicitat
reconstituirea dreptului de proprietate.

36
 SECŢIUNEA A V-A

Deschiderea succesiunii
1. Noţiune

Noţiune: Deschiderea succesiunii are ca efect juridic

transmisiunea succesorală. Potrivit art. 651 C. civil, succesiunile
se deschid prin moarte şi ca o consecinţă, o persoană în viaţă nu
poate transmite succesiunea şi de aici regula că nu poate fi
moştenit un om care este viu (nulla est viventis hereditas).
Aşadar, înainte de deschiderea succesiunii persoana în viaţă este
titulara patrimoniului său, neexistând nici moştenitori şi nici masă
succesorală.
Faptul ce dă naştere transmisiunii succesorale este atât
moartea naturală, constatată în mod direct prin examinarea
cadavrului şi apoi eliberarea certificatului de deces, cât şi
hotărârea judecătorească declarativă a morţii 66. În acest ultim caz,
moartea persoanei îşi va produce efecte de la data stabilită în
hotărâre ca fiind aceea a decesului (art. 18 din Decretul nr.
31/1954), instanţa fiind obligată să stabilească care a fost data
morţii 67.
Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei unei
persoane nu va avea ca efect deschiderea moştenirii, deoarece art.
19 din Decretul nr. 31/1954 dispune că dispărutul este socotit a fi
în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte,
rămasă definitivă.
66
Hotărârea judecătorească de declarare a morţii se va pronunţa numai în cazul
imposibilităţii fizice de constatare a decesului unei persoane.
67
T.S., s. civ., dec. nr. 106/1970, în CD, 1970, pag.71.

37
 2. Data deschiderii succesiunii
Data: Succesiunea se deschide în însăşi clipa morţii lui de
cujus; cel care pretinde moştenirea trebuie să dovedească această
dată fie cu certificat de deces, eliberat în temeiul registrului de
stare civilă, fie, în lipsă de un asemenea certificat, prin hotărârea
judecătorească de declarare a morţii, hotărâre ce cuprinde data
hotărâtă de instanţă ca fiind aceea a morţii. Data decesului trecută
în certificat va face dovada numai până la proba contrară, căci ea
nu a fost constatată prin simţurile celui care l-a completat. La fel
se va proceda şi în cazul hotărârii judecătoreşti constatatoare a
morţii, a cărei dată va putea fi combătută printr-o acţiune în
rectificare a acestei date 68. În ambele cazuri, moartea fiind un fapt
material, dovada contrară se va putea face prin orice mijloc de
probă 69. Tot prin orice mijloc de probă se va putea dovedi ora şi
minutul morţii, netrecute în actul de deces. Ora şi minutul morţii
se vor stabili numai în cazul în care două sau mai multe persoane
cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală au decedat în
aceeaşi zi.
Importanţă: Stabilirea datei, orei şi minutului morţii lui
de cujus şi deci, a deschiderii moştenirii, prezintă o importanţă
deosebită, pentru că, în raport de acest moment, se determină o
serie de elemente definitorii pentru instituţia juridică a
moştenirii:
a) persoanele chemate a moşteni (în temeiul legii sau al
testamentului), capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se
cuvin din moştenire;

68
În cazul în care se dovedeşte că cel declarat mort este în viaţă, hotărârea
judecătorească de declarare a morţii va fi anulată în întregime (art. 20 alin. 1
din Decretul nr. 31/1954).
69
Aşadar, menţiunile din certificatul de deces referitoare atât la deces cât şi la
data la care s-a produs nu vor face dovada până la înscrierea în fals ci doar până
la proba contrară..

38
 b) data de la care curge, de regulă, termenul de 6 luni de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală (art. 700 C. civil);
c) momentul transmiterii succesorale;
d) problema validităţii actelor (pactelor) juridice asupra
moştenirii, ştiut fiind că, în principiu, pactele asupra unor
moşteniri nedeschise sunt nule 70;
e) compunerea şi valoarea masei succesorale;
f) începutul indiviziunii succesorale şi data până la care
retroactivează efectul declarativ al ieşirii din indiviziune
(partajul);
g) legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii în cazul
conflictului în timp al unor legi succesorale. Aceasta va fi legea
aflată în vigoare în momentul deschiderii moştenirii, chiar dacă
ulterior a fost modificată sau abrogată 71.
Trebuie precizat că actele ulterioare deschiderii succesiunii
(acceptarea sau renunţarea la succesiune) vor fi supuse legii în
vigoare la data săvârşirii lor, potrivit principiului aplicării
imediate a legii noi.

3. Locul deschiderii succesiunii

a. Situaţii şi diferite locuri ale deschiderii succesiunii
Regula generală: Moştenirea se deschide la ultimul
domiciliu al defunctului, adică la domiciliul pe care îl avea la data
morţii. Această regulă a fost impusă pe considerente de ordin
practic, acolo aflându-se înscrisurile defunctului, tot de acolo
putându-se strânge informaţii despre de cujus. Din această cauză,
regula ultimului domiciliu se aplică în practica judecătorească ori
notarială 72.

70
T.J. Sălaj, dec. civ. nr. 306/1972, în RRD nr. 1/1973, pag.160 - 161.
71
A se vedea T. Reg. Banat, dec. civ. nr. 3097/1956, în L.P. nr. 2/1957,
pag.237.
72
Art. 10 lit. a şi b şi art. 68 din Legea nr. 36/1995, legea notarilor publici şi a

39
 Ultimul domiciliu: Prin ultimul domiciliu al defunctului
se înţelege domiciliul în care de cujus avea la data producerii
decesului locuinţa sa permanentă, sau în cazul în care avea mai
multe locuinţe permanente, aceea dintre ele care era cea
principală 73. În locuinţa principală legea îl prezumă în permanenţă
prezent, chiar dacă ar fi avut şi o reşedinţă, adică o altă locuinţă
vremelnică sau secundară 74.

Dovada domiciliului: Regula în materie este că dovada

domiciliului unei persoane se face cu actul de identitate. Atât în
doctrină, cât şi în practica judiciară s-a pus problema dacă dovada
domiciliului se poate face şi cu alte mijloace de probă în ipoteza
în care domiciliul real al persoanei nu coincide cu cel din actul de
identitate.
Într-o primă opinie 75, se consideră că dovada domiciliului
se poate face numai cu actul de identitate.
Potrivit celei de-a doua opinii 76, dovada domiciliului cu
orice mijloc de probă era admisibilă numai dacă la acel alt
domiciliu persoana avea asigurate condiţiile cerute de lege pentru
ca să i se schimbe acolo domiciliul în actul de identitate.

activităţii notariale, dispun că, în materia procedurii succesorale notariale, va fi

competent teritorial, notarul public din biroul notarial situat în circumscripţia
teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.
73
Astfel, defunctul care din cauză de boală trăia despărţit de soţia sa, locuind la
sora sa în mod statornic şi cu viză de flotant are ultimul domiciliu la această din
urmă adresă (T.J.Suceava, dec. civ. nr. 128/1970, cu Notă de Gh. Părăuşan, în
RRD nr. 4/1971, pag.99 şi urm.).
74
M. Eliescu, ″Moştenirea...″, pag.55; Tr. Ionaşcu, ″Drept civil. Persoanele″,
Bucureşti, 1959, pag.77; D. Lupulescu, ″Numele şi domiciliul persoanei
fizice″, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag.65.
75
P. Andrei, ″Domiciul real al persoanei fizice″, în RRD nr. 2/1977, pag.29.
76
Ş. Beligrădeanu, Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu noţiunea
de domiciliu (II), în RRD nr. 6/1982.

40
 În prezent, opinia dominantă 77 admite că se poate face
dovada existenţei unui alt domiciliu decât cel înscris în actul de
identitate.
Aşadar, domiciliul unei persoane constituie o situaţie de
fapt care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă pentru a se
putea stabili în mod real localitatea în care persoana respectivă îşi
are locuinţa statornică şi principală. Actul de identitate face
dovada domiciliului până la proba contrară, instanţa de judecată
putând stabili care este domiciliul unei persoane 78.

Domiciliul statornicit de lege pentru minor: Moştenirea

minorului sau interzisului se deschide la domiciliul pe care îl
stabileşte legea:
a) domiciliul comun al părinţilor;
b) dacă ei nu au un asemenea domiciliu, la domiciliul aceluia din
părinţi unde el locuieşte statornic, fie în temeiul întelegerii
părinţilor, fie ca efect al unei hotărâri judecătoreşti (art 14
alin. 2 din Decretul 31/1954);
c) dacă unul din părinţi este mort, declarat mort, dispărut, pus
sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau se găseşte
din orice altă cauză în neputinţă de a-şi manifesta voinţa,
moştenirea minorului se va deschide la domiciliul celuilalt
părinte, care îl reprezintă singur.
În cazul în care minorul este încredinţat unei instituţii de
ocrotire sau unei alte persoane, aceasta nu-i modifică domiciliul,
centrul activităţii sale juridice rămâne la domiciliul părinţilor sau

77
A se vedea D. Chirică, op. cit., pag.41-42; Fr. Deak, op. cit., pag.38 şi urm.;
G. Giurgiu, ″Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu noţiunea de
domiciliu (I)″, în RRD nr. 6/1982, pag.51-52.
78
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 576/1972, în RRD nr. 10/1972, pag.174;
T.S., s. civ., dec. nr. 613/1973, în CD, 1973, pag.147-149.

41
al părintelui care îl reprezintă.
Aceeaşi va fi situaţia şi în cazul în care la moartea sa,
minorul avea, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, o locuinţă
proprie pentru desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale
(art. 10 C. fam).

Interzisul: Locul deschiderii succesiunii celui interzis sau

minorului aflat sub tutelă se află la domiciliul tutorelui.
Dacă cel care lasă moştenirea nu avea domiciliul în ţară,
potrivit art. 68 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, locul deschiderii
succesiunii este cel unde se află bunurile defunctului, soluţie
consacrată şi în materie judecătorească.
În cazul în care bunurile succesorale se află în localităţi
diferite, locul deschiderii se află acolo unde sunt cele mai
importante bunuri ale defunctului, această importanţă fiind
stabilită la data morţii lui de cujus.
Sunt şi situaţii în care domiciliul este necunoscut, astfel că
se aplică soluţia de mai sus (a valorii bunurilor), iar în lipsa
acestora, la locul unde i s-a înregistrat moartea 79.
Situaţia va fi aceeaşi şi în cazul hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte. Astfel, când se constată că cel declarat
judecătoreşte mort nu a avut ultimul domiciliu în ţară, locul
deschiderii succesiunii va fi locul din ţară unde se găsesc cele mai
importante bunuri ale defunctului 80.

79
A se vedea Fr. Deak, op. cit., pag.37-38; Pentru opinia potrivit căreia în
acest caz trebuie avut în vedere domiciliul pe care defunctul sau părinţii săi l-au
avut cândva sau, dacă nu a avut nici un domiciliu, să se ia în considerare locul
unde i s-a înregistrat naşterea, a se vedea Tr. Ionaşcu, Drept civil, Bucureşti,
1959, pag.77..
80
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1947/1975, în CD, 1975, pag.219-220;
T.M.B., s.civ., dec. nr. 1722/1992, în Culegere TMB, 1992, pag.78.

42
 b. Importanţa locului deschiderii succesiunii
Importanţa: Locul deschiderii succesiunii este important
din următoarele puncte de vedere:
a) organul local al administraţiei de stat al ultimului
domiciliu al defunctului (sau procurorul) poate cere deschiderea
procedurii notariale 81 şi dacă este cazul, luarea măsurilor de
conservare;
b) procedura succesorală necontencioasă reglementată de
Legea nr. 36/1995 este de competenţa notarului public de la locul
deschiderii moştenirii;
c) instanţa judecatorească competentă a judeca acţiunile
privitoare la moştenire se determină tot în funcţie de locul
deschiderii moştenirii, chiar dacă în masa succesorală s-ar găsi
imobile aflate în circumscripţia altei instanţe 82. Potrivit art. 14 din
C. de proc. civ. această instanţă este competentă să judece:
¾ cereri privitoare la validitatea sau executarea
dispoziţiilor testamentare;
¾ cereri privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare
la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia
(exemplu: petiţia de ereditate, partaj) şi cererile având ca obiect
pretenţiile născute din cauza şi în timpul indiviziunii;
¾ cererile legatarilor sau ale creditorului defunctului
împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului
testamentar, inclusiv cererile acelor creditori care au făcut
cheltuielile prilejuite de înmormântarea defunctului sau
conservarea şi administrarea bunurilor sucesorale;

81
În cazul în care moştenirea cuprinde şi imobile, este obligat să ceară.
82
A se vedea I. Deleanu, ″Tratat de procedură civilă″, vol. III, Editura Servo-
Sat, Arad, 2000, pag.61.

43
 ¾ cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor
eliberat de notarul public sau de ridicarea ori modificarea
normelor de conservare a bunurilor succesorale 83.
După ce s-a realizat împărţirea bunurilor între moştenitori,
competenţa excepţională a instanţei locului deschiderii succesiunii
va înceta, revenindu-se la regulile generale de competenţă
teritorială.

83
Competenţa este de ordine publică şi nu se poate deroga nici prin voinţa lui
de cujus şi nici prin cea a moştenitorilor.

44
 CAPITOLUL II

CONDIŢIILE NECESARE PENTRU A PUTEA

MOŞTENI

SECŢIUNEA I

Condiţii - enumerare

Condiţii: Codul civil, în art. 654 – 658, prevede două

condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a
putea moşteni:
a) să aibă capacitate succesorală (art. 654 C. civil);
b) să nu fie nedemnă de a moşteni (655 şi următoarele);
c) la acestea se adaugă o a treia condiţie, şi anume aceea de a
avea vocaţie succesorală, care poate fi legală sau testamentară,
în raport de calitatea pe care moştenitorul o are faţă de
succesiune (aceea de moştenitor legal sau testamentar).
Din prevederile art. 655 C. civil şi următoarele până la art.
658 C. civil se observă că nedemnitatea este specifică moştenirii
legale, nu şi moştenirii testamentare. În cazul moştenirii
testamentare ca un echivalent al nedemnităţii din moştenirea
legală este revocarea judecătorească a legatelor pentru
ingratitudine.
Nu trebuie confundată, însă, incapacitatea de a moşteni, cu
nedemnitatea care se deosebesc din următoarele puncte de vedere:
¾ incapacitatea are loc de drept, pe când nedemnitatea poate
rezulta numai dintr-o hotărâre judecătorească;

45
¾ incapacitatea face ca persoana incapabilă să nu poată dobândi
dreptul la moştenire pe când nedemnitatea face ca persoana
nedemnă să nu poată păstra acest drept 84.

84
D. Alexandreso, ″Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil
român″, tom III, partea II, Editura Socec, Bucureşti, 1912, pag.69-70.

46
 SECŢIUNEA A II-A

Capacitatea succesorală
1.Preliminarii

Definiţie: Art. 654. C. civil dispune că, ″pentru a succede

trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul
deschiderii succesiunii″. Aşadar, orice persoană poate moşteni, cu
condiţia de a exista în momentul deschiderii succesiunii 85.
Capacitatea succesorală ne apare, astfel, ca fiind
aptitudinea unei persoane de a dobândi drepturi şi a-şi asuma
obligaţii referitoare la o succesiune. Capacitatea succesorală este
o parte a capacităţii de folosinţă 86 ce reprezintă aptitudinea
generală a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii
De aici rezultă că nu pot moşteni:
¾ cei care nu mai există la data deschideri succesiunii;
¾ cei care nu există încă la această dată.
Vor putea moşteni, deci au capacitate succesorală, următoarele
categorii de persoane:
¾ persoanele fizice în viaţă la data morţii lui de cujus;
¾ persoanele dispărute;
¾ persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii
succesiunii;

85
Dovada existenţei în momentul deschiderii succesiunii cade în sarcina celui
care pretinde moştenirea.
86
Pentru opinia potrivit căreia capacitatea succesorală este socotită ca fiind
ceva diferit de capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei a
se vedea St. Cărpenaru, ″Dreptul de moştenire (succesiunile)″, în Fr. Deak,
St. Cărpenaru, ″Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de
moştenire″, Bucureşti, 1983, pag.385.

47
¾ persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii.
Dovada existenţei persoanei în momentul deschiderii
succesiunii cade în sarcina celui care pretinde drepturi asupra
moştenirii. Poate fi vorba chiar de către moştenitorul în cauză sau
de succesorii acestuia în situaţia în care a fost în viaţă în
momentul deschiderii succesiunii dar ulterior a decedat.
Această dovada se face în mod diferenţiat şi în situaţia
existenţei moştenirii prin reprezentare sau prin retransmitere.
Deosebirea dintre moştenirea prin reprezentare şi cea
prin retransmitere: În situaţia moştenirii prin reprezentare, care
este specifică numai moştenirii legale, moştenitorul care are
vocaţie succesorală la succesiunea lui de cujus va culege
drepturile succesorale ce i se cuveneau ascendentului său
predecedat în momentul deschiderii moştenirii.
În cazul moştenirii prin retransmitere, moştenitorul îi va
supravieţui lui de cujus o perioadă de timp, va dobândi
succesiunea acestuia şi o va transmite propriilor moştenitori
confundată cu a sa proprie. Aceştia din urmă au la îndemână mai
multe posibilităţi după cum moştenitorul a acceptat, nu a acceptat
sau a renunţat la moştenirea lui de cujus:
a) dacă moştenitorul a acceptat moştenirea, drepturile
succesorale ce i se cuveneau din moştenirea lui de cujus vor
trece asupra propriilor moştenitori;
b) dacă moştenitorul a renunţat la moştenire, este considerat ca
fiind străin de aceasta şi proprii săi moştenitori nu vor putea
culege nimic din moştenirea lui de cujus;
c) dacă moştenitorul nu a acceptat încă succesiunea, proprii săi
moştenitori au la îndemână mai multe posibilităţi întrucât
avem de-a face cu două moşteniri succesive:
¾ dacă renunţă la succesiunea moştenitorului înseamnă că au
renunţat şi la cea a lui de cujus;
¾ dacă acceptă succesiunea moştenitorului, prin aceasta le este

48
 transmis şi dreptul de opţiune asupra moştenirii lui de cujus,
pe care o pot accepta sau repudia.
Aşadar, din punctul de vedere al capacităţii succesorale, în
cazul moştenirii prin reprezentare trebuie dovedit predecesul
ascendentului faţă de de cujus, pe când în cazul moştenirii prin
retransmitere trebuie dovedit faptul că moştenitorul a decedat
ulterior lui de cujus.

2.Categorii de subiecţi care nu pot moşteni

2.1. Cei care nu mai există

Decedaţii: Cei care nu mai există la data deschiderii

succesiunii 87, adică nu mai sunt în viaţă la acea dată nu pot
moşteni deoarece ei nu sunt subiecte de drept şi ca atare nu mai au
capacitate de folosinţă. Acest lucru se deduce din interpretarea per
a contrario a art. 654 C.civ. conform căruia au capacitate
succesorală persoanele care există în momentul deschiderii
succesiunii.
Aşa cum am mai arătat, dovada existenţei celui care
pretinde drepturi succesorale cade în sarcina acestuia şi fiind un
fapt, poate fi făcută cu orice mijloc de probă. Această dovadă
poate fi făcută şi de moştenitorii săi, fie legali, fie testamentari.
2.2. Comorienţii

Comorienţii: Prin comorienţi înţelegem acele persoane cu

vocaţie succesorală, încetate din viaţă sau dispărute în timpul
aceluiaşi eveniment (cutremur, inundaţie, naufragiu, etc.) fără a se
putea stabili care a dispărut sau încetat din viaţă prima sau care a

87
Ne referim atât la persoanele fizice predecedate, cât şi la persoanele juridice
care au încetat să aibă fiinţă.

49
supravieţuit celeilalte. Clipa morţii poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă 88.
Într-o asemenea situaţie, doctrina pornind de la disp. art.
21 din Decretul nr. 31/1954 89 consacră pricipiul potrivit căruia
moştenirea comorienţilor va fi deferită moştenitorilor fiecăruia,
separat, fără ca aceşti comorienţi să se moştenească între ei 90. Este
deci necesară îndeplinirea a patru condiţii pentru a ne afla în
această situaţie:
a) să fie două sau mai multe persoane fizice;
b) decesul să se producă în aceeaşi împrejurare;
c) să fie imposibil de stabilit dacă una a supravieţuit celeilalte;
d) comorienţii să aibă vocaţie succesorală unii la alţii (altminteri
nu ar mai avea importanţă împrejurarea că au decedat în
acelaşi timp).
În cazul ultimei condiţii, pentru a ne afla în situaţia
comorienţilor este de ajuns ca numai unul dintre comorienţi să
aibă vocaţie succesorală la moştenirea celuilalt 91.

2.3. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii)

Noţiune: Persoanele fizice decedate în acelaşi timp sunt

persoanele care au decedat în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, dar nu în

88
I. Dogaru s.a., ″Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei
juridice″, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag.140.
89
Art. 21 din Decretul nr. 31/1954: ″În cazul în care mai multe persoane au
murit în aceeaşi împrejurare, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit
alteia, ele sunt socotite că au murit deodată″.
90
Într-o opinie se susţine: ″... persoana care, într-un accident sau catastrofă, ar
fi supravieţuit numai o secundă celeilalte, o va moşteni şi va transmite
succesiunea moştenitorilor săi″ (C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., vol. III, pag.224).
91
Ex: cazul în care comorienţii nu sunt rude şi nici soţi, dar unul dintre ei îl
instituie legatar pe celălalt.

50
aceiaşi împrejurare, astfel încât nu este vorba despre comorienţi 92.
În acest caz, literatura de specialitate 93, a decis că singura soluţie
posibilă este tot cea prevăzută de art. 21 din Decretul nr. 31/1954,
respectiv prezumţia morţii concomitente, ce are drept consecinţă
lipsa capacităţii succesorale reciproce sau unilaterale.

2.4 Persoanele care nu există încă la data deschiderii

succesiunii

Neconcepuţii: Este vorba despre persoanele care nu sunt

nici măcar concepute la data deschiderii succesiunii, astfel încât
sunt lipsite de capacitate succesorală, capacitate care apare o dată
ce aceste persoane sunt concepute. Astfel, potrivit C.civ. român,
concepţia este asimilată cu existenţa sub singura condiţie ca
pruncul să se nască viu 94.

3.Categorii de moştenitori care pot moşteni

3.1. Persoanele fizice în viaţă la data morţii lui de cujus

Prezentare: Persoanele fizice ce se află în viaţă la data

morţii lui de cujus 95 vor avea capacitate succesorală, înscriindu-se
în dispoziţiile art. 654 C.civ., indiferent de rasă, origine etnică,
sex, avere, religie 96, apartenenţă politică, etc.

92
Aceeaşi va fi şi situaţia în care mai multe persoane au dispărut, fără a se
putea constata în mod direct moartea lor, astfel încât nu se poate dovedi că au
murit în aceeaşi împrejurare.
93
Fr. Deak, op. cit., pag.55; D. Macovei, ″Drept civil. Succesiuni″, Editura
Chemarea, Iaşi, 1993, pag.20-21.
94
M. Eliescu, ″Curs de succesiuni″, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997,
pag.49.
95
În acest sens art. 1, partea IV, capit. 3 din Codul Caragea dispunea că ″numai
un viu poate moşteni un mort″.
96
Spre deosebire de vechiul drept românesc, unde art. 978 din Codul Calimach

51
 Astfel, oricât de puţin ar supravieţui o persoană altei
persoane la moştenirea căreia are vocaţie succesorală, o va
moşteni deoarece îndeplineşte condiţia cerută de lege de a avea
capacitate succesorală 97, iar drepturile sale succesorale vor trece
asupra propriilor moştenitori prin retransmitere.
Dovada existenţei persoanei se va face cu actele de stare
civilă, iar în situaţia în care moştenitorul moare la puţin timp după
de cujus, cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească
definitivă declarativă de moarte, din care să reiese că moştenitorul
a decedat la puţin timp după deschiderea succesiunii. Persoanele
care justifică un interes vor putea dovedi prin orice mijloc de
probă dacă moştenitorul nu a murit cumva înaintea lui de cujus.

3.2. Persoanele dispărute

Locul dispărutului: Potrivit art. 18 din Decretul nr.

31/1954 ″de îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas
definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin
hotătâre ca fiind aceea a morţii″, dispoziţie ce atrage prezumţia că
cel dispărut a fost în viaţă până la data stabilită de hotărâre ca
fiind a morţii. Cel dispărut va putea, deci, culege moştenirile
deschise în favoarea sa, însă dacă ulterior, hotărârea declarativă de
moarte ar stabili că el a murit înaintea celui ce lasă moştenirea sau
dacă predecesul dispărutului ar rezulta din rectificarea ulterioară a
datei stabilite prin hotărârea declarativă ca fiind aceea a morţii,
capacitatea sa succesorală va putea fi desfiinţată retroactiv.

dispunea că părinţii puteau să-i dezmoştenească pe fii lor atunci când aceştia nu
erau ortodocşi sau nu se împărtăşeau în biserica ortodoxă, fiii având şi ei
dreptul de a-şi dezmoşteni părinţii din aceleaşi motive.
97
Ex.: o persoană va avea capacitate succesorală chiar dacă a supravieţuit
numai o jumătate de oră lui de cujus.

52
 3.3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii
succesiunii

Neconcepuţii: Existenţa persoanei fizice începe din ziua

naşterii, dar romanii au consacrat principiul potrivit căruia
″copilul conceput trebuie să fie socotit ca fiind născut ori de câte
ori aceasta este în interesul său″ (infans conceptus pro nato
habetur, quotiens de commodis eius agitur) 98. În legislaţia noastră
acest principiu este consacrat de art. 7 alin. 2 din Decretul nr.
31/1954 într-o formă modificată. Legea nu cere ca el să fie
viabil 99, adică să trăiască, ci numai să se nască viu, oricât de puţin
ar trăi (in utero).

Dovadă: Dovada capacităţii succesorale a copilului cade

în sarcina celui care pretinde un drept asupra succesiunii şi va
trebui să dovedească următoarele:
1. copilul s-a născut viu, respectiv că după naştere a trăit cât de
puţin;
2. copilul era conceput în momentul deschiderii succesiunii.
În cazul în care copilul s-a născut înaintea deschiderii
succesiunii, este fără dubii că are vocaţie succesorală. Problema se
pune atunci când copilul se naşte ulterior morţii celui care lasă
moştenire, fiind necesar în acest caz să se dovedească că a fost
conceput înainte. Art. 61 C. familiei stabileşte o prezumţie legală
privitoare la durata gestaţiei, dispunând că ea nu poate fi mai
scurtă de 180 zile şi nici mai lungă de 300 zile, astfel că perioada
cuprinsă între cele două termene este timpul legal al concepţiei.

98
Paul, D I, IV, De statu hominum
99
Spre deosebire de Codul civil francez şi cel italian care cer ca copilul să fie
viabil.

53
 Momentul concepţiei: Pentru a stabili dacă momentul
concepţiei în materie de moştenire poate fi dovedit cu ajutorul
prezumţiei prevăzută de textul de lege arătat mai sus, deosebim
două situaţii:
a) sunt situaţii când cele două probleme se confundă; de ex.:
copilul s-a născut înainte de 301 zile de la moartea pretinsului
său tată a cărui moştenire o reclamă. Potrivit art. 53 din C.
fam. copilul născut după desfacerea căsătoriei are ca tată pe
soţul mamei chiar dacă a fost conceput în timpul fostei
căsătorii. Făcând aplicarea prezumţiei legale înscrisă în art. 61
din C. fam., vom stabili că acest copil este copil din căsătorie
al celui care lasă moştenirea şi, deci, vom dezlega şi problema
capacităţii succesorale, căci copilul nu poate rezulta din
căsătorie decât dacă a fost conceput înainte de moartea
bărbatului mamei sale, pretinsul tată. În acest caz, data
concepţiei se va stabili în mod necesar cu ajutorul amintitei
prezumţii legale, căci nu se poate stabili sau contesta vocaţia
copilului la moştenire, fără a se stabili, sau contesta filiaţia
faţă de tată. Dacă mama se recăsătoreşte înainte de trecerea a
301 zile de la data morţii bărbatului, art. 53. alin. 2. C. fam.
dispune că tată al copilului va fi noul soţ al mamei, chiar dacă
ar fi fost conceput în timpul căsătoriei cu primul soţ; cele
două probleme, a filiaţiei şi a capacităţii succesorale se vor
confunda numai în ce priveşte dreptul copilului de a-l moşteni
pe cel pe care legea îl socoteşte tatăl său, noul soţ al mamei;
b) dacă primul soţ al mamei a instituit legatar pe copil, problema
capacităţii acestuia de a moşteni rămâne distinctă de aceea a
filiaţiei, ca şi în ipoteza în care un copil s-a născut înainte de
trecerea a 301 zile de la moartea tatălui său. În asemenea
situaţii, când nu se pune problema filiaţiei şi numai pe cea a

54
 capacităţii de a moşteni, soluţia justă constă în aplicarea
prezumţiei legale instituită de art. 61 C. fam.

3.4 Persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii

Persoanele juridice: Persoanele juridice vor avea

capacitate succesorală numai de la data dobândirii personalităţii
juridice cu respectarea condiţiilor cerute de lege 100. De remarcat
că persoanele juridice nu se înscriu în categoriile de moştenitori
legali, astfel încât nu vor putea dobândi o moştenire decât prin
testament.

Capacitate succesorală anticipată: Cu toate acestea,

legea recunoaşte şi persoanelor juridice, ca şi persoanelor fizice, o
capacitate succesorală anticipată, anterioară dobândirii
personalităţii juridice în condiţiile legii. Astfel, art. 33 alin. 3 din
Decretul nr. 31/1954 recunoaşte viitoarei persoane juridice de la
data actului de înfiinţare, dată care, de regulă, nu se suprapune cu
data dobândirii personalităţii juridice 101, capacitatea de a dobândi
drepturi din categoria care îi sunt necesare pentru a lua fiinţă în
mod valabil.

Specialitatea persoanei juridice: În toate cazurile, însă,

trebuie respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă 102,
astfel că în cazul în care legatul nu va corespunde scopului pentru

100
Vor dobândi personalitate juridică de la data înregistrării, dacă sunt supuse
înregistrării, iar celelalte persoane juridice de la data actului de dispoziţie prin
care ia fiinţă ori de la data recunoaşterii sau a autorizării înfiinţării lor ori de la
data îndeplinirii tuturor cerinţelor legii.
101
Pentru dobândirea personalităţii juridice trebuie îndeplinite o serie de
formalităţi.
102
Capacitatea succesorală a persoanei juridice este legată de scopul pentru
care a fost înfiinţată.

55
care a fost înfiinţată persoana juridică respectivă, va fi nul sau
caduc. În cazul în care incapacitatea a existat în momentul
întocmirii testamentului, legatul este nul, iar dacă incapacitatea a
survenit ulterior întocmirii testamentului 103, legatul este caduc.

4.Efectele incapacităţii

Efecte:
1. Incapacitatea are loc de drept, nefiind nevoie de o hotărâre
judecătorească;
2. Moştenitorul incapabil nu a avut niciodată dreptul de a se
folosi sau de a dispune de patrimoniul succesoral, iar toate
actele încheiate de incapabil cu privire la acest patrimoniu
sunt lovite de nulitate absolută;
3. Moştenitorul incapabil nu are un drept de opţiune succesorală
cu privire la moştenire;
4. În cazul în care moştenitorul incapabil se află în posesia
bunurilor succesorale adevăraţii moştenitori au împotriva lui
acţiunea în petiţie de ereditate;
5. Incapacitatea unuia dintre moştenitori poate fi invocată de
orice persoană care justifică un interes (exemplu: adevăraţii
moştenitori, succesorii acestora, creditorii moştenitorilor,
etc.);
6. Incapacitatea poate fi opusă nu numai incapabilului ci şi
moştenitorilor acestuia chiar şi în situaţia în care a fost admis
la împărţirea moştenirii de către ceilalţi moştenitori deaoarece
aceştia nu-i pot oferi incapabilului capacitatea succesorală
care-i lipseşte;
7. Incapabilul le va putea opune adevăraţilor moştenitori
uzucapiunea de 30 de ani dacă în toată această perioadă de

103
Astfel, instituţiile competente pot schimba scopul pentru care a fost creată
persoana juridică.

56
 timp el a îndeplinit următoarele condiţii:
¾ s-a aflat în posesia bunurilor succesorale timp de 30 de ani;
¾ posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată,
publică şi sub nume de proprietar 104;
8. În situaţia în care moştenitorul incapabil a fost pus în posesia
bunurilor succesorale, dacă a fost de bună-credinţă va
dobândi proprietatea fructelor pe care le-a cules de la bunurile
succesorale, iar dacă a fost de rea-credinţă, ştiind că nu i se
cuvine moştenirea, va fi obligat la restituirea acestor fructe.

104
Ion P. Filipescu, ″Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale″,
Editura Actami, Bucureşti, 1998, pag.252-253.

57
 SECŢIUNEA A III-A

Vocaţia succesorală

Noţiune: Prin vocaţie succesorală înţelegem chemarea la

moştenire a succesibilului, chemare care se realizează fie în
temeiul legii, fie prin voinţa lui de cujus (prin testament).
Legea conferă vocaţie succesorală rudelor defuctului,
soţului supravieţuitor al acestuia, precum şi statului.
De cujus poate să confere vocaţie succesorală oricărei
persoane care are capacitate succesorală, inclusiv, aşa cum am mai
precizat, şi persoanelor juridice.

Feluri: Vocaţia succesorală este de două feluri:

¾ vocaţie succesorală generală, adică vocaţia eventuală a unor
persoane de a culege moştenirea lăsată de defunct. De această
vocaţie beneficiază toate rudele în viaţă ale lui de cujus, în
linie dreaptă fără limită de grad, iar în linie colaterală până la
gradul IV inclusiv;
¾ vocaţie succesorală concretă, adică vocaţia cu ajutorul căreia
se vor selecta dintre persoanele cu vocaţie succesorală la
moştenire, acele persoane care vor culege efectiv
moştenirea 105.
În ceea ce-i priveşte pe legatari, dreptul acestora la
moştenire ne apare ca o vocaţie succesorală concretă.

105
De vocaţie succesorală concretă vor beneficia, aşadar, acei moştenitori care
nu sunt înlăturaţi de la moştenire de alţi moştenitori de rang preferenţial sau de
un legatar.

58
 SECŢIUNEA A IV-A

Nedemnitatea
1.Origine şi cazuri

Origine: Nedemnitatea îşi are originea în două instituţii

din dreptul roman:
¾ exheredatio (actul prin care cel care lasă moştenirea înlătură
de la moştenire pe unul din erezii săi);
¾ ereptorium (o exheredare prezumată, în cazurile în care cel
despre a cărui succesiune este vorba ar fi putut exhereda pe
moştenitorul său, dar murise fără să o facă).
Aceste două instituţii au existat şi în vechiul drept francez
care considera nedemnitatea o exheredare tacită pe care justiţia o
putea pronunţa atunci când se putea presupune că de cujus l-ar fi
exheredat pe moştenitor dacă n-ar fi fost împiedicat să o facă.

Cazuri de nedemnitate în dreptul roman şi vechiul

drept francez: În dreptul roman erau mai multe cauze de
nedemnitate:
a) atentatul la viaţa defunctului;
b) părăsirea defunctului în cursul captivităţii sau alienaţiei sale
mintale;
c) faptul de a nu fi provocat numirea unui tutore în timpul
impubertăţii sale;
d) refuzul de a exercita sarcinile testamentare;
e) în cazul în care l-a împiedicat pe de cujus să-şi facă
testamentul sau să-l schimbe pe cel făcut;
f) blestemarea testatorului în public.

59
 Cazurile de nedemnitate în dreptul civil român:
Nedemnitatea, potivit art. 655 C. civil, este limitativ întâlnită în
trei cazuri:
a) atentatul la viaţa defunctului;
b) acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă
moştenirea;
c) nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a
cărui moştenire este vorba 106.

Noţiune: Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală ne

apare, astfel, ca fiind sancţiunea de drept civil care are ca efect
decăderea din dreptul de a moşteni a succesibililor nedemni,
aceştia pierzând definitiv aptitudinea de a succede. Această
sancţiune nu se întemeiază pe voinţa prezumată a lui de cujus
deoarece, acesta, în timpul cât trăia, îl putea ierta pe cel vinovat, ci
pe motive de moralitate publică întrucât nu se poate admite ca o
persoană vinovată de fapte grave faţă de o altă persoană să o
moştenească pe aceasta. De aici rezultă următoarele efecte:
1. pe de o parte, nedemnitatea se produce independent dacă de
cujus l-a iertat sau nu pe moştenitorul nedemn. În situaţia în care
defunctul l-a iertat pe nedemn nici un text de lege nu-l împiedică
să-l instituie ca moştenitor testamentar. Aceasta deoarece
nedemnul nu poate primi moştenirea ab intestat, dar o poate primi
pe cea testamentară 107;

106
În dreptul roman erau mai multe cazuri de nedemnitate: atentatul la viaţa
defunctului, părăsirea acestuia în cursul captivităţii sau alienaţiei mintale,
refuzul de a exercita sarcinile testamentare, blestemarea lui de cujus în public,
împiedicarea defunctului să-şi facă testament sau să-l schimbe pe cel făcut, etc.
107
De altfel, aşa cum am mai arătat nedemnitatea se referă numai la moştenirea
legală, nu şi la cea testamentară.

60
2. pe de altă parte, cauzele de nedemnitate nu sunt lăsate la
aprecierea instanţei de judecată ci sunt strict şi limitativ
prevăzute de lege.
În doctrină s-a ajuns la concluzia că nedemnitatea nu este
altceva decât o decădere care împiedică pe moştenitorul nedemn
să păstreze o moştenire ab intestat la care avea dreptul 108.

2.Dezvoltare
a. Atentatul la viaţa defunctului

Condiţii: Este nedemn cel condamnat pentru că, cu

intenţie, a ucis sau a încercat să ucidă pe de cujus.
Pentru a fi în acest caz de nedemnitate, trebuie îndeplinite
cumulativ trei condiţii:
a) omorul să fi fost săvârşit cu intenţie 109, căci legea civilă
pedepseşte nu faptul material al omorului ci intenţia de a omorî 110.
În acest sens legea sancţionează cu nedemnitate şi tentativa, chiar
dacă nu s-a produs rezultatul socialmente periculos al faptei.
Tentativa a fost definită în doctrină 111 ca fiind forma de
infracţiune care se situează în faza de executare a infracţiunii între
începutul executării acţiunii ce constituie elementul material al
laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos;
cu alte cuvinte tentativa este o formă a infracţiunii ce constă în
punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,

108
D. Alexandresco, op.cit., tom III, partea II, pag.81.
109
Ex.: accidentarea mortală a soţului de către celălat soţ, în autoturismul pe
care acesta din urmă îl conducea, nu constituie o cauză care să atragă
nedemnitatea, chiar şi în cazul în care accidentul s-a produs dintr-o culpă gravă
(R. Petrescu, op. cit., pag.24).
110
Pentru o opinie contrară a se vedea T. pop. Vatra-Dornei, sent. civ. nr.
866/1957, în L.P. nr. 3/1959, pag.123.
111
C. Mitrache, ″Drept penal român. Partea generală″, Editura }ansa,
Bucureşti, 1997, pag.186.

61
executare care a fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul deşi
executarea a fost efectuată în întregime. Pentru a ne afla în
prezenţa tentativei trebuie îndeplinite în mod cumulativ
următoarele condiţii:
¾ hotărârea moştenitorului sau intenţia de a-l ucide pe
defunct, care presupune voinţa şi conştiinţa săvârşirii faptei;
¾ trecerea la executarea rezoluţiei infracţionale prin
îndeplinirea unor acte de executare îndreptate împotriva lui de
cujus 112.
Aşadar, şi în cazul tentativei, moştenitorul a avut intenţia de
a-l ucide pe de cujus cu toate că, din motive independente de
voinţa lui, nu a ajuns la acest rezultat, fiind imoral să i se dea celui
care a încercat să-l omoare pe defunct patrimoniul adunat de
acesta în timpul vieţii.
Nu se sancţionează cu nedemnitate condamnarea pentru
lovituri cauzatoare de moarte deoarece moştenitorul se află în
culpă cu privire la moartea lui de cujus, el acţionând cu intenţie
numai pentru loviri sau vătămări. Din cele expuse rezultă faptul că
moştenitorul nu este nedemn în situaţia în care în mod involuntar
l-a ucis pe de cujus;
b) moştenitorul trebuie să fi fost condamnat pentru omorârea
lui de cujus sau pentru tentativa de a-l omorî. Dacă nu a intervenit
condamnarea, nedemnitatea nu va opera. Avem în vedere acele
situaţii în care răspunderea penală s-a prescris, moştenitorul a
încetat din viaţă în timpul procesului ori a fost achitat113, a fost
scos de sub urmărire penală prin ordonanţă pentru

112
I. Tănăsescu, ″Drept penal. Partea generală″, vol. I, Editura INS, Craiova,
pag.95.
113
Moştenitorul poate fi achitat şi în cazul în care se dovedeşte că a acţionat în
legitimă apărare (N. Pleşan, Notă (I) la dec. civ. nr. 3651/1982 a T.J.Mureş, în
RRD nr. 9/1983, pag.48-49).

62
iresponsabilitate, sau fapta săvârşită a fost amnistiată (aministie
antecondamnatorie);
c) hotărârea penală de condamnare să fi rămas definitivă şi
irevocabilă.

Cazuri: Nedemnitatea va opera în cazul în care succesibilul

condamnat a fost ulterior amnistiat (amnistie postcondamnatorie),
graţiat sau reabilitat, întrucât aceste măsuri nu şterg intenţia de a
ucide, ci se referă numai la condamnarea sau executarea
pedepsei 114.
De asemenea, nedemnitatea va opera şi în cazul în care
succesibilul a fost condamnat şi în altă calitate decât de autor, şi
anume: coautor, instigator, complice sau favorizator.

b. Acuzaţia capitală calomnioasă

împotriva defunctului

Condiţii: Pentru ca acuzaţia capitală calomnioasă

împotriva defunctului să constituie caz de nedemnitate este
necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii:
a) moştenitorul să fi făcut un denunţ, o plângere sau o mărturie
împotriva lui de cujus;
b) plângerea, denunţul sau mărturia să fi fost capitale, adică să
atragă condamnarea la moarte a lui de cujus. Textul din C.
civil nu-şi mai găseşte aplicarea prin abolirea pedepsei cu
moartea prin Decretul-lege nr. 6/1990, întrucât denunţarea
capitală calomnioasă avea efectul deschiderii succesiunii pe
care denunţătorul urma să o culeagă;
c) moştenitorul să fi fost condamnat printr-o hotărâre pentru
plângere, denunţare sau mărturie calomnioasă 115, hotărâre

114
A se vedea M.Eliescu, ″Moştenirea...″, pag.74.
115
Plângerea, denunţarea sau mărturia calomnioasă trebuiau, aşadar, să conţină

63
 rămasă definitivă. Caracterul calomnios al faptei trebuia
constat judecătoreşte, prin condamnarea moştenitorului.

c. Nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost defunctul

Prezentare: Este nevrednic moştenitorul major şi

neinterzis, care având cunoştiinţă de omorul defunctului, nu l-a
denunţat justiţiei. Din formularea art. 655 pct. 3 se deduce că este
vorba despre omorul săvârşit cu intenţie, şi trebuie ca omorul să
fie consumat, tentativa, în acest caz, neatrăgând nedemnitatea.
Condiţii: Acest caz de nevrednicie presupune întrunirea
cumulativă a trei condiţii:
a) moştenitorul să fi cunoscut omorul;
b) cel chemat la moştenire să fie deplin capabil; minorii şi
interzişii sunt scutiţi de obligaţia denunţării, dar odată majori
sau deplin capabili au această obligaţie chiar şi după
deschiderea succesiuni;
c) reţinerea moştenitorului să nu fie socotită de lege ca scuzabilă
(art. 656 C. civil prevede că este scuzabilă şi ca atare nu pot fi
vătămaţi în drepturile lor: ascendenţii şi descendenţii
omorâtorului, afinii săi de acelaşi grad, soţul sau soţia sa,
fraţii săi sau surorile sale, unchii sau mătuşile sale, nepoţii sau
nepoatele sale).
Se observă că în acest caz nu este necesară condamnarea
penală a moştenitorului, nedemnitatea fiind constatată
judecătoreşte 116.

acuzaţii susceptibile de a atrage pedeapsa capitală, dar care se dovedeau prin

hotărârea judecătorească definitivă de condamnare a moştenitorului ca fiind
nereale.
116
Acest caz de nedemnitate a fost preluat de C. civil român din art. 727, 728
C. civil francez. În alte coduri civile (italian, austriac, olandez) nu există, fiind
înlocuită cu nedemnitatea ce decurge din silirea defuctului de către succesibil
de a face sau de a-şi schimba testamentul.

64
 Instanţa de judecată: În ceea ce priveşte termenul în care
trebuie făcută această denunţare a omorului, de remarcat faptul că
C.civ. nu stabileşte un interval de timp, instanţa de judecată fiind
cea care stabileşte dacă moştenitorul s-a făcut sau nu vinovat de
neglijenţă şi dacă a făcut sau nu denunţarea la timp 117. De
asemenea, tot instanţa de judecată va stabili prin orice mijloc de
probă dacă moştenitorul a ştiut sau nu de săvârşirea omorului.

3.Efectele nedemnităţii
a. Preliminarii
Consideraţii generale: Nedemnitatea succesorală va
produce efecte numai cu privire la succesiunea legală, nu cu
privire şi la cea testamentară, efecte ce se produc de drept,
moştenitorul nedemn fiind decăzut din dreptul de a moşteni.
Nedemnul este socotit că nu a avut niciodată chemare la
moştenire, certificatul de moştenitor va fi desfiinţat retroactiv, iar
partea lui din moştenire va reveni celor care moştenesc alături de
el sau celor care au fost înlăturaţi de la moştenire. Nedemnul nu
va putea culege nici măcar rezerva conferită de lege moştenitorilor
rezervatari 118.
Nedemnitatea este o sancţiune relativă şi nu una absolută
astfel încât nedemnul îşi păstrează capacitatea de a moşteni pe
oricare altă persoană, inclusiv pe copiii săi cu privire la
patrimoniul succesoral ce aceştia l-au cules în locul părintelui
nedemn 119. Spre exemplu, dacă la moştenirea lui de cujus vin un
copil, A, care este nedemn şi doi nepoţi, B, C, după acest copil,

117
În acest sens, în vechiul C.civ. spaniol se dispunea că este incapabil de a
moşteni pentru cauză de nedemnitate moştenitorul major care cunoscând
moartea violentă a testatorului n-a denunţat-o justiţiei în termen de o lună
atunci când urmărirea n-a fost exercitată contra lui din oficiu.
118
C.S.J., s.civ., dec. nr. 1526/1990, în Dreptul nr. 2 -3/1991, pag.72.
119
D. Alexandresco, op.cit., tom III, partea II, pag.97.

65
moştenirea va fi culeasă în mod egal de cei doi nepoţi; iar la
decesul lui B, dacă A va veni la moştenire va culege inclusiv
partea din patrimoniul succesoral care i-a revenit lui B de pe urma
lui de cujus.

b. Efecte
b. 1. Efectele nedemnităţii în raporturile dintre nevrednic şi
moştenitor
Efecte: În raporturile dintre nevrednic şi moştenitor sunt
produse următoarele efecte:
a) nedemnul va restitui celorlalţi moştenitori toate bunurile pe
care le deţinea în calitate de moştenitor. Restituirea trebuie
făcută în natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil
nedemnul este considerat posesor de rea-credinţă şi pus de
drept în întârziere de la data intrării în folosinţa bunurilor
succesorale, fiind obligat la plata de despăgubiri;
b) nedemnul va fi obligat să restituie fructele percepute de la
deschiderea succesiunii (art. 657 C. civil). De asemenea, şi
restituirea fructelor trebuie făcută în natură, iar, în situaţia în
care moştenitorul nedemn a omis să le culeagă sau le-a
consumat, va fi obligat la plata contravalorii lor;
c) nedemnul datorează dobânzi la sumele succesorale pe care le-
a încasat, din ziua încasării;
d) nedemnul va avea dreptul să i se înapoieze sumele pe care le-a
plătit pentru a achita datorii ale succesiuni;
e) nedemnul va fi despăgubit, ca posesor de rea credinţă, numai
pentru cheltuielile utile pe care le-a făcut cu privire la
bunurile din moştenire;
f) toate drepturile reale sau personale pe care le avea împotriva
defunctului - şi invers - care se stinseseră prin efectul
consolidării sau confuziunii, renasc cu efect retroactiv de la
deschiderea succesiunii;

66
g) nedemnitatea îşi va produce efecte numai cu privire la
drepturile succesorale, nu şi cu privire la drepturi ale
nedemnului care au un alt temei juridic. Astfel, spre exemplu,
în cazul soţiei nedemne, aceasta va pierde drepturile
succesorale ce i s-ar fi cuvenit de pe urma soţului defunct, dar
va păstra dreptul asupra cotei părţi din bunurile comune
dobândite în timpul căsătoriei cu de cujus.

b. 2. Efectele nedemnităţii în raporturile cu terţii

Posibilitate: Există posibilitatea ca în perioada de la

deschiderea succesiuni până la constatarea nedemnităţii, nedemnul
să facă acte juridice care au ca obiect bunuri din moştenire - acte
de conservare, de administrare, sau chiar de dispoziţie.

Retroactivitate: Întrucât prin nedemnitate se desfiinţează

retroactiv calitatea de moştenitor se vor desfiinţa retroactiv şi
actele încheiate de terţii de rea credinţă (care au ştiut că acela cu
care au încheiat actul juridic nu era moştenitor) şi vor fi menţinute
în privinţa terţilor de bună credinţă 120.
De asemenea vor fi menţinute actele de conservare făcute
de terţi deoarece bunurile succesorale trebuie ocrotite în interesul
adevăratului moştenitor - făcându-se şi aici distincţie între reaua şi
buna credinţă a terţului. Astfel, dacă terţul a fost de rea-credinţă
iar actul de conservare se dovedeşte că a fost dăunător există
posibilitatea ca adevăratul moştenitor să solicite desfiinţarea lui.

120
Se face aplicarea a două principii: protejarea terţilor de bună credinţă şi
răspunderea pentru pagubele cauzate.

67
 b. 3. Efectele nedemnităţii faţă de copiii nevrednicului

Ipoteze: Din disp. art. 658 C. civil se desprind două

ipoteze după cum copiii vin la moştenire:
a) în temeiul dreptului lor propriu - nevrednicia părintelui nu
împiedică pe urmaşii săi să vină la moştenirea de la care
acesta este îndepărtat ca nedemn;
b) prin reprezentare - nedemnitatea părintelui atrage şi
nedemnitatea copiilor lui, care nu pot veni la moştenire prin
reprezentare.

4.Deosebiri între incapacitate şi nedemnitate

Deosebire: Între incapacitate şi nedemnitate există

următoarele deosebiri:
a) condiţia capacităţii succesorale se aplică tuturor moştenirilor
fie ele legale sau testamentare, iar nevrednicia este specifică
moştenirii legale;
b) incapacitatea are efecte absolute pe când nedemnitatea este
relativă, referindu-se numai la moştenirea persoanei faţă de
care nedemnul s-a făcut vinovat;
c) sarcina probei este inversă: cel ce pretinde o moştenire va
trebui să-şi dovedească capacitatea, pe când în materia
nevredniciei sarcina probei este a celor care vor să înlăture o
persoană de la moştenire.

68
 CAPITOLUL III

DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII

SECŢIUNEA I

Noţiuni generale

Moştenirea legală: Aşa cum am mai arătat, moştenirea

este legală în situaţia în care de cujus a murit fără a lăsa testament,
sau testamentul nu este valabil, ori legatarii nu au acceptat
moştenirea.
Trebuie precizat că în anumite situaţii moştenirea se va
deferi atât în temeiul legii, cât şi în temeiul testamentului. Avem
în vedere cazul în care defunctul lasă un testament prin care
instituie un legatar universal, dar mai există şi moştenitori
rezervatari, astfel că legatarul va veni la succesiune în temeiul
moştenirii testamentare, iar rezervatarii în temeiul moştenirii
legale.

Persoanele care pot moşteni în temeiul legii: Vor fi

chemate la moştenire persoanele care sunt rude cu de cujus din
căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Alături de rudele de
sânge ale defunctului, întotdeauna la moştenire va veni şi soţul
supravieţuitor al lui de cujus. Chemarea la moştenire a rudelor de
sânge se întemeiază atât pe interesul social al conservării
bunurilor dobândite de generaţii în sânul aceleiaşi familii, cât şi pe
afecţiunea prezumată a lui de cujus faţă de aceste categorii de
persoane.

69
 Rudenia este definită de art. 45 C. fam. ca fiind legătura
bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe
faptul că au un ascendent comun. În primul caz rudenia este în
linie dreaptă 121, iar în cel de-al doilea caz este în linie colaterală.
În situaţia în care toate rudele defunctului ar fi chemate
deodată la moştenire, pe de o parte, s-ar ajunge la o fărâmiţare
excesivă a averilor succesorale, iar pe de altă parte, în cazul
legăturilor de rudenie mai îndepărtate este puţin probabil că mai
există sentimente de afecţiune reciprocă între rude şi de cujus.
Din aceste considerente, legea a instituit o ordine de
preferinţă cu privire la chemarea la moştenire a rudelor
defunctului, mai întâi în funcţie de clasa de moştenitori din care
fac parte şi apoi, după gradul de rudenie cu defunctul.

121
Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă (părinţi, bunici, străbunici, etc.)
sau în linie descendentă (copii, nepoţi, strănepoţi, etc.).

70
 SECŢIUNEA A II-A

Principii generale

1.Principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de

moştenitori legali

Clasă de moştenitori: Prin clasă de moştenitori se

înţelege o categorie de rude care exclude de la moştenire o altă
categorie de rude (sau este exclusă de ea) chiar dacă rudele din
categoria exclusă ar fi de grad mai apropiat cu defunctul 122. Cu
alte cuvinte, prin ordinea moştenirilor se înţelege ierarhia stabilită
între diferitele clase sau categorii de moştenitori, din punctul de
vedere al devoluţiunii succesorale 123.

Gradul de rudenie: Gradul de rudenie reprezintă distanţa

dintre două rude, distanţă ce este măsurată pe linia legăturii de
rudenie, ţinând seama de numărul naşterilor ce au avut loc. Gradul
de rudenie se stabileşte atât în linie dreaptă 124 (Ex.: bunicul cu
nepotul sunt rude de gradul II), cât şi în linie colaterală 125 (tot
după numărul naşterilor, urcând de la una din rude până la
ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă
rudă) 126. În ceea ce priveşte persoanele adoptate, cu toate că art.
122
Aşadar, rudele nu vin toate deodată la moştenire, ci într-o anumită ordine şi
în raport de un anumit grad de rudenie.
123
D. Alexandresco, op. cit., pag.113.
124
Art. 661 alin. 1 fraza 1 C. civil: ″se numeşte linie dreaptă şirul gradelor între
persoanele ce se cobor una dintr-alta″.
125
Art. 661 alin. 1 fraza 2 C. civil dispune că linia colaterală este ″şirul gradelor
între persoanele ce nu se cobor unele din altele, dar care se cobor dintr-un autor
comun″.
126
Exemplu: pentru a calcula gradul de rudenie a doi fraţi, pornim de la unul
din ei până la ascendentul comun care este tata şi mama (când sunt fraţi buni),

71
46 C.fam. se referă numai la stabilirea rudeniei fireşti, la fel se vor
stabili şi gradele rudeniei civile din adopţie.
Potrivit C.civ., rudele în linie dreaptă (ascendenţii şi
descendenţii) sunt chemate la moştenire fără limită de grad 127, pe
când rudele în linie colaterală sunt chemate la moştenire numai
până la gradul al IV-lea inclusiv. Cu toate că în redactarea iniţială
a C.civ., rudele colaterale erau chemate la moştenire până la
gradul al XII-lea inclusiv, prin Legea asupra impozitului progresiv
pe succesiuni din 1921 succesiunea legală a colateralilor a fost
restrânsă până la gradul al IV-lea inclusiv.

Reglementare şi ordinea de preferinţă: Dispoziţiile C.

civil din art. 659, 669-675, precizează că succesibilii sunt grupaţi
în patru clase, în următoarea ordine de preferinţă:
a) clasa I este clasa descendenţilor defunctului fără limită de grad;
b) clasa a II-a este clasa ascendenţilor privilegiaţi (părinţii
defunctului) şi colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile
defunctului şi descendenţii lor până la gradul IV, inclusiv);
c) clasa a III-a este clasa ascendenţilor ordinari (bunicii,
străbunicii defunctului, fără limită de grad);
d) clasa a IV-a este clasa colateralilor ordinari şi cuprinde unchii
şi mătuşile defunctului, verii primari şi fraţii şi surorile
bunicilor defunctului.
Vor culege din moştenire rudele din clasele superioare,
indiferent de gradul de rudenie. De exemplu, moştenitorii din
clasa I vor înlătura de la moştenire pe cei din clasele inferioare.

sau numai tata (când sunt fraţi consangvini), ori numai mama (când sunt fraţi
uterini), deci avem o naştere, şi coborâm la celălalt frate (a doua naştere),
aşadar fraţii fiind rude de gradul II.
127
Cu toate acestea, chemarea la moştenire a rudelor în linie dreaptă este puţin
probabil să depăşească din cauze naturale (decesul) gradul patru de rudenie.

72
Aşadar, moştenitorii din clasa a II-a vor veni la moştenire numai
dacă nu există succesibili din clasa I, sau dacă există, dar nu pot
moşteni(din cauza nedemnităţii sau dacă renunţă la succesiune ori
nu o acceptă în termenul prevăzut de art. 700 alin. 1 C.civ).

Soţul supravieţuitor: După cum se observă, soţul

supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici o clasă de
moştenitori, dar vine la moştenire în concurs cu rudele din toate
clasele de moştenitori. În temeiul art. 1 din Legea nr. 319/1944 el
nu înlătură nici o clasă de moştenitori dar nici nu poate fi înlăturat.

2.Principiul proximităţii gradului de rudenie între

moştenitorii din aceeaşi clasă (proximior excludi remotiorem)

Enunţare: Potrivit acestui principiu, rudele de grad mai

apropiat înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat
înlăuntrul aceleiaşi clase. Aşadar, înţelegem prin grad de rudenie
intervalul ce desparte două naşteri sau generaţii. Aşa cum am
precizat, gradul de rudenie în linie dreaptă se stabileşte după
numărul naşterilor care despart două rude, iar în linie colaterală se
numără naşterile urcând de la una dintre rude până la ascendentul
comun şi coborând apoi de la acesta până la cealălaltă rudă (art.
46 C. fam.).
Spre exemplu, acest principiu poate fi evidenţiat în funcţie
de fiecare clasă de moştenitori în parte astfel:

1. dacă din clasa descedenţilor au rămas următorii moştenitori:

73
 De
cujus

A B

C D E

F
A şi B sunt rude de gradul I (copii) cu defunctul, astfel că îi
vor înlătura de la moştenire pe toţi ceilalţi descedenţi, respectiv C,
D, E care sunt rude de gradul II (nepoţi) şi F (strănepot) care este
rudă de gradul III.
2. dacă din clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor
privilegiaţi au rămas următorii moştenitori:

De A B
cujus

C D E

G F

74
 A şi B sunt rude de gradul II cu de cujus (fraţi),
înlăturându-i de la moştenire pe C, D, E care sunt rude de gradul
III (nepoţi de fraţi) şi F, G care sunt rude de gradul IV (strănepoţi
de fraţi).
3. dacă din clasa ascedenţilor ordinari au rămas următorii
succesori:
E

B D

A C deceda

T M

De
cujus

A este rudă de gradul II cu defunctul (bunic), astfel că îi

va înlătura de la moştenire pe B, D care sunt rude de gradul III cu
de cujus (străbunici) şi E care este rudă de gradul IV
(străstrăbunic).
De asemenea, după cum se observă, în cadrul acestei clase,
nu contează dacă este vorba despre rude după mamă sau după tată
ale lui de cujus, ceea ce primează este gradul de rudenie. Astfel, A
care este bunic după tată îi va înlătura de la moştenire şi pe D şi pe
E care sunt rude după mamă (străbunic, respectiv străstrăbunic).

4. dacă din clasa colateralilor ordinari au rămas următorii

succesibili:

75
 S

B G

T A C

De D E F
cujus

A şi C sunt rude de gradul III cu defunctul (unchi),

înlăturându-i de la moştenire pe ceilalţi colaterali ordinari care
sunt rude de gradul IV, respectiv D, E, F- veri primari şi G- fratele
bunicului defunctului.

3.Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi grad,

chemate la moştenire

Enunţare: Potrivit acestui principiu, dacă sunt mai multe

rude din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, ele vin deopotrivă la
moştenire având drept la părţi egale. De exemplu, patru copii ai
defunctului vor moşteni în mod egal averea defunctului lor tată,
luând fiecare câte ¼ din moştenire:
De
cujus

A B C D

76
 4.Excepţii de la principiile generale în materie
4.1.Soţul supravieţuitor vine în concurs cu orice clasă chemată
la moştenire

Soţul supravieţuitor: Principiul potrivit căruia o clasă

exclude pe cealaltă de la moştenire comportă corectarea dată de
existenţa clasei mixte de moştenitori: clasa colateralilor
privilegiaţi şi a ascendenţilor privilegiaţi. Această corectare face
ca, de la principiul potrivit căruia, o clasă de moştenitori exclude
pe cealaltă de la moştenire, să se contureze excepţia constând în
dreptul soţului supravieţuitor de a veni în concurs cu orice clasă
chemată la moştenire. Aşadar, soţul supravieţuitor nu înlătură nici
o clasă de moştenitori de la moştenire, dar nici nu poate fi
înlăturat de la moştenire.
De asemenea, soţul supravieţuitor nu poate fi înlăturat nici
prin voinţa lui de cujus întrucât este moştenitor rezervatar.

4.2.Excepţia cotelor neegale ce se cuvin fraţilor şi surorilor din

căsătorii diferite

Fraţii şi surorile din căsătorii diferite: De la regula

potrivit căreia, înlăuntrul aceleiaşi clase moştenitorii de acelaşi
grad îşi împart moştenirea în părţi egale, este excepţia situaţiei în
care fraţii şi surorile vin din căsătorii diferite 128. În acest caz, fraţii
şi surorile din acelaşi tată şi aceeaşi mamă vor avea dreptul la o
cotă succesorală mai mare decât cea care se cuvine fraţilor şi
surorilor numai după tată sau numai după mamă, deşi aparţin
aceleiaşi clase şi sunt rude de acelaşi grad.

4.3.Concursul de vocaţie succesorală între rude şi nerude

128
Cu toate că aceştia sunt rude de acelaşi grad cu defunctul, împărţirea
moştenirii nu se va face pe capete, ci pe linii.

77
 Situaţii: Când legea cheamă la moştenire, împreună, rude
de categorii diferite sau persoane care nu sunt rude, principiul
egalităţii între comoştenitori va fi încălcat în următoarele situaţii:
a) când părinţii sau unul din ei, vin în concurs cu colateralii
privilegiaţi, oricare ar fi numărul acestora, partea cuvenită
fiecărei părţi va fi cota pe care o stabileşte, fix, legea;
b) soţul supravieţuitor nu are dreptul la o cotă egală cu cea a
moştenitorilor cu care vine în concurs, ci numai la o cotă
succesorală fixă, care depinde de clasa de moştenitori cu care
vine în concurs.

4.4.Reprezentarea succesorală

Excepţia reprezentării succesorale: Regula potrivit

căreia, înlăuntrul unei clase, rudele de grad mai apropiat înlătură
de la moştenire pe cele de grad mai îndepărtat, are o excepţie în
cazul reprezentării succesorale.

78
 SECŢIUNEA A III-A

Reprezentarea succesorală
1.Noţiune şi reglementare juridică

Noţiune şi reglementare: Reprezentarea succesorală

reglementată de art. 664 C. civ. este o ficţiune a legii care dă
posibilitatea unui succesibil de un grad mai îndepărtat de a urca în
locul şi gradul ascendentului care nu se mai află în viaţă la
moartea defunctului, pentru a culege partea de moştenire ce s-ar
fi cuvenit celui pe care îl reprezintă. Utilitatea reprezentării
succesorale rezultă din înlăturarea unor consecinţe injuste ale
principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad şi ale principiului
proximităţii gradului de rudenie. Astfel, spre exemplu, dacă de pe
urma lui de cujus ar rămâne următorii moştenitori:
De
cujus

A B C predecedat

D E

Dacă nu ar exista instituţia reprezentării succesorale,

moştenirea ar fi culeasă în cote egale de A şi B, ori normal este ca
partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit lui C dacă ar fi trăit să fie
culeasă de descedenţii acestuia, respectiv de D şi E. Astfel, A şi B
vor culege câte 1/3 din moştenire, restul de 1/3 care i s-ar fi
cuvenit lui C, fiind cules în mod egal de D şi E (fiecare câte 1/6).

79
 Denumire: Ascendentul predecedat poartă denumirea de
reprezentat, iar moştenitorul care vine la moştenire prin
reprezentare se numeşte reprezentant.
În doctrină 129, în definiţie se mai menţionează că
reprezentantul culege partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit
reprezentatului în concurs cu succesori din aceeaşi clasă mai
apropiaţi în grad de de cujus. Considerăm această exprimare ca
fiind inexactă deoarece potrivit art. 665 alin. 2 C.civ.
reprezentarea succesorală intervine şi în cazul în care toţi
moştenitorii ce au fost chemaţi la succesiune sunt de acelaşi grad,
venind la succesiune prin reprezentare.

Istoric: Instituţia reprezentării este cunoscută încă din

dreptul roman, fiind la început restrânsă la clasa descendenţilor în
linie dreaptă şi extinsă apoi de Justinian şi la fraţii şi surorile
defunctului în beneficiul descendenţilor acestora.
În vechiul drept cutumiar francez reprezentarea apare
relativ târziu, dar înaintea reprezentării propriu-zise a apărut o altă
instituţie asemănătoare potrivit căreia defunctul putea să dispună
ca succesiunea lui să fie culeasă de nepoţi dacă fiul era
predecedat. Ulterior, legea revoluţionară de la Nivose a dispus ca
reprezentarea să aibă loc la infinit chiar şi în linie colaterală.
Reprezentarea a fost reglementată şi de vechile legi din
ţările române: Pravila lui Matei Basarab 130, Manualul juridic al lui
Andronache Donici, Legiuirea Caragea, Codul Calimach, în

129
M. Eliescu, ″Moştenirea . . .″ , pag.90.
130
În glava 273 din pravilă se prevedea că ″dacă va muri moşul lăsând un fiu şi
dacă va avea şi nepoţi de la un fecior al lui care va fi murit atunci intră
nepoţii în locul tatălui lor şi împart avuţia moşu-său împreună cu unchiul,
fratele tatălui, tocmai în două, şi ia unchiul lor, adică fratele tatălui lor,
jumătate, iar acei copii ori de vor fi parte bărbătească ori femeiască, sau
mici, sau mari, iau şi ei cealaltă jumătate″.

80
ultimul ″folosindu-se pentru prima dată chiar termenul de
reprezentare″ 131. Tot Codul Calimach, în art. 919, a încercat să
definească pentru prima dată reprezentarea, considerând că dacă
unul din fii mortului a murit mai înainte decât el şi i-au rămas unul
sau mai mulţi copii, atunci partea ce i s-ar fi cuvenit lui de ar fi
vieţuit trece la al său nepot sau nepoată, întreagă, sau la nepoţii şi
nepoatele lui, care avere apoi se împarte între dânşii în părţi
deopotrivă.
La rândul ei, Legiuirea Caragea dispunea că atunci când
defunctul, în afară de copiii în viaţă mai are şi nepoţi de fiu, vin şi
aceştia la succesiune şi moştenesc partea ce se cuvenea tatălui lor
dacă trăia.

2. Domeniul de aplicare al reprezentării succesorale

Persoanele care beneficiază de reprezentarea

succesorală: Codul civil în art. 665, 666, 672 admite
reprezentarea atât în privinţa descendenţilor copiilor defunctului
cât şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori, până la gradul
IV inclusiv.
Reprezentanţii vor moşteni de la defunct ceea ce ar fi
moştenit cel pe care îl reprezintă dacă ar fi trăit în momentul
decesului lui de cujus.
Problema reprezentării nu se pune nici în cazul ascendenţilor
privilegiaţi sau ordinari şi nici în cazul colateralilor ordinari 132 şi
soţului supravieţuitor.
Reprezentarea succesorală va avea loc, pe de o parte, în
cazul în care există moştenitori în viaţă de grad mai apropiat cu

131
Eugeniu Safta-Romano,op.cit.,vol.I, pag.76.
132
Verii primari nu vor putea veni la moştenirea lui de cujus prin reprezentarea
ascendentului lor (care este unchiul defunctului), şi nici prin reprezentarea
părinţilor lui de cujus.

81
defunctul, şi, pe de altă parte, în cazul în care toţi sau o parte din
moştenitorii de grad mai apropiat cu de cujus sunt predecedaţi.
Spre exemplu, putem lua următoarele situaţii:
1. la moştenirea lui de cujus vin: un fiu şi trei copii ai unui fiu

De
cujus

A B predecedat

C D E
predecedat al defunctului:
Moştenirea se va împărţi după numărul tulpinilor, A
culegând ½, iar restul de ½ ce ar fi fost luat de B dacă ar mai fi
fost în viaţă fiind cules de descedenţii acestuia, C, D, E, respectiv
câte 1/6 fiecare.
2. la moştenirea lui de cujus vin: trei nepoţi, copii ai unui fiu
predecedat al defunctului, şi alţi doi nepoţi, copii ai altui fiu
predecedat al defunctului.
De
cujus

predecedat A B predecedat

C D E F G
82
 Moştenirea se va împărţi tot pe două tulpini: tulpina după
A şi tulpina după B. Astfel, partea din moştenire ce i s-ar fi
cuvenit lui A, va fi culeasă de descedenţii acestuia, C, D, E
(fiecare luând câte 1/6 din moştenire), iar partea de moştenire ce i
s-ar fi cuvenit lui B va fi culeasă de descendenţii acestuia, F, G
(culegând fiecare câte ¼ din moştenire).
Neoperarea reprezentării succesorale: Considerăm că
reprezentarea succesorală nu-şi găseşte aplicabilitatea în situaţia în
care există descedenţi predecedaţi ai defunctului dar moştenirea se
împarte la fel indiferent dacă ar exista sau nu instituţia
reprezentării succesorale. Spre exemplu, dacă la moştenirea lui de
cujus vin moştenitorii din schema alăturată:
De
cujus

predecedat A B predecedat

C D E F

C, D, E, F, vor lua fiecare câte ¼ din moştenire, venind la

moştenire în nume propriu şi nu prin reprezentare întrucât
reprezentarea a apărut tocmai pentru a înlătura neajunsurile
principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al egalităţii rudelor
din aceeaşi clasă şi acelaşi grad, ori în speţa de mai sus nu există
astfel de inechităţi, astfel încât instituţia reprezentării succesorale
nu-şi găseşte aplicabilitatea.
Caracterul nemărginit al reprezentării succesorale:
Reprezentarea succesorală operează la infinit, de beneficiul

83
acesteia bucurându-se toţi descedenţii lui de cujus, fără limită de
grad. Astfel, spre exemplu, se poate întâlni următoarea situaţie:

De
cujus

predecedat A B predecedat

predecedat C D predecedat E

F G M

F va veni la moştenire prin reprezentarea lui C şi A; E va

veni prin reprezentarea lui B; iar G, H vor veni prin reprezentarea
lui D şi B, astfel încât moştenirea se va împărţi astfel: F- ½; E- ¼;
G şi H fiecare câte 1/8.

3.Condiţiile reprezentării
a. Precizare
Precizare: Legiuitorul a prevăzut anumite condiţii pentru
a opera instituţia reprezentării, unele pentru persoana celui
reprezentat, iar altele pentru reprezentant.

b. Condiţii
b. 1. Pentru persoana reprezentată

Enumerare: Pentru persoana reprezentată se cer a fi

îndeplinite următoarele condiţii:
a) locul celui reprezentat să fie vacant;
b) locul celui reprezentat să fie util.

84
 Locul celui reprezentat să fie vacant: Locul celui
reprezentat să fie vacant, adică cel reprezentat să fie decedat 133,
neputând fi reprezentată o persoană ce se află în viaţă la data
deschiderii succesiunii 134. Astfel, în situaţia unei persoane
susceptibilă de a fi reprezentată, dacă se dovedeşte că a decedat
ulterior lui de cujus, nu va opera reprezentarea succesorală, ci
persoana respectivă îl va moşteni în nume propriu pe de cujus,
fiind la rândul ei moştenită în nume propriu de proprii săi
succesibili.
Reprezentarea succesorală nu este posibilă nici în cazul în
care reprezentatul este în viaţă dar a renunţat la succesiune sau
este nedemn de a moşteni. Aşadar, descendenţii renunţătorului sau
nedemnului vor putea veni la moştenire numai în nume propriu,
putând fi excluşi de la moştenire de alţi succesibili de grad
preferenţial sau de acelaşi grad, dar care vin la succesiune prin
reprezentarea ascendentului lor predecedat135.
În cazul celor dispăruţi, operează prezumţia că sunt în
viaţă, iar moştenirea ce li se cuvine va putea fi reclamată de
curatorul instituit potrivit art.152 lit. e C. fam. Reprezentarea este
totuşi posibilă atunci când se face dovada predecesului celui
dispărut, obţinându-se o hotărâre declarativă de moarte, rămasă
definitivă.
Faptul că reprezentantul trebuie să fie predecedat face ca
reprezentarea să nu poată opera per saltum sau omisso medio, ci
numai din grad în grad vacant, trecând prin toate gradele
intermediare. Cu alte cuvinte, un moştenitor dintr-un grad inferior

133
Art. 668 alin.1 C.civ.: ″ Nu se reprezintă decât persoanele moarte ″.
134
A se vedea T.S., s.civ., dec. nr. 856/1985 în CD, 1985, pag.86 - 88.
135
Exemplu: situaţia în care la moştenire vin un fiu care renunţă la succesiune,
doi copii ai acestuia şi trei copii ai unui alt fiu predecedat al lui de cujus; cei doi
copii ai fiului renunţător vor fi excluşi de cei trei copii ai fiului predecedat care
vin la moştenire prin reprezentarea tatălui lor.

85
nu poate reprezenta pe predecedatul din gradul superior decât cu
condiţia ca şi moştenitorul din gradul intermediar să fie
predecedat adică să nu mai fie în viaţă la deschiderea moştenirii
de cujusului.

Ordinea operării: Aşadar, reprezentarea operează din

grad în grad vacant fără a se putea sări gradele intermediare
ocupate de succesibilii în viaţă 136.
De
cujus

F1 F2 decedat

N fiu renunţător
sau nevrednic

S nu va putea veni la moştenire prin reprezentare întrucât

locul lui N, dacă acesta este renunţător, nu este vacant, iar dacă
este nedemn, nu este nici vacant şi nici util.
Locul celui reprezentat să fie util: O a doua condiţie
presupune ca locul celui reprezentat să fie util - adică
reprezentatul, dacă ar fi supravieţuit ar fi avut chemare la
moştenire 137. Cu alte cuvinte, reprezentatul l-ar fi putut moşteni pe
136
Exemplu: un strănepot al defunctului pentru a veni la moştenirea acestuia,
trebuie mai întâi să-l reprezinte pe nepotul lui de cujus şi după aceea pe copilul
lui de cujus, cu respectarea condiţiilor cerute de reprezentarea succesorală
pentru fiecare în parte.
137
În caz contrar, reprezentarea ar fi un mijloc de a eluda condiţiile legii pentru

86
de cujus dar nu are capacitate succesorală. În consecinţă,
nedemnul nu poate fi reprezentat căci el nu are drept la moştenire,
deci locul său nu este util. Locul celui reprezentat nu este util şi în
cazul în care, fiind moştenitor nerezervatar al lui de cujus, a fost
exheredat prin testament de acesta.
Comorienţii: În literatura de specialitate s-a pus problema
dacă reprezentarea este posibilă în cazul în care între comorienţi
există raporturi de rudenie care pot duce la reprezentare 138.
Într-o primă opinie 139, se consideră că în această situaţie
reprezentarea nu este posibilă deoarece una din condiţiile
reprezentării este şi aceea ca locul reprezentatului să fie util, ori
comorienţii nu se pot moşteni tocmai pentru motivul că se
prezumă a fi murit în acelaşi timp, de unde rezultă că nici unul
dintre ei nu are capacitate succesorală în raport cu succesiunea
celuilalt.
Potrivit celei de a doua opinii 140, reprezentarea în acest caz
este posibilă deoarece dispoziţiile art. 668 alin. 1 C.civ. conform
cărora ″nu se reprezintă decât persoanele moarte″ nu trebuie
interpretate în sens de ″predeces″, deoarece o astfel de formulare
ar atrage după sine imposibilitatea reprezentării comorienţilor.
Astfel, în cazul comorienţilor nu se poate dovedi nici predecesul
unuia dintre ei, şi nici supravieţuirea unuia dintre ei, deci
reprezentarea este posibilă.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că reprezentarea este
posibilă în cazul comorienţilor din următoarele motive:

moştenire.
138
Spre exemplu situaţia în care tatăl şi unul dintre fii au murit în acelaşi
accident de maşină, fără să se poată stabili care dintre ei a murit primul, iar fiul
avea la rândul lui trei copii.
139
A se vedea D.Chirică, op. cit., pag.76.
140
Fr. Deak, op. cit., pag.87-88; M. Eliescu, ″Moştenirea...″, pag.92; E. Safta
Romano, op. cit., pag.80 -81; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., pag.35.

87
¾ locul reprezentatului în cazul comorienţilor este util,
comorientul reprezentat dacă ar fi fost în viaţă ar fi venit el
însuşi la moştenirea celuilalt comorient;
¾ în nici un text de lege nu se dispune ca reprezentatul să aibă
capacitate succesorală, deoarece dacă ar avea-o ar veni el
însuşi la moştenirea lui de cujus;
¾ scopul reprezentării este acela de a înlătura tocmai
consecinţele injuste ale principiului proximităţii gradului de
rudenie şi ale principiului egalităţii rudelor de acelaşi grad, ori
aceste consecinţe trebuie înlăturate şi în cazul comorienţilor

b. 2. Condiţii cerute persoanei care reprezintă

Enumerare: În persoana care reprezintă se cer a fi

întrunite următoarele condiţii: să aibă capacitate succesorală şi să
aibă vocaţie proprie la moştenirea defunctului.

Capacitate succesorală: Cel care reprezintă trebuie să

aibă capacitate succesorală - să fie în viaţă în momentul
deschiderii succesiunii. Aşadar, vor putea beneficia de
reprezentarea succesorală, deci au capacitate succesorală,
următoarele categorii de persoane:
¾ persoanele fizice în viaţă la data morţii lui de cujus;
¾ persoanele dispărute;
¾ persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii
succesiunii;
¾ persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii.
Vocaţie la moştenire: Reprezentantul trebuie să aibă vocaţie
proprie la moştenire, deoarece o persoană care nu poate moşteni
în nume propriu nu poate culege moştenirea nici prin reprezentare.
Astfel, reprezentantul trebuie să aibă capacitate succesorală
proprie, să nu fie nevrednic faţă de defunct şi să fie susceptibil de

88
a fi chemat de lege, în temeiul propriului său grad de rudenie la
moştenirea acestuia. Nu prezintă importanţă dacă reprezentantul
este nevrednic faţă de cel reprezentat deoarece, faţă de defunct,
reprezentantul nu are nici o culpă, iar art. 668 alin. 2 C.civ.
îngăduie în mod expres reprezentarea, chiar dacă reprezentantul a
renunţat la moştenirea celui reprezentat. De remarcat faptul că
descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin
reprezentare numai dacă nu au fost exheredaţi 141 de de cujus.
Reprezentarea este posibilă în cazul descedenţilor 142, la
infinit (putând veni la moştenire prin reprezentare descendenţi de
orice grad ai lui de cujus.143), operând de drept şi imperativ, astfel
încât descendenţii nu pot influenţa regulile reprezentării în ceea ce
priveşte acceptarea moştenirii cu efecte parţiale sau sub condiţie,
ei putând doar să renunţe la întreaga moştenire.

4.Efectele reprezentării

Reglementare: Potrivit art. 667 C. civil ″în toate cazurile

în care reprezentarea este admisă, partajul se face pe tulpină; dacă
aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, subdiviziunea se face
iarăşi pe tulpină în fiecare ramură, şi membrii aceleiaşi ramuri se
împart egal între dânşii″.

141
Exheredarea se referă numai la descendenţii din fraţi şi surori ai lui de cujus
nu şi la descendenţii proprii ai lui de cujus, aceştia fiind moştenitori rezervatari.
142
Art.665 alin. 2 C.civ.: ″ Reprezentarea este admisă în toate cazurile, concură
copiii defunctului cu descendenţii unui copil mort mai dinainte, întâmplându-se
ca toţi fraţii şi surorile defunctului, fiind morţi mai dinainte, succesiunea să se
găsească trecută la descendenţii la descendenţii lor, în grade egale sau neegale
″.
143
Condiţiile reprezentării trebuie îndeplinite pentru fiecare grad.

89
 Prin urmare, împărţirea moştenirii în cazul reprezentării se
face, nu pe capete, ci pe tulpini, înţelegând prin tulpină autorul
comun din care coboară reprezentanţii. În nici un caz însă,
reprezentanţii nu vor putea pretinde mai multe drepturi decât ar fi
avut reprezentatul. Ex.:
De cujus

Primus Secundus Terţius

predecedat predecedat predecedat

A B C D E F

În acest exemplu, moştenirea se va împărţi în trei părţi

egale: prima parte va reveni în întregime reprezentantului lui
Primus, cea de a doua se va subdivide în două părţi care vor fi
moştenite de reprezentanţii lui Secundus, iar cea de a treia se va
subdivide în trei părţi egale care vor fi moştenite egal de cei trei
reprezentanţi ai lui Tertius.
Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, subdiviziunea
se face iarăşi pe tulpină, în fiecare ramură, partea cuvenită
descendenţilor din aceeaşi ramură împărţindu-se în mod egal.

90
 De
cujus

predecedat
A B
1/2 1/2

predecedat
C D
1/4 1/4

E F
1/8 1/8

Reprezentarea succesorală va opera de drept în cazul în care sunt

îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, dar, cu toate acestea,
reprezentatul nu poate fi obligat să accepte moştenirea. De
asemenea reprezentantul acceptant va dobândi nu numai drepturi,
ci şi obligaţii, răspunzând pentru pasivul succesiunii fie în limita
activului succesoral (dacă a acceptat sub beneficiu de inventar),
fie chiar şi cu bunurile proprii (dacă a acceptat pur şi simplu
moştenirea).

91
 SECŢIUNEA A IV-A

Clasele de moştenitori

A. Clasa descendenţilor
1. Noţiune

Noţiune: Potrivit art. 669 C. civil prin descendenţi

înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă, la
infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi
căsătorie sau din căsătorii diferite. Anularea sau declararea
nulităţii căsătoriei nu va produce nici un efect în privinţa copiilor,
care îşi vor păstra situaţia de copii din căsătorie 144. De asemenea,
în situaţia copilului născut după declararea nulităţii căsătoriei,
acesta îl va avea ca tată pe fostul soţ al mamei (art. 53 alin. 2
C.fam.) şi deci îl va moşteni pe acesta, dacă sunt îndeplinite în
mod cumulativ două condiţii:
¾ copilul să fi fost conceput în timpul căsătoriei;
¾ naşterea copilului să aibă loc înainte ca mama să intre într-o
nouă căsătorie 145.
Fac parte din aceeaşi clasă şi copiii defunctului sau urmaşii
lor din afara căsătoriei cu condiţia ca filiaţia să fi fost stabilită
potrivit legii. Art. 63 C. familiei 146 asimilează situaţia copilului
din afara căsătoriei cu situaţia copilului din căsătorie.

144
Aceşti copii chiar dacă ar fi consideraţi din afara căsătoriei ar avea faţă de
părinţii lor şi rudele acestora aceeaşi situaţie juridică ca şi situaţia legală a
copiilor din căsătorie.
145
Ion P. Filipescu, ″Tratat de dreptul familiei″, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1989, pag.209.
146
Art. 63 C. familiei: ″Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost

92
 În aceeaşi clasă de moştenitori sunt cuprinşi şi copiii
adoptaţi (art. 75 C. familiei). Trebuie făcută distincţie dacă
adopţia este cu efecte depline sau cu efecte restrânse:
a) în primul caz adoptatul este asimilat cu copilul din căsătorie şi
deci dobândeşte aceleaşi drepturi ca şi acesta, moştenind pe
adoptator, pe ascendenţii acestuia, fie în nume propriu, fie
prin reprezentare;
b) în al doilea caz adoptatul cu efecte restrânse moşteneşte
numai pe adoptator, nu şi pe ascendenţii lui, fără a fi rudă cu
rudele adoptatorului, dar îşi păstrează legăturile de rudenie cu
familia firească, având vocaţie succesorală şi faţă de
ascendenţii fireşti.
În dreptul nostru, Legea nr. 87 din 28 aprilie 1998
consacră o singură formă de adopţie, aceea cu efecte depline,
denumită în art. 1 adopţie. În consecinţă de la data intrării în
vigoare a acestui act normativ, adopţia cu efecte restrânse nu mai
există. Aceasta deoarece scopul adoţiei este acela de a crea o
familie la fel ca familia naturală astfel încât este normal ca dreptul
la moştenire să aparţină şi copiilor adoptatului la fel cum acest
drept există în favoarea descedenţilor unui copil legitim al lui de
cujus.
În cazul în care adopţia s-a făcut cu scopul exclusiv de a
crea vocaţie succesorală adoptatului la moştenirea adoptatorului,
adopţia va fi lovită de nulitate 147, dreptul la moştenire trebuind să
fie un efect al adopţiei, şi nu cauza ei.

stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are, faţă de părinte
şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din
căsătorie″.
147
T.S., s. civ., dec. nr. 2186/1984, în CD, 1984, pag.171; T.S., s. civ., dec. nr.
369/1989, în Dreptul nr. 1 - 2 /1990, pag.129.

93
 Vechiul drept românesc: În vechiul drept românesc
exista şi opinia potrivit căreia copiii celui adoptat nu au nici un
drept la moştenirea adoptantului deoarece adopţia este o ficţiune
legală ce crea legături numai între adoptat şi adoptant 148.
Exemplu de moştenitori din clasa descedenţilor:
De cujus

A B C

2.Împărţirea moştenirii între descendenţi

Cota parte pe capete: Dacă la moştenire sunt chemaţi mai
mulţi descendenţi de gradul I - copiii defunctului, cota parte ce se
cuvine fiecăruia se stabileşte pe capete, adică în funcţie de
numărul lor.
Exemplu:
De
cuju

A B

A va culege ½ din moştenire, iar B tot ½.

148
G. Plastara, op.cit., vol. III, pag.62.

94
 Tot astfel se procedează dacă la moştenire sunt chemaţi în
nume propriu descendenţii de grad subsecvent şi care nu
beneficiază de reprezentare. Acest lucru se poate întâmpla în
situaţia în care descedenţii de gradul întâi sunt în viaţă dar sunt
renunţători sau nedemni, ori nu mai sunt în viaţă dar sunt
nedemni. Spre exemplu, putem întâlni următoarea situaţie:

De
+2002 cujus

nedemn
renunţător A B C nedemn
+2001

D E F G

Moştenirea se va împărţi în mod egal între D, E, F şi G,

astfel încât vor culege fiecare câte ¼ din moştenire.

Împărţirea pe tulpini: În cazul în care descendenţii de

gradul II şi următoarele vin la moştenire prin reprezentare,
împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini, principiul egalităţii
aplicându-se numai între ramurile din aceeaşi tulpină
(descendenţii mai îndepărtaţi în grad care nu au beneficiul
reprezentării sunt excluşi de la moştenire).

Exemplu:

95
 De
+2001
cujus

A B C nedemn
+2000

D E F G

Moştenirea se va împărţi pe tulpini, una corespunzătoare

lui A şi una corespunzătoare lui B, iar în ceea ce-l priveşte pe C,
acesta va fi exclus de la moştenire întrucât este nedemn, iar G,
descedentul acestuia, nu beneficiază de reprezentarea succesorală.
Astfel, A va culege ½ din moştenire, iar E şi F vor veni la
moştenire prin reprezentarea lui B, culegând fiecare câte ¼ din
succesiune.

Concursul descendenţilor cu soţul supravieţuitor: Dacă

alături de descendenţi la moştenire vine şi soţul supravieţuitor mai
întîi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia şi apoi restul
moştenirii se împarte între ceilalţi moştenitori.
Exemplu:
De S
cujus

A B

96
 Mai întâi se va stabili cota cuvenită soţului supravieţuitor,
care este de ¼ iar restul de ¾ se va împărţi între A şi B, astfel că
vor culege fiecare câte 3/8 din moştenire.

3.Caracterele juridice ale drepturilor succesorale

ale descedenţilor

Raportul donaţiilor: În cazul în care la moştenire vin mai

mulţi descendenţi, ei au obligaţia, unii faţă de alţii, de a aduce la
masa succesorală donaţiile pe care le-au primit, direct sau indirect,
de la de cujus, excepţie făcând donaţiile ce s-au dat cu scutire de
raport (art. 751 C.civ.).
Rezervatari: Descendenţii sunt moştenitori rezervatari, de
cujus neputând face liberalităţi (legate şi donaţii) peste o anumită
parte din moştenire care poartă denumirea de cotitate disponibilă,
iar ceea ce excede cotităţii disponibile (rezerva succesorală) se
cuvine, în virtutea legii, descendenţilor.
În ceea ce priveşte cuantumul rezervei descedenţilor,
acesta variază în funcţie de numărul lor: ½ din moştenire pentru
un descedent; 2/3 pentru doi descedenţi, ¾ din moştenire pentru
trei sau mai mulţi descedenţi, sub condiţia ca ei să accepte
succesiunea (art. 841 C.civ.).

Sezinari: Descendenţii sunt şi moştenitori sezinari, având

dreptul de a intra în posesiunea moştenirii fără a fi necesară
îndeplinirea de formalităţi (art. 653 alin. 1 C.civ.) 149.
Aşdar, descedenţii se bucură de posesia de drept a titlului
de moştenitor, deşi este posibil ca ei să nu stăpânească în fapt
succesiunea, iar bunurile să fie posedate de persoane care nu au
această calitate şi poate nici nu sunt succesori, iar exercitarea

149
Moştenitorii nesezinari, pentru a intra în posesia moştenirii trebuie să
solicite notarului public eliberarea certificatului de moştenitor.

97
acţiunilor succesorale este posibilă atât în lipsa stăpânirii de fapt a
bunurilor succesorale, cât şi în lipsa intenţiei de a stăpâni pentru
sine, sezinarul putând acţiona şi în numele moştenirii şi nu
neapărat pentru sine.
Reprezentare: Aşa cum am mai arătat, descendenţii pot
veni la moştenirea lui de cujus fie în nume propriu, fie prin
reprezentarea succesorală.
B.Clasa ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi
(clasa mixtă)
1.Componenţă

Prezentare: În situaţia în care defunctul nu a lăsat

descendenţi sau aceştia sunt nevrednici ori renunţă la moştenire,
succesiunea se cuvine clasei mixte a ascendenţilor privilegiaţi şi
colateralilor privilegiaţi, care cuprinde părinţii defunctului şi fraţii
şi surorile acestuia precum şi descendenţii lor (până la gradul IV
inclusiv), care îi înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi
colaterali deveniţi ordinari.

A B

C De D
cujus

98
 Istoric: În dreptul roman, fraţii şi surorile veneau la
moştenirea defunctului în concurs cu părinţii, iar Justinian a
hotărât că în situaţia în care un frate ar fi predecedat şi au rămas
copii de pe urma lui, aceştia vor culege partea din moştenire ce s-
ar fi cuvenit tatălui lor.
În vechiul drept cutumiar francez, părinţii aveau acelaşi
tratament ca şi ceilalţi ascedenţi, iar fraţii şi surorile erau cuprinşi
în categoria colateralilor.
În vechiul drept românesc, ascendenţii (inclusiv părinţii)
erau chemaţi la moştenirea copiilor lor dacă aceştia nu aveau
descedenţi, iar în lipsa lor veneau la moştenire colateralii
privilegiaţi 150. Mai târziu, Codul Calimach va stabili ca
moştenirea să fie culeasă de asecedenţi împreună cu fraţii şi
surorile.

2.Ascendenţii privilegiaţi
a. Enumerare

Ascendenţii privilegiaţi: Ascendenţi privilegiaţi sunt tatăl

şi mama lui de cujus, din căsătorie, din afara căsătoriei, şi din
adopţie. În privinţa vocaţiei succesorale a părinţilor din căsătorie
şi a mamei din afara căsătoriei, dispoziţiile art. 670, 671, 673, 678
C. civil consacră dreptul acestora la moştenire, eventuale discuţii
fiind numai în privinţa tatălui din afara căsătoriei, a părinţilor
fireşti în cazul adopţiei defunctului şi a adoptatului.

b. Tatăl din afara căsătoriei

Tatăl din afara căsătoriei: Vocaţia succesorală a tatălui
din afara căsătoriei nu este expres consacrată de C. civil sau alte
acte normative şi cu toate că această vocaţie trebuie să se sprijine

150
Elena Tereza Chilom, ″Istoria dreptului românesc″, Editura Universitaria,
Craiova, 2002, pag.127.

99
pe o dispoziţie legală, în prezent, totuşi, nu mai este pusă la
îndoială, fiind reclamată de raporturile de rudenie dintre copil şi
tată, şi mai ales de dipoziţiile art. 106 C. fam. potrivit căruia
″părintele nu are nici-un drept asupra bunurilor copilului în afară
de dreptul de moştenire şi la întreţinere″. O rezervă există în
această materie şi în cazul recunoaşterii de către părinte a
copilului în scopul de a-l moşteni, dar acest act poate fi oricând
contestat şi deci în măsura în care recunoaşterea nu a fost
contestată, ea trebuie privită ca fiind corespunzătoare adevărului,
putând constitui un titlu legitim pentru moştenire 151.

c. Vocaţia succesorală a părinţilor fireşti în cazul adopţiei

Situaţii: Vocaţia succesorală a părinţilor fireşti în cazul

adopţiei presupune analizarea a două situaţii:
a) cazul adopţiei cu efecte depline, când părinţii fireşti ai
adoptatului pierd vocaţia succesorală la moştenirea lăsată de
cel adoptat, indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara
căsătoriei, excepţie face ipoteza în care unul dintre soţi adoptă
cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soţ, care menţine
raporturile de rudenie cu adoptatul şi deci şi vocaţia
succesorală la moştenirea acestuia;
b) cazul adopţiei cu efecte restrânse, indiferent dacă adoptatorul
este sau nu soţul unuia dintre părinţii fireşti, vocaţia
succesorală a ambilor soţi se menţine, întrucît se păstrează şi
legătura de rudenie a înfiatului cu părinţii fireşti. Adoptatorul
va avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat,
deoarece în privinţa raporturilor de rudenie dintre adoptant şi

151
În cazul în care stabilirea paternităţii s-a făcut prin justiţie, ar fi contrar
bunelor moravuri ca tatăl care nu voia să-şi recunoască copilul, să beneficieze
totuşi de moştenirea rămasă după decesul copilului.

100
 adoptat nu există deosebire între adopţia cu efecte depline şi
adopţia cu efecte restrânse 152.
Aşa cum am arătat anterior, în legislaţia în vigoare nu mai
este reglementată adopţia cu efecte restrânse.

d. Concursul părinţilor cu colateralii privilegiaţi şi între ei şi

colateralii privilegiaţi

Situaţii: În legătură cu concursul părinţilor cu colateralii

privilegiaţi şi între aceştia şi colateralii privilegiaţi se pot concepe
următoarele situaţii:
a) dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi
ai defunctului, moştenirea se împarte în mod egal (art. 670 C.
civil) în funcţie de numărul lor, care poate fi 1 sau 2, dar şi 3
sau 4 în cazul înfierii cu efecte restrânse 153;
Exemplu:

T M

De
cujus

T va culege ½ din moştenire, iar M tot ½.

152
Pentru opinia potrivit căreia adoptatorul nu are vocaţie succesorală la
moştenirea adoptatului în cazul adopţiei cu efecte restrânse a se vedea A.
Ionaşcu, Clasele de moştenitori în dreptul RPR, în Buletinul Universităţii
Babeş-Bolyai, seria ştiinţe sociale, vol. I, nr. 1-2/1956, pag.52-53; D. Rizeanu,
Observaţii pe marginea noii reglementări date instituţiei înfierii prin Codul
familiei, în J.N. nr. 5/1956, pag.847 şi urm.
153
În cazul în care la deschiderea succesiunii trăieşte doar un ascendent
privilegiat, şi nu există moştenitori din clasa I şi nici colaterali privilegiaţi,
acesta va prelua întreaga moştenire.

101
b) dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu
colateralii privilegiaţi, partea ascendenţilor se stabileşte astfel:
¾ dacă există un singur părinte el va primi ¼ din moştenire, ¾
revenind colateralilor privilegiaţi indiferent de numărul lor 154;
Exemplu:
M va culege ¼ din moştenire, restul de ¾ revenindu-le

+2001 T M

+2002 De
A B C
cujus
colateralilor privilegiaţi- A, B, C- respectiv tot câte ¼ pentru
fiecare.
¾ dacă însă ambii părinţi vin la moştenire, ei vor culege ½ din
moştenire (câte ¼ fiecare), cealaltă jumătate revenind
colateralilor privilegiaţi (art. 671, 673 C. civil).
Exemplu:
T M

D De
A B C
cujus
T va culege ¼ din moştenire, M tot ¼, iar colateralii
privilegiaţi- A, B, C, D- vor lua toţi ½ din moştenire, respectiv
câte 1/8 fiecare.

154
Pentru opinia potrivit căreia se propune, de lege ferenda, o cotă de ½ chiar
dacă un singur ascendent privilegiat ar veni în concurs cu colateralii privilegiaţi
a se vedea D. Macovei, ″Drept civil. Succesiuni″, Editura Chemarea, Iaşi, 1993,
pag.46.

102
 În cazul adopţiei cu efecte restrânse, dacă alături de adoptator
vin la moştenire şi părinţii fireşti, concursul dintre ei va afecta
cotele lor şi nu cota colateralilor privilegiaţi, în sensul că partea de
½ se va împărţi în mod egal între ei;
c) dacă alături de clasa a doua de moştenitori, la moştenire
vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întîi se stabileşte
cota ce-i revine acestuia şi apoi restul se împarte între ceilalţi
moştenitori, după regulile de mai sus 155. Astfel, se pot întâlni
următoarele situaţii:
¾ dacă soţul supravieţuitor vine în concurs numai cu
ascedenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, cota
soţului va fi de ½ din moştenire, restul de ½ împărţindu-se între
colateralii privilegiaţi sau ascendenţii privilegiaţi, indiferent de
numărul lor.
Exemplu:
T M

De
S
cujus

S va culege ½ din moştenire, T- ¼, iar M tot ¼.

¾ dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu ascendenţii
privilegiaţi şi cu colateralii privilegiaţi, cota soţului este de 1/3
din moştenire, restul de 2/3 urmând a se împărţi între
ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi după regulile
pe care le-am arătat.

155
Cota ce îi revine soţului supravieţuitor va afecta cotele atât ale ascendenţilor
privilegiaţi, cât şi ale colateralilor privilegiaţi.

103
 Exemplu:

T M

S De
cujus A B C
S va lua 1/3 din moştenire, ascendenţii privilegiaţi-T, M-
vor culege jumătate din cea rămas, respectiv câte 1/6 pentru
fiecare, iar restul va aparţine colateralilor privilegiaţi- A, B, C-
care vor lua câte 1/9 fiecare.

e. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale

cuvenite ascedenţilor privilegiaţi
Rezervatari: Ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori
rezervatari, iar art. 843 C. civil modificat prin Legea nr. 134/1947
prevede că rezerva părinţilor este de ½ din moştenire dacă vin la
moştenire tatăl şi mama şi de ¼ din moştenire, dacă vine la
moştenire un singur părinte 156.
Legea acordă dreptul la rezervă ascendenţilor privilegiaţi
numai în situaţia în care de cujus nu are descedenţi ca moştenitori
rezervatari, ori aceştia nu pot sau nu doresc să vină la moştenire.

Sezinari: Ascendenţii privilegiaţi sunt şi moştenitori

sezinari, bucurându-se de posesia de drept a bunurilor succesorale.

156
Pentru opinia potrivit căreia renunţarea sau nevrednicia unuia dintre părinţi
are drept efect ca singurul părinte rămas să aibă dreptul la întreaga rezervă de ½
din moştenire, exceptând cazul în care vin în concurs cu colateralii privilegiaţi,
a se vedea I.C. Vurdea, ″Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor
şi colateralilor privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor″, în RRD nr.
4/1989, pag.28.

104
Aşadar, ascedenţii privilegiaţi au posibilitatea de a intra în
stăpânirea bunurilor succesorale şi de a exercita drepturile şi
acţiunile dobândite de la defunct sau intrate în moştenire ulterior,
fără a fi necesară atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor pe
cale notarială sau judecătorească.

Reprezentare şi raportul donaţiilor: Ascendenţii

privilegiaţi vin la moştenire numai în nume propriu, neavând
beneficiul reprezentării şi nu au obligaţia raportării donaţiilor.

3.Colateralii privilegiaţi
a. Enumerare

Colateralii privilegiaţi: Colateralii privilegiaţi sunt: fraţii

şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pînă la gradul IV,
inclusiv nepoţii şi strănepoţii de frate şi soră. Aceştia vin la
moştenire fie în temeiul dreptului propriu, fie prin reprezentare.
Pentru ca fraţii să facă parte din clasa a II-a de moştenitori,
nu contează dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei ori din
adopţia cu efecte depline.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatul şi
descendenţii săi nu devin rude cu descendenţii adoptatorului din
filiaţia firească. Prin urmare au vocaţie succesorală la moştenirea
defunctului rudele sale fireşti (fraţii şi surorile).
Aceleaşi principii se aplică şi în cazul descendenţilor din
fraţi şi surori, atunci când adopţia cu efecte restrânse a fost făcută
de fratele sau sora defunctului.
Ce se va întâmpla însă dacă adoptatorul a făcut mai multe
adopţii, unele cu efecte depline, iar altele cu efecte restrânse?
Soluţia este că adoptatul cu efecte restrânse nefiind rudă cu
descendenţii din filiaţia firească (sau cu adoptaţii cu efecte depline

105
ai adoptatorului), aceştia nu vor avea vocaţie succesorală
reciprocă, nefiind între ei legături de rudenie 157.

Istoric: De-a lungul timpului s-a pus problema gradului până

la care vor moşteni colateralii. Astfel, în dreptul roman, în
sistemul novelelor exista trei opinii:
¾ prima, potrivit căreia colateralii succedau la infinit;
¾ potrivit celei de-a doua opinii, colateralii veneau la moştenire
până la gradul al şaselea;
¾ ce-a de-a treia opinie dispunea că această categorie de
moştenitori moştenea până la gradul al şaptelea 158.
De asemenea, tot în dreptul roman, fraţii şi surorile nu îi
îndepărtau de la moştenire pe bunici, ci moşteneau împreună cu
aceştia, sistem care a fost preluat şi în vechiul drept românesc de
Codul Calimach.
În ceea ce priveşte gradul până la care vor moşteni
colateralii, potrivit Codului Calimach, vocaţia acestora la
moştenire era fără limită de grad, pe când Codul Caragea limita
această vocaţie până la gradul al optulea.
În vechiul drept românesc, colateralii puteau moşteni până
a gradul al doisprezecelea. Ori şi acest sistem a fost criticat din
două considerente:
¾ în primul rând, se dădea posibilitatea ca rude foarte
îndepărtate să vină la moştenirea lui de cujus, rude pe care acesta
este posibil să nu le fi cunoscut, moştenirea ajungând astfel în
mâini străine, ceea ce încalcă fundamentul dreptului la succesiune;
¾ în al doilea rând, colateralii până la acest grad erau foarte
numeroşi, ceea ce ducea la o fărâmiţare excesivă a patrimoniului
succesoral, dând naştere totodată şi la numeroase litigii.

157
Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., pag.43.
158
G. Plastara, op.cit., vol. III, pag.69.

106
 b. Împărţirea moştenirii între
colateralii privilegiaţi

Situaţii: Am văzut că, dacă vin singuri la moştenire

colateralii privilegiaţi dobândesc întreaga moştenire, iar dacă vin
în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, dobândesc ¾ sau ½, după
cum vin în concurs cu unul sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi ai
defunctului, ţinându-se seama mai întâi de cota care i se cuvine
soţului supravieţuitor al defunctului.
În cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire
singuri vor dobândi întreaga moştenire în mod egal, adică pe
capete. Tot astfel se va împărţi moştenirea şi între descendenţii
fraţilor şi surorilor, dacă vin la moştenire în nume propriu; dacă
însă vin la moştenire prin reprezentare împărţirea moştenirii se va
face pe tulpini şi subtulpini.
Exemplu:

+1998 T M +2000

De
+2002 A +1999 B C
cujus

D E F

Moştenirea se va împărţi pe 3 tulpini: tulpina lui A, tulpina

lui B şi tulpina lui C. Astfel, D şi E vor veni la moştenire prin
reprezentarea lui A, culegând fiecare câte 1/6 din moştenire, iar
B şi C vor lua fiecare câte 1/3 din moştenire. În ceea ce-l priveşte
pe F acesta va fi exclus de la moştenire potrivit principiului
proximităţii gradului de rudenie întrucât nu beneficiază de

107
reprezentarea succesorală şi este rudă de gradul III cu defunctul,
iar ceilalţi colaterali privilegiaţi sunt rude de gradul II cu de cujus.

Felurile colateralilor privilegiaţi: Potrivit art. 674 C.civ.

avem următoarele trei categorii de colaterali privilegiaţi:
1. fraţii buni- fraţii ce au acelaşi tată şi aceeaşi mamă cu de
cujus, indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau
din adopţia cu efecte depline;
2. fraţii consangvini (cosângeni)- fraţii care au numai acelaşi tată
cu de cujus, din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din
adopţia cu efecte depline făcută numai de tată;
3. fraţii uterini- fraţii care au numai aceeaşi mamă cu de cujus,
din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte
depline realizată numai de mamă.

Împărţirea pe linii: Împărţirea pe linii este o soluţie

deosebită de a împărţi moştenirea atunci când la succesiune sunt
chemaţi fraţi şi surori ai defunctului (sau descendenţii lor) care nu
sunt din aceeaşi părinţi.
Dacă la moştenire vin fraţi sau surori care fac parte din aceeaşi
categorie, împărţeala moştenirii se face potrivit regulii generale,
pe capete, adică în mod egal, sau în cazul reprezentării, pe tulpini.
În numeroase cazuri însă, la moştenire vin fraţi şi surori din
categorii diferite şi atunci partea din moştenire care se cuvine
colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi egale,
corespunzătoare celor două linii: linia paternă şi linia maternă.
Apoi jumătatea paternă se împarte între fraţii defunctului pe linia
paternă iar jumătatea maternă între fraţii defuncutului pe linia
maternă. Fraţii buni, fraţi cu defunctul după ambele linii vor avea
o cotă parte din ambele jumătăţi (art. 674 C. civil), beneficiind de
privilegiul dublei legături.

108
Exemplu:
T M

De D E
A B C
cujus

Astfel, vom stabili mai întâi cota ce se cuvine ascedenţilor

privilegiaţi, fiind vorba de ambii ascedenţi cota este de ½, T va
culege ¼, iar M tot ¼. Partea cuvenită colateralilor privilegiaţi
(respectiv ½ din moştenire) se împarte în felul următor:
Mai întâi o împărţim în două părţi egale corespunzătoare
linie materne şi liniei paterne (1/4 pentru linia maternă şi ¼ pentru
linia paternă).
Jumătatea maternă se va împărţi în mod egal între fraţii de
pe linia maternă, respectiv între B, C, D şi E care vor culege
fiecare câte 1/16 din moştenire.
Jumătatea paternă se va împărţi în mod egal între fraţii de
pe linia paternă, respectiv între A, B şi C, care vor lua fiecare câte
1/12 din moştenire.
Aşadar, B şi C care sunt fraţi după mamă şi după tată cu de
cujus vor culege fiecare câte 1/12 + 1/16 din moştenire, atât pe
line maternă cât şi pe linie paternă.
Art 674 C.civ.: Deşi art. 674 C. civil se referă numai la
situaţia colateralilor privilegiaţi, în concurs cu ascendenţii
privilegiaţi şi numai dacă fraţii şi surorile sunt din căsătorii
diferite, ea se aplică şi atunci când la moştenire vin numai
colateralii privilegiaţi şi aceştia sunt de categorii diferite (fără a
avea importanţă dacă din cauza unor căsătorii diferite sau din
cauza filiaţiei din afara căsătoriei ori din cauza înfierii cu efecte
depline făcută de unul din soţi înaintea deschiderii succesiunii).

109
De asemenea, împărţeala pe linii se aplică şi descendenţilor
fraţilor şi surorilor lui de cujus, indiferent de modul în care vin la
moştenire în nume propriu, prin reprezentare sau în concurs cu
soţul supravieţuitor.

c. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale

ale colateralilor privilegiaţi

Moştenitori nerezervatari: Colateralii privilegiaţi nu sunt

moştenitori rezervatari, astfel încât în situaţia în care de cujus a
lăsat un legatar universal, acesta îi va exclude de la moştenire pe
colaterali.
Exemplu:
T M +2000
+2000

Leg. De B
A +2001
univ cujus
+2002
C D E
Legatarul universal îi va înlătura de la moştenire pe
colateralii privilegiaţi A, C, D, E, culegând întreg patrimoniul
succesoral.

Moştenitori nesezinari: Colateralii privilegiaţi trebuie să

ceară trimiterea lor în posesie prin eliberarea certificatului de
moştenitor, procedura având ca scop verificarea titlului în temeiul
căruia moştenitorii pretind posesia moştenirii.
Raportul donaţiilor: Colateralii privilegiaţi nu sunt
obligaţi la raportul donaţiilor. Astfel, dacă în timpul vieţii, de
cujus, le-a făcut diferite donaţii, indiferent de cuantumul acestora,

110
colateralii privilegiaţi, după deschiderea succesiunii, nu vor fi
obligaţi la raportul donaţiilor.

Reprezentarea succesorală: Aşa cum am mai arătat,

descedenţii până la gradul IV ai colateralilor privilegiaţi vor
beneficia de reprezentarea succesorală culegând moştenirea în
numele ascendentului lor predecedat. Aşadar, copiii fraţilor şi
surorilor, precum şi nepoţii acestora fie vin la moştenire în nume
propriu, fie pot beneficia de reprezentarea succesorală.

C. Clasa ascendenţilor ordinari

1. Împărţirea moştenirii între ascedenţii ordinari

Enumerare: Dacă defunctul nu are moştenitori din

primele două clase sau dacă ei au renunţat, sunt nevrednici sau nu
au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 alin. 1
C.civ., moştenirea se cuvine ascendenţilor, alţii decât părinţii,
adică bunicilor, străbunicilor etc. fără limită în grad 159.
C

De
cujus

159
Este indiferent dacă rudenia dintre de cujus şi ascendenţii săi ordinari
izvorăşte din căsătorie, din afara căsătoriei, sau din adopţie.

111
 Istoric: Art. 929 din Codul Calimach dispunea: ″Cu
asemenea rânduială intră la moştenire cei mai depărtaţi suitori, din
care întotdeauna se protimiseşte cel mai apropiat după spiţă, ori
despre tată, sau despre mamă de ar fi″.
În acest sens era şi art. 18 lit. b, partea IV, cap. 3 din Codul
Caragea: ″Când multe din cele de sus rude trăiesc, după moartea
vreunui din cei de sus ce n-are moştenitor, atunci cei mai apropiaţi
la spiţă se protimisesc la moştenirea din cei mai îndepărtaţi. Cum
am zice tatăl numai, sau mama numai, sau amândoi împreună, de
trăiesc, se protimisesc din moşi şi moşul din strămoşi, etc.″
În vechiul drept otoman, ascendenţii în linie dreaptă
moşteneau numai proprietăţile mulk, ei neavând vocaţie
succesorală la proprietatea mirie160.
Potrivit art. 746 din codul francez şi art. 739 din codul
italian în situaţia în care la moştenire vin mai mulţi ascedenţi, o
parte din linia paternă şi o parte din linia maternă moştenirea se
împarte în două, jumătate fiind luată de ascendenţii după tată şi
cealaltă jumătate de ascendenţii după mamă.

Ordine: Ascendenţii ordinari sunt chemaţi la moştenire în

ordinea gradelor de rudenie (bunicii - gr. II înlăturând pe
străbunici - gr. III).

Principiul egalităţii: Între ascendenţii ordinari se aplică

principiul egalităţii fiind de grad egal, iar dacă la moştenire vine şi
soţul supravieţuitor al defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce
se cuvine acestuia şi apoi restul se împarte între ascendenţii
ordinari.

160
D. Alexandresco, op.cit., tom III, partea II, pag.161.

112
Exemplu:
B

T +2001

De
S +2002
cujus

În această situaţie se va stabili mai întâi cota soţului

supravieţuitor care este de ¾ din moştenire, iar restul de ¼ este
cules de ascedentul ordinar B.

2. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale

aparţinând ascendenţilor ordinari

Nerezervatari: Ascendenţii ordinari sunt moştenitori

nerezervatari. Astfel, în situaţia în care vin la moştenirea lui de
cujus în concurs cu un legatar universal, vor fi înlăturaţi de la
moştenire.
Exemplu:

113
 A B

+2000 T M +2000

Leg. De
univ cujus
Legatarul universal urmează să culeagă întreaga moştenire,
înlăturându-i pe cei doi bunici, A şi B, care nu au calitatea de
moştenitori rezervatari.
Reprezentarea succesorală: Ascendenţii ordinari nu se
bucură de privilegiul reprezentării succesorale venind la moştenire
numai în nume propriu.
Raportul donaţiilor: Ascendenţii ordinari, în situaţia în
care au primit o donaţie de la defunct, nu vor fi obligaţi la raport.
Sezinari: Ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari,
având dreptul să intre în stăpânirea de fapt a tuturor bunurilor
succesorale, mobile şi imobile, fără îndeplinirea unor formalităţi
prealabile.

D. Clasa colateralilor ordinari

1. Prezentare

Enumerare şi limite: Dacă defunctul nu are moştenitori

din primele trei clase sau dacă aceştia sunt renunţători sau
nevrednici, moştenirea va fi culeasă de colateralii ordinari, adică
de colateralii care nu sunt fraţi sau surori cu defunctul sau
descendenţi ai acestora (art. 675 C. civil). Aceştia sunt chemaţi la
moştenire până la gradul IV inclusiv (unchi, mătuşi, veri primari
şi fraţii şi surorile bunicilor defunctului) 161.

161
De asemenea, colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei,

114
 E

A F

B C

De D
cujus
Ordinea: Colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire în
ordinea gradelor de rudenie cu defunctul: unchii şi mătuşile
(gradul III) înlătură de la moştenire verii primari (gradul IV) şi
fratele sau sora bunicilor (gradul IV). În cazul în care sunt de
acelaşi grad, între colateralii ordinari se aplică principiul egalităţii.
În cadrul acestei clase de moştenitori nu va opera
împărţirea pe linii a moştenirii aşa cum se întâmplă în cazul
colateralilor privilegiaţi.
Dacă la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al
defunctului, mai întâi se stabileşte cota care se cuvine acestuia şi
apoi se împarte moştenirea între colateralii ordinari.
Caractere juridice: Colateralii pot veni la moştenire
numai în nume propriu şi nu beneficiază de reprezentare, nu sunt
sezinari şi nu au obligaţia raportului donaţiilor.

2.Observaţii comune ascendenţilor şi colateralilor ordinari

Ascendenţii şi colateralii ordinari pot fi atât din căsătorie

cât şi din afara căsătoriei, deoarece existând numai condiţia

sau din adopţie.

115
legăturilor de rudenie, legea civilă nu face deosebire între vocaţia
lor succesorală.
În cazul adopţiei sunt două situaţii:
a) dacă aceasta este cu efecte restrânse ascendenţii şi colateralii
ordinari fireşti vin la moştenirea colateralului sau
descendentului lor firesc, în schimb, ascendenţii şi colateralii
adoptatorului nu culeg moştenirea adoptatului mort fără
posteritate, întrucât nu sunt rude cu acesta;
b) dacă adopţia este cu efecte depline, ascendenţii şi colateralii
ordinari pierd vocaţia la succesiunea adoptatului, moştenirea
urmând a fi culeasă de ascendenţii şi colateralii ordinari ai
adoptatorului, cu care adoptatul de cujus a devenit rudă.

116
 SECŢIUNEA A V-A

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

A.Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor în cadrul

diferitelor sisteme de drept

Reglementări în materie: Legea nr. 319/1944 pentru

dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor a abrogat implicit
dispoziţiile Codului civil referitoare la succesiunea soţului
supravieţuitor 162, fiind în prezent sediul materiei care
reglementează această instituţie.
Istoric: În dreptul roman, femeia căsătorită cum manu era
socotită ca fiind loco filiae faţă de bărbat, având un drept de
moştenire la succesiunea acestuia.
În ceea ce priveşte femeia căsătorită fără manus, femeia nu
avea nici un drept la succesiunea bărbatului.
Mai târziu, în dreptul roman clasic, soţul supravieţuitor, în
temeiul bonorum possesio vir et uxor, culegea moştenirea soţului
defunct dar numai în urma cognaţilor care erau chemaţi la
moştenire până la gradul al şaselea.
Justinian este cel care a reglementat această situaţie,
acordându-i soţului supravieţuitor ¼ din moştenire în cazul în care
părinţii defunctului mai trăiau. De asemenea, prin Novela 53 s-a
stabilit ca soţia legitimă care n-a fost înzestrată şi nu a primit nici
o donaţie propter nuptias să culeagă ¼ din averea soţului defunct,
indiferent de numărul copiilor cu care ar veni în concurs.

162
Legea nr. 319/1944 în art. 7 a menţinut în vigoare dispoziţiile speciale mai
favorabile prevăzute de Legea nr. 609/1941.

117
 În dreptul bizantin, în lipsa rudelor soţului, soţia
supravieţuitoare moştenea jumătate din averea soţului, iar cealaltă
jumătate revenea fiscului.
Potrivit unor vechi cutume franceze, soţia supravieţuitoare
beneficia de instituţia cunoscută sub denumirea de douaire care
consta în dreptul de uzufruct al soţiei asupra unei jumătăţi din
bunurile imobile ale soţului defunct.
În ceea ce priveşte vechiul drept românesc, Codul Ipsilanti
din 1780 atribuia soţului rămas în viaţă un drept de moştenire în
concurs cu rudele soţului defunct. Nu se făcea distincţie între
bărbat şi femeie şi de asemenea, nu se punea condiţia ca soţul
supravieţuitor, să fie sărac. În ceea ce priveşte soţia
supravieţuitoare se întâlneau două situaţii:
¾ dacă a avut copii, soţia primea în concurs cu aceştia un drept
de uzufruct asupra bunurilor succesorale pentru hrana vieţii;
¾ dacă din căsătorie nu se născuseră copii, soţia îşi lua înapoi
numai zestre şi darurile propter nuptias.
Mai târziu, Codul Calimach dispunea că în situaţia în care
unul din soţi înceta din viaţă, lăsând un copil nevârstnic şi dacă
acest copil murea înainte de a fi atins vârsta de 14 ani în cazul în
care era băiat şi 12 ani dacă era fată, atunci moştenirea ce a rămas
de la părintele decedat se împărţea în mod egal între soţul
supravieţuitor şi între ascendenţii soţului decedat 163. În situaţia în
care copilul murea vârstnic, moştenirea lui era culeasă de părintele
rămas în viaţă.
Tot în Codul Calimach se stipula că văduva care avea
copii şi care nu se recăsătorise, culegea din moştenirea soţului
defunct o parte egală cu aceea a fiecărui copil, însă numai din
uzufruct 164. Dacă, însă, bărbatul murea şi lăsa trei copii vitregi,

163
Se scădeau însă cheltuielile de înmormântare şi cele trebuitoare pentru
căutarea sufletului.
164
Aceleaşi dispoziţii se aplicau şi soţului supravieţuitor care avea copii şi care

118
soţia supravieţuitoare dacă era lipsită de mijloace materiale, avea
dreptul să ia în uzufruct a patra parte din averea acestuia.
De asemenea, dacă o femeie era bogată şi nu adusese
zestre soţului ei, nu avea nici un drept la succesiunea acestuia. De
altfel, nici bărbatul nu avea nici un drept la succesiunea soţiei
dacă era bogat şi nu îi făcuse acesteia un dar de nuntă.
Cu toate acestea, Codul Calimach dispunea în mod
imperativ că în lipsă de descedenţi, de ascedenţi şi de alte rude cu
de cujus, moştenirea urma să fie culeasă de soţul supravieţuitor.
În Codul Caragea, soţia supravieţuitoare moştenea în
concurs cu copiii uzufructul unei părţi virile, iar în concurs cu alte
rude lua 1/6 din moştenire dar numai în situaţia în care căsătoria a
durat cel puţin 10 ani. În cazul în care soţul defunct nu avea rude,
întreaga moştenire urma să fie culeasă de soţie.
La rândul său, Codul lui Andronache Donici acorda
văduvei sărace şi neînzestrate, în cazul în care erau patru copii, un
sfert din moştenire în plină proprietate, iar când erau mai puţin de
patru copii, îi acorda o parte de copil.
Prin vechile dispoziţii ale Codului civil, soţul
supravieţuitor dobândea moştenirea lăsată de defunctul soţ, numai
după ultimul colateral de gradul al XII-lea, iar ulterior, prin
efectul legii, asupra impozitului progresiv pe succesiuni din anul
1921, după ultimul colateral de gradul IV. În mod excepţional,
văduva săracă avea dreptul la o cotă parte din uzufruct dacă venea
în concurs cu descendenţii defunctului, iar dacă nu erau
descendenţi avea dreptul la o pătrime în plină proprietate 165.

nu se recăsătorise.
165
Soţul supravieţuitor era considerat un succesor neregulat, deoarece nu era un
continuator al defunctului, ci numai un succesor la bunuri (C. Hamangiu, I.
Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III, pag.249).

119
 B. Condiţiile dreptului la moştenire al soţului
supravieţuitor

Condiţii: Pentru a putea moşteni, soţul supravieţuitor

trebuie să îndeplinească, la fel ca şi ceilalţi moştenitori, în mod
cumulativ, următoarele condiţii:
d) să aibă capacitate succesorală (art. 654 C. civil);
e) să nu fie nedemn de a moşteni (655 şi următoarele);
f) la acestea se adaugă o a treia condiţie, şi anume aceea de a
avea vocaţie succesorală.

Condiţie specială: Pentru a putea moşteni, soţul

supravieţuitor trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile
generale ale dreptului la moştenirea legală, o condiţie, specială: să
aibă calitatea de soţ în momentul deschiderii succesiunii. Nu are
consecinţe juridice durata căsătoriei, care era situaţia materială a
soţilor, sexul soţului supravieţuitor sau faptul că soţii erau
despărţiţi în fapt la data decesului unuia dintre ei 166. În schimb,
convieţuirea a două persoane (concubinajul), oricât de durabilă ar
fi, nu conferă vocaţie succesorală legală concubinului
supravieţuitor.
Pentru a-i putea stabili unei persoane calitatea de soţ
supravieţuitor trebuie stabilit momentul încheierii căsătoriei şi
momentul desfacerii sau încetării acesteia.

Încheierea căsătoriei: Potrivit art. 16 alin. 1 C.fam.,

momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare
civilă constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege
pentru încheierea unei căsătorii valabile şi îi declară pe viitorii soţi
căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei care urmează după acest

166
I.Dogaru s.a., op. cit., pag.138; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op.cit., pag.46.

120
moment nu are valoare constitutivă ci reprezintă un element de
probă.
Aşadar, dovada încheierii căsătoriei poate fi făcută numai
prin certificatul de căsătorie atunci când se pretind efecte de stare
civilă. Excepţie face situaţia în care dovada căsătoriei este
necesară în alte scopuri, aceasta fiind considerată un simplu fapt
juridic şi astfel este admisibil orice mijloc de probă.

Divorţul: În caz de divorţ căsătoria este desfăcută, potrivit

art. 39 alin. 1 C. fam. din ziua în care hotărârea judecătorească a
rămas irevocabilă. Căsătoria se menţine în cazul în care moartea
soţului s-a produs în timpul procesului, eventual după pronunţare,
dar până să rămînă irevocabilă. În această situaţie, căsătoria
încetează prin moarte şi deci soţul supravieţuitor culege o parte
din moştenire.
Soluţia se impune, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art.
39 alin. 1 C. fam. sunt imperative, iar pe de altă parte este posibil
ca până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, soţii să se împace 167.

Nulitatea sau anularea căsătoriei: Potrivit art. 21 C.fam.,

″căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ
a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt
soţ, prin viclenie sau prin violenţă″.
În ceea ce priveşte nulităţile absolute, acestea sunt expres
prevăzute de C. fam.:
1. Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale cu
privire la vârsta matrimonială (art. 19 şi art. 4 C.fam.). Cu
toate că este vorba despre o nulitate absolută, potrivit art. 20
C.fam. poate fi acoperită în următoarele situaţii:

167
De asemenea, poate fi admisă calea de atac exercitată de soţul care nu
doreşte desfacerea căsătoriei.

121
¾ dacă soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie a
împlinit-o între timp până la constatarea nulităţii;
¾ dacă soţia a dat naştere unui copil;
¾ dacă soţia impuberă a rămas însărcinată.
2. Căsătoria a fost încheiată de o persoană care era deja
căsătorită (art. 19 şi art. 5 C.fam.) - căsătoria are la bază
principiul monogamiei, iar cea de-a doua căsătorie este
sancţionată cu nulitatea absolută.
3. Căsătoria a fost încheiată între rude de grad prohibit de lege
(art. 19 şi art. 6 C.fam.) - este interzisă căsătoria între rudele în
linie dreaptă precum şi între rudele în linie colaterală până la
gradul IV inclusiv.
4. Căsătoria a fost încheiată între persoane legate prin adopţie
(art. 19 C.fam. şi art. 1 din O.U.G. nr. 25/1997) - adoptatul
devine rudă cu rudele adoptatorului ca şi un copil firesc al
acestuia, încetând drepturile şi obligaţiile izvorâte din filiaţie
între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestuia;
5. Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal (art. 19 şi
art. 9 C.fam.) - astfel de căsătorii sunt interzise pentru motive
de ordin biologic şi pentru că aceste persoane nu-şi pot
exprima consimţământul în mod conştient;
6. Lipsa solemnităţii (art. 19 C.fam.) - se are în vedere atât lipsa
unui element al solemnităţii cât şi lipsa solemnităţii în
totalitate;
7. Lipsa de publicitate (art. 19 C.fam.) - această condiţie a fost
impusă de legiuitor ca o garanţie în plus pentru respectarea
condiţiilor impuse de lege pentru încheierea valabilă a
căsătoriei;
8. Necompetenţa ofiţerului de stare civilă - priveşte următoarele
cazuri:
¾ necompetenţă cu privire la calitatea de ofiţer de stare civilă;

122
¾ necompetenţă cu privire la teritoriul în care îşi exercită
activitatea;
¾ necompetenţă cu privire la persoanele a căror căsătorie o poate
încheia;
9. Căsătoria fictivă - apare atunci când prin încheierea căsătoriei
sunt urmărite alte scopuri decât întemeierea unei familii;
10. Frauda la lege - va duce la fictivitatea căsătoriei. Exemplu:
autorul infracţiunii de viol se căsătoreşte cu victima pentru a
scăpa de consecinţele legii penale;
11. Lipsa diferenţierii sexuale - una dintre condiţiile de fond la
încheierea căsătoriei este diferenţierea sexuală a soţilor, iar
încălcarea acestei condiţii duce la nulitatea absolută a
căsătoriei.
În situaţia în care se constată nulitatea sau se pronunţă
anularea căsătoriei, aceasta are ca efect desfiinţarea atât pentru
trecut cât şi pentru viitor a acesteia.

Căsătoria putativă: Potrivit, însă, articolului 23 din C.

fam., care consacră instituţia căsătoriei putative, desfiinţarea
căsătoriei îşi produce efecte faţă de soţul de bună credinţă 168
numai din ziua când hotărârea care a constatat nulitatea sau a
pronunţat anularea a rămas definitivă, căsătoria fiind socotită,
până la acea dată, ca producând în beneficiul soţului de bună
credinţă efectele unei căsătorii valide 169. În cazul în care căsătoria
a fost desfăcută înainte de moartea unuia dintre soţi, dreptul de
moştenire al celuilalt nu poate să se nască întrucât, la data
deschiderii succesiunii, el nu mai avea calitatea de soţ.

168
Buna-credinţă se prezumă; cel ce pretinde reaua-credinţă trebuie să o
probeze.
169
Ion P. Filipescu, ″Tratat de dreptul familiei″, Editura All, Bucureşti, 1993,
pag.195.

123
 Dacă nulitatea sau anularea căsătoriei a fost declarată ori
pronunţată după moartea unuia din cei doi soţi, iar soţul rămas în
viaţă a fost de bună credinţă la căsătorie, poate invoca beneficiul
putativităţii. Astfel, el va veni la moştenirea soţului predecedat
fiindcă, în ce îl, priveşte căsătoria îşi produce efectele la moartea
soţului care lasă moştenirea 170. Faţă de soţul de rea - credinţă,
însă, căsătoria nulă sau anulată este retroactiv desfiinţată, el fiind
socotit că nu a fost niciodată soţ şi nu va avea chemare la
moştenirea lăsată de cel cu care a încheiat o astfel de căsătorie.
Hotărârea judecătorească declarativă de moarte: În
situaţia în care unul dintre soţi este declarat judecătoreşte mort,
celălalt soţ se recăsătoreşte, iar hotărârea judecătorească
declarativă de moarte este anulată conform art. 22 C.fam., cea de-
a doua căsătorie rămâne valabilă, iar cea dintâi se consideră
desfăcută la data încheierii celei de-a doua căsătorii. În aceste
condiţii soţul recăsătorit nu-l va putea moşteni pe soţul din prima
căsătorie, ci numai pe cel din ce-a de-a doua căsătorie.

C. Caracterele juridice ale dreptului succesoral

al soţului supravieţuitor
1. Soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar
Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor: Soţul
supravieţuitor este moştenitor rezervatar. Potrivit art. 2 din Legea
nr. 319/1944 rezerva soţului supravieţuitor este de ½ din partea
succesorală pe care o culege ca moştenitor legal 171 şi cum aceasta
depinde de clasa de moştenitori cu care vine în concurs, şi
cuantumul rezervei va fi determinat de clasa de moştenitori cu
care vine în concurs 172.

170
V. Economu, ″Dreptul de succesiune al soţului supravieţuitor″, în L.P. nr.
5/1957, pag.530 - 531.
171
T.S., s. civ., dec. nr. 2000/1956, în CD, 1956, vol. I, pag.333 - 334.
172
T.S., s. civ., dec. nr. 578/1986, în CD, 1986, pag.81 - 82.

124
 Aşadar, pentru a calcula rezerva soţului, trebuie mai întâi
să determinăm clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs.
Vom avea în vedere numai moştenitorii legali care vin efectiv la
moştenire, excluzându-i pe cei predecedaţi, nedemni sau
renunţători.
Rezerva va fi deci:
a) 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii
defunctului. Rezerva soţului supravieţuitor este aceeaşi,
indiferent de numărul descendenţilor cu care vine în concurs;
b) 1/6 din moştenire dacă vine în concurs, atât cu ascendenţii
privilegiaţi cât şi cu colateralii privilegiaţi;
c) ¼ din moştenire dacă vine în concurs numai cu ascendenţii
privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi;
d) 3/8 din moştenire dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari
sau colateralii ordinari;
e) ½ din moştenire dacă nu vine în concurs cu nici o clasă de
moştenitori legali 173.

2. Soţul supravieţuitor datorează raportul

Raportul donaţiilor: Dacă soţul supravieţuitor vine în

concurs cu descendenţii şi a primit donaţii de la defunct fără a fi
scutit de obligaţia raportului, el va fi obligat să le înapoieze
moştenirii, adică să le raporteze.

3. Soţul supravieţuitor nu este moştenitor sezinar

Moştenitor nesezinar: Soţul supravieţuitor nu este

moştenitor sezinar. Având această calitate, soţul supravieţuitor va
trebui să ceară punerea sa în posesie (art. 653 alin. 2 C. civil),

173
În această situaţie va veni la moştenire în concurs numai cu legatarul
universal.

125
solicitând notarului public competent eliberarea certificatului de
moştenitor (Legea nr. 36/1995).
Prin efectul certificatului de moştenitor, eredele nesezinar
care a obţinut-o este socotit că a dobândit posesiunea moştenirii,
retroactiv, din ziua deschiderii succesiunii 174. Prin urmare, de la
această dată, eredele nesezinar trimis în posesiune are exerciţiul
activ şi pasiv al tuturor drepturilor şi acţiunilor succesorale.
Acţiunea de petiţie de ereditate poate fi intentată şi de moştenitorii
nesezinari înainte de punerea lor în posesie, deoarece prin această
acţiune se urmăreşte recunoaşterea calităţii de moştenitor şi
restituirea bunurilor succesorale 175.
Tot de la această dată, el dobândeşte fructele produse de
bunurile moştenirii. În cazul unei ulterioare petiţii de ereditate,
pornită de la un succesibil preferabil în rang, moştenitorul trimis
în posesie are dreptul să păstreze fructele ce a perceput până la
data când a încetat să fie de bună credinţă.

D. Drepturile soţului supravieţuitor

1. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în cazul
comunităţii de bunuri

Comunitate de bunuri: În cazul decesului unei persoane

trebuie rezolvate două probleme: care sunt moştenitorii şi care
este masa succesorală. În situaţia în care defunct este unul dintre
soţi problema este mai deosebită deoarece de cujus pe lângă
bunurile sale proprii a dobândit în timpul căsătoriei împreună cu
soţul supravieţuitor o serie de bunuri, care sunt bunuri comune ale
soţilor. La decesul unuia dintre soţi comunitatea de bunuri

174
Până în momentul trimiterii în posesie, moştenitorul legal nesezinar nu are
exerciţiul acţiunilor patrimoniale ale defunctului şi nici dreptul de administrare
a bunurilor succesorale.
175
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag.435.

126
încetează, astfel că trebuie determinată, pe de o parte, partea care
se cuvine soţului defunct din această comunitate, parte care intră
în masa succesorală, şi, pe de altă parte, partea care se cuvine
soţului supravieţuitor, nu în calitate de moştenitor, ci în calitate de
coproprietar. Această împărţire a bunurilor comune se realizează
prin stabilirea unei cote pentru fiecare dintre soţi, în funcţie de
contribuţia pe care a avut-o fiecare la dobândirea bunurilor
comune luate în totalitate, şi nu pentru fiecare bun în parte sau pe
categorii de bunuri 176. Astfel, această primă împărţeală se face
după regulile dreptului familiei 177 şi nu după regulile stabilite de
dreptul civil pentru succesiuni.

Bunurile proprii ale soţului defunct: Aşa cum am arătat,

în primul rând, din masa de împărţit fac parte bunurile proprii ale
soţului defunct. Potrivit art. 31 C.fam., fac parte din categoria
bunurilor proprii următoarele:
1. Bunurile dobândite de soţul defunct înainte de încheierea
căsătoriei. De asemenea, sunt bunuri proprii şi bunurile
dobândite de de cujus după desfacerea căsătoriei 178.
2. Bunurile dobândite de defunct prin moştenire, legat sau
donaţie, excepţie făcând situaţia în care dispunătorul a
prevăzut că ele vor fi comune. Legiuitorul a conferit acestor
categorii de bunuri regimul de bunuri proprii tocmai datorită
legăturilor personale existente între dispunător şi soţul care le
primeşte. În ceea ce priveşte voinţa dispunătorului, ca bunul
să fie propriu sau comun se pot întâlni următoarele situaţii:

176
T.S., s.civ., dec. nr. 2171/1980, în CD, 1980, pag.108; T.S., s.civ., dec. nr.
161/1981, în CD, 1981, pag.144.
177
Spre exemplu în această situaţie nu-şi va produce efecte nedemnitatea
succesorală sau acceptarea ori renunţarea la moştenirea soţului decedat.
178
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, ″Dreptul familiei″, Editura All
Beck, Bucureşti, 2001, apg. 87.

127
¾ dacă liberalitatea este făcută ambilor soţi cu menţiunea
expresă ca bunul să fie comun - acesta este comun;
¾ dacă liberalitatea este făcută ambilor soţi, dar fără menţiunea
expresă că este bun comun- bunul va fi tot comun ;
¾ dacă liberalitatea este făcută unuia dintre soţi dar cu menţiunea
ca bunul să fie comun- bunul va fi comun;
¾ dacă liberalitatea este făcută unuia dintre soţi, fără nici o
menţiune- bunul va fi propriu.
3. Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei.
Pentru ca un bun să fie considerat de uz personal trebuie să
îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii:
¾ bunul să fie dobândit de unul dintre soţi;
¾ bunul devine propriu soţului care îl foloseşte;
¾ bunul trebuie să fie afectat în mod efectiv uzului exclusiv şi
personal al unuia dintre soţi (Exemplu: îmbrăcămintea,
încălţămintea).
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi
sunt bunurile dobândite de soţ şi afectate exercitării unei
îndeletniciri cu titlu profesional a soţului care a dobândit
bunul.
4. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau de recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele
artistice, proiectele de invenţii precum şi alte asemenea
bunuri - sunt considerate bunuri proprii tocmai datorită
caracterului excepţional al muncii celui care le-a creat, muncă
ce poate fi realizată printr-un efort deosebit şi calităţi
intelectuale speciale.
5. Indemnitatea de asigurare şi despăgubirea pentru pagubele
pricinuite persoanei - constituie sume de bani destinate să
repare pagube exclusiv personale, să refacă capacitatea de
muncă sau să asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt
capabile să muncească.

128
6. Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau
bunul în care a trecut această valoare - evitându-se astfel
confuzia între bunurile proprii şi bunurile comune, prin
aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal.

Bunurile comune: Potrivit art. 30 din C. fam., bunurile

dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt comune cât timp nu se
dovedeşte că ele sunt proprii. Astfel, în cazul prezumţiei de
comunitate de bunuri, sarcina probei este răsturnată, astfel încât
bunul dobândit în timpul căsătoriei este considerat până la proba
contrară ca fiind bun comun.
Pentru a determina bunurile comune ale soţilor se folosesc
trei criterii ce rezultă din prevederile art. 30 alin. 1 C.fam.:
1. Bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei, prin oricare
dintre modurile de dobândire a proprietăţii reglementate de
legea civilă. Codul civil reglementează următoarele moduri de
dobândire a proprietăţii:
¾ convenţia - actul juridic bilateral prin care părţile dau naştere
la drepturi reale pe care părţile nu le-au avut anterior,
producând efecte juridice numai pe viitor 179;
¾ tradiţiunea- constă în predarea sau remiterea materială a
bunului de către trasmiţător dobânditorului;
¾ accesiunea - al cărei principiu este înscris în art. 488 C.civ.
potrivit căruia ″Tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se
cuvine proprietarului lucrului...″. Accesiunea este de două
feluri: accesiune mobiliară şi accesiune imobiliară. La rândul
ei, accesiunea imobiliară se subclasifică în accesiune
imobiliară artificială şi accesiune imobiliară naturală;

179
S. Cercel, ″Drept civil. Dezmembrămintele dreptului de proprietate.
Modurile de dobândire a drepturilor reale. Publicitatea imobiliară″, Editura
Universitaria, Craiova, 2003, pag.92.

129
¾ uzucapiunea - este modul originar de dobândire a proprietăţii
prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul
posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex,
constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul şi
condiţiile prevăzute de lege180;
¾ hotărârea judecătorească - avem în vedere hotărârile
judecătoreşti prin care se dispune exproprierea pentru cauză de
utilitate publică şi hotărârile judecătoreşti prin care se
suplineşte consimţământul uneia dintre părţi la încheierea
actului translativ de proprietate având ca obiect un imobil,
dacă părţile s-au obligat în acest sens printr-un antecontract de
vânzare-cumpărare 181;
¾ legea - apare ca o consacrare a dreptului de proprietate asupra
unui lucru intrat în stăpânirea altei persoane.
2. dobândirea bunului să aibă loc în timpul căsătoriei. Căsătoria
durează din momentul încheierii sale (momentul în care
ofiţerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile
cerute de lege pentru căsătorie) până în momentul desfacerii
ei prin divorţ, a încetării prin moarte sau al desfiinţării prin
hotărâre judecătorească în caz de nulitate.
3. bunul să nu facă parte din categoria de bunuri proprii
enumerate de art. 31 C.fam.

2.Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului

supravieţuitor

180
D. Lupulescu, ″Drept civil. Drepturile reale principale″, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1997, pag.225; L. Pop, ″Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale″, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.228; C.
Bârsan, ″Drept civil. Drepturile reale″, Editura All Beck, Bucureşti, 2001,
pag.320.
181
S. Cercel, op.cit., pag.182.

130
 Enumerare: Legea nr. 319/1944 conferă soţului
supravieţuitor două categorii de drepturi:
1. dreptul de moştenire în concurs cu toate clasele de
moştenitori;
2. drepturile succesorale accesorii ale soţului supravieţuitor, care
sunt de două feluri:
¾ dreptul de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de
nuntă;
¾ dreptul de abitaţie asupra casei de locuit.

3.Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu

oricare dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor
din cele patru clase.
Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor

Întindere: Legea nr. 319/1944 acordă soţului

supravieţuitor o porţiune succesorală a cărei mărime variază în
funcţie de clasa de moştenitori cu care soţul vine în contact.
Astfel, după ce s-au determinat bunurile care fac parte din
masa succesorală, împărţeala moştenirii se va face astfel: se
stabileşte mai întîi partea cuvenită soţului supravieţuitor, apoi
restul se împarte între ceilalţi moştenitori, porţiunea cuvenită
soţului supravieţuitor scăzând proporţional părţile menite tuturor
celorlalţi moştenitori.

Concursul cu descendenţii: Acest principiu poate ridica

unele greutăţi în cazul concursului cu moştenitorii legali.
Problema nu se pune însă în cazul concursului cu descendenţii
căci, în această ipoteză, partea pe care o va culege soţul
supravieţuitor este de o pătrime din moştenire.

131
Exemplu:
De
1/4 S cujus +2002

+2001
A B C
1/4 1/4

D E
1/8 1/8

Concursul cu părinţii: Aceeaşi va fi situaţia şi în cazul

concursului soţului supravieţuitor numai cu părinţii, cotitatea
disponibilă este de o jumătate din moştenire.
Exemplu:
T M
1/4 1/4

S De
1/2 cujus

Concursul cu părinţii şi cu colateralii privilegiaţi: Nu

aşa se pune problema în cazul concursului atât cu părinţii sau cu
vreunul dintre ei cât şi cu colateralii privilegiaţi. Potrivit Legii nr.
319/1944 soţul supravieţuitor va culege 1/3 din moştenire, iar
potrivit art. 673 C. civil părinţilor li se cuvine 1/4 sau 1/2 din
moştenire după cum la moştenire vine un singur părinte sau mai
mulţi, pe când colateralii privilegiaţi sunt chemaţi la 3/4 sau la 1/2
din moştenire. Aplicând regula împărţirii părţilor cuvenite soţului
supravieţuitor câtimea părinţilor nu va mai fi de 1/4 sau de 1/2 din
moştenire, ci după scăderea cotei de 1/3 cuvenite soţului, va fi de

132
1/4 sau de 1/2 din restul de 2/3 din moştenire (adică de 2/12 sau
4/12 în loc de 3/12 sau 6/12). În acest fel se respectă proporţia
voită de legiuitor (art. 671 şi 673 C. civil), fiind logic şi echitabil
ca dreptul soţului supravieţuitor să afecteze în egală măsură şi
partea ascendenţilor privilegiaţi care vin în concurs cu colateralii
privilegiaţi, aşa cum afectează partea tuturor celorlalţi moştenitori
cu care soţul supravieţuitor vine în concurs. Soluţia a fost adoptată
de majoritatea teoreticienilor dreptului şi instanţelor judecătoreşti.
Exemplu:

1/6 T M
1/6

De
1/3 S cujus A B C 1/9
ââ +2001
+2002 1/9

1/18 D E 1/18

Concursul cu ascedenţii ordinari: În această situaţie,

cota ce-i aparţine soţului supravieţuitor este de trei pătrimi din
moştenire, iar restul de o pătrime este cules de ascedenţii ordinari.
Exemplu:
B 1/4

T +2001

S De
3/4 cujus +2002

133
 Concursul cu colateralii ordinari: Ca şi în cazul anterior,
partea soţului supravieţuitor este de trei pătrimi din moştenire,
restul de o pătrime fiind cules de colateralii ordinari indiferent de
numărul lor.
Exemplu:
B +1980

+1999 T U A

1/8 1/8
De
3/4 S cujus +2002

Câtimea dreptului la moştenire al soţului

supravieţuitor: Aşadar, potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944
drepturile la moştenire ale soţului supravieţuitor din această
categorie sunt următoarele:
• în concurs cu descendenţii lui de cujus, indiferent de
numărul acestora, ¼ din moştenire;
• în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu
colateralii privilegiaţi, ½ din moştenire;
• în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi cu colateralii
privilegiaţi, 1/3 din moştenire;
• în concurs cu ascendenţii ordinari, ¾ din moştenire;
• în concurs cu colateralii ordinari, ¾ din moştenire;
• în situaţia în care nu sunt rude din cele patru clase de
moştenitori, soţul supravieţuitor va culege singur
moştenirea.
4.Drepturile succesorale accesorii ale soţului supravieţuitor
a. Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice
a.1. Condiţii

134
 Natură juridică: Dreptul soţului supravieţuitor asupra
mobilelor şi obiectelor ce alcătuiesc gospodăria casnică este un
drept de moştenire legală 182. În literatura de specialitate183 a
apărut şi opinia potrivit căreia soţul supravieţuitor culege aceste
bunuri în virtutea unui legat cu titlu particular prezumat, legea
prezumând că defunctul a vrut să-i lase soţului supravieţuitor acel
folos patrimonial peste porţiunea succesorală legală. În situaţia în
care s-ar accepta această opinie, ar trebui ca acest legat, chiar
prezumat, să fie supus regulilor liberalităţilor testamentare:
¾ în cazul în care ar veni în concurs cu moştenitorii rezervatari,
acest legat ar trebui redus în limita cotităţii disponibile;
¾ soţul supravieţuitor ar avea posibilitatea de a opta în mod
diferit cu privire la acest legat şi cu privire la dreptul obişnuit
de moştenire. Ori, acest lucru nu este posibil, întrucât o
persoană nu poate accepta în parte o moştenire, iar, în parte, să
renunţe la ea. Astfel, soţul supravieţuitor ori acceptă
moştenirea şi îi revin ambele categorii de drepturi, ori renunţă
la moştenire şi nu îi mai revine nici o categorie din aceste
drepturi.

Condiţii: Scopul acestui drept accesoriu al soţului

supravieţuitor îl constituie nedeposedarea soţului de unele bunuri
pe care le-a folosit împreună cu soţul decedat, ajungându-se astfel
să i se modifice condiţiile de viaţă, fără o justificare temeinică 184.
Pentru a culege aceste bunuri, soţul supravieţuitor trebuie să
îndeplinească două condiţii speciale:

182
E. Safta Romano, op. cit., vol. I, pag.119.
183
M. Eliescu, ″Transmisiunea...″, pag.91; E. Safta Romano, op. cit., vol. II,
pag.75; T.S., s. civ., dec. nr. 190/1983, în CD, 1968, pag.28.
184
T.S., s. civ., dec. nr. 2219/1971, în RRD nr. 8/1972, pag.160.

135
a) să nu vină în concurs cu descendenţii defunctului (deci cu
moştenitorii din prima clasă). Dacă soţul supravieţuitor vine
în concurs fie şi cu unul din aceştia, atunci aceste bunuri se
includ în masa succesorală a defunctului şi se împart potrivit
regulilor cunoscute. În schimb, dacă soţul supravieţuitor vine
în concurs cu moştenitori din celelalte clase, va culege singur
aceste bunuri peste cota sa succesorală 185;
b) soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri
prin liberalităţi între vii sau pentru cauză de moarte 186. Astfel,
dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor
şi obiectelor ce aparţin gospodăriei casnice ,se referă numai la
partea soţului decedat din aceste bunuri, şi nu la partea care i
se cuvine soţului supravieţuitor din aceste bunuri potrivit,
dreptului familiei 187. De asemenea, trebuie ca soţul decedat să
fi dispus de toată partea sa din aceste bunuri, deoarece, în caz
contrar, soţul supravieţuitor va culege restul ce a rămas din
aceste bunuri 188.

Convieţuirea soţilor: Practica judiciară 189 a statuat că dreptul

soţului supravieţuitor nu depinde de convieţuirea neîntreruptă a
185
Plenul T.S., dec. de îndrumare nr. 12/1968, în CD, 1968, pag.31.
186
Horia Adrian Ungur, ″În legătură cu dreptul de moştenire special al
soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei
casnice″, în RRD nr. 11/1998, pag.11 şi urm.
187
În situaţia în care mobilele şi obiectele ce aparţin gospodăriei casnice sunt
bunuri comune ale soţilor.
188
Spre exemplu, avem situaţia în care soţul decedat a dispus ca frigiderul să-i
fie dat după moartea sa unei terţe persoane, iar, soţul supravieţuitor va avea
dreptul la celelalte mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice
(mobilierul, televizorul, radioul, covoarele etc.), mai puţin, bineînţeles
frigiderul.
189
A se vedea TS., s.civ., dec. nr. 1834/1956, în CD, 1956, vol. I, pag.335;
idem, s. civ., dec. nr. 1248/1971, în Repertoriu, 1969-1975, pag.209; idem, dec.
nr. 1762/1977, în Repertoriu, 1975-1980, pag.138.

136
soţilor până la decesul unuia dintre ei, astfel că acest drept va
exista şi în situaţia în care soţii au avut gospodării separate,
locuind în localităţi diferite, indiferent de locul unde se aflau
bunurile la data producerii decesului. Aceasta sub condiţia ca soţii
să nu fi întrerupt în mod irevocabil convieţuirea lor în fapt. Dacă
acest lucru s-a întâmplat, în această categorie de bunuri vor fi
incluse numai bunurile dobândite până la întreruperea în fapt a
convieţuirii. Comment [IT1]:
De asemenea, nu va avea importanţă data dobândirii acestor
bunuri, condiţiile în care au fost dobândite, precum şi
multitudinea acestor bunuri.

a.2. Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând

gospodăriei casnice

Noţiune: Prin mobile sau obiecte aparţinând gospodăriei

casnice se înţeleg: bunurile care serveau la mobilarea locuinţei
soţilor (mobilierul, televizorul, radioul, covoarele etc.) şi obiecte
care, prin natura lor, sunt destinate să servească în cadrul
gospodăriei casnice 190 (obiecte de menaj, aragazul, maşina de
spălat rufe 191, frigider, aspirator etc.) şi care au fost afectate
folosirii concrete comune a soţilor.
În ceea ce priveşte dovada folosirii concrete comune a
acestor bunuri de către soţi, în gospodăria casnică vor trebui
avute în vedere condiţiile obişnuite de viaţă ale soţilor, precum şi
nivelul lor profesional şi cultural, astfel încât, în situaţia în care
soţul vine la moştenire în concurs cu alţi moştenitori decât
descendenţii, să nu fie lipsit fără o justificare temeinică de

190
T.S., dec. de îndrum. nr. 12/1968, în CD, 1968, pag.28.
191
T.S., s. civ., dec. nr. 1071/1987, în RRD nr. 3/1988, pag.64.

137
folosinţa unor bunuri care intrau efectiv în gospodăria casnică,
modificându-i-se astfel condiţiile de viaţă 192.

Art. 5 din Legea nr. 319/1944: Din punctul de vedere al

aplicării art. 5 din Legea nr. 319/1944 care instituie acest drept
special al soţului supravieţuitor, este indiferent dacă aceste bunuri
au fost bunuri proprii ale soţului decedat sau au fost dobândite
împreună cu soţul supravieţuitor 193. În cazul bunurilor comune ale
soţului decedat se pune condiţia ca aceste bunuri să fi fost aduse
de soţul decedat în gospodăria comună şi să fi fost folosite astfel
de soţi 194.
Excluse acestei categorii: Nu intră în categoria mobilelor
şi obiectelor gospodăriei casnice:
a) bunurile care, prin natura lor, nu pot fi folosite şi nu au fost
folosite în cadrul gospodăriei casnice propriu-zise, cum ar fi:
automobilul, motocicleta, pianul etc.; bunurile necesare
exercitării profesiunii sau meseriei defunctului şi care, în
relaţiile patrimoniale dintre soţi constituie bunuri proprii conf.
art. 31 lit. c C. fam.; obiectele care prin valoarea lor deosebită
(artistică, istorică sau pentru că sunt confecţionte din metale
rare) depăşesc înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice;
b) bunuri care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul
gospodăriei casnice: cele procurate în alt scop (ex.: pentru
investiţii sau pentru a fi donate); cele procurate după
despărţirea în fapt a soţilor; obiectele defunctului de uz
personal şi exclusiv; şi

192
D. Macovei, M. Striblea, op.cit., pag.371; T.S., s.civ., dec. nr. 2218/1971,
în RRD nr. 8/1972, pag.160.
193
A se vedea D. Chirică, op. cit., pag.99; T.S., s. civ., dec. nr. 1762/1977, în
Repertoriu, 1975-1980, pag.138; idem, dec. nr. 2135/1984, în Repertoriu, 1980-
1985, pag.124; idem, dec. nr. 1061/1987, în RRD nr. 3/1988, pag.64.
194
T.S., s.civ., dec. nr. 1729/1979, în CD, 1979, pag.123.

138
c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (animale de muncă,
obiecte specifice gospodăriei ţărăneşti) 195.

b. Darurile de nuntă

Reglementare: Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944,

care reglementează dreptul special la moştenire al soţului
supravieţuitor menţionează pe lângă bunurile analizate anterior şi
darurile de nuntă, fără a stabili reguli speciale ale acestora, ceea ce
duce la concluzia că regimul juridic al bunurilor gospodăriei
casnice se aplică şi acestora.
Noţiune: Darurile de nuntă sunt darurile manuale făcute
soţilor (ambilor soţi sau numai unuia dintre ei) cu ocazia celebrării
căsătoriei.
Nu vor intra în dreptul special de moştenire al soţului
supravieţuitor atât bunurile care i-au fost dăruite numai soţului
supravieţuitor, cât şi partea soţului supravieţuitor din darurile
comune.
În situaţia în care darurile de nuntă au fost făcute numai
soţului decedat, aceste daruri se vor contopi cu patrimoniul lui de
cujus şi vor fi moştenite potrivit dreptului comun. Dacă aceste
bunuri fac parte dintre cele care aparţin gospodăriei casnice, soţul
supravieţuitor le va culege ca fiind mobile sau obiecte aparţinând
gopodăriei casnice.

c. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Reglementare: Potrivit art. 4 din Legea nr. 319/1944 soţul

supravieţuitor are, din momentul deschiderii succesiunii, în afara

195
Fr. Deak, ″În legătură cu dreptul de moştenire special al soţului
supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice″
(II), în RRD nr. 11/1988, pag.16-22.

139
celorlalte drepturi succesorale, şi indiferent cu cine vine în
concurs, un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă
aceasta face parte din moştenire şi el nu are o altă locuinţă proprie.
Deosebire de dreptul comun: Spre deosebire de dreptul
comun (art. 565-575 C.civ.), dreptul de abitaţie al soţului
supravieţuitor prezintă următoarele caracteristici:
1. aşa cum rezultă din disp. art. 4 alin. 2 din Legea nr. 319/1944,
soţul supravieţuitor este scutit de obligaţia de a da cauţiunea la
care se referă art. 566 C.civ.;
2. dreptul special de abitaţie al soţului supravieţuitor nu poate fi
cedat sau închiriat în nici o situaţie din cele prevăzute de art.
572 alin. 2 C.civ.
Condiţii: Prin urmare, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) la data deschiderii succesiunii, soţul supravieţuitor să fi avut
domiciliul în casa sau apartamentul care formează obiectul
abitaţiei 196;
b) soţul supravieţuitor să nu aibă altă locuinţă 197;
c) casa sau apartamentul să facă parte - în totalitate sau parţial,
din moştenire, fiind proprietatea exclusivă sau în devălmăşie a
defunctului;
d) soţul supravieţuitor să nu devină, prin moştenire, proprietarul
exclusiv al locuinţei 198;
e) soţul defunct să nu fi dispus altfel, fiindcă el putea înlătura
dreptul de abitaţie, ca drept de moştenire legală.

196
Nu este necesar ca la data decesului soţii să fi locuit împreună.
197
T.J. Satu Mare, dec. civ. nr. 249/1968, cu notă de C. Bârsan, în RRD nr.
9/1969, pag.169.
198
În acest caz proprietarul care este soţul supravieţuitor nu poate avea un un
dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului care îi aparţine cu
titlu de proprietate exclusivă.

140
 Durată: Dreptul de abitaţie va ţine până la data ieşirii din
indiviziunea succesorală, dar nu mai devreme de un an de la data
decesului lui de cujus. Dacă în această perioadă soţul
supravieţuitor se recăsătoreşte, dreptul de abitaţie încetează.
Comoştenitorii vor putea cere restrângerea dreptului de
abitaţie în situaţia în care locuinţa nu-i este necesară în întregime
(art. 4 alin. 2,3 din Legea nr. 319/1944) sau pot să-i procure
soţului supravieţuitor locuinţă în altă parte, iar în cazul în care nu
se înţeleg va hotărî instanţa (art. 4 alin. 4,5 din Legea nr.
319/1944). Locuinţa oferită soţului supravieţuitor trebuie, pe de o
parte, să fie echivalentă celei a soţului decedat şi, pe de altă parte,
să fie situată în aceeaşi localitate.

141
 SECŢIUNEA A VI-A

Drepturile statului asupra moştenirii vacante

A. Reglementare şi natură juridică

Istoric: Potrivit art. 962 din Codul Calimach, în lipsa

tuturor moştenitorilor, averea defunctului se socoteşte vacantă şi
se cuvine caselor publice precum şcolilor, spitalelor, casei
săracilor, orfelinatelor, excepţie făcând a treia parte care, prin
ştirea arhiereului, se va cheltui pentru pomenirea mortului.
La rândul său, art. 24 din Codul Caragea dispunea că
atunci când defunctul nu are nici rude, nici nevastă sau bărbat se
moşteneşte fără diată de cutia milelor.
Art. 760 din Codul Austriac dispunea că, în lipsă de soţ
supravieţuitor moştenirea se cuvine ca vacantă, fie fiscului, fie
persoanelor care în virtutea ordonanţelor politice, sunt în drept de
a primi moştenirile vacante.
Art. 1936 din Codul German arăta că moştenirea vacantă
se cuvine tot fiscului, dar potrivit art. 1942 din acelaşi cod, fiscul
nu poate renunţa la moştenirea ce i se cuvine atunci când el este
moştenitor legitim 199.
Reglementare: Potrivit art. 680 C. civil (astfel cum a fost
el modificat prin Decretul 73/1954 privind modificarea art. 689 şi
700 C. civil) în lipsă de moştenitori legali sau testamentari,
bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului 200 - în total
sau în parte - în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali
199
D. Alexandresco, op.cit., tom III, partea II, pag.189-190.
200
C.Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III,
pag.254.

142
sau testamentari), fie aceştia există, dar vocaţia lor succesorală
concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale.

Natura juridică: În literatura juridică a apărut o

controversă privitoare la natura juridică a dreptului statului asupra
moştenirii rămase vacantă datorită neclarităţii textelor legale:
1. într-o primă opinie 201, statul culege bunurile moştenirii
vacante în temeiul dreptului de suveranitate, după cum culege
orice bun fără stăpân de pe teritoriul său; iar,
2. potrivit celei de a doua opinii ce aparţine majorităţii
doctrinei 202 şi practicii judecătoreşti 203, statul dobândeşte
succesiunea în baza unui drept de moştenire legală, opinie pe
care o împărtăşim din următoarele considerente:
¾ în primul rând, statul, ca orice alt moştenitor neregulat,
este obligat să solicite punerea în posesie, întrucât nu este
un moştenitor sezinar. Aşadar, această obligaţie a statului
contravine ideii de exercitare a unui drept de suveranitate
deoarece, în această situaţie, nu ar mai fi nevoie de
punerea în posesie a statului;

201
D.Alexandresco, op. cit., pag.190; M. Eliescu, ″Moştenirea...″, pag.146 -
148; O. Căpăţână, notă la certificatul de moştenitor nr. 217 din 14 martie 1972
al Notariatului de Stat al Sectorului IV Bucureşti, în RRD nr. 3/1973, pag.127 -
128; Matei B. Cantacuzino, op. cit., pag.204.
202
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III,
pag.413; Tudor R. Popescu, ″Curs de drept internaţional privat″, vol. I,
Bucureşti, 1954, pag.208; Fr. Deak, op. cit., pag.156 şi urm.; M. Jacotă,
″Drept internaţional privat″, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976,
pag.246; Fr. Deak, ″Drepturile statului asupra moştenirii vacante″, în RRD nr.
3/1986, pag.3- 13; D. Chirică, op.cit., pag.110; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op.
cit., pag.58; I. Dogaru s.a., op. cit., pag.159.
203
T.S., s. civ., dec. nr. 422/1982, în Repertoriu 1980 - 1985, pag.122; T.S., s.
civ., dec. nr. 1255/1982, în RRD nr. 8/1983, pag.59 - 60.

143
 ¾ în al doilea rând, statul nu se deosebeşte de ceilalţi
moştenitori ordinari: el va culege moştenirea numai în
situaţia în care nu există moştenitori din cele patru clase
sau aceştia au renunţat la moştenire ori sunt nedemni.
Importanţa naturii juridice: Stabilirea naturii juridice a
dreptului de moştenire a statului prezintă importanţa practică mai
ales când se dezbate succesiunea unui cetăţean român decedat în
străinătate sau a unui cetăţean străin decedat în România fără a
avea moştenitori.
Astfel, potrivit teoriei care susţine că dreptul la moştenire
al statului este un atribut al suveranităţii, moştenirea va fi culeasă
de statul pe al cărui teritoriu a decedat cetăţeanul străin.
Potrivit teoriei care susţine că dreptul statului este un
adevărat drept la moştenire, moştenirea va fi culeasă de statul al
cărui cetăţean era de cujus 204.

B. Exercitarea dreptului statului asupra moştenirii vacante

Exercitare: Potrivit art. 85 din Legea nr. 36/1995, dacă,

după trecerea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii,
notarul public nu constată existenţa nici unui moştenitor care să fi
acceptat succesiunea, el eliberează la cererea reprezentanţilor
statului un certificat cum că succesiunea este vacantă. Indiferent
dacă vacanţa succesorală a fost constatată prin certificat eliberat
de notarul de stat sau prin hotărâre judecătorească 205, statul
dobândeşte moştenirea de la data deschiderii succesiunii.
Certificatul de vacanţă succesorală şi hotărârea judecătorească au

204
G. Plastara, op.cit., vol. III, pag.101.
205
Constatarea existenţei succesiunii vacante se poate face şi de către instanţa
de judecată în cadrul procesului intentat de un terţ împotriva succesiunii pentru
a se stabili un element pasiv al acesteia (Judecătoria Bistriţa, s. civ. nr.
269/1982, cu Notă de E. Lipcanu, în RRD nr. 11/1983, pag.51-54).

144
caracter declarativ, nu constitutiv, dobândirea operând din
momentul deschiderii succesiunii. Aşadar, succesiunea devine
vacantă de la data deschiderii, nu de la data expirării termenului
de acceptare 206.

Acţiunea în contra certificatului de vacanţă: Dacă

ulterior eliberării certificatului de vacanţă succesorală, apar
moştenitori care au pretenţii la moştenire, aceştia pot ataca
certificatul în instanţă, iar în cazul admiterii acţiunii, notarul
public, în baza hotărârii judecătoreşti, va elibera un nou certificat.

Lipsa dreptului de opţiune succesorală: Spre deosebire

de ceilalţi moştenitori, statul nu are dreptul de opţiune
succesorală, el neputând renunţa la o moştenire care potrivit art.
646 C. civil, i-ar reveni tot lui.

Caractere juridice: 1. Statul răspunde de pasivul

moştenirii numai în limita activului 207, întrucât nu ar fi admisibil
ca statul să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane fizice;
3. Statul, pentru a putea culege moştenirea, trebuie să-i solicite
notarului public eliberarea certificatului de vacanţă
succesorală, nefiind nevoie de eliberarea certificatului de
moştenitor.

206
T.S., s. civ., dec. nr. 422/1982, în CD, 1982, pag.114.
207
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1351/1972, în CD, 1972, pag.180-182.

145
 CAPITOLUL IV

DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ
TESTAMENTARĂ

SECŢIUNEA I

Noţiune şi caractere juridice

A. Noţiune
1. Definiţie

Noţiune: Potrivit dispoziţiilor art. 802 C. civil

″Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune,
pentru timpul încetării din viaţă, de tot sau o parte din avutul său″.
Această definiţie este incompletă, deoarece pe lângă
transmiterea patrimoniului care se face prin legat, testamentul
poate să mai cuprindă:
1. sarcini ce trebuie executate de legatari (art. 830 şi 930 C. civ.);
2. exheredări (art. 802 şi art. 841 C. civ.) 208;
3. revocarea unui testament anterior;
4. retractarea revocării unui testament anterior;
5. desemnarea unui executor testamentar 209;
6. un partaj de ascendent (art. 795 C. civ.);

208
Exheredarea este îndepărtarea de la moştenire a unor moştenitori legali
nerezervatari.
209
Executorul testamentar este persoana împuternicită de de cujus să-i ducă la
îndeplinire actele de ultimă voinţă.

146
7. recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei (art. 57 C.
fam.) 210;
8. dispoziţii referitoare la îngropare şi funeralii.

2. Istoric
Istoric: Originea testamentului este foarte veche, fiind
cunoscut de majoritatea popoarelor antichităţii. Cel mai vechi
testament cunoscut este, potrivit legendei, cel prin care Noe a
împărţit pământul, în urma potopului, între cei trei fii ai săi.
La greci, problema testamentului era privită în mod diferit.
Astfel, la Atena testamentul era interzis, abia regele Solon dă
dreptul atenienilor de a testa, dar numai acelora care nu au copii
legitimi.
Marele filozof Platon era şi el contra testamentului
considerând că "dreptul de a testa să fie cât mai restrâns" 211, ceea
ce nu l-a împiedicat pe Platon de a lăsa el însuşi testament.
Cetăţenilor Spartei le era permis a testa. Mărturie în acest sens
sunt testamentele lui Aristotel, Strabon, Lycon, etc.
O situaţie mai deosebită o întâlnim la vechii germani,
egipteni şi evrei. În aceste legislaţii vechi principiul îl constituia
solidaritatea familiei, ceea ce făcea ca să nu fie luată în seamă
voinţa defunctului. Prin testament nu se putea institui un
moştenitor, ci doar se puteau face liberalităţi. Această stare de fapt
este explicată de faptul că în acea perioadă se întâlnea în special
proprietatea devălmaşă, şi nu cea individuală, ceea ce făcea ca
numai un membru al familiei, căruia îi aparţineau bunurile, să
poată continua stăpânirea defunctului. Mobilele şi imobilele
deţinute individual de de cujus se cuveneau tot rudelor în funcţie
de proximitatea gradului de rudenie.

210
E. Poenaru, ″Recunoaşterea prin testament a unui copil din afara
căsătoriei″, în J.N. nr. 3/1956, pag.463 şi urm.
211
După Platon, puteau testa doar cei ce nu aveau descendenţi.

147
 O importanţă deosebită a dobândit-o testamentul în cadrul
epocii romane, în dreptul roman. Astfel, Ulpian defineşte
testamentul ca fiind "o manifestare în cadrul legii, a voinţei
noastre, făcută în mod solemn, ca să aibă tărie după moarte″ 212.
Justinian afirma, la rândul său că instituirea de moştenitor
constituie "fruntea şi temelia întregului testament". ″Prin
testament se dispunea, în primul rând asupra modului de
distribuire a bunurilor testatorului, dar se puteau îndeplini şi alte
scopuri, precum dezrobiri, numirea unui tutore, etc″ 213.
În funcţie de epoca romană de drept: dreptul vechi,
dreptul clasic, constituţiile imperiale, forma testamentului a variat.
Astfel, vom întâlni în dreptul vechi următoarele forme de
testament:
1. Testamentul făcut în timp de pace; testatorul îşi întocmea
testamentul în faţa adunărilor curiate, adunări ce se întruneau
de două ori pe an. La început, pentru valabilitatea
testamentului era necesar ca acesta să fie confirmat de adunare
prin intermediul votului. Prin legea celor XII table se schimbă
aceste reguli, voinţa testatorului fiind ridicată la rangul de
lege: "dispoziţiile luate prin testament de şeful familiei să
capete putere de lege". Această formă de testament prezenta
inconvenientul că nu se putea face decât în faţa adunărilor
respective ce se întruneau doar de două ori pe an 214;
2. Testamentul făcut în timp de război este testamentul întocmit
înaintea armatei gata de luptă. Astfel, soldatul - cap de familie

212
Din această definiţie rezultă caracterul de act solemn şi de ultimă voinţă a
testamentului, nespunând nimic despre instituirea de moştenitor care constituie
trăsătura juridică de bază a testamentului.
213
T.Sâmbrian, ″Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman″, Casa de
Editură şi Presă }ansa SRL, Bucureşti, 1994, pag.95.
214
V.Hanga, ″Drept privat roman″, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978, pag.324.

148
 putea să testeze înainte de a pleca la luptă în faţa armatei. La
rândul ei şi această formă de testament prezintă un
inconvenient destul de mare: nu putea fi practicat decât în caz
de război 215;
3. Datorită inconvenientelor pe care le prezentau primele două
forme de testament, cu timpul, practica a realizat o nouă formă
de testament - testamentul per aes et libram.
Acest testament se făcea printr-o mancipaţiune, prin
intermediul căreia testatorul transfera patrimoniul său unui
familiae emptor care era o terţă persoană, acesta urmând să
ducă la îndeplinire hotărârile de ultimă voinţă ale testatorului.
Şi această formă de testament prezenta inconveniente:
¾ testatorul îşi înstrăina patrimoniul încă din
timpul vieţii, el nemaiputând să revoce actul
respectiv de înstrăinare; şi,
¾ familiae emptor avea doar îndatorirea morală
de a îndeplini hotorârile de ultimă voinţă,
îndatorire morală de la care se putea abate fără
a suferi consecinţe juridice 216 .
În dreptul clasic întâlnim următoarele forme de testament:
1. testamentul per aes et libram care a fost modificat în sensul că
familiae emptor devine un simplu executor testamentar, fiind
obligat juridiceşte să execute testamentul. Acest testament a
cunoscut ″trei forme: mancipatio familiae, per aes et libram
public şi per aes et libram secret ″ 217;
2. testamentul nuncupativ - constă într-o declaraţie verbală a
testatorului în faţa a şapte martori;
3. testamentul pretorian este testamentul întocmit în scris pe
tăbliţe întărite cu peceţile a şapte martori. Acest testament

215
Ibidem.
216
Ibidem, op.cit., pag.324 - 325.
217
T. Sâmbrian, op.cit.,pag.96.

149
 ducea la investirea unei persoane cu posesiunea bunurilor
testatorului.
Abia împăratul Valentinian al II-lea a fost cel care a înţeles
foloasele testamentului olograf, introducându-l în anul 466 dH.
Această formă de testament nu a avut însă o viaţă prea lungă,
admiţându-se în legea celor XII table testamentul olograf numai
prin excepţie - în privinţa împărţelilor făcute de ascendenţi în
favoarea descendenţilor lor.
Constituţiile imperiale au instituit următoarele forme de
testament:
1. testamentul principi oblatum - ce era dat în păstrarea
cancelariei imperiale;
2. testamentul tripartit;
3. testamentul olograf;
4. testamentul realizat prin declaraţie dată înaintea autorităţilor
judiciare sau municipale.
În dreptul bizantin existau două forme de testament:
1. testamentul tripartit, ce era rezultatul preluării de elemente de
la trei legislaţii diferite:
¾ după dreptul civil vechi, testamentul trebuia făcut fără nici
o întrerupere;
¾ după dreptul pretorian, testamentul trebuia făcut în
prezenţa a şapte martori cu semnătura şi peceţile acestora;
¾ după constituţiile imperiale, testamentul trebuia semnat de
testator şi martori;
2. testamentul nuncupativ.
În Europa Occidentală, testamentul suferă o perioadă de
decădere pe parcursul evului mediu, decădere datorată faptului că
această perioadă istorică a fost guvernată de principiile dreptului
canonic (nu permitea instituirea unui moştenitor care să nu fi fost
rudă cu de cujus ) şi de obiceiurile de origine germanică ce erau
potrivnice întocmirii de testamente. Odată cu renaşterea studiilor

150
de drept roman din sec. XVIII - lea se realizează şi o renaştere a
testamentului.
Legiuirea Caragea nu recunoaşte existenţa testamentului
verbal şi nici a celui nuncupativ. Astfel, testamentul trebuia făcut
în scris de faţă cu trei martori sau "arhiereul sau judecătoria".
Codul Calimach nu este la fel de restrictiv: "Testamentul se poate
face în scris şi nescris, vederat şi tăinuit, cu martori şi fără
martori" . Deci erau recunoscute următoarele forme de testament:
1. testamentul olograf care era de două feluri:
¾ testamentul scris, datat şi semnat de mâna testatorului; şi,
¾ testamentul scris de altul, trebuind semnat de testator în
prezenţa a cel puţin trei martori ce trebuiau să semneze şi ei.
În cazul în care testatorul nu ştia carte se întâlneau două
situaţii:
¾ în cazul în care testatorul nu ştia să scrie dar ştia să citească,
atunci el semna cu "semnul sfintei cruci", urmat de semnătura
unuia dintre martori pe crucea respectivă ;
¾ în cazul în care testatorul nu ştia nici să scrie şi nici să
citească, sau era orb, atunci unul din martori trebuia să-i
citească testamentul, urmat de adeverirea de către testator că
liberalitatea s-a făcut conform cu voinţa sa, urmat apoi de
semnătura martorilor;
2. testamentul verbal ce se făcea în prezenţa a cinci martori de
bună credinţă;
3. testamentul făcut prin chemarea a doi judecători la domiciliul
testatorului ″să ia în scris testamentul lui sau să-l asculte prin
viu grai; luându-l în scris, să-l pecetluiască cu pecetea
judecătoriei şi să-i dea o adeverinţă de mână″; şi,
4. testamentul făcut "în corăbiile ce călătoresc, ori în vremea
ciumei sau a altor boli grabnice şi lipicioase".
Astfel, testamenul a avut o importanţă deosebită în timpul
Legiuirii Caragea şi a Codului Calimach deoarece îi dădea

151
dreptul lui de cujus să dispună de soarta averii ce îi aparţinea şi
pentru timpul ce urma după moartea sa.

B. Caractere juridice

Caractere: Potrivit dispoziţiilor Codului civil, testamentul

este un act juridic unilateral, personal şi solemn, revocabil cât
timp testatorul este în viaţă, prin care acesta dispune, în tot sau în
parte, de averea sa, pentru când nu va mai fi. Testamentul are,
deci, următoarele caractere juridice:
a) este un act juridic 218 şi deci trebuie să exprime o voinţă
conştientă, liberă şi cu intenţie;
b) este un act unilateral de voinţă, căci este numai rodul voinţei
testatorului;
c) are caracter personal, neputând fi săvârşit prin reprezentare 219.
De aici rezultă că testamentul este şi un act individual, în
sensul că el trebuie să exprime voinţa unei singure persoane,
legea interzicând ca două sau mai multe persoane să testeze
prin acelaşi act;
d) testamentul este un act juridic solemn deoarece, pentru a
produce efecte juridice, voinţa testatorului trebuie să îmbrace
anumite forme, stabilite de lege220;
e) este un act de dispoziţie pentru cauză de moarte; şi,
f) este esenţialmente revocabil cât timp testatorul se află în
viaţă, acesta putând revoca testamentul fie expres, printr-o

218
Cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu intenţia de a produce
efecte juridice.
219
Persoana care nu are capacitatea de a testa nu o poate face personal, şi nici
prin reprezentantul legal sau cu încuviinţarea altei persoane sau instituţii.
220
Prin acest caracter, pe de o parte este ocrotită independenţa testatorului, iar
pe de altă parte se asigură certitudinea manifestării de ultimă voinţă (M.
Eliescu, ″Curs...″, pag.163).

152
declaraţie autentificată, fie implicit, prin întocmirea unui nou
testament prin care este desemnată legatar o altă persoană
(revocarea are caracter esenţial întrucât testatorul nu poate
renunţa la acest drept). Testamentul va deveni irevocabil
odată cu moartea testatorului.

153
 SECŢIUNEA A II - A

Felurile testamentelor

A. Testamentul olograf
1. Noţiune şi avantaje

Noţiune: Potrivit dispoziţiilor art. 859 C. civil, testamentul

olograf este acel testament care trebuie să fie în întregime scris,
datat şi semnat de mâna testatorului. Etimologic vine de la
cuvintele greceşti holos (întreg, total) şi graphos (a scrie) 221.

Avantaje: Acest testament prezintă următoarele avantaje:

a) este supus formalităţilor cele mai simple;
b) poate fi făcut oriunde, oricând şi fără ajutorul nimănui;
c) permite păstrarea secretului asupra dispoziţiilor de ultimă
voinţă 222; şi,
d) poate fi revocat oricând, fie prin redactarea unui alt testament,
fie prin distrugerea lui materială de către testator.

Dezavantaje: Testament olograf prezintă şi dezavantaje,

unele majore:
a) testamentul este sensibil la sugestie şi captaţie;
b) înlesneşte falsul (din pricina simplicităţii formelor) 223;

221
Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., pag.75.
222
Testatorul este cel care îl scrie, numai el îi cunoaşte conţinutul, neavând
nevoie de nici un martor.
223
Cel ce invocă în favoarea sa testamentul, trebuie să facă dovada că acesta
emană de la de cujus (T.S., s. civ., dec. nr. 292/1952, în CD, 1952-1954, vol. I,
pag.113).

154
c) dacă testatorul are cunoştinţe juridice insuficiente, testamentul
poate avea o redactare defectuoasă care duce la greutăţi în
interpretarea lui; şi,
d) poate fi uşor sustras şi distrus.

2. Scrierea

Scriere proprie: Sub sancţiunea nulităţii 224, testamentul

olograf trebuie scris în întregime de către testator 225; el poate fi
scris în orice limbă pe care testatorul a cunoscut-o la data scrierii.
De asemenea, poate fi scris pe orice suprafaţă, cu orice mijloc,
(zid, cărbune, oglindă, diamante etc.), pe una sau mai multe foi de
hârtie (între care să fie o legătură intelectuală), cu orice fel de
scriere. Testamentul olograf poate fi întocmit în mai multe etape,
iar înscrisul nu va fi intitulat obligatoriu testament 226, putând fi o
scrisoare sau orice înscris, din care însă să rezulte neîndoielnic
voinţa de a gratifica. În toate cazurile, testamentul va fi, în
întregime, scris de mîna testatorului.

Nerespectarea condiţiilor scrierii: Consecinţele

nerespectării condiţiilor scrierii, aşa cum au fost prezentate, au
drept urmare:
a) nulitatea testamentului dacă unele adaosuri, ştersături sau
intercalări sunt scrise de o mână străină; şi,

224
Nulitatea se justifică prin faptul că în cazul în care testamentul nu este scris
de mâna testatorului ar fi posibile fraude, care nu ar fi descoperite prin
verificarea de scripte (Fr. Deak, op. cit., pag.204).
225
Aceasta constituie o garanţie că nici o voinţă străină de voinţa testatorului nu
a intervenit la încheierea testamentului.
226
P. Perju, ″Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în
domeniul dreptului civil şi procesual civil (semestrul I/1998)″, în Dreptul nr.
6/1999, pag.127 - 128.

155
b) nulitatea testamentului, dacă, deşi a fost scris de testator,
acesta nu a fost decât instrumentul pasiv al unui terţ, care i-a
ţinut mâna 227.

Scrieri străine. Situaţii: În privinţa scrierii străine, întâlnim

următoarele situaţii:
a) dacă scrierea străină este anterioară scrierii testamentului,
acesta este valabil (exemplu: testamentul este scris pe verso-ul
altor scrieri);
b) dacă scrierea străină este contemporană cu scrierea
testamentului acesta va fi nul, deoarece intervenţia materială a
unui străin duce la concluzia că voinţa testatorului n-a fost
tocmai liberă 228; şi,
c) când scrierea unui terţ va fi posterioară redactării
testamentului, testamentul va fi valabil, afară numai dacă
materialitatea intervenţiei a alterat voinţa testatorului 229.
Adăugiri, ştersături, intercalări: În toate cazurile, însă, în
care adăugirile, ştersăturile sau intercalările au fost făcute fără
ştiinţa testatorului, testamentul rămâne valabil căci voinţa lui
exprimată în partea scrisă de el a rămas neviciată 230.
Dacă adăugările nu sunt decât simple note care nu fac corp
cu restul testamentului (de ex.: un proiect de modificare care nu s-
a realizat) testamentul rămâne valabil căci se datorează numai
voinţei lui de cujus.

227
M. Eliescu, ″Curs...″, pag.165.
228
D. Chirică, op.cit., pag.191; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., pag.77.
229
Practica judiciară a admis că este valabilă dispoziţia testamentară făcută de o
persoană sub forma unui pasaj final inserat într-un testament olograf scris de o
altă persoană, dar semnat şi datat de ea, dacă acest pasaj conţine elementele
unui testament complet (C. Ap. Bucureşti, II, 23 oct. 1929, cu notă de R.
Goruneanu, în P.R. 1930, II, pag.69; D. Chirică, op. cit., pag.96 - 97).
230
Adăugirile, ştersăturile şi intercalările sunt nule deoarece nu sunt scrise de
mâna testatorului şi nu exprimă voinţa sa (M. Popa, op. cit., pag.77).

156
 Disjungere: Uneori testamentul olograf cuprinde
adăugări, ştergeri sau intercalări datorită testatorului, care nu vor
afecta validitatea celorlalte prevederi ale testamentului, dar care,
pentru a fi valabile trebuie să distingem după cum:
a) ele cuprind o dispoziţie nouă, care se adaugă la cuprinsul
iniţial sau înlocuiesc şi elimină alte dispoziţii - situaţii în care
ele trebuiesc semnate şi datate de testator; şi,
b) îndreaptă o eroare de redactare sau interpretează dispoziţiile
testamentului, fără a constitui o dispoziţie nouă, caz în care
semnarea şi datarea lor nu mai sunt necesare.

Data: Data permite, pe de o parte verificarea

discernământului testatorului la data întocmirii testamentului şi pe
de altă parte, în cazul unei pluralităţi de testamente pentru
stabilirea dispoziţiilor testamentare valabile. Data poate prezenta
importanţă şi pentru stabilirea împrejurărilor în care testamentul a
fost întocmit şi care pot determina nulitatea (Ex.: în acea perioadă
a existat pericolul vicierii consimţământului).
Data trebuie să cuprindă anul, luna şi ziua când s-a
redactat testamentul sau indicaţii care pot fi implicite (Ex.: Paştele
2003 sau Crăciunul 1992, Anul Nou 2004)
Data poate fi trecută în orice parte a testamentului cu
condiţia ca ea să se aplice întregului act 231. De aceea când
întâlnim dispoziţii testamentare la intervale de timp, este
suficientă datarea finală a actului.
Situaţii privind data: În privinţa datei sunt de conceput
următoarele situaţii:
a) lipsa datei atrage nulitatea testamentului;
b) dacă data există, dar este inexactă, întâlnim două situaţii:

231
Astfel, datarea testamentului la început, mijloc sau sfârşit, înainte sau după
semnătură, reprezintă o îndeplinire exactă a obligaţiei de datare a testamentului.

157
¾ când data este falsă, adică a fost alterată cu ştiinţă de testator,
testamentul este nul, căci solemnitatea cerută de lege cu
privire la dată nu s-a realizat; şi,
¾ când data este incompletă sau involuntar eronată, datorită unei
simple greşeli a testatorului, testamentul este lovit de nulitate.

3. Semnătura

Semnătură manuscrisă: Semnătura trebuie să fie

manuscrisă, simpla notare a iniţialelor nefiind suficientă (după
cum nici punerea degetului de către neştiutorul de carte nu este
suficientă 232) 233. Semnătura poate fi pusă în orice parte a
conţinutului testamentului. Dacă testamentul este scris pe mai
multe foi, testatorul nu trebuie să semneze pe fiecare.

Lipsa semnăturii: Lipsa semnăturii este sancţionată cu

nulitatea absolută a testamentului olograf. În situaţia în care
testatorul nu poate testa olograf, poate uzita una din celelalte două
forme testamentare, respectiv testamentul autentic sau testamentul
mistic.

B. Testamentul autentic

Noţiune: Testamentul autentic este, potrivit art. 860 C.

civil, acela care s-a adeverit de judecătoria competentă, dar cum
prin Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activităţile
notariale, actele autentice se întocmesc de birourile notarilor
publici, tragem concluzia că, în loc de judecătoria competentă,

232
T.S., col. civ., dec. nr. 2420/1995, în CD, 1955, vol. I, pag.200.
233
În cazul în care semnătura lipseşte, actul este un simplu proiect de testament,
nedefinitivat şi, ca atare, nu produce efecte juridice (Fr. Deak, op. cit.,
pag.208).

158
înţelegem orice birou notarial 234. Această formă de testament
prezintă avantajul că este accesibil şi celor care nu ştiu să scrie şi
să citească.
Aşadar, testamentul autentic este un act autentic ca oricare
altul, fiind supus regulilor de drept comun în materie 235.
Locul autentificării: Testatorul se va prezenta personal236
la orice birou notarial 237, având asupra sa actul de identitate (C.I.
sau paşaport), eventual cu un proiect de testament întocmit de el
sau de alte persoane; testamentul va putea fi scris şi de către notar,
la solicitarea testatorului. În lipsa oricărui act de identitate,
testatorul va fi însoţit şi de martori necesari stabilirii identităţii (de
regulă doi).
Notarul public va putea autentifica testamentul şi în afara
sediului notariatului, la solicitatea testatorului, care nu se poate
prezenta la notariat, fie din motive medicale fie din cauza
serviciului pe care îl prestează, fie din orice alte motive temeinice
(Ex.: testatorul execută o pedeapsă privativă de libertate). Notarul
va redacta testamentul astfel încât acesta să reprezinte fidel voinţa
testatorului.
Limba în care se redactează: Neîndoielnic testamentul se
redactează în limba română. Aceasta este regula. Testamentul va
putea fi redactat şi în altă limbă decât în cea română, dacă notarul
este convins prin cunoştinţele sale sau prin interpret (translator) că

234
Această formă de testament este des folosită cu toate că implică cheltuieli şi
pierdere de vreme şi de asemenea nu se păstrează secretul dispoziţiilor de
ultimă voinţă.
235
Din această cauză s-a admis că sunt valabile dispoziţiile testamentare
inserate în cuprinsul unui contract de vânzare-cumpărare autentic (Notariatul de
Stat Buzău, înch. din 13 dec. 1957, cu notă de I.I. Penculescu, în L.P. nr.
7/1958, pag.119 şi urm.).
236
Testatorul nu va putea niciodată să fie reprezentat la autentificare.
237
Excepţiile de la competenţa generală a notarilor publici prevăzute de art. 10
din Legea nr. 36/1995 nu se referă la autentificarea testamentelor.

159
testatorul şi-a exprimat voinţa de a dispune. Consimţământul
testatorului se va exprima în faţa notarului, oral.

Surdul şi mutul, ştiutori de carte: Testatorul surd, mut,

sau surdomut însă ştiutor de carte îşi va declara consimţământul în
faţa notarului, menţionând în testament, cu propria lui mînă, că şi-
a dat consimţământul la prezentul act pe care l-a citit.

Surdul şi mutul care nu pot scrie sau nu ştiu să scrie:

Dacă surdul, mutul sau surdomutul nu poate sau nu ştie să scrie,
notarul îi va lua consimţământul prin interpret.

Orbul: În cazul orbului, notarul se va convinge, prin

întrebări că acesta a auzit bine cuprinsul testamentului ce i-a fost
citit.

Menţiune: Dacă testatorul este neştiutor de carte, notarul

va menţiona în încheierea de autentificare acest lucru. În situaţia
în care testatorul se află în imposibilitate de a semna, notarul va
menţiona acest lucru în încheierea de autentificare, nefiind nevoie
să arate care sunt cauzele care au dus la imposibilitatea
testatorului de a semna.
De asemenea, notarul are datoria de a lămuri părţile asupra
consecinţelor juridice ce decurg din clauzele cuprinse în
testament.

C. Testamentul mistic sau secret

Noţiune: Testamentul mistic sau secret (art.864 - 867

C.civ.) este testamentul uzitat cel mai puţin, datorită formalităţilor
cerute de lege pentru redactarea lui şi puţinelor avantaje pe care le
prezintă. El poate fi scris de către testator sau de către o altă

160
persoană 238, sau poate fi dactilografiat sau scris cu alfabetul
pentru orbi, dar trebuie să fie semnat de cel care testează, după
care este prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităţilor
de suprascriere.

Înfăţişare: Hârtia pe care este scris testamentul va fi

înfăţişată, singură sau sigilată într-un plic, unei judecătorii, iar
testatorul va declara că dispoziţiile acelea reprezintă testamentul
său, scris şi semnat de el sau scris de altul şi semnat de el.

Declaraţie mincinoasă: Dacă declaraţia este mincinoasă,

atunci testamentul va fi nul. Când declaraţia e sinceră, dar
incompletă, testamentul va fi valabil. Dacă testatorul nu se poate
prezenta, din motive de boală sau infirmitate, la sediul
judecătoriei, judecătorul se va deplasa la domiciliul testatorului şi
în faţa lui se va închide şi sigila înscrisul. Judecătorul va întocmi
procesul verbal în care constată înfăţişarea testatorului, data,
starea testamentului şi declaraţia acestuia că testamentul este al
lui.

Suprascriere: Acest act reprezintă suprascrierea

testamentului şi va fi semnat atât de judecător cât şi de testator.
Acest testament poate fi păstrat la grefa judecătoriei sau poate fi
remis testatorului.

Interdicţie: Nu pot face testamente mistice cei care nu ştiu

sau nu pot, datorită unei infirmităţi, să citească 239 precum şi cei
care nu ştiu sau nu pot să semneze (art. 865 C. civil).

238
Testamentul trebuie să exprime voinţa testatorului, şi nu a unei alte
persoane.
239
Aceasta deoarece, pe de o parte testatorul n-a putut controla dacă conţinutul
actului scris de altul corespunde într-adevăr cu ultima sa voinţă, iar pe de altă

161
 Înscrisuri: Testamentul mistic este format din două
înscrisuri deosebite cel din urmă desăvârşindu-l pe primul. Primul
înscris este un înscris sub semnătură privată - act de suprascriere.
Pînă la data suprascrierii, înscrisul sub semnătură privată este
numai un proiect, data lui fiind data suprascrierii. Pînă la această
dată, înscrisul sub semnătură privată va fi testament olograf dacă
sunt îndeplinite cele trei condiţii prevăzute de codul civil: să fie
scris, semnat şi datat de testator.

Forţa probantă: Forţa probantă a acestui tip de testament

este relativă, deoarece procesul-verbal de suprascriere
consemnează declaraţia testatorului că testamentul este al său şi,
prin urmare, această declaraţie va putea fi combătută prin orice
mijloc de probă.

D. Testamentele privilegiate
1. Testamentul militarilor ori al indivizilor întrebuinţaţi în
armată (art. 868-871 C. civil)

Noţiune: Este testamentul făcut de militarii în activitate pe

teritoriul străin ori la inamic sau se află în interiorul ţării într-o
localitate (cetate) asediată, fără legătură cu exteriorul 240, sau luptă
de invazie. Mai pot testa în acest mod şi persoanele asimilate
militarilor, cum ar fi medicii militari sau persoanele din serviciul
intendenţei. În această situaţie, agentul instrumentator va fi
comandantul unităţii, asistat dacă e posibil de doi martori precum
şi medicul şef al unităţii asistat de comandantul ei dacă testatorul
este rănit sau se află în spital sau ambulanţă.

parte semnarea testatorului în josul testamentului este de esenţa testamentului

mistic (Matei B. Cantacuzino, op. cit., pag.343).
240
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III,
pag.533.

162
 2. Testamentul în caz de epidemie

Noţiune: Testamentul în caz de epidemie (art. 872 C.

civil) este testamentul făcut într-un loc izolat din pricina unei boli
molipsitoare, chiar dacă testatorul nu a fost atins de boală, iar
agent instrumentator va putea fi un membru al consiliului local,
asistat de doi martori.
Cele două forme de testament privilegiat descrise mai sus
nu vor putea fi uzitate dacă în localitatea respectivă este un birou
notarial.

3. Testamentul maritim

Noţiune: Testamentul maritim (art. 874 C. civil - 884)

va fi făcut în cursul unei călătorii pe mare fie de călători, fie de
membrii echipajului. În acest caz, agent instrumentator va fi
comandantul vasului sau un înlocuitor al acestuia, asistat de
ofiţerul intendent de bord sau de un înlocuitor al lui 241. (Soluţia se
menţine şi în cazul în care vasul a ancorat în portul unui oraş care
nu are o reprezentanţă diplomatică sau consulară română).
Sub sancţiunea nulităţii, testamentul maritim se va încheia
în două exemplare, unul închis şi sigilat se va preda agentului
diplomatic sau consular român din primul port străin spre a fi
înaintat judecătoriei de la domiciliul testatorului.
La ancorarea vasului într-un port român, organul portuar
va înainta al doilea exemplar, prin aceeaşi procedură, aceleiaşi
judecătorii (sau chiar ambele exemplare).

4. Reguli comune testamentelor privilegiate

241
Testamentul nu poate să cuprindă nici o dispoziţie în favoarea ofiţerilor
instrumentatori, exceptând cazul în care ar fi rudă cu testatorul.

163
 Reguli: Testamentelor privilegiate le sunt comune
următoarele reguli:
a) sub sancţiunea nulităţii, toate aceste testamente trebuie
semnate de agentul instrumentator, de către testator, făcându-
se precizare dacă acesta nu ştie sau nu poate să semneze, şi de
cel puţin un martor (când asistenţa lui este cerută)
menţionându-se din ce cauză cel de-al doilea nu poate semna;
şi,
b) aceste testamente produc efecte juridice dacă testatorul a
murit în împrejurări neobişnuite, care l-au împiedicat să
folosească formele testamentare ordinare. Astfel, ele îşi pierd
eficacitatea după 6 luni, iar cel maritim după 3 luni, din ziua
când testatorul a încetat să mai fie împiedicat de a testa
potrivit dreptului comun (art. 871, 873, 882 C. civil).

E. Alte forme testamentare

a. Testamentul având ca obiect sume de bani depuse la CEC

Prezentare: Potrivit art. 31 alin. 2 şi 3 din Statutul C.E.C.

S.A. aprobat prin H.G. nr. 1602/2002, art. 107 din Constituţie, art.
11 din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea C.E.C. şi ale art. II
din O.U.G. nr. 61/2002, titularul unor depuneri are dreptul să
indice Casei de Economii şi Consemnaţiuni persoanele cărora
urmează să li se elibereze sumele depuse în caz de moarte a sa.
Depunerile asupra cărora nu s-au dat dispoziţii testamentare se
eliberează de Casa de Economii şi Consemnaţiuni moştenitorilor
legali şi testamentari. Această indicare se constituie într-o formă
specială de testament numită dispoziţie testamentară sau clauză
testamentară, fiind aşadar o liberalitate pentru cauză de moarte,
deci un legat cu titlu particular 242.

242
T.S., s. civ., dec. nr. 2252/1975, în CD, 1975, pag.135. Această formă de
testament nu constituie o stipulaţie pentru altul.

164
 Dispoziţia testamentară poate să fie în favoarea unei
persoane sau în favoarea mai multor persoane. În acest din urmă
caz, beneficiarii vor avea drepturi egale, sub condiţia ca testatorul
să nu fi dispus altfel.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, clauza testamentară
este completată de funcţionarii CEC şi doar semnată de testator 243.
De asemenea, este revocabilă şi supusă reducţiunii în cazul în care
depăşeşte limita cotităţii disponibile 244.
Spre deosebire de clauza de împuternicire de pe libretul
CEC 245, această clauză testamentară produce efecte doar la
moartea testatorului.

b. Testamentul făcut de români în străinătate

Prezentare: Cetăţenii români aflaţi în străinătate, pentru a

dispune prin testament, au la îndemână următoarele posibilităţi:
1. fie testamentul olograf, după legea română;
2. fie testamentul autentic după legea locului unde se întocmeşte
actul 246;
3. fie testamentul autentic prevăzut de legea română în faţa
agenţilor noştri diplomatici şi consulari.

243
Din această cauză, această formă de testament este considerată un testament
olograf simplificat (D. Chirică, op. cit., pag.86).
244
Gh. Brenciu, V. Panţurescu, ″Reductibilitatea legatelor al căror obiect
este constituit de depuneri pe librete CEC asupra cărora defunctul titular a
prevăzut o clauză testamentară″, în RRD nr. 1/1984, pag.16 - 17.
245
Clauza de împuternicire produce efecte doar pe timpul vieţii testatorului.
246
Art.885 C. civ.: ″Românul ce s-ar afla în ţară străină va putea face
testamentul său, sau în forma olografă, sau în forma autentică întrebuinţată în
locul unde se face testamentul″.

165
 Potrivit art. 68 alin. 3 din Legea nr. 105/1992, întocmirea,
modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile
dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când
a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului
testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
¾ legea naţională a testatorului;
¾ legea domiciliului acestuia;
¾ legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau
revocat;
¾ legea situaţiei imobilului ce formează obiectul
testamentului;
legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de
transmitere a bunurilor moştenite.

166
 CAPITOLUL V

LEGATUL

SECŢIUNEA I

Desemnarea legatarului şi felurile legatelor

A. Desemnarea legatarului

Desemnarea legatarului: Legatul este principala

dispoziţie cuprinsă într-un testament prin care se exprimă
liberalitatea pentru cauză de moarte făcută unei persoane
desemnată de testator.

Cerinţe: Desemnarea legatarului trebuie să îndeplinească,

pentru a fi valabilă, următoarele două cerinţe:
a) să fie făcută prin testament 247.
Legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel
puţin determinabilă 248 în momentul deschiderii succesiunii.
În ceea ce priveşte termenii pe care îi foloseşte testatorul,
acesta se bucură de o libertate deplină, nefiind obligat să
folosească termeni sacramentali. Desemnarea legatarului poate fi
directă, adică prin nominalizare sau prin arătarea unor calităţi care
îl caracterizează pe acesta (frate, fiu, etc) sau poate fi indirectă, ca
în cazul exheredării moştenitorilor nerezervatari sau a
moştenitorilor rezervatari (numai în limitele cotităţii disponibile).

247
Legatul oral, neînscris în testament nu-şi produce efecte.
248
T.S., s. civ., dec. nr. 1364/1980, în CD. 1980, pag.89.

167
b) legatarul să fie desemnat personal de către testator.
Elementele necesare identificării legatarului trebuie să se găsească
în cuprinsul testamentului, fiind nul legatul ce nu oferă, cel puţin
în parte, elementele necesare, cu ajutorul cărora legatarul să fie
identificat cu certitudine.
Astfel, este nul legatul secret prin care testatorul nu
identifică legatarul, ci precizează că a comunicat persoana
legatarului unui terţ care îl va indica la momentul oportun sau că
legatarul va fi desemnat de un terţ, după cum crede acesta de
cuviinţă 249.

B. Felurile (clasificarea) legatelor

1. Criterii şi enumerare

Legatele se pot împărţi în funcţie de:

a) modalitatea ce afectează voinţa testatorului: legatul pur şi
simplu, cu termen, sub condiţie sau cu sarcină;
b) obiect: legate universale, cu titlu universal sau cu titlu
particular.
2. Clasificarea legatelor
Clasificarea legatelor după modalitatea care afectează
voinţa testatorului
Legatul pur şi simplu: Legatul pur şi simplu este legatul
neafectat de modalităţi. De la data deschiderii succesiunii,
legatarul devine titularul drepturilor ce intră în conţinutul
legatului. După această dată, în cazul morţii legatarului drepturile
lui se transmit asupra propriilor moştenitori (art. 899 alin. 1
C.civ.).
Legatul cu termen: Legatul cu termen este acel legat a
cărui executare sau stingere depinde de împlinirea unui termen,

249
M. Eliescu, ″Curs...″, pag.249; D. Chirică, op. cit., pag.230.

168
care este întotdeauna un eveniment viitor şi sigur.
Termenul poate să fie suspensiv sau extinctiv.
În cazul termenului suspensiv, executarea legatului este
amânată până la împlinirea lui 250, deşi drepturile legatarului se
nasc de la data deschiderii succesiunii. Când termenul se
împlineşte, legatarul poate cere predarea bunului legat sau plata
creanţei (art. 926 şi 1022 C.civ).
În cazul termenului extinctiv, legatul se execută de la data
deschiderii succesiunii, ca un legat pur şi simplu, dar împlinirea
termenului conduce la stingerea dreptului legat 251.
Legatul sub condiţie: Legatul sub condiţie este acel legat
a cărui naştere sau stingere depinde de un eveniment viitor şi
nesigur în ceea ce priveşte producerea lui.
Condiţia poate să fie suspensivă sau rezolutorie.
Condiţia suspensivă suspendă până la împlinirea ei
naşterea dreptului la legat. Din momentul împlinirii ei, dreptul
legatarului ia naştere retroactiv, devenind proprietar sau creditor
de la data deschiderii succesiunii 252.
În cazul condiţiei rezolutorii, drepturile legatarului se nasc
din momentul deschiderii succesiunii, dar existenţa acestora
depinde de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei. Astfel, în caz
de îndeplinire a condiţiei, dreptul la legat se desfiinţează cu efect
retroactiv de la data deschiderii succesiunii, iar, în caz de
neîndeplinire a condiţiei, dreptul la legat se consolidează definitiv,
ca şi un legat pur şi simplu.
Legatul cu sarcină: Legatul cu sarcină (sub modo) este

250
De exemplu: legatul va reveni legatarului când acesta va împlini vârsta de
20 de ani.
251
De exemplu: după deschiderea succesiunii, pentru o perioadă de trei ani,
legatarul va primi legatul dobânzilor unei sume de bani.
252
De exemplu: legatarul dobândeşte proprietatea unui apartament, sub condiţia
ca el să promoveze examanenul de admitere la facultate.

169
legatul care prevede o obligaţie (o sarcină) de a da, a face sau a nu
face impusă de testator legatarului.
Sarcina poate fi prevăzută în interesul unui terţ, în interesul
testatorului sau în interesul gratificatului.
Deoarece legatul îşi produce efecte numai din momentul
deschiderii succesiunii (putând fi revocat până în acest moment),
testatorul nu poate impune legatarului obligaţii (sarcini) care să fie
prestate în timpul vieţii lui, ci numai după decesul acestuia 253.

b. Clasificarea legatelor după obiectul lor

Legatul universal: Conform dispoziţiilor art. 888 C.civ.,

″legatul universal este dipoziţia prin care testatorul lasă după
moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor
sale″.
Practica judiciară şi doctrina au stabilit că legatul universal
conferă legatarului vocaţie la întreaga moştenire 254. Aceasta nu
înseamnă că legatarul universal va culege efectiv toate bunurile
succesorale, deoarece emolumentul moştenirii poate fi restrâns
prin achitarea datoriilor şi sarcinilor succesorale, de existenţa
moştenitorilor rezervatari sau a unor legate cu titlu particular ori
cu titlu universal.
Testatorul poate lăsa mai multe legate universale fără a
atinge caracterul universal al fiecăruia dintre ele, din moment ce
fiecare dă chemare legatarului să culeagă întreaga moştenire, dacă

253
T.S., s. civ., dec. nr. 979/1959, în Repertoriu, 1952 - 1969, pag.442.
254
″Legatarul universal, preluând patrimoniul defunctului, care cuprinde o
universalitate de drepturi şi obligaţii, preia şi dreptul de a exercita toate
acţiunile patrimoniale pe care autorul său le-ar fi putut exercita, dacă ar fi fost
în viaţă″, C.A.Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. nr. 2805/1999, în Culegere de
practică judiciară în materie civilă pe anul 1999 a Curţii de Apel Bucureşti,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, pag.162-163.

170
celelalte legate ar fi sau ar deveni ineficace. De asemenea, dacă un
legatar particular nu acceptă legatul ce i-a fost lăsat sau legatul
este ineficace, obiectul legatului va reveni legatarilor conform
aceleiaşi vocaţii la întreaga moştenire.
Un legat universal nu pierde acest caracter, chiar dacă
celelalte legate şi sarcinile ce ar urma să fie executate l-ar reduce
la o parte neînsemnată din moştenire.
Legatul universal conferă vocaţie la întreaga moştenire, iar
înstrăinarea unor bunuri de către testator, facerea unui legat cu
titlu particular, încheierea unui antecontract de vânzare-
cumpărare, chiar cu legatarul, nu semnifică revocarea legatului
universal, şi numai micşorează emolumentul cules de legatar 255.

Feluri: Testatorul poate califica expres legatul ca fiind

universal, dar el poate folosi şi termeni echivalenţi. Astfel sunt
legate universale:
a) legatul tuturor mobilelor şi imobilelor;
b) legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri, căci la stingerea
uzufructului legatarul va culege întreaga moştenire;
c) legatul cotităţii disponibile a moştenirii, deoarece în lipsă de
moştenitori rezervatari ori dacă aceştia vor fi nevrednici sau
vor renunţa la moştenire, atunci legatarul are vocaţie la
întreaga moştenire.
În cazul în care din testament rezultă că testatorul n-a dorit
să dea legatarului un drept eventual asupra întregii moşteniri, ci a
înţeles să limiteze dreptul legatarului la bunurile care alcătuiesc
cotitatea disponibilă, astfel încât, chiar în caz de predeces sau
renunţare a rezervatarilor legatarul să nu poate lua bunurile ce

255
T.S., col. civ., dec. nr. 552/1953, în CD, 1952 - 1954, I, pag.115 - 117; T.S.,
s. civ., dec. nr. 1939/1972, în Repertoriu, 1969 - 1975, pag.212 - 213; T.J.
Timiş, dec. civ. nr. 417/1973, în RRD nr. 11/1973, pag.168.

171
formează rezerva, legatul nu mai este universal, ci un legat cu titlu
universal 256.

Legatul cu titlu universal: Legatul cu titlu universal

(art. 894 C. civil) - este legatul care conferă legatarului chemare la
o fracţiune din moştenire sau la o masă de bunuri succesorale,
determinate prin natura lor juridică de mobile sau imobile257.

Feluri: Sunt legate cu titlu universal următoarele:

a) legatul unei fracţiuni din moştenire;
b) legatul tuturor mobilelor succesorale;
c) legatul tuturor imobilelor;
d) legatul unei fracţiuni din nemişcătoare; şi
e) legatul unei fracţiuni din mişcătoare.
La această enumerare prevăzută de art. 894 alin.1 C.civ.,
se mai poate adăuga şi legatul întregii averi făcut de minorul între
16 şi 18 ani, care este un legat cu titlu universal, deoarece minorul
poate dispune prin testament numai de jumătate din bunurile de
care, după lege, poate dispune persoana majoră (art. 807 C.civ.).
Trebuie să avem în considerare vocaţia succesorală, adică
dreptul eventual al legatarului la o cotă-parte din moştenire, iar nu
emolumentul real al legatului care poate fi diminuat în prezenţa
moştenitorilor rezervatari, a legatarilor cu titlu particular sau a
datoriilor şi sarcinilor moştenirii.
Deoarece legatarul cu titlu universal are vocaţie la o cotă
parte din moştenire, el nu va putea profita de partea unui alt
legatar cu titlu universal, care nu poate să vină la moştenire.

256
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III,
pag.558.
257
Nu este exclusă posibilitatea desemnării a doi sau mai mulţi legatari cu titlu
universal pentru aceeaşi fracţiune din moştenire (Fr. Deak, op. cit., pag.235).

172
 Totuşi, legatarul va profita de renunţarea sau înlăturarea
de la moştenire a moştenitorilor rezervatari sau a legatarilor cu
titlu particular dacă prezenţa acestora ar fi dus la scăderea părţii
din emolument ce era culeasă de legatarul cu titlu universal.
Ca şi legatarii universali, legatarii cu titlu universal devin
succesori în drepturi şi obligaţii ai testatorului.

Legatul cu titlu particular: Legatul cu titlu particular

(art. 887 C. civil şi 889 C. civil) este legatul care conferă vocaţie
la unul sau mai multe bunuri singulare privite ca bunuri izolate.
Codul civil defineste acest legat ca fiind legatul care nu este nici
universal, nici cu titlu universal (art. 894 alin. 21 C. civil).
Spre deosebire de legatul cu titlu universal, care are ca
obiect o cotă parte din universalitatea succesiunii, legatul cu titlu
particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate:
″legatul cu titlu universal este arătat printr-o fracţiune, pe când
legatul particular este arătat prin specificarea bunurilor ce-l
compun″ 258.
Legatarul cu titlu particular este succesor în drepturile
autorului său, numai în limitele legatului transmis, în raport de
care poate promova acţiuni personale, reale, etc 259.

Feluri: Intră în această categorie:

258
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. III,
pag.573.
259
″Legatarul unei sume de bani nu poate avea calitate procesuală activă într-o
acţiune în revendicare care are ca obiect un bun imobil din patrimoniul
autorului său, întrucât vocaţia sa succesorală priveşte strict suma de bani″,
C.A.Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. nr. 923/1995, în Culegere de practică
judiciară a Curţii de Apel Bucureşti (1993-1998), Ed. ALL BECK, Bucureşti,
1999, pag.87-89.

173
a) legatul unui lucru individual determinat, fie că e mobil, fie că
este imobil;
b) legatul unui lucru determinat prin genul său (de exemplu:
suma de bani, cantitate de cereale, etc.);
c) legatul unui lucru necorporal, cum ar fi o creanţă împotriva
unei terţe persoane;
d) legatul prin care cel gratificat primeşte o creanţă împotriva
moştenitorului legal, obligându-l pe acesta faţă de legatar să facă
sau să nu facă ceva, legatul având în acest caz, ca obiect, o faptă
de omisiune sau de comisiune;
e) legatul prin care testatorul lasă unui creditor ceea ce îi datora;
f) legatul prin care testatorul creditor iartă datoria debitorului
său;
g) legatul unei succesiuni cuvenite testatorului şi încă nelichidată
la moartea sa, căci în patrimoniul său această moştenire este
numai un grup de bunuri şi obligaţii;
h) legatul nudei proprietăţi asupra unor bunuri determinate;
i) legatul uzufructului asupra unor bunuri determinate.
Natura juridică a legatului uzufructului întregii moşteniri
sau a unei fracţii din moştenire este o problemă controversată în
literatura de specialitate. Legatul uzufructului este considerat de
unii autori 260 ca fiind universal dacă uzufructul are ca obiect
întreaga moştenire, şi cu titlu universal dacă are ca obiect o fracţie
din moştenire. Într-o altă opinie, dominantă în doctrina franceză,
atât legatul uzufructului întregii moşteniri, cât şi cel asupra unei
fracţii din moştenire sunt legate cu titlu universal. Cea de-a treia
opinie 261 consideră că legatul uzufructului este un legat cu titlu
particular în toate cazurile, chiar dacă are ca obiect întreaga
moştenire sau o fracţiune din aceasta.

M. Eliescu, ″Curs...″, pag.258-259.

260
261
D. Alexandresco, op. cit., pag.492; E. Safta-Romano, op. cit., pag.224-
227; Fr. Deak, op. cit., pag.242; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op.cit., pag.96.

174
 Împărtăşim cea de-a treia opinie, conform căreia legatul
uzufructului este un legat cu titlu particular, deoarece în primul
rând nu poate conferi vocaţie la întreg patrimoniul succesoral 262 şi
în al doilea rând acest legat nu este cuprins în enumerarea
limitativă a legatelor cu titlu universal prevăzută de art. 894 C.civ.

Situaţii: În ce priveşte legatul lucrului altuia, deosebim

două situaţii:
a) dacă testatorul a dispus de lucrul altuia ştiind că nu este al său,
legatul va fi valid. Executorul testamentar are la îndemână două
posibilităţi: fie să procure lucrul ce a format obiectul legatului şi
să-l predea legatarului, fie să-i plătească acestuia echivalentul
lucrului în bani, în raport cu data deschiderii succesiunii (art. 906
C. civil);
b) dacă testatorul a dispus de lucrul altuia cu credinţa greşită că
este al lui, legatul va fi nul (dacă ar fi ştiut acest lucru, probabil că
nu ar fi făcut această dispoziţie).
Sarcina probei va reveni legatarului, care va trebui să
probeze că testatorul ştia că dispune de un lucru străin 263.

Condiţii: Pentru ca legatul, care are ca obiect lucrul altuia,

să fie valabil se cer îndeplinite următoarele două condiţii:
a) obiectul legatului sa fie un lucru individual determinat;
b) testatorul să nu aibă nici un drept asupra lucrului ce face
obiectul legatului, şi în consecinţă:

262
În cazul în care beneficiarul legatului nudei proprietăţi renunţă la legat, de
această situaţie beneficiază moştenitorii legali ai defunctului şi nu
uzufructuarul.
263
Dovada se va putea face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi
prezumţii.

175
¾ este indiferent dacă lucrul ce face obiectul legatului nu
aparţine testatorului la întocmirea legatului;
¾ dacă testatorul a dispus prin legat de un lucru asupra căruia
nu are un drept actual, ci numai un drept viitor, ne aflăm în
faţa legatului unui lucru viitor, perfect valabil.

176
 SECŢIUNEA A II-A

Cauze de ineficacitate a legatelor

A. Desfiinţarea legatelor

Nulitatea absolută: Nulitatea este sancţiunea civilă care

lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice
edictate pentru încheierea sa valabilă 264.
Nulitatea legatelor se apreciază în raport de cauzele
existente la data întocmirii testamentului.
Cauzele nulităţii absolute a legatelor pot fi cele comune
tuturor actelor juridice (încălcarea regulilor privind capacitatea
civilă a persoanelor, lipsa totală a consimţământului,
nevalabilitatea obiectului, lipsa cauzei, cauză ilicită, imorală, etc),
cât şi specifice actelor mortis causa (stipularea unei substituţii
fideicomisară, lipsa formelor anume prevăzute de lege, testarea
bunului altuia cu credinţa greşită că este al lui, etc.).

Nulitatea relativă: Legatul va fi anulabil în caz de

incapacitate legală sau naturală a testatorului, sau de vicii ce
afectează consimţământul. De asemenea, este admisibilă acţiunea
prin care se solicită anularea unui legat cuprins într-un testament
autentic pentru lipsa discernământului, deoarece notarul nu
constată decât prezenţa părţilor la data autentificării actului, până

264
Pentru dezvoltări asupra cauzelor de nulitate a actului juridic civil a se vedea
Gh. Beleiu, ″Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil″, Casa de Editură şi Presă }ansa, Bucureşti, 1994, pag.184 şi
urm.

177
la înscrierea în fals, şi nu starea de luciditate a acestora265.
Cel ce porneste acţiunea în nulitate va trebui să
dovedească un interes actual şi născut.
Acţiunea în anulare sau constatarea nulităţii va fi respinsă
dacă cel care o porneşte a recunoscut valabilitatea testamentului,
în una din formele recunoaşterii.
Specific legatelor este faptul că termenul de prescripţie a
acţiunii în anulare curge de la data deschiderii moştenirii 266, şi nu
de la data întocmirii testamentului.

B. Caducitatea legatelor

Notiune: Caducitatea constă în imposibilitatea de

executare a legatului datorată împrejurării că legatarul nu poate
sau nu voieşte să primească legatul 267. Este un mod de desfiinţare
retroactivă a legatelor care lipseşte de eficacitate un legat instituit
valabil şi nerevocat.

Cazuri de caducitate: În următoarele situaţii legatele sunt

caduce:
a) predecesul legatarului faţă de testator;
b) apariţia, după moartea testatorului dar înainte de executarea
legatului a unei incapacităţi de a primi;
c) neîndeplinirea condiţiei suspensive sub care a fost făcut
legatul;
d) renunţarea legatarului la legat;
e) pierderea totală a obiectului legatului;

265
C.A.Bucureşti, secţia a III-a civilă, dec. nr. 532/1994, în Culegere de
practică judiciară a Curţii de Apel Bucureşti (1993-1998), pag.84-85.
266
T.S., s. civ., dec. nr. 1558/1972, în RRD nr. 4/1973, pag.176.
267
Caducitatea legatelor se produce independent şi chiar împotriva voinţei
testatorului.

178
f) dispariţia cauzei determinante a legatului.
Predecesul legatarului: Atunci când legatarul a murit
înaintea testatorului (art. 924 C.civ.), deci înainte de momentul
deschiderii succesiunii, executarea legatului devine imposibilă
datorită lipsei capacităţii succesorale a legatarului, legatul
devenind în aceste condiţii caduc.
Legatul se prezumă că a fost făcut intuitu personae şi în
principiu nu-şi întinde efectele asupra moştenitorilor legatarului.
Această regulă poate fi înlăturată în cazul în care rezultă
din împrejurările cauzei că testatorul a înţeles să gratifice, în lipsa
legatarului, pe moştenitorii acestuia.
Conform art. 925 C.civ., legatul făcut sub condiţie
suspensivă devine caduc dacă legatarul moare înainte de
realizarea condiţiei 268. Această regulă este derogatorie de la
dreptul comun şi este specifică testamentelor.
Cazuri în care legatul nu este caduc: Legatul nu va fi
caduc deşi legatarul a murit înainte de a se îndeplini modalitatea
sub care a fost făcută liberalitatea testamentară, în următoarele
cazuri:
a) dacă modalitatea nu este decât un termen cert suspensiv;
b) de câte ori condiţia este rezolutorie (nu suspensivă), legatul
născându-se şi executându-se ca şi când ar fi pur şi simplu, la
împlinirea condiţiei desfiinţându-se retroactiv;
c) aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care legatul a fost cu
sarcină 269, iar nu sub condiţie suspensivă;
d) în cazul în care condiţia este totodată potestativă şi negativă
(se gratifică sub condiţia suspensivă de a nu face ceva).

268
Atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit, dreptul legatarului sub condiţie
suspensivă nu este transmisibil moştenitorilor.
269
Pentru analiza instituţiei legatului cu sarcini a se vedea A. Nicolae,
″Consideraţii teoretice şi practice asupra legatului cu sarcină″, în Dreptul nr.
2/1999, pag.28 şi urm.

179
 Incapacitatea legatarului de a primi legatul: Legatul este
caduc atunci când după deschiderea succesiunii, dar înainte ca
legatul să fie predat, legatarul devine incapabil de a primi (art. 928
C.civ.).
Situaţia se întâlneşte în ipoteza în care legatar ar fi o
persoană juridică al cărei scop s-ar modifica ulterior deschiderii
moştenirii, astfel încât principiul specialităţii persoanei juridice ar
împiedica-o să primească legatul.

Neîndeplinirea condiţie suspensive: În cazul în care

condiţia suspensivă sub care a fost făcut nu se îndeplineşte, legatul
este caduc. Condiţia se va socoti îndeplinită dacă realizarea ei a
fost împiedicată cu rea credinţă de cel obligat la plata legatului. În
cazul în care condiţia a fost rezolutorie, dreptul legatarului se
naşte de la deschiderea succesiunii dar se va desfiinţa retroactiv,
dacă se îndeplineşte condiţia.

Renunţare: Legatul este caduc şi dacă legatarul renunţă la

el (art. 928 C.civ.), renunţare care poate avea loc numai după
deschiderea succesiunii. În caz contrar ne-am afla în prezenţa unui
pact asupra moştenirii viitoare, sancţiunea fiind nulitatea absolută.

Pieirea obiectului legatului: Legatul va fi caduc dacă

lucrul legat a pierit de tot în timpul vieţii testatorului (art. 927
C.civ.). Trebuie să avem în vedere momentul în care obiectul
legatului a pierit în întregime:
a) dacă obiectul legatului a pierit înainte de deschiderea
succesiunii, legatul este caduc dacă a fost cu titlu particular. Dacă
lucrul este individualizat în gen, legatul nu va fi caduc (genera
non pereunt).
Dacă obiectul a pierit în parte, caducitatea legatului va fi
numai parţială.

180
b) dacă obiectul legatului a pierit după deschiderea succesiunii,
legatul nu va fi caduc, drepturile legatarului variind în funcţie de
împrejurarea care a pricinuit pieirea lucrului. Astfel:
¾ dacă a pierit din cauza debitorului legatului - legatarul
are drept la despăgubiri;
¾ dacă a pierit datorită cazului fortuit sau forţei majore -
debitorul este liberat de obligaţii, legatarul suportând riscul pieirii.
În doctrină mai sunt prevăzute şi alte cauze de caducitate:
epuizarea cotităţii disponibile, dispariţia cauzei impulsive şi
determinante de ultimă voinţă.

C. Revocarea judecătorească a legatelor

1. Precizare

Cazuri: Legatul poate fi revocat prin hotărâre

judecătorească ca o sancţiune pentru faptele săvârşite de legatar
faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia.
Fapta care determină revocarea legatului poate să fie
săvârşită fie înainte, fie după deschiderea moştenirii, dar
revocarea este pronunţată de instanţă, la cererea persoanelor
interesate, numai după moartea testatorului.
Cazurile sunt în principiu aceleaşi ca acelea în care legea
permite revocarea judecătorească a donaţiei (art. 930 C. civil) 270.
Refuzul de a da alimente nu mai determină revocarea
judecătorească a legatului pentru ingratitudine. Art. 931 C.civ.
prevede o altă cauză de revocare judecătorescă pentru
ingratitudine, şi anume injuria gravă adusă de legatar memoriei
testatorului.

270
Revocarea judecătorească presupune un fapt culpabil din partea legatarului
îndreptat împotriva testatorului sau memoriei acestuia.

181
 2. Dezvoltare
a. Neîndeplinirea sarcinii

Neîndeplinirea sarcinii: Pentru neîndeplinirea de sarcini,

dacă liberalitatea a fost făcută sub această modalitate, iar sarcina
nu a fost îndeplinită (art. 830 combinat cu 930 C. civil) persoanele
interesate pot cere executarea silită. De asemenea, orice persoană
interesată poate cere revocarea judecătorească pentru
neexecutarea sarcinii 271. Această revocare presupune neexecutarea
sarcinii (nu o simplă întârziere) sau o executare neconformă cu
prevederile testamentului şi va trebui să fie culpabilă.
Acţiunea în revocare aparţine celor care au interesul ca
liberalitatea testamentară să fie revocată, cu condiţia să fi acceptat
succesiunea, altminteri nu ar justifica un interes. Cei ce au
interesul să invoce acţiunea în revocare sunt: moştenitorii legali
(fie ei rezervatari sau nu), legatarii universali sau cu titlu
universal, legatarii cu titlu particular, dacă pot justifica un interes
în revocarea legatului 272, chiar şi creditorii pe calea acţiunii oblice
(art. 974 C.civ.). În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ,
beneficiarul poate cere executarea, dar nu şi revocarea.
Dreptul la acţiune se va stinge prin prescripţia de 3 ani.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data stabilită pentru
executarea sarcinii, iar dacă termenul nu este stabilit, de la data
naşterii raportului, adică de la data deschiderii succesiunii.

271
Îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor nu are nici o legătură cu
posibilităţile legatarului (T.S., col. civ., dec. nr. 393/1961, în CD, 1961,
pag.184).
272
De exemplu: suntem în prezenţa unui legat cu titlu particular conjunctiv.

182
 b. Ingratitudinea

Cazuri: Pentru ingratitudine, legatele pot fi revocate în

următoarele cazuri:
a) în timpul vieţii testatorului (art. 930 coroborat cu 831 pct. 1 şi
2 C.civ.) dacă gratificatul a atentat la viata dispunătorului şi, dacă
s-a făcut vinovat faţă de acesta de cruzimi, delicte sau injurii
grave (art. 930 C. civil combinat cu art. 831 pct. 1 şi 2 C. civil).
b) după moartea testatorului (art. 931 C.civ), pentru injurii grave
la adresa memoriei testatorului.
Dreptul la acţiunea în revocare este prescriptibil în termen
de un an de la săvârşirea faptei sau de când s-a cunoscut
săvârşirea faptei (art. 931 şi 833 alin. 1 C.civ.). Dacă a trecut un
an de zile de la săvârşirea faptei, iar testatorul nu şi-a revocat
legatul, înseamnă la acesta l-a iertat pe legatar şi deci legatul nu va
putea fi revocat după moartea testatorului de persoanele interesate.
Acestea pot acţiona numai dacă testatorul nu l-a iertat pe legatar şi
nu s-a împlinit termenul de un an.
În cazul atentatului la viaţa testatorului precum şi dacă s-a
făcut vinovat faţă de acesta de cruzimi, delicte sau injurii grave,
pentru a-şi revoca legatul, testatorul nu mai are nevoie de acţiune
în justiţie, el fiind în drept să-şi revoce singur testamenul.

D. Revocarea legatelor şi a celorlalte dispoziţii testamentare

prin voinţa unilaterală a testatorului

Testatorul, printr-o manifestare unilaterală de voinţă, are

dreptul, până în ultimul moment din viaţă, să revină asupra asupra
dispoziţiilor testamentare făcute anterior.
În funcţie de modul în care se manifestă voinţa
testatorului, revocarea voluntară poate fi: expresă sau tacită.

183
 1. Revocarea expresă

Revocarea expresă: Revocarea expresă rezultă din

declaraţia de revocare formulată de testator printr-un înscris
testamentar sau autentic şi nu este nevoie ca ea să fie făcută în
termeni sacramentali, fiind suficient orice termen sau formulă din
care reiese, neîndoielnic, voinţa testatorului 273.
Testatorul care a făcut un testament poate ulterior să facă
un testament nou, prin care să-l revoce pe primul, sau fără să facă
un alt testament poate ca printr-un înscris autentic să revoce
testamentul anterior 274.

2. Revocarea tacită
a. Reglementare

Revocarea tacită: Revocarea tacită, fără a fi expres

declarată, rezultă neîndoielnic din anume acte sau fapte ale
testatorului. Potrivit Codului civil, revocarea tacită poate rezulta
fie din incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispoziţiile a
două testamente succesive (art. 921 C. civil), fie din înstrăinarea
bunului ce face obiectul legatului (art. 923 C. civil).

b. Incompatibilitatea

Noţiune: Prin incompatibilitate înţelegem imposibilitatea

absolută, materială sau juridică de a executa cumulativ două

273
Revocarea apare, astfel, ca un drept discreţionar, care poate fi exercitat
neîngrădit de către testator.
274
Sancţiunea nerespectării acestor condiţii este nulitatea absolută a revocării.

184
legate 275. O situaţie de imposibilitate materială este aceea în care
testatorul a dispus prin testament de iertarea de datorie în favoarea
unui debitor al său şi lasă cu titlul de legat, creanţa corelativă unei
alte persoane. Ne aflăm în faţa unei imposibilităţi juridice de
executare dacă, printr-un legat se lasă unei persoane un imobil în
deplină proprietate, iar printr-un al doilea legat numai nuda
proprietate a acestui bun (în acest caz primul legat se socoteşte
revocat în ceea ce priveşte nuda proprietate) 276.

c. Contrarietatea

Noţiune: Ne aflăm în situaţia de contrarietate ori de câte

ori imposibilitatea de a executa cumulativ două legate făcute prin
testamente succesive, este exclusiv intenţionată, ea reieşind din
ansamblul dispoziţiilor celui de al doilea testament 277.
Existând două testamente succesive, cel de-al doilea
reprezintă o revocare a primului. Conform dipoziţiilor art. 921
C.civ., revocarea primului testament operează doar în cazul în
care acesta este incompatibil sau contrar cu cel de-al doilea, restul
dispoziţiilor rămânând valabile, dacă testatorul nu a dispus în mod
expres altfel.

d. Înstrăinarea lucrului

275
Există incompatibilitate în cazul în care printr-un testament posterior o
persoană a fost instituită ca legatar universal după ce printr-un testament
anterior fusese instituită ca legatar cu titlu universal; Pentru opinia potrivit
căreia în acest caz nu există incompatibilitate, a se vedea T.J. Braşov, dec. civ.
nr. 72/1973, în RRD nr. 11/1973, pag.168.
276
Fr. Deak, op. cit., pag.261 - 262.
277
De exemplu: testatorul lasă în primul testament un bun unei persoane, însă
ulterior, printr-un alt testament acelaşi bun este lăsat unei alte persoane.

185
 Prezentare: Prin acest fapt testatorul îşi manifestă voinţa
de a revoca legatul. Acest fapt presupune, în primul rând,
înstrăinarea voluntară de către testator a lucrului, înstrăinare care
este reală şi efectivă. Fiind un act juridic, revocarea trebuie să
emane, spre a fi valabilă, de la o persoană capabilă, al cărei
consimţământ să nu fi fost viciat prin eroare, dol sau violenţă. De
observat că acest mod de revocare tacită nu poate opera decât cu
privire la legatele particulare. De asemenea, revocarea va opera
chiar şi în cazul în care înstrăinarea este nulă, indiferent dacă este
vorba de nulitate absolută sau relativă 278.

e. Ştergerea dispoziţiilor testamentare

Prezentare: Ştergerea dispoziţiilor testamentare se poate

face concomitent întocmirii testamentului şi atunci îşi produce
efecte fără a fi semnate şi datate de testator, deoarece face parte
din testament, precum şi posterior întocmirii testamentului, dar în
acest caz trebuie semnată şi datată de testator.

f. Distrugerea materială a testamenului

Noţiune: Distrugerea, nimicirea materială a testamentului

sau a unei părţi esenţiale din el, constituie revocare tacită a
legatelor înscrise în el.
Distrugerea testamentului este voluntară, efectuată de
testator sau de altcineva cu ştirea lui şi trebuie să fie efectivă,
materializată. Testamentul trebuie să fie olograf sau mistic,
existând un singur exemplar în posesia testatorului. Pentru a
revoca în acest mod legatul, testatorul trebuie să aibă capacitatea

278
Fr. Deak, op. cit., pag.268; T.S., s. civ., dec. nr. 28/1979, în RRD nr.
12/1979, pag.59.

186
de a reveni asupra dispoziţiilor testamentare, iar voinţa sa să nu fie
viciată.

g. Distrugerea materială a obiectului legatului

Prezentare:Distrugerea voluntară de către testator (sau de

alţii cu ştirea sa) a obiectului unui legat cu titlu particular
constituie o revocare tacită a legatului.
Distrugerea involuntară a bunului de către testator sau de
alţii, fără ştirea acestuia, produc caducitatea legatului şi nu
revocarea acestuia.

3. Retractarea revocării

Retractare: Retractarea revocării - poate fi făcută de

testator cât timp trăieşte şi poate fi expresă, trebuind, sub
sancţiunea nulităţii să îmbrace forma testamentară sau autentică, şi
mai poate fi tacită când rezultă fie din ştergerea dispoziţiei de
revocare sau distrugerea înscrisului revocator, fie din
incompatibilitatea sau contrarietatea între revocare şi dispoziţiile
unui testament posterior.
Neexistând un text de lege în acest sens, efectele retractării
revocării au fost privite în mod diferit de doctrină şi jurisprudenţă.
Astfel, în literatura de specialitate279 se consideră că
retractarea revocării, în cazul în care testatorul nu a dispus altfel,
are drept efect ″reînvierea dispoziţiilor testamentare revocate.″
Jurisprudenţa nu împărtăşeşte acest punct de vedere,
motivând că deoarece testamentul este un act unilateral de voinţă
este de neconceput ca un act devenit ineficient prin simpla sa

279
D. Alexandresco, op. cit., pag.561-562; M. Eliescu, op. cit., pag.279.

187
revocare să redevină eficient, pentru acest act final fiind necesară
o nouă manifestare de voinţă 280.
Considerăm că efectele retractării revocării voluntare a
legatelor trebuie analizate la fiecare caz în parte, avându-se în
vedere intenţia tastatorului, dar, în principiu cea de-a doua soluţie
este cea justă.

280
CSJ, s.civ., dec. nr. 1912/1992, în Dreptul nr. 8/1993, pag.82-83.

188
 SECŢIUNEA A III-A

Dreptul de acrescământ

Problemă: În cazul în care legatele au devenit ineficace

datorită nulităţii, caducităţii sau retractării acestora, problema care
se pune priveşte situaţia bunurilor care au făcut obiectul legatelor
şi a persoanelor care profită de acestea.

Regula este că, în caz de ineficacitate a legatelor, bunurile

ce constituie obiectul acestora revine moştenitorilor (legali sau
testamentari) care aveau obligaţia să execute legatul.
În caz de ineficacitate a legatului universal, moştenitorii
legali vor culege întreaga moştenire. Dacă însă sunt doi legatari
universali, iar unul din ei nu acceptă legatul, cel de-al doilea
legatar universal profită, culegând şi partea acestuia din
moştenire, deoarece el are vocaţie la întreaga moştenire.
În caz de ineficacitate a legatului cu titlu universal, vor
profita moştenitorii legali sau după caz, legatarul universal. În
cazul în care sunt doi legatari cu titlu universal, de ineficacitatea
unuia nu poate beneficia celălalt datorită vocaţiei limitate la o
fracţie din moştenire.
În caz de ineficacitate a legatului cu titlu particular vor
beneficia acele persoane obligate la executarea legatelor, şi anume
moştenitorii legali, legatarul universal sau cel cu titlu universal281.

281
În mod excepţional, de ineficacitatea legatului cu titlu particular beneficiază
şi legatarul cu titlu particular obligat la executarea acelui legat ca sarcină de
testator.

189
 Excepţii: De la această regulă, Codul civil prevede două
excepţii datorate voinţei testatorului:
a) substituţia vulgară (art. 804 C.civ.) care operează atunci când
testatorul, prin testament, a prevăzut un legatar substituit pentru
eventualitatea în care legatarul instituit nu ar putea sau nu ar voi
să primească legatul. Deci, de ineficacitatea legatului instituitului
va profita substituitul indicat de testator, şi nu ceilalţi legatari sau
moştenitori legali;
b) legatul conjunctiv (art. 929 C.civ.) când operează dreptul de
acrescământ.

Legatul conjunctiv: Dacă testatorul a dispus cu titlu de

legat, prin acelaşi testament, de acelaşi obiect, în favoarea mai
multor legatari, fără să indice partea, astfel încât fiecare dintre ei
să aibe chemare la totalitatea obiectului, legatele sunt
conjunctive 282.
Dacă toţi colegatarii vor să primească legatul, fiecare va
avea chemare la o parte a bunului, obiectul legatului împărţindu-
se în mod egal.
Dacă însă unul sau mai mulţi colegatari nu pot, sau nu
voiesc să primească legatul, părţile care li s-ar fi cuvenit din
obiectul testat, se absorb în părţile celorlalţi colegatari care
primesc legatul. În acest caz operează dreptul de acrescământ
(dreptul de creştere).
Dreptul de acrescământ se produce numai dacă legatele
sunt conjunctive. Caracterul conjunctiv al legatului rezultă din
voinţa reală a testatorului.

282
Ex.: testatorul lasă gospodăria sa soţiei supravieţuitoare, urmată de
dispoziţia prin care lasă aceeaşi gospodărie fiului său din prima căsătorie (T.J.
Suceava, dec. civ. nr. 837/1972, în RRD nr. 6/1974, pag.50 - 53).

190
 Legatul este conjunctiv şi, prin urmare, operează dreptul
de acrescământ, dacă testatorul a dorit să dea fiecărui legatar
particular un drept eventual la totalitatea obiectului.
Dacă testatorul, prin aceeaşi dispoziţie lasă mai multor
legatari acelaşi lucru, cu arătarea părţii cuvenite fiecăruia,
colegatarii nu se vor bucura de dreptul de acrescământ.
Ineficacitatea legatului va mări partea succesorală a moştenitorilor
sau legatarilor universali sau cu titlu universal cărora le incumbă
plata legatului, şi nu va creşte partea celorlalţi legatari cu titlu
particular ai obiectului.

Felurile conjuncţiilor: Conjuncţiile sunt de mai multe

feluri:
1. conjuncţia reală şi verbală- atunci când nu se precizează partea
ce se cuvine fiecărui colegatar, fiind desemnaţi prin aceeaşi
propoziţie (″las imobilul proprietatea mea lui A şi lui B″);
2. conjuncţia reală- atunci, când prin acelaşi act, doi legatari sunt
gratificaţi prin propoziţii diferite (″las imobilul proprietatea
mea lui A, las acelaşi imobil lui B″);
3. conjuncţia verbală- atunci când se precizează partea din bun ce
va fi culeasă de fiecare legatar (″las jumătate din imobilul meu
lui A, iar cealaltă jumătate lui B″). Această conjuncţie, însă,
nu dă naştere la dreptul de acrescământ întrucât sunt
specificate cotele ce vor fi culese de fiecare legatar în parte.

Cerinţe: Cerinţele pentru naşterea dreptului de

acrescământ sunt:
a) să existe o pluralitate de legatari cu titlu particular 283;
b) dispoziţiile făcute în favoarea lor să aibă acelaşi obiect;
283
Legatele universale sau cu titlu particular conferă vocaţie la întreg
patrimoniul succesoral sau la o fracţie din acesta, conform dreptului comun şi
nu a dreptului special de acrescământ.

191
c) vocaţia legatarilor să nu fie fracţionată de testator, astfel încât
fiecare să aibă chemare la întregul obiect al legatului;
d) unul sau mai mulţi dintre ei să nu poată sau să nu vrea să vină
la moştenire.

Dreptul de acrescământ în moştenirea legală: Dacă

moştenirea este deferită mai multor moştenitori legali partea celui
care, fiind nevrednic sau renunţător, este îndepărtat de la ea prin
puterea legii va spori partea comoştenitorilor, potrivit vocaţiei lor
succesorale, de vreme ce legea cheamă pe fiecare erede la întreaga
moştenire. Acrescământul nu profită întotdeauna în aceeaşi
măsură tuturor comoştenitorilor, fiind înlăturat în cadrul
reprezentării.

192
 SECŢIUNEA A IV-A

Exheredarea (dezmoştenirea)

Noţiune: Pe lângă legate, testamentul poate să mai

cuprindă şi dispoziţii de exheredare sau dezmoştenire.
Exheredarea este acea dispoziţie testamentară prin care testatorul
înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali.
Această posibilitate ce aparţine testatorului poate fi
exercitată cu respectarea anumitor limite. Astfel, dacă moştenitorii
legali nerezervatari pot fi înlăturaţi de la succesiune cu totul,
moştenitorii legali rezervatari pot fi exheredaţi numai de cotitatea
disponibilă nu şi de rezervă, care le revine conform legii, chiar
împotriva voinţei testatorului284. De remarcat că Codul civil nu
conţine nici o dispoziţie cu privire la exheredare.
Prin exheredare, moştenitorul legal (chiar şi cel
nerezervatar) pierde doar emolumentul moştenirii, nu şi titlul său
de moştenitor.

Clasificare: În literatura de specialitate s-a considerat că,

în funcţie de voinţa testatorului, exheredarea poate să fie de mai
multe feluri: exheredare directă, indirectă şi cu titlu de sancţiune.

Exheredarea directă: Exheredarea este directă atunci

când testatorul dispune în mod expres înlăturarea totală sau
parţială de la moştenire a unuia sau a mai multor moştenitori
legali.

284
T.S, s. civ., dec. nr. 1471/1973, în Repertoriu, 1969-1975, pag.202;

193
 În ceea ce ne priveşte considerăm că exheredarea nu poate
să fie directă din următoarele considerente:
¾ este adevărat că Codul civil nu are nici o dispoziţie cu privire
la exheredare, iar în doctrină şi practica judiciară s-a mers pe
considerentul că tot ceea ce nu este interzis, este permis, dar,
totodată, un vechi principiu roman a dispus: ubi lex non
distinquit nec nos distinquere debemus (unde legea nu
distinge, nici noi nu trebuie să distingem);
¾ exheredarea nu se poate face decât printr-un testament, ori
pentru a ne afla în prezenţa unui testament trebuie ca acesta să
conţină legate, iar în această situaţie ne aflăm în prezenţa
exheredării indirecte 285.

Exheredarea indirectă: Exheredarea este indirectă atunci

când testatorul, fără a dispune în mod expres înlăturarea de la
moştenire a moştenitorilor legali, instituie legatari care să culeagă
moştenirea, bineînţeles cu respectarea rezervei succesorale.
În cazul în care legatul prin intermediul căruia s-a realizat
exheredarea a devenit ineficace, pentru motive de nulitate sau
caducitate 286, trebuie să fie analizată intenţia testatorului, şi anume
dacă acesta a urmărit să acorde o simplă preferinţă legatarului sau
dacă a urmărit înlăturarea moştenitorilor legali de la succesiune.

285
Spre exemplu, dacă de cujus a lăsat un înscris intitulat testament, care
conţine numai următoarea frază ″fiul meu este dezmoştenit″, acesta nu este
valabil, neputându-se vorbi de existenţa unui testament întrucât potrivit art. 802
C.civ. testamentul este actul prin care testatorul dispune pentru timpul încetării
sale din viaţă de tot sau o parte din avutul său, ori această dispunere se face prin
intermediul legatelor, iar în cazul de faţă nu avem nici un legat. Pentru o opinie
contrară a se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op.cit., pag.127; D. Chirică,
op. cit., pag.270.
286
T.J. Suceava, dec. civ. nr. 837/1972, în RRD nr. 6/1974, pag.60; T.J.
Suceava, s. civ., dec. nr. 839/1980, în RRD nr. 3/1981, pag.70; T.J. Maramureş,
s. civ., dec. nr. 32/1991, cu notă Gh. Beleiu, în Dreptul nr. 12/1991, pag.81-84.

194
În prima situaţie, exheredarea rămâne fără efect, iar drepturile
moştenitorilor legatari renasc. În a doua situaţie, moştenirea
rămâne vacantă şi este culeasă de către stat.
Exheredarea indirectă îşi produce efecte şi în cazul
revocării judecătoreşti. În cazul în care ineficacitatea legatului se
datorează revocării voluntare, drepturile moştenitorilor legali
exheredaţi renasc, iar dacă testatorul revocă în mod expres primul
legat şi dispune în favoarea unei alte persoane, dispoziţia de
exheredare rămâne valabilă.

Exheredarea cu titlu de sancţiune: Exheredarea cu titlu

de sancţiune este dispoziţia prin care testatorul prevede că vor fi
înlăturaţi de la succesiune moştenitorii care vor ataca testamentul
cu acţiune în justiţie. Dar, şi în această situaţie trebuie ca de cujus
să instituie unul sau mai mulţi legatari pentru a putea opera
exheredarea.
O astfel de sancţiune este nulă atunci când se încearcă a se
apăra dispoziţiile testamentare ilicite sau imorale, încălcându-se
astfel normele legale imperative sau prohibitive.

Exheredarea totală sau parţială: Exheredarea poate fi

totală sau parţială:
¾ exheredarea totală priveşte înlăturarea tuturor moştenitorilor
legali de la moştenire, testatorul trebuind să numească un
legatar pentru ca testamentul să-şi producă efecte;
¾ exheredarea parţială priveşte înlăturarea anumitor
moştenitorilor legali de la moştenire. De această dispoziţie de
exheredare beneficiază atât moştenitorii rezervatari cât şi
legatarii.

195
 SECŢIUNEA A V-A

Execuţiunea testamentară

Noţiune: În principiu, executarea dispoziţiilor

testamentare revine moştenitorilor legali şi legatarilor universali.
Pentru îndeplinirea acestor dispoziţii, testatorul poate numi
unul sau mai mulţi executori testamentari (art. 910 C.civ.).
Executorii testamentari trebuie să fie persoane cu
capacitate deplină de exerciţiu (art. 913, 915 C.civ.) la data
deschiderii succesiunii, şi nu la data întocmirii testamentului.

Natura juridică: Execuţiunea testamentară se prezintă

sub forma unui mandat special 287, având însă unele particularităţi
faţă de mandatul de drept comun:
¾ executorul testamentar nu poate fi desemnat decât printr-un
înscris în formă testamentară, fiind deci un act consensual;
mandatul de drept comun este consensual;
¾ atribuţiile executorului testamentar sunt stabilite prin lege;
atribuţiile manadatarului sunt stabilite de mandant;
¾ execuţiunea testamentară îşi produce efecte de la data
deschiderii succesiunii (moartea testatorului, deci a
mandantului); mandatul de drept comun încetează, de regulă,
la moartea mandantului;
¾ executorul testamentar, după ce a acceptat sarcina, în
principiu, nu mai poate să mai renunţe la aceasta; mandatarul

287
D. Alexandresco, op. cit., pag.545; M. Eliescu, ″Curs...″, pag.288; E.
Safta-Romano, op. cit, pag.273; Fr. Deak, op. cit., pag.307; D. Chirică,
op.cit., pag.275; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op.cit., pag.129.

196
 poate renunţa la mandat;
¾ împuternicirea executorului testamentar cu sezină este limitată
de lege la termenul de un an; durata mandatului de drept
comun se determină liber de părţi.

Atribuţiile executorului testamentar: Atribuţiile

executorului testamentar diferă după cum acesta are sau nu sezina,
adică posesiunea bunurilor mobile succesorale.
Executorul testamentar fără sesiză: Executorul
testamentar fără sezină are numai atribuţii de supraveghere şi
control al executării dispoziţiilor testamentare (art. 916 C.civ.).
Executorul testamentar fără sezină are următoarele drepturi şi
îndatoriri:
¾ dacă există moştenitori minori, interzişi sau persoane
dispărute, executorul testamentar trebuie să ceară
notarului public punerea de sigilii, dacă există pericol
de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere (art.
916 alin.1 C.civ.);
¾ executorul este obligat să stăruie ca notarul public să
facă inventarierea bunurilor succesorale (art. 916 alin.2
C.civ.);
¾ dacă nu există suma necesară pentru plata legatelor,
executorul ″va cere vinderea mişcătoarelor″ (art. 916
alin. 3 C.civ.);
¾ în caz de contestaţie a validităţii testamentului,
executorul poate să intervină în judecată pentru
apărarea validităţii testamentare (art. 916 alin. 4
C.civ.).

Executorul testamentar cu sezină: Executorul

testamentar cu sezină are atribuţii nu numai de supraveghere şi
control al executării testamentului, dar şi de aducere la îndeplinire

197
a dispoziţiilor testamentare.
Sezina aparţine executorului testamentar, numai dacă i-a
fost conferită expres prin testament.
Sezina executorului testamentar este doar o detenţiune
precară, şi nu o posesiune, aşa cum legea prin art. 911 C.civ
prevede, deoarece executorul deţine aceste bunuri pentru
moştenitori, şi nu pentru sine.
Executorul testamentar cu sezină intră de drept în posesia
bunurilor mobile succesorale, nefiind nevoie de vreo formalitate
prealabilă în acest sens.
Conform art. 911 C.civ., durata sezinei este de cel mult un
an de la deschiderea succesiunii testatorului. Această durată poate
fi redusă în cazul în care executorul îşi îndeplineşte atribuţiile
înaintea îndeplinirii termenului de un an sau în cazul în care
moştenitorii defunctului oferă executorului sume îndestulătoare
pentru plata legatelor de bunuri mobile, sau dovedesc că au plătit
aceste legate (art. 912 C.civ.).
Executorul testamentar cu sezină are, pe lângă drepturile şi
obligaţiile ce le revin executorului testamentar fără sezină şi unele
atribuţii proprii:
¾ are dreptul de a urmări debitorii succesorali şi de a încasa
creanţele succesorale;
¾ are obligaţia să efectueze plata legatarilor particulari, având ca
obiect bunuri mobile. În cazul în care sumele din moştenire nu
sunt suficiente pentru plata legatelor particulare, executorul va
cere 288 moştenitorilor legali sau legatarilor universali sau cu
titlu universal vinderea bunurilor mobile succesorale pentru
obţinerea sumelor necesare (art. 916 alin. 3 C.civ.).

Încetarea execuţiunii testamentare: Încetarea execuţiunii

testamentare operează în următoarele cazuri:
288
În caz de refuz, cererea trebuie adresată justiţiei.

198
¾ îndeplinirea dispoziţiilor testamentare;
¾ moartea executorului testamentar;
¾ renunţarea executorului testamentar de a continua sarcina,
deoarece îi cauzează prejudicii însemnate;
¾ revocarea executorului testamentar de către instanţa de
judecată, la cererea moştenitorilor pentru abuzuri sau
incapacitate în îndeplinirea funcţiilor încredinţate.
După încetarea execuţiunii testamentare, executorul
testamentar cu sezină sau fără sezină, asemeni mandatarului, este
obligat să dea socoteală moştenitorilor (art. 916 alin. 5 şi art. 1541
C.civ). De asemenea, el are dreptul să i se restituie cheltuielile
făcute pentru aducerea la îndeplinire a atribuţiilor sale (art. 919
C.civ) şi să fie despăgubit pentru eventualele daune suferite în
timpul exercitării funcţiilor sale. (art. 1549 C.civ.).
În cazul pluralităţii de executori sezinari, răspunderea lor
pentru bunurile mobile ce li s-au încredinţat, este solidară (art. 918
C.civ.), făcând excepţie cazul executorilor testamentari fără sezină
sau al executorilor sezinari ale căror funcţii au fost divizate şi
respectate.

199
 CAPITOLUL VI

LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN

ACTE JURIDICE DE BUNURILE SUCCESIUNII

SECŢIUNEA I

Limitele dreptului de dispoziţie

Limite: Orice persoană fizică poate dispune de avutul său

pentru timpul când nu va mai fi în viaţă, însă în anumite limite.
Astfel:
a) nimeni nu poate hotărî prin act de voinţă transmisiunea
succesorală a unui patrimoniu sau a unor bunuri, decât numai
pentru cazul propriei sale morţi; proprietarul nu poate înlănţui,
prin voinţa sa, devoluţiunea succesorală din generaţie în
generaţie. Aşa numitele substituţii fideicomisare sunt oprite,
sub sancţiunea nulităţii;
b) liberalitatea va fi validă dacă, a fost făcută printr-un act, prin
esenţă, revocabil;
c) testatorul nu va putea dispune prin liberalităţi decât de
cotitatea disponibilă; şi,
d) actul de ultimă voinţă nu este, din punct de vedere juridic,
eficace decât dacă este săvârşit cu respectarea regulilor de
formă prevăzute de lege.

200
 Pacte oprite: Pactele asupra unei succesiuni viitoare sunt
oprite 289.
Codul civil nu defineşte aceste pacte, dar poate fi socotită că se
încadrează în această categorie orice convenţie, interzisă de lege,
privitoare la o moştenire ce nu este încă deschisă la data când se
încheie convenţia, dacă prin ea una din părţi dobândeşte drepturi
eventuale în acea moştenire ori renunţă la ele 290.

Motivare: Oprirea pactelor asupra unei succesiuni

nedeschise se justifică prin aceea că, pe de o parte acest pact poate
trezi dorinţa ca acela care lasă moştenirea să moară, iar, pe de altă
parte, în situaţia în care şi cel care lasă moştenirea este parte
contractantă, se încalcă principiul revocabilităţii dispoziţiilor
pentru cauză de moarte.

Condiţii: De aici rezultă că sunt necesare următoarele

condiţii pentru ca un act juridic să alcătuiască un pact asupra unei
succesiuni viitoare:
a) să fie un pact, o convenţie, un act juridic bi sau multilateral, în
principiu, irevocabil (sunt oprite şi acceptarea sau renunţarea
la o moştenire viitoare); şi
b) pactul trebuie să aibă ca obiect o moştenire nedeschisă în
momentul încheierii lui (o fracţiune sau un bun singular din
moştenire). În situaţia în care pactele nu se referă la o
moştenire, acestea vor fi valabile cu toate că realizarea lor
depinde de viaţa unei persoane 291. Astfel, art. 825 C.civ.
prevede posibilitatea stipulării reîntoarcerii convenţionale a

289
Această dispoziţie legală este imperativă, iar părţile nu pot deroga de la ea.
290
Spre exemplu, va constitui pact asupra unei succesiuni nedeschise declaraţia
dată de succesibil în josul testamentului, în timpul vieţii testatorului, prin care
acceptă sau renunţă la moştenirea care îi este dată prin testament.
291
În această situaţie moartea unei persoane constituie o modalitate a actului
juridic (condiţie sau termen incert).

201
 bunurilor donate în patrimoniul donatorului în situaţia în care
donatarul ar muri înaintea donatorului sau dacă donatarul
moare primul sau descendenţii lui. În acest caz pactul este
valabil deoarece bunurile vor reintra în patrimoniul
donatorului în virtutea contractului de donaţie, şi nu cu titlu de
moştenitor 292.
c) pactul să nu fie permis în mod expres de lege. Spre exemplu,
sunt pacte permise de lege asupra unei moşteniri, următoarele:
¾ convenţia prin care asociaţii unei societăţi civile stipulează că
societatea civilă va continua cu moştenitorii asociatului
decedat sau, după satisfacerea moştenitorilor asociatului
decedat, între asociaţii rămaşi în viaţă (art. 1526 C.civ.);
¾ împărţeala de ascendent făcută de de cujus prin donaţie,
bineînţeles cu respectarea condiţiilor de fond şi formă
prevăzute de lege pentru donaţii. În situaţia în care această
împărţeală de ascendent nu este făcută cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege, nu va putea fi transformată într-
un partaj voluntar deoarece moştenirea ascendentului nu este
deschisă în momentul efectuării împărţelii.

Clasificare: După obiect, pactele trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
a) să privească moştenirea ca universalitate, o fracţiune din ea,
sau bunuri succesorale determinate;
b) să privească moştenirea unuia din contractanţi ori moştenirea
unui terţ; şi,
c) să confere unei persoane drepturi asupra unei moşteniri încă
nedeschise sau să oblige o persoană să nu pretindă drepturi
dintr-o asemenea moştenire.

292
Donaţia nu va avea ca obiect moştenirea lăsată de donator.

202
 Condiţie principală: Condiţia principală ce se cere
îndeplinită pentru a ne afla în faţa unui pact asupra unei succesiuni
viitoare, nul ca atare, este ca dreptul ce se dobândeşte sau la care
se renunţă să fie un drept succesoral eventual (iar nu un drept
actual şi născut - art. 702 C. civil). Înţelesul noţiunii de drept
succesoral eventual poate fi înţeles cu dificultate, de îndată ce
pactul are ca obiect un bun singular din moştenire şi trebuie
deosebit de dreptul sub condiţie suspensivă sau cu termen
suspensiv.

Sancţiune: Dacă condiţiile sunt întrunite, pactul este lovit

de nulitate absolută. Această nulitate va putea fi invocată de orice
persoană interesată.

203
 SECŢIUNEA A II-A

Substituţia fideicomisară

Noţiune: Este dispoziţia prin care autorul liberalităţii

obligă pe gratificat să păstreze bunurile ce i-au fost date şi să le
transmită, la moartea sa, unei terţe persoane, desemnată de către
dispunător. O asemenea clauză poate fi trecută atât într-o donaţie
cât şi într-un testament, consimţind o dublă liberalitate cu acelaşi
obiect grevat cu substituţie. Prima liberalitate se face în folosul
celui gratificat întâi şi se numeşte grevat cu substituţie, sau grevat,
sau instituit. Cea de-a doua este făcută în folosul persoanei
chemate să primească liberalitatea la moartea instituitului grevat,
iar persoana se numeşte substituit. Dispunătorul poate să nu se
mulţumească cu două liberalităţi şi să greveze pe primul substituit
cu o substituţie în favoarea unui al doilea şi aşa mai departe.
Suntem în acest caz în prezenţa unei substituţii graduale, iar dacă
substituţia a fost făcută în folosul descendenţilor, fără deosebire
de grad, la infinit, ea este veşnică.

Caractere: Această substituţie se deosebeşte de cea

vulgară prin două caractere:
a) în cazul substituţiei vulgare dreptul substituitului se naşte la
moarte dispunătorului; acest drept ia naştere la moartea
instituitului grevat în cazul substituţiei fideicomisare; şi,
b) în cazul substituţiei vulgare, o singură liberalitate va fi
executată; în cazul substituţiei fideicomisare două sau mai
multe liberalităţi, având acelaşi obiect, vor fi duse succesiv la
îndeplinire.

204
 Soarta lucrurilor: Prin substituţia fideicomisară
dispunătorul hotărăşte soarta lucrurilor de mai multe ori: o dată la
donaţie sau la moartea sa, şi apoi o dată sau de mai multe ori la
moartea instituitului grevat sau a grevaţilor succesivi. Aşadar,
dispunătorul hotărăşte în ceea ce priveşte devoluţiunea moştenirii
lui, dar şi pe aceea a instituitului sau a instituiţilor succesivi.

Condiţii: Substituţia fideicomisară este nulă dacă sunt

întrunite următoarele trei condiţii:
1. dispunătorul să fi făcut unor persoane diferite două sau mai
multe liberalităţi care au acelaşi obiect şi urmează să se
execute succesiv. Se operează două sau mai multe
transmisiuni cu titlu gratuit, purtând asupra aceluiaşi obiect şi
despărţite una de cealaltă printr-o curgere de timp;
2. liberalitatea să fi fost făcută cu obligaţia pentru instituitul
grevat de a conserva bunurile primite şi de a le transmite unui
substituit desemnat de către dispunător. În acest caz, bunurile
ce alcătuiesc obiectul liberalităţii devin indisponibile în
mâinile instituitului grevat; şi,
3. dreptul substituitului să se nască la moartea celui grevat.

Sancţiunea nesocotirii prohibiţiei substituţiei

fideicomisare: Art. 803 C. civil loveşte cu nulitate ambele
liberalităţi, cea făcută substituitului cât şi cea făcută grevatului:
″va fi nulă şi substituţia fideicomisară care ar rezulta din două acte
deosebite, însă numai dacă ele alcătuiesc un tot indivizibil″. Dacă,
însă, liberalitatea este numai în parte grevată cu o substituţie
fideicomisară, nulitatea va fi parţială, afară de cazul în care
operaţia ar fi indivizibilă (nulitatea prevăzută de art. 803 C. civil
este o nulitate absolută, căci interesează ordinea socială).
Nulitatea va fi înlăturată dacă în timpul vieţii testatorului
unul din cele două legate ar deveni caduc - fie din cauza morţii

205
grevatului înaintea testatorului, fie prin moartea substituitului
înaintea testatorului, fie că una din liberalităţi este nulă din cauze
care îi sunt proprii, iar cealălaltă liberalitate va fi menţinută.
Fiind o nulitate absolută, acţiunea în constatarea ei este
imprescriptibilă (art. 2 Decretul 167/1958) dar prin prescripţia de
trei ani se stinge dreptul la acţiunea în restituire obiectului
liberalităţii, dacă aceasta a fost executată.

Motivarea sancţiunii: Bunurile ce fac obiectul substituţiei

fideicomisare sunt indisponibilizate, declarate inalienabile prin
voinţa unei persoane, ori acest lucru contravine atât principiului
liberei circulaţii a bunurilor, cât şi principiului conform căruia
proprietarul poate dispune în mod liber şi absolut de dreptul său
(art. 480 C.civ.) 293.
Un bun poate fi declarat inalienabil prin voinţa părţilor
numai dacă există un interes serios şi legitim şi pe o perioadă
determinată de timp, ori în cauza de faţă remiterea obiectului
liberalităţii la moartea instituitului către substituit constituie un
interes prohibit de lege 294.

293
Acest ultim principiu este instituit şi garantat şi de art. 41 din Constituţie.
294
T.S., s. civ., dec. nr. 672/1970, în Repertoriu, 1969-1975, pag.215-216;
idem, dec. nr. 1418/1972, în Repertoriu, 1969-1975, pag.216.

206
 SECŢIUNEA A III-A

Rezerva succesorală
A. Noţiune şi istoric

Noţiune: Dreptul la moştenire al moştenitorilor legali ar fi

fragil şi iluzoriu dacă cel care lasă moştenirea ar avea libertatea să
dispună de lucrurile sale fără nici o îngrădire 295. Consecinţa
acestor liberalităţi ar fi că patrimoniul dispunătorului nu s-ar
completa cu contravaloarea bunurilor ieşite în acest mod din
patrimoniu. De aceea, legea protejează pe anumiţi moştenitori
legali care vor beneficia de o parte din moştenire asupra căreia cel
care lasă moştenirea nu poate face liberalităţi, parte care se
numeşte rezervă succesorală 296. Aceasta înseamnă că în prezenţa
moştenitorilor rezervatari, dreptul celui care lasă moştenirea de a
dispune cu titlu gratuit este limitat la partea de moştenire care
excede rezervei succesorale şi care poartă numele de cotitate
disponibilă 297.
Rezerva succesorală se va aplica numai în cazul actelor cu
titlu gratuit, nu şi în cazul actelor juridice cu titlul oneros. Există
situaţii în care actele cu titlu gratuit nu sunt limitate în materie
succesorală deoarece nu constituie liberalităţi, ci numai simple

295
Aşadar, dreptul de dispoziţie, cu toate că este un drept exclusiv şi absolut, nu
poate fi exercitat decât cu respectarea limitelor stabilite de lege.
296
A se vedea Curtea de Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 1543/1999, în V. Daha,
C. Furtună, ″Probleme de drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova
pronunţate în anii 1998-1999″, Editura 1F, Craiova, 2000, pag.91.
297
Astfel, prin moştenire se vor transmite şi bunuri ieşite din patrimoniul lui de
cujus cu titlu de donaţie sau legat, şi care sunt readuse în masa succesorală prin
efectul acţiunii în reducţiune.

207
acte dezinteresate 298, neducând la mărirea sau micşorarea
patrimoniului lui de cujus.
Aşadar, în cazul când sunt moştenitori rezervatari,
moştenirea se împarte în două: rezerva şi cotitatea disponibilă.
Putem defini rezerva succesorală ca acea parte din
moştenire care, în puterea legii se cuvine, unor moştenitori legali,
şi de care, cel care lasă moştenirea nu poate dispune prin
liberalităţi 299.
Cotitatea disponibilă este acea parte a patrimoniului lui de
cujus care excede rezervei succesorale şi de care defunctul poate
dispune în mod liber, neîngrădit, inclusiv prin acte cu titlu gratuit.
Astfel, sunt protejaţi de lege moştenitorii rezervatari de
liberalităţile excesive pe care de cujus le-ar putea face atât în
favoarea unor persoane străine, cât şi în favoarea unor alţi
moştenitori legali.

Exemple: În situaţia în care la moştenirea lui de cujus vin

3 copii, 2 unchi şi un legatar universal care nu este rudă cu
defunctul, moştenirea se va împărţi astfel: mai întâi stabilim dacă
sunt moştenitori rezervatari, şi în cazul nostru sunt cei 3 copii,
stabilim rezerva, care este ¾ din moştenire, cei 2 unchi nefiind
moştenitori rezervatari sunt înlăturaţi de la moştenire, iar restul de
¼ din masa succesorală este cules de legatar;
În cazul în care la moştenirea lui de cujus vin 3 copii,
dintre care unul este instituit şi legatar universal, moştenirea se va
împărţi astfel: se stabileşte mai întâi rezerva celor 3 copii care este
¾ din moştenire (revenind fiecăruia cota de ¼ din rezervă), iar
restul de ¼ va fi cules de copilul instituit legatar universal.

298
Exemplu: contractul de comodat.
299
Clauza de exheredare a moştenitorilor rezervatari inclusă într-un testament
nu este valabilă decât în limita cotităţii disponibile (T.S., s. civ., dec. nr.
1471/1973, în Repertoriu, 1969 - 1975, pag.202).

208
Aşadar, copilul instituit legatar universal va culege partea sa din
rezerva succesorală (1/4) la care se adaugă partea ce i se cuvine ca
legatar universal (1/4), luând ½ din moştenire (1/4+1/4), iar
ceilalţi doi copii luând fiecare câte ¼ din moştenire.
Istoric: În vechiul drept roman etica solidarităţii familiale
îndatora pe testator să lase rudelor mai apropiate cel puţin o parte
din bunurile sale 300. Astfel, şeful familiei nu putea nedreptăţi
aceste rude, înlăturându-le de la moştenire.
Spre sfârşitul Republicii, odată cu îmbogăţirea păturii
stăpânitoare şi dezvoltarea exploatării sclavagiste 301, familia
romană îşi pierde coeziunea tradiţională şi caracterul patriarhal,
astfel încât îndatoririle morale dintre membrii familiei dispar,
toate acestea ducând la numeroase dezmoşteniri şi instituiri de
moştenitori determinate de adulări şi corupţie 302. Pentru a remedia
această stare de fapt 303, practica judiciară a considerat că
testamentul prin care nu se lasă nimic rudelor apropiate este
incompatibil cu cele mai elementare îndatoriri morale familiale 304.
Rudele apropiate care erau lezate prin astfel de dispoziţii de
ultimă voinţă, puteau să atace testamentele ca fiind întocmite
împotriva îndatoririlor morale pe care le avea testatorul faţă de
această categorie de rude. Acţiunea prin care aceste testamente
erau atacate se numea querela inoficiosi testamenti (plângere
împotriva testamentului indecent), şi putea fi introdusă numai de
descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile lui de cujus. Pentru ca
aceste persoane să poată introduce acţiunea trebuiau îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:

300
Etica solidarităţii familiale îşi are originea în faptul că patrimoniul familial
era rezultatul muncii tuturor membrilor familiei.
301
Toate acestea datorate, în special, extinderii cuceririlor romane.
302
A se vedea V. Hanga, op. cit., pag.331.
303
Patrimoniul strămoşesc trebuia să rămână la marile familii pentru ca acestea
să-şi poată păstra rolul politic pe care îl aveau în cadrul statului.
304
În acest caz se considera că testatorul este nebun.

209
¾ să nu fi primit partea ce li se cuvenea din moştenire, parte ce
era de ¼ din ceea ce ar fi primit ca moştenitori legali (quarta
legitimae partis);
¾ să fi fost lipsite în mod injust de partea de moştenire ce li se
cuvenea 305;
¾ să nu aibă la îndemână o altă acţiune pentru a putea intra în
posesia părţii de moştenire ce le revenea, deoarece acţiunea
querela inoficiosi testamenti având un caracter injurios pentru
memoria defunctului, era admisă doar ca un ultim remediu
(ultimum adiutorium) 306.
Pentru ca fraţii şi surorile lui de cujus să poată intenta
acţiunea, pe lângă aceste trei condiţii mai trebuia îndeplinită şi
condiţia ca testatorul să fi testat în favoarea unei persoane
nevrednice 307.
În cazul în care reclamantul câştiga procesul, testamentul
cădea, fiind socotit opera unui inconştient, deschizându-se astfel
moştenirea legală.
În epoca postclasică, împăratul Iustinian este cel care, pe
de o parte, stabileşte în mod limitativ cauzele de dezmoştenire şi,
pe de altă parte, stabileşte cuantumul rezervei în funcţie de
numărul copiilor lui de cujus.

B. Caracterele juridice ale rezervei succesorale

Rezerva succesorală prezintă următoarele caractere
juridice:

Parte a moştenirii: Rezerva este o parte a moştenirii şi

aceasta înseamnă că:

305
Numai judecătorul putea aprecia dacă aceste persoane au fost lipsite în mod
injust de cota parte ce li se cuvenea din moştenire.
306
A se vedea V. Hanga, op. cit., pag.332.
307
Ex. persoane nevrednice: persoanele notate ca infame, gladiatorii etc.

210
a) rezerva poate fi pretinsă de moştenitorii care au vocaţie şi care
vin efectiv la moştenire (renunţătorul nu poate cere partea sa
din rezervă) 308;
b) moştenitorii rezervatari nu pot face acte de acceptare sau
renunţare cât timp moştenirea nu este deschisă;
c) rezerva este colectivă, globală, adică ea constituie o masă de
bunuri pe care legea le atribuie unui grup de moştenitori. În
mod excepţional, soţului supravieţuitor i se atribuie rezerva în
mod individual; şi,
d) moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natură adică au
dreptul să culeagă bunurile din moştenire; ei sunt proprietari ai
acestor bunuri şi nu simpli creditori ai unor valori.

Caracter indisponibil: Rezerva este indisponibilă.

Indisponibilitatea este relativă şi parţială:
a) relativitatea constă în limitarea dreptului de a dispune, de cel
care lasă moştenirea, numai în prezenţa moştenitorilor
rezervatari;
b) indisponibilitatea este parţială sub dublu aspect; pe de o parte
ea loveşte numai o parte a moştenirii, iar pe de altă parte, ea
priveşte numai actele cu titlu gratuit, şi nu pe cele cu titlu
oneros 309.
Caracter imperativ: Categoria moştenitorilor
rezervatari, precum şi rezerva succesorală pe care o culeg aceştia
sunt stabilite prin norme imperative ale legii, astfel încât nu pot fi
modificate prin voinţa lui de cujus, chiar dacă ar avea acordul
prezumtivilor moştenitori rezervatari 310.

308
De asemenea nedemnii nu por cere partea lor din rezervă.
309
Actele cu titlu oneros, de cujus poate să le facă nestingherit, deoarece in
universalibus res succedit loco pretii et pretium loco rei.
310
Un astfel de act ar constitui un pact asupra unei moşteniri nedeschise.

211
 C. Moştenitorii rezervatari
I. Enumerare

Enumerare: Potrivit art. 841, 843 din Codului civil şi art.

2 din Legea nr. 319/1944 sunt moştenitori rezervatari: descendenţii,
ascendenţii privilegiaţi şi soţul supravieţuitor

II. Categorii de moştenitori rezervatari

a. Prezentare

Codul civil, în art. 841 dispune că

Întinderea liberalităţilor:
liberalităţile, fie făcute prin acte între vii,
fie făcute prin testamente, nu pot ″trece peste jumătatea bunurilor
dispunătorului dacă la moarte-i lasă un copil legitim, peste o a
treia parte dacă lasă doi copii, peste a patra parte dacă lasă trei sau
mai mulţi″.

Cuantumul rezervei variază, deci, în funcţie de

Cuantumul rezervei:
numărul descendenţilor: ½ din moştenire dacă
a lăsat un copil; 2/3 pentru doi copii, ¾ din moştenire dacă a lăsat
trei sau mai mulţi copii.

b. Descendenţii în funcţie de care se calculează cuantumul

rezervei
Descendenţii: În stabilirea cuantumului rezervei
descendenţilor se au în vedere acei descendenţi care vin efectiv la
moştenire, neluându-se în calcul descendenţii nedemni sau
renunţători 311, deoarece, pe de o parte, art. 696 C.civ. operează în
mod retroactiv, renunţătorul fiind socotit că a fost întotdeauna

311
Înch. nr. 243/1956 a Not. De Stat al rai. N. Bălcescu, Bucureşti, cu notă de
O. Căpăţână, în L.P. nr. 12/1958, pag.109; T.S., s. civ., dec. nr. 613/1988, în
RRD nr. 3/1989, pag.66 - 67.

212
străin de moştenire, şi, pe de altă parte, prin sintagma ″copii
lăsaţi″, art. 841 C.civ. a avut în vedere copiii lăsaţi moştenitori, şi
nu pe cei străini de moştenire 312.
Exemplu: dacă de cujus a lăsat 5 copii, dintre care unul
este predecedat (şi nu are, la rândul lui, copii), 2 sunt renunţători
şi unul este nedemn, şi un legatar universal ce nu este rudă cu de
cujus, rezerva va fi de ½ din moştenire, deoarece la succesiune va
veni singurul descendent acceptant.
Descendentul instituit legatar universal:În situaţia în
care de cujus are mai mulţi copii, iar unul este instituit legatar
universal, spre exemplu speţa de mai jos, modul de calcul al
cotelor este următorul:
DE CUJUS

A B C
Leg. univ

Se va stabili mai întâi rezerva descendenţilor, care este de

¾ din moştenire deoarece sunt 3 descedenţi, iar restul de ¼ îl va
culege legatarul universal. Astfel, A va culege ¼ (rezerva) + ¼
(cotitatea disponibilă)= ½, B şi C vor culege fiecare câte ¼ din
moştenire.
c. Calculul rezervei în cazul în care la moştenire vin
descendenţi de alt grad decât gradul I

Cazuri: În această situaţie întâlnim două cazuri:

312
Pentru opinia potrivit căreia rezerva ar trebui să se calculeze ţinându-se
seama şi de descendenţii renunţători sau nedemni a se vedea M. Eliescu,
″Moştenirea...″, pag.330-331.

213
a) cazul în care descendenţii de gradul II, III, etc. vin la
moştenire prin reprezentare, rezerva se va calcula, nu după
numărul descendenţilor care vin la moştenire (pe capete), ci după
numărul tulpinilor. Exemplu: în situaţia în care la moştenirea lui
de cujus vin 2 copii (A, B), 3 nepoţi (D, E,F) după un copil
predecedat (C) al defunctului şi un legatar universal, moştenirea
se va împărţi astfel:
De cujus Leg.univ.

A B C +

D E F

Mai întâi se va stabili rezerva care se cuvine

descendenţilor: de la de cujus pornesc 3 tulpini - tulpina pentru A,
tulpina pentru B şi tulpina pentru C - D, E şi F vor veni la
moştenire prin reprezentarea lui C, astfel că rezerva se stabileşte
în funcţie de cele 3 tulpini, fiind de ¾ din moştenire. În concluzie,
A va lua ¼ din moştenire, B va lua tot ¼, D, E şi F vor lua fiecare
câte 1/12 (1/4 - rezerva care se cuvine tulpinei pentru C, împărţit
la 3, numărul copiilor lui C), iar legatarul va culege cotitatea
disponibilă care este de 1/4.
b) cazul în care descendenţii vin la moştenire în temeiul
dreptului lor propriu (situaţie întâlnită dacă singurul succesibil sau
toţi succesibilii de gradul I au renunţat sau sunt nevrednici), în
literatura de specialitate au apărut mai multe opinii cu privire la
calculul rezervei.

214
 Opinii: Într-o primă opinie 313 se consideră că şi în acest
caz rezerva se va stabili pe tulpini, adică în funcţie de numărul
descendenţilor de gradul I, deoarece rezerva, având caracter
imperativ, nu poate fi majorată prin voinţa descedenţilor şi
împotriva voinţei defunctului, astfel că stabilirea rezervei se va
face pe tulpini, iar împărţirea moştenirii între descedenţii de grad
subsecvent se va face în mod egal. Spre exemplu, la moştenire vin
moştenitorii din următoarea schemă:
De cujus Leg. Univ.

renunţător A B nedemn

C D E F
Rezerva este 2/3 din moştenire, deoarece avem două
tulpini, tulpina după A şi tulpina după B. Această rezervă se va
împărţi în mod egal la cei 4 descendenţi (C,D,E,F).
Potrivit celei de-a doua opinii 314, în acest caz rezerva se va
stabili în funcţie de numărul descendenţilor, şi nu în funcţie de
numărul tulpinilor. Astfel, în schema de mai sus rezerva va fi de ¾
din moştenire deoarece avem 4 descedenţi.
În ceea ce ne priveşte considerăm că cea de-a doua opinie
este cea corectă din următoarele considerente:
¾ o motivare a primei opinii este aceea că descedentul de gradul
I ar renunţa la moştenire, tocmai pentru a spori rezerva

313
I. Dogaru s.a., op.cit., pag.436; Fr. Deak, op. cit., pag.347-348; M.
Eliescu, ″Moştenirea...″, pag.332; D. Macovei, op. cit., pag.118.
314
Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., pag.150; Matei B. Cantacuzino, op.
cit., pag.269 - 270.

215
 descedenţilor de grad mai îndepărtat, ori, pe de o parte, în nici
un text de lege nu este prevăzut acest lucru, iar, pe de altă
parte, dreptul de opţiune succesorală are un caracter absolut,
astfel încât nimeni nu trebuie să evidenţieze motivele care au
stat la baza acceptării sau renunţării la succesiune;
¾ împărţirea pe tulpini a moştenirii se face numai în cazul în
care operează reprezentarea succesorală, ori în cazul de faţă
reprezentarea succesorală nu operează.
Spre exemplu, avem următoarea speţă:

De cujus Leg.univ.

A predecedat

B C D

Rezerva va fi de ¾, calculându-se în funcţie de numărul

descedenţilor şi nu în funcţie de numărul tulpinilor, iar cotitatea
disponibilă va fi de ¼.
Reprezentarea succesorală nu va opera în acest caz
deoarece utilitatea reprezentării constă în înlăturarea unor
consecinţe injuste ale principiului egalităţii rudelor de acelaşi grad
şi ale principiului proximităţii gradului de rudenie, ori, în această
situaţie, aceste principii nu se aplică întrucât nu avem un
moştenitor în viaţă de grad mai apropiat cu defunctul decât cei 3
nepoţi (B,C,D).
Aşadar, reprezentarea va opera, iar rezerva se va stabili pe
tulpini în următorul caz:

216
 De cujus Leg.univ.
1/3

predecedat A E 1/3

B C D
1/9 1/9
1/9

2. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi

(art. 843 C. civil)

Situaţii: În situaţia în care de cujus nu are descendenţi ca

moştenitori rezervatari, ori aceştia nu pot sau nu doresc să vină la
moştenire, legea acordă dreptul la rezervă ascendenţilor
privilegiaţi.
Spre exemplu, avem următoarea speţă:

T M

Leg.univ.

De cujus
Rezerva succesorală este de ½ (câte ¼ pentru fiecare
părinte), iar cotitatea disponibilă este tot de ½.

Enumerare: Ascendenţii privilegiaţi care beneficiază de

rezerva succesorală sunt părinţii defunctului, din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie, fără să deosebim dacă este sau nu
cu efecte depline.

217
 Art. 843 C. civil modificat prin Legea nr. 134/1947
prevede că rezerva părinţilor este de ½ din moştenire dacă vin la
moştenire tatăl şi mama şi de ¼ din moştenire, dacă vine la
moştenire un singur părinte 315.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse, aşa cum am arătat la
moştenirea adoptatului vin, atât adoptatorii, cât şi părinţii săi
fireşti.

Cuantum: Cât priveşte cuantumul rezervei în cazul

concursului adoptatorilor cu părinţii fireşti ai adoptatului, acesta
este: ¼ din moştenire pentru un singur ascendent privilegiat
(părinte sau înfietor) şi ½ din moştenire dacă vine la moştenire
doi, trei sau patru ascendenţi privilegiaţi (părinţi fireşti şi
adoptatori) 316. Prin urmare, nu are importanţă numărul acestora,
ascendenţii privilegiaţi împărţind între ei aceeaşi cotă.

3. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor

a. Prezentare

Întindere: Potrivit art. 2 din Legea nr. 319/1944 rezerva

soţului supravieţuitor este de ½ din partea succesorală pe care o
culege ca moştenitor legal 317 şi cum aceasta depinde de clasa de
moştenitori cu care vine în concurs, şi cuantumul rezervei va fi
determinat de clasa de moştenitori cu care vine în concurs318.

315
Pentru opinia potrivit căreia renunţarea sau nevrednicia unuia dintre părinţi
are drept efect că singurul părinte rămas să aibă drept la întreaga rezervă de ½
din moştenire, exceptând cazul în care vin în concurs cu colateralii privilegiaţi,
a se vedea I.C. Vurdea, ″Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor
şi colateralilor privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor″, în RRD nr.
4/1989, pag.28.
316
Aşa cum am mai arătat, în prezent, există numai instituţia adopţiei cu efecte
depline ale unei filiaţii fireşti.
317
T.S., s. civ., dec. nr. 2000/1956, în CD, 1956, vol. I, pag.333 - 334.
318
T.S., s. civ., dec. nr. 578/1986, în CD, 1986, pag.81 - 82.

218
 Aşadar, pentru a calcula rezerva soţului trebuie mai întâi
să determinăm clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs.
Vom avea în vedere numai moştenitorii legali care vin efectiv la
moştenire, excluzându-i pe cei predecedaţi, nedemni sau
renunţători.

Cote: Rezerva va fi deci:

1
a) /8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii
defunctului. Rezerva soţului supravieţuitor este aceeaşi,
indiferent de numărul descendenţilor cu care vine în concurs;
1
b) /6 din moştenire dacă vine în concurs, atât cu ascendenţii
privilegiaţi cât şi cu colateralii privilegiaţi;
c) ¼ din moştenire dacă vine în concurs numai cu ascendenţii
privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi;
3
d) /8 din moştenire dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari
sau colateralii ordinari;
e) ½ din moştenire dacă nu vine în concurs cu nici o clasă de
moştenitori legali 319.

Clasa de moştenitori: Se pune problema cum determinăm

clasa de moştenitori cu care soţul supravieţuitor vine în concurs.
Astfel, dacă există moştenitori legali nerezervatari, dar legatar este
instituit o persoană străină, rezerva soţului va fi de ½ din
moştenire deoarece vine la moştenire în concurs numai cu
legatarul universal, care îi înlătură de la moştenire pe moştenitorii
legali nerezervatari.
Spre exemplu, dacă de cujus a lăsat următorii moştenitori:

319
În această situaţie va veni la moştenire în concurs numai cu legatarul
universal.

219
 B

M U

F V
De cujus

1. În situaţia în care, legatar universal este instituit o persoană

străină, care nu este rudă cu defunctul, rezerva este de ½,
deoarece vor veni efectiv la moştenire doar soţul
supravieţuitor, în calitate de moştenitor rezervatar şi legatarul
universal;
2. În situaţia în care, legatar universal este instituit V, vărul
primar, rezerva soţului este de 3/8 din moştenire, întrucât vine
în concurs cu colateralii ordinari, cu toate că mai avem
moştenitori şi din clasa a II-a (F şi N), şi din clasa a III-a (B)
şi din clasa a IV-a (U), dar care nu vin la moştenire, fiind
înlăturaţi de legatarul universal - V.

Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor:

În ceea ce priveşte dreptul special de moştenire al soţului
supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice, asupra darurilor de nuntă, precum şi dreptul
de abitaţie, se impune următoarea precizare: dacă soţul defunct nu
a dispus de aceste bunuri prin legate sau donaţii, rezerva
părinţilor 320 se calculează avându-se în vedere numai celelalte

320
Este vorba numai de rezerva părinţilor deoarece, dacă ar exista descedenţi,
soţul supravieţuitor nu ar mai beneficia de acest drept special de moştenire.

220
bunuri lăsate de defunct, iar dacă a dispus de ele, aceste bunuri se
vor lua în calcul la stabilirea rezervei cuvenite, atât soţului
supravieţuitor, cât şi părinţilor.

b. Caracteristicile rezervei soţului supravieţuitor

Caracteristici: Rezerva soţului supravieţuitor prezintă

următoarele caracteristici:
a) rezerva soţului supravieţuitor este o cotă fixă (1/2) dintr-o cotă
variabilă, care diferă în funcţie de clasa de moştenire cu care
vine în concurs;
b) rezerva soţului supravieţuitor nu este o fracţiune calculată
direct asupra moştenirii, ci o fracţiune calculată din partea
care i se cuvine ca moştenitor legal; şi,
c) rezerva soţului supravieţuitor se calculează distinct faţă de
rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari cu care ar veni în
concurs.

4. Imputarea rezervei soţului supravieţuitor

Imputare: În situaţia în care soţul supravieţuitor vine în
concurs cu moştenitori legali care nu sunt moştenitori rezervatari,
rezerva se va imputa asupra întregii moşteniri. Spre exemplu, dacă
de cujus are ca moştenitori legali pe soţul supravieţuitor şi pe un
nepot de frate pe care îl instituie legatar universal, rezerva soţului
care este de ¼ din moştenire (deoarece vine în concurs numai cu
colateralii privilegiaţi), se va imputa asupra întregii moşteniri,
restul de ¾ urmând să fie cules de nepotul de frate, în calitate de
legatar universal.
Problemă: Problema se pune în cazul în care soţul
supravieţuitor vine în concurs cu ceilalţi moştenitori rezervatari,
dacă rezerva soţului se va imputa tot asupra întregii moşteniri sau
numai asupra cotităţii disponibile.

221
 Într-o primă opinie, s-a conchis că rezerva soţului
supravieţuitor se va imputa exclusiv asupra cotităţii disponibile, şi
nu din rezerva moştenitorilor cu care vine în concurs321.
În literatura de specialitate s-a apreciat că această soluţie
poate conduce în anumite situaţii la rezultate inadmisibile, astfel
că liberalităţile făcute de defunct unei persoane ajung să profite
chiar peste limitele cotelor de moştenire legală unor alte persoane
decât cele agreate de de cujus. În acest sens avem următorul
exemplu: dacă la moştenirea defunctului vin soţul supravieţuitor,
părinţii defunctului şi sora acestuia, soţul supravieţuitor primeşte
1/3 din moştenire, iar restul de 2/3 se va împărţi în mod egal între
părinţi şi soră (câte 1/3 pentru părinţi şi 1/3 pentru soră). Dacă de
cujus a instituit-o pe soră legatar universal, soţul supravieţuitor va
primi rezerva de 1/6, iar părinţii rezerva de ½ din întreaga
moştenire, deci mai mult decât ar fi luat ca moştenitori legali, iar
sora care a fost instituită legatar universal va lua 1/3, deci cât ar fi
luat ca moştenitor legal 322.
Aşadar, potrivit celei de-a doua opinii 323 care s-a impus în
literatura de specialitate, rezerva soţului supravieţuitor se va
imputa asupra moştenirii în întregul ei, micşorând astfel, nu numai
cotitatea disponibilă, cât şi rezerva celorlalţi moştenitori
rezervatari cu care soţul supravieţuitor vine în concurs.
Cu atât mai mult cu cât, în cazul moştenirii legale, se
admite că partea soţului supravieţuitor se va imputa asupra masei
succesorale, micşorând părţile care se cuvin celorlalţi moştenitori,

321
E. Safta Romano, op. cit., pag.312-314; T.S., s. civ., dec. nr. 662/1972, în
Repertoriu, 1969 - 1975, pag.207; T.S., s. civ., dec. nr. 472/1964, în CD, 1964,
pag.127 - 129.
322
Astfel, testamentul ce a fost făcut în favoarea sorei va profita părinţilor,
contrar voinţei lui de cujus.
323
Fr. Deak, ″Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi
şi colateralilor privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor″, în RRD nr.
4/1989, pag.33-35; E. Boroi, G. Boroi, ″Corelaţia dintre prevederile art. 939
din Codul civil şi Decretul-lege nr. 319/1944″, în RRD nr. 9-12/1989, pag.30.

222
astfel că şi în cazul moştenirii testamentare ar trebui să se aplice
aceleaşi reguli, iar rezerva soţului supravieţuitor să micşoreze
rezerva tuturor celorlalţi moştenitori, fie ei legali-rezervatari sau
testamentari. Astfel, în exemplul de mai sus, soţul va beneficia de
rezerva de 1/6 din întreaga moştenire, din ce rămâne se calculează
rezerva părinţilor, iar restul (cotitatea disponibilă) urmează să fie
cules de soră în calitate de legatar.

5. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în

concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioară
a. Prezentare

Reglementare: Art. 939 C. civil dispune: ″Bărbatul sau

femeia, care având copii dintr-un alt maritagiu, nu va putea dărui
soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului
ce a luat mai puţin şi fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să treacă
peste cuartul bunurilor ″.
Aşadar, în concurs cu descendenţii din altă căsătorie ai
defunctului, soţul supravieţuitor din a doua căsătorie nu poate fi
gratificat de cel care lasă moştenirea în limitele cotităţii
disponibile obişnuite, ci în limitele unei cotităţi disponibile
speciale care este o parte egală cu cea a copilului care a luat mai
puţin, fără ca această parte să poate depăşi ¼ din moştenire 324.
Aceste dispoziţii au menirea de a ocroti pe copiii din prima
căsătorie faţă de posibilitatea ca soţul supravieţuitor să-l
determine pe soţul recăsătorit să facă liberalităţi în detrimentul
copiilor. Bineînţeles că, de aceste dispoziţii beneficiază şi copiii

324
Exemplu de situaţie în care se depăşeşte ¼ din moştenire: în cazul în care
defunctul lasă cel puţin patru copii, cota fiecăruia ce rezultă din împărţirea
rezervei de ¾ la numărul copiilor care vin efectiv la moştenire va fi mai mică
decât ¼ din moştenire, astfel încât cotitatea disponibilă specială a soţului
supravieţuitor nu poate să fie mai mare decât cota copilului care va lua cel mai
puţin..

223
din căsătoria subsecventă, deoarece partea acestor liberalităţi care
depăşesc cotitatea disponibilă specială se va adăuga la moştenire
care se va împărţi între toţi copiii.

b. Copiii la care se referă art. 939 C.civil

Copiii: Art. 939 C.civ. se referă la ″copiii dintr-un alt

maritagiu″, adică la copiii dintr-o altă căsătorie a soţului decedat.
Ţinând cont de faptul că prin reglementarea C. fam. situaţia
copiilor născuţi în afara căsătoriei se asimilează cu cea a copiilor
născuţi în timpul căsătoriei. Astfel, art. 939 C.civ. se va aplica şi
copiilor născuţi în afara căsătoriei, precum şi copiilor dintr-o
căsătorie declarată nulă sau anulată. Totodată, aceste dispoziţii se
vor aplica şi copiilor din adopţie, indiferent dacă adopţia a fost cu
efecte depline sau cu efecte restrânse, dar sub condiţia ca data
actului de încuviinţare a adopţiei să fie anterioară încheierii
ultimei căsătorii de către defunct.
Prin copii trebuie să înţelegem nu numai descedenţii de
gradul I, ci şi descedenţii de orice grad, indiferent dacă vin la
moştenire în nume propriu sau prin reprezentare.
Pentru a putea beneficia de prevederile art. 939, copiii
trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile generale, şi
următoarele condiţii:
¾ să fie vorba de copii ce nu sunt din căsătoria în fiinţă la data
decesului lui de cujus; şi,
¾ copiii să accepte moştenirea.

c. Liberalităţile supuse prevederilor art. 939 C. civil

Dăruire: Art. 939 C. civil foloseşte termenul ″dăruire″,

care însă nu trebuie să ducă la concluzia că el priveşte numai
donaţiile, admiţându-se că sub incidenţa acestor dispoziţii intră

224
donaţiile şi legatele, dacă au fost făcute în consideraţia calităţii de
soţ sau viitor soţ al celui gratificat 325. Aşadar, vor fi supuse
prevederilor art. 939 C.civ. următoarele categorii de liberalităţi:
¾ toate donaţiile făcute soţului supravieţuitor în timpul căsătoriei
subsecvente;
¾ toate legatele făcute soţului supravieţuitor în timpul căsătoriei
subsecvente;
¾ donaţiile făcute soţului supravieţuitor înaintea încheierii
căsătoriei, dar în vederea acesteia;
¾ legatele făcute soţului supravieţuitor anterior încheierii
căsătoriei deoarece se presupune că testatorul nu a menţinut
legatul decât în considerarea calităţii de soţ dobândite de
legatar după încheierea căsătoriei.

d. Noţiunea cotităţii disponibile speciale

Problemă: În literatura de specialitate s-a pus problema

calculului cotităţii disponibile speciale şi a cotelor ce se cuvin
moştenitorilor atunci când soţul supravieţuitor vine în concurs cu
copiii dintr-o căsătorie anterioară a soţului defunct.
Înainte de apariţia Legii nr. 319/1944, sistemul de calcul
era foarte simplu: la numărul copiilor celui care lasă moştenirea,
care veneau efectiv la moştenire (fără a avea relevanţă dacă erau
din prima căsătorie sau din căsătoria subsecventă), se adăuga o
unitate (soţul supravieţuitor); apoi, la numărul obţinut se împărţea
moştenirea. Rezultatul obţinut reprezenta cotitatea disponibilă
specială, însă cu următoarele două restrângeri:
a) să nu fie mai mare decât partea copilului care a luat mai puţin;
şi,
b) să nu depăşească ¼ din moştenire.

325
D. Chirică, op. cit., pag.166.

225
 Pe lângă aceste două îngrădiri, în literatura de specialitate
a mai apărut una: cotitatea disponibilă specială să facă parte din
cotitatea disponibilă ordinară.
După ce Legea nr. 319/1944 a fost adoptată, pentru a
calcula cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor
trebuie stabilit mai întâi modul de calcul al rezervei succesorale a
soţului, în doctrină, aşa cum am arătat, neexistând consens din
acest punct de vedere. Astfel, o parte a literaturii de specialitate326
consideră că rezerva soţului se va imputa asupra cotităţii
disponibile, deoarece ″nu există nici un motiv care să ne facă să
credem că legiuitorul, prin acordarea unei rezerve soţului
supravieţuitor, a înţeles să micşoreze rezerva descendenţilor sau a
părinţilor″, astfel că legiuitorul nu a acordat rezerva soţului în
paguba celorlalţi moştenitori rezervatari, ci în detrimentul
donatarilor şi legatarilor 327. Aşadar, porţiunea succesorală legală a
soţului supravieţuitor se va imputa asupra cotităţii disponibile
ordinare, chiar şi în prezenţa copiilor dintr-o căsătorie anterioară a
soţului defunct, astfel că în limita acestei cotităţi disponibile
ordinare, soţul supravieţuitor va putea să cumuleze cotitatea
disponibilă specială cu porţiunea sa succesorală 328. Literatura de
specialitate 329 mai nouă consideră că, mai întâi, se calculează
rezerva soţului supravieţuitor, şi după aceea rezerva celorlalţi
moştenitori rezervatari, aceasta fiind, în prezent, modul de calcul

326
Mihail Eliescu, ″Moştenirea ...″, , pag.338-339; Marin Popa, op. cit.,
pag.134-135.
327
Exemplu: dacă la moştenirea defunctului vin doi copii şi soţul
supravieţuitor, atunci potrivit acestei opinii mai întâi se calculează rezerva
copiilor care este de 2/3 din întreaga moştenire, iar din restul de 1/3 se va
calcula rezerva soţului care este 1/8 din 1/3.
328
T. reg. Bucureşti, col. civ., dec. nr. 677/1955, cu notă de S. }erbănescu, în
L.P. nr. 5/1955, pag.339; T.S., col. civ., dec. nr. 1054/1955, în CD, vol. I,
pag.183.
329
Fr. Deak, op. cit., pag.354; Dan Chirică, op. cit., pag.318 şi urm.; Elena
Boroi, Gabriel Boroi, op. cit., pag.29-30.

226
al rezervei soţului supravieţuitor atunci când vine în concurs cu
alţi moştenitori rezervatari.
Mod de calcul: Pentru a calcula cotele succesorale,
precum şi cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în
concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioară a soţului defunct, în
doctrină se ia următorul exemplu: la succesiunea lui de cujus vin
soţul supravieţuitor, care este şi legatar universal şi un copil dintr-
o căsătorie anterioară, apărând următoarele opinii:
Într-o primă opinie 330, se consideră că descedentului îi
revine ½ din moştenire deoarece aceasta este rezerva sa, iar soţul
supravieţuitor va primi ¼ din moştenire, la care are dreptul, în
temeiul legii, şi totodată, va păstra liberalităţile pe care de cujus i
le-a făcut în limitele întregului disponibil special care este de cel
mult ¼ din moştenire, soţul supravieţuitor culegând, aşadar, tot ½
din masa succesorală. Principala critică pe care o aducem acestei
opinii este următoarea: ceea ce trebuie să se calculeze nu este cota
ce se cuvine soţului ca moştenitor legal, ci rezerva acestuia (1/8,
nu 1/4), deoarece este vorba de moştenirea testamentară, şi nu de
moştenirea legală. Aşadar, mai întâi trebuia stabilită rezerva
soţului (1/8 din moştenire), iar din ceea ce rămânea urma să se
deducă rezerva descendenţilor şi apoi cele două cotităţi
disponibile: ordinară şi specială.
Într-o a doua opinie331, modul de calcul este următorul: din
întreaga masă succesorală se va da la o parte cotitatea disponibilă

330
Mihail Eliescu, Moştenirea..., pag.349; T.S., col. civ., dec. nr. 25/1958, în
Repertoriu, 1952-1969, pag.439; idem, dec. nr. 15/1972, în CD, 1972, pag.175-
177; idem, dec. nr. 613/1988, în RRD nr. 3/1989, pag.66-67.
331
R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, Probleme teoretice şi practice de
drept civil, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 987, pag.154; C. Stătescu,
Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală.
Succesiunile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, pag.203-204;
T.S., col. civ., dec. nr. 1054/1955, în CD, 1955, vol. I, pag.183; idem, dec. nr.
1238/1955, în CD, 1955, vol. I, pag.185; idem, dec. nr. 1485/1966, în CD,
1966, pag.158-162; idem, dec. nr. 2143/1984, în CD, 1984, pag.90-91.

227
specială a soţului supravieţuitor (1/4), iar ceea ce rămâne (3/4) se
va împărţi în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 319/1944.
Astfel, soţul supravieţuitor va dobândi 7/16 din moştenire ( ¼ care
este cotitatea disponibilă specială plus ¼ din ¾ care este cota
legală a soţului supravieţuitor în concurs cu clasa descendenţilor).
În ceea ce priveşte această opinie, pe de o parte, cotitatea
disponibilă ordinară nu este întotdeauna de ¼ din moştenire, în
lege prevăzându-se în mod expres numai că această cotitate nu
trebuie să fie mai mare de ¼ din moştenire, iar pe de altă parte, în
cazul analizat, fiind vorba şi de un legatar universal, moştenirea
trebuie să se împartă conform moştenirii testamentare, şi nu
conform moştenirii legale.
Într-o a treia opinie 332, mai întâi se calculează disponibilul
asupra căruia va urma să se impute liberalitatea: ½ (rezerva
copilului) plus 1/8 (rezerva soţului) egal 5/8. Din întreg (8/8) se
scade acest 5/8 astfel obţinut şi din ceea ce rezultă, 3/8, se va
deduce cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor: 3/8 -
¼ = 1/8. Ceea ce rămâne se va împărţi între soţul supravieţuitor şi
copilul lui de cujus conform Legii nr. 319/1944 (1/4x1/8=1/32
cota soţului supravieţuitor şi 3/4x1/8= 3/32 cota copilului).
Aşadar, soţul supravieţuitor va primi 1/8 + ¼ +1/32 = 13/32, iar
copilul va primi ½ +3/32 = 19/32. În acest caz, pe de o parte,
cotitatea disponibilă specială este raportată numai la cea de-a doua
limită impusă de art. 939 C. civ. (un sfert din moştenire) cu toate
că textul de lege prevede şi o altă limitare, şi anume să nu
depăşească partea copilului care a luat cel mai puţin, şi pe de altă
parte prin imputarea rezervelor soţului şi descendenţilor asupra
întregii moşteniri a fost afectată voinţa lui de cujus care dorea ca
legatarul să ia cât mai mult din moştenire.

332
T.S., s. civ., dec. nr. 1615/1972, în Repertoriu, 1969-1975, pag.207-208;
deciziile citate de R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, op. cit., pag.154.

228
 Într-o a patra opinie 333, mai întâi se stabileşte rezerva
soţului supravieţuitor care este de 1/8, şi care se va imputa asupra
întregii moşteniri, iar rezerva copilului urmând să se calculeze din
restul moştenirii (1/2 înmulţit cu 7/8 = 7/16). Totalul rezervei va fi
de 1/8 + 1/16 = 9/16, iar cotitatea disponibilă ordinară (restul
moştenirii) va fi de 7/16 (1- 9/16). Din aceasta, numai 1/4=4/16
reprezintă cotitatea disponibilă specială, restul de 3/16
împărţindu-se conform regulilor de la moştenirea legală, adică
3/4x3/16=9/64 descendentul şi 1/4x3/16=3/64 soţul. În concluzie,
copilul va primi 7/16+9/64=37/64, iar soţul va primi
1/8+1/4+3/64=27/64. Şi această opinie este susceptibilă de critici
întrucât cotitatea disponibilă specială se impută asupra cotităţii
disponibile ordinare, şi nu asupra întregii moşteniri.
Potrivit celei de-a cincea opinii 334, din întreaga moştenire
se calculează rezerva soţului(1/8), din ce rămâne (7/8) se
calculează rezerva copilului (1/2x7/8=7/16); din cotitatea
disponibilă ordinară (7/16) se deduce cotitatea disponibilă specială
(1/4x7/8=7/32). Adunând rezerva soţului cu rezerva copilului şi
cotitatea disponibilă specială (1/8+7/16+7/32) rezultă 25/32, deci
nu un întreg, fiind un rest de 7/32 (1/1-25/32) din moştenire.
Acest rest nu poate fi atribuit soţului supravieţuitor, deoarece ar
depăşi cotitatea disponibilă specială, dar nici copilului, deoarece
acesta a fost exheredat de defunct în limitele cotităţii disponibile
ordinare a moştenirii, urmând să fie împărţit între soţul
supravieţuitor şi copil, conform cotelor de moştenire legală
stabilite de art. 1 din Legea nr. 319/1944, adică 7/128 soţul
supravieţuitor (1/4x7/32) şi 21/128 copilul defunctului (3/4x7/32).
Aşadar, soţul supravieţuitor va lua 51/128 (1/8 + 7/32 + 7/128),

333
Fr. Deak, op. cit., pag.362-364.
334
E. Boroi, G. Boroi, op. cit., pag.29-32; Camelia Toader, R. Popescu, L.
Stănciulescu, V. Stoica, ″Moştenirea testamentară. Transmiterea şi
împărţeala moştenirii″, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, pag.81-83.

229
iar copilul 77/128 (7/16 + 21/128). De remarcat faptul că, deşi se
spune că cotitatea disponibilă specială se impută asupra cotităţii
disponibile ordinare, imputarea se face asupra 7/8, adică asupra a
ceea ce rămâne după ce dăm la o parte rezerva soţului.
Într-o a şasea opinie 335, se consideră că legea, în măsura în
care prevede o cotitate disponibilă specială, corelativ, trebuie să
subziste şi o rezervă specială în favoarea copiilor dintr-o căsătorie
anterioară, a lui de cujus. Astfel, din întreaga moştenire se
calculează rezerva soţului(1/8), din ce rămâne (7/8) se calculează
rezerva copilului (1/2x7/8=7/16); din cotitatea disponibilă
ordinară (7/16) se deduce cotitatea disponibilă specială
(1/4x7/8=7/32). Adunând rezerva soţului cu rezerva copilului şi
cotitatea disponibilă specială(1/8+7/16+7/32) rezultă 25/32, deci
nu un întreg, fiind un rest de 7/32 (1/1-25/32) din moştenire.
Acest rest de 7/32 nu este supus împărţelii între soţul
supravieţuitor şi copilul lui de cujus conform regulilor moştenirii
legale, ci se cuvine în întregime copilului defunctului cu titlul de
rezervă specială. Aşadar, soţul supravieţuitor urmează să
primească 11/32 din moştenire (1/8+7/32), iar copilul primeşte
21/32 (7/16+7/32). Această opinie este criticabilă din două puncte
de vedere: pe de o parte, prin limitarea liberalităţii în favoarea
soţului supravieţuitor, nu înseamnă neapărat că s-a instituit o
rezervă succesorală în favoarea descendentului 336, şi, pe de altă
parte, Codul civil are un caracter unitar, iar dacă legiuitorul a
înţeles să instituie, prin excepţie, cotitatea disponibilă specială a
soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie
anterioară a soţului defunct, prin art 939 C.civ., limitând voinţa de
a dispune a acestuia, dacă ar fi dorit instituirea unei rezerve
speciale în favoarea descendentului, ar fi prevăzut-o în mod
expres.

335
Dan Chirică, op. cit., pag.320 şi urm.
336
A se vedea Fr. Deak, op. cit., pag.363.

230
 În ceea ce ne priveşte, considerăm că modul de calcul este
următorul: din întreaga moştenire se calculează rezerva
soţului(1/8), din ce rămâne (7/8) se calculează rezerva copilului
(1/2x7/8=7/16); din cotitatea disponibilă ordinară (7/16) se deduce
cotitatea disponibilă specială (1/4x7/16=7/64). Adunând rezerva
soţului cu rezerva copilului şi cotitatea disponibilă specială
(1/8+7/16+7/64) rezultă 43/64, deci nu un întreg, fiind un rest de
21/64 (1/1- 43/64) din moştenire. Acest rest se va împărţi conform
cotelor de la moştenirea legală, soţul va lua 1/4x21/64=21/256, iar
copilul 3/4x21/64=63/256. Astfel, soţul va lua
1/8+7/64+21/256=81/256, iar copilul 7/16+63/256=175/256.

D. Reducţiunea
1. Natura reducţiunii
Sancţiune: Sancţiunea încălcării cotităţii disponibile
speciale - este reducţiunea donaţiei sau liberalităţii excesive.
Aceasta este supusă regulilor prevăzute pentru reducţiunea
liberalităţilor ce aduc atingere rezervei ordinare, prevăzute de art.
841 C. civil. Astfel, art. 847 C.civ. dispune că regulile reducţiunii
sunt aplicabile în toate cazurile în care liberalităţile vor trece peste
cotitatea disponibilă, indiferent dacă este vorba despre cotitatea
disponibilă ordinară sau specială. Pe cale de excepţie, donaţiile
deghizate sau făcute prin interpunere de persoane (prin acte
simulate) care încalcă cotitatea disponibilă sprecială sunt nule
absolut 337, prezumându-se că au fost făcute în frauda drepturilor
succesorale ale copiilor din prima căsătorie a defunctului (art. 940
alin. 2 C. civ.) 338. Nu vor fi supuse sancţiunii nulităţii donaţiile

337
Pentru opinia potrivit căreia şi aceste donaţii sunt supuse reducţiunii a se
vedea V. Negru, Examen teoretic al practicii judiciare privind acţiunea în
reducţiune, în RRD nr. 4/1984, pag.37-38; T.J. Suceava, dec. civ. nr. 187/1970,
cu Notă de V. Pătulea, în RRD nr. 7/1971, pag.109-112.
338
Reclamantul este cel care va trebui să dovedească faptul deghizării sau al
interpunerii de persoane.

231
indirecte deoarece acestea nu conţin nici un element secret, cum ar
fi spre exemplu cazul unei donaţii indirecte realizate prin
renunţarea unui soţ colegatar la un legat în favoarea celuilalt soţ
colegatar 339.
Acţiunea în reducţiune aparţine copiilor defunctului dintr-
o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei, dacă au fost
concepuţi înainte de încheierea căsătoriei considerate, precum şi
celor adoptaţi înainte de această dată (bineînţeles dacă nu sunt
renunţători sau nevrednici), însă acţiunea va profita tuturor
copiilor defunctului340.
Astfel, acţiunea în nulitate se diferenţiază de acţiunea în
reducţiune din următoarele puncte de vedere:
1. acţiunea în nulitate poate fi introdusă de orice persoană
interesată, inclusiv de soţul donator, pe când, aşa cum am
văzut, acţiunea în reducţiune poate fi promovată numai de
copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului;
2. acţiunea în nulitate va duce la desfiinţarea în întregime a
liberalităţii, iar acţiunea în reducţiune are ca efect doar
restrângerea liberalităţii care depăşeşte cotitatea disponibilă în
limitele acestei cotităţi.
În situaţia în care de cujus a făcut liberalităţi şi în favoarea
altor persoane alături de soţul supravieţuitor, în caz de reducţiune
trebuie avute în vedere ambele categorii de cotităţi (atât cotitatea
disponibilă specială, cât şi cotitatea disponibilă ordinară), astfel
încât liberalităţile făcute soţului nu trebuie să depăşească cotitatea
disponibilă specială, iar cele făcute tuturor persoanelor gratificate
(inclusiv soţul supravieţuitor) să nu depăşească cotitatea
disponibilă ordinară.

339
A se vedea D. Alexandresco, op. cit., tom IV, partea 1, pag.767 şi urm.; M.
Eliescu, ″Moştenirea...″, pag.344-345.
340
T.S., s.civ., dec. nr. 2154/1972, în Repertoriu, 1969-1975, pag.208.

232
 2. Corelaţia dintre cotitatea disponibilă specială şi drepturile
succesorale ale soţului supravieţuitor prevăzute de Legea nr.
319/1944

Imputare: Intrarea în vigoare a actului normativ

menţionat mai sus, a creat problema de a şti dacă soţul
supravieţuitor din a doua căsătorie ar putea să cumuleze partea sa
succesorală legală, cu liberalităţile făcute lui, de soţul decedat în
limitele cotităţii disponibile speciale (prevăzută de art. 939 C.
civil), adică partea succesorală a soţului supravieţuitor se va
imputa asupra cotităţii disponibile speciale, sau asupra cotităţii
disponibile ordinare.
Practica judecătorească a decis că partea legală a soţului
supravieţuitor se impută asupra cotităţii disponibile ordinare.
Soluţia este justă din moment ce scopul cotităţii disponibile
speciale este de a îngrădi liberalităţile făcute soţului
supravieţuitor, pentru a-i apăra pe copiii din altă căsătorie a
defunctului.

3. Corelaţia dintre cotitatea disponibilă specială şi cotitatea

disponibilă ordinară

Imputare: Cotitatea disponibilă specială nu se cumulează

cu cotitatea disponibilă ordinară, ci se impută asupra ei, altfel
spus, soţul decedat care a lăsat copii din altă căsătorie nu a putut
face liberalităţi soţului supravieţuitor în limitele cotităţii
disponibile speciale, şi distinct de acestea, să fi făcut liberalităţi
terţilor în limitele cotităţii disponibile ordinare. Acest cumul este
interzis, deoarece s-ar încălca rezerva descendenţilor defunctului.
Aşadar, soţul decedat va putea face liberalităţi atât soţului
supravieţuitor cât şi terţilor, care, împreună, nu pot depăşi

233
cotitatea disponibilă cea mai mare (cea ordinară), iar cele făcute
soţului supravieţuitor nu pot depăşi cotitatea disponibilă specială.

4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile

Determinarea masei succesorale: Pentru a calcula

rezerva şi cotitatea disponibilă, care sunt stabilite de lege prin cote
procentuale, este necesar, ca mai întâi, să se determine masa
succesorală care, potrivit art. 849 C. civil, se face prin trei operaţii
succesive:
a) stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul
defunctului la deschidera succesiunii (activul brut al
moştenirii);
b) scăderea pasivului succesoral din valoarea bunurilor existente,
pentru a obţine activul net; şi,
c) reunirea fictivă (pentru calcul), la activul net, a valorii
donaţiilor consimţite de către cel care lasă moştenirea.
În urma acestor operaţii, se va stabili dacă liberalităţile au
încălcat rezerva succesorală, şi dacă au încălcat-o, în ce măsură
vor fi supuse reducţiunii.

Stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul

defunctului la data deschiderii succesiunii: Înţelegem prin
aceste bunuri - bunurile defunctului la deschiderea moştenirii:
bunuri mobile, imobile şi creanţe. Vor fi incluse şi bunurile care
constituie obiectul unor legate sau donaţii de bunuri viitoare
făcute de defunct, deoarece acestea se află în patrimoniul
succesoral.
Nu vor fi incluse în această operaţiune:
a) drepturile viagere, care se sting la deschiderea succesiunii;
b) bunurile lipsite de valoare patrimonială (ex.: amintiri de
familie, fotografii, etc.); şi,

234
c) bunuri care nu au făcut parte din patrimoniul defunctului.

Evaluare: Evaluarea bunurilor existente în patrimoniul

defunctului se face după valoarea lor de circulaţie, din momentul
deschiderii succesiunii, dar avându-se în vedere starea lor din
momentul încheierii donaţiei (art. 849 C.civ.). Aşadar, evaluarea
se va realiza ca şi când bunul ar fi rămas în patrimoniul
defunctului şi nu a suferit nici un plus sau minus de valoare, preţul
variind în funcţie de evoluţia pieţei. Astfel, nu se ţine cont de
sporul de valoare dobândit de bunuri prin investiţiile noi făcute de
donatar, şi nici de scăderea valorii bunului datorată faptei
donatarului. În cazul în care donaţia va fi supusă reducţiunii, în
situaţia în care bunul are un spor de valoare, donatarul va fi
despăgubit ca posesor de bună-credinţă, iar în situaţia în care
bunul a suferit o scădere a valorii din culpa donatarului, acesta va
suporta paguba sub forma reducţiunii prin echivalent. Bineînţeles
că donatarul nu va răpunde pentru scăderea valorii bunului dacă
aceasta se datorează unui caz fortuit, care s-ar fi produs şi în cazul
în care bunul rămânea în patrimoniul lui de cujus.

Scăderea pasivului succesoral: Rezerva succesorală este

o fracţiune din activul net al moştenirii (nu din cel brut) şi ca
atare, prin această operaţiune se stabileşte activul net al moştenirii.
În principiu, se scad din valoarea bunurilor moştenirii toate
obligaţiile existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii
scucesiunii. Redactarea art. 849 C. civil ne-ar putea face să
credem că pasivul ar urma să fie scăzut după ce s-ar reuni la
valoarea bunurilor succesorale existente valoarea donaţiilor,
ordine ce ar fi indiferent dacă moştenirea este solvabilă. În caz
contrar, ordinea art. 849 C. civil ar micşora disponibilul în folosul
rezervei, dincolo de cerinţele stabilite de lege.

235
 Exemplu: defunctul lasă bunuri în valoare de 100.000.000
lei şi datorii de 200.000.000 lei; în timpul vieţii el a făcut o
donaţie de 100.000.000 lei; moştenitor este numai un descendent.
După ordinea codului civil:
+100.000.000+100.000.000-200.000.000.
200.000.000 - 200.000.000 = 0, activ net şi deci şi
cotitatea disponibilă.
Astfel, creditorii chirografari ajung să îşi îndestuleze
creanţele nu numai din gajul lor general prevăzut de art. 1718
C.civ., care constă în bunurile existente în patrimoniul lui de
cujus, ci şi din bunurile care au ieşit din patrimoniul lui de cujus
în timpul vieţii acestuia.
Pornind de la aceste premise, s-a ajuns la următorul sistem
de calcul: se scade valoarea datoriilor din valoarea bunurilor
existente şi apoi se adaugă valoarea donaţiilor.
100.000.000 - 200.000.000 şi se vor adăuga cei
100.000.000 lei reprezentând valoarea donaţiilor, vom avea un
disponibil de 100.000.000 lei, iar creditorii vor rămâne în pierdere
cu 100.000.000 lei, pierdere ce va fi suferită de toţi creditorii
proporţional cu creanţa fiecăruia. Rezerva descendenţilor fiind de
½ din moştenire, donatorul va restitui 50.000.000 lei la masa
succesorală, rămânând numai cu 50.000.000 lei în limitele cotităţii
disponibile.

Reunirea fictivă a valorii bunurilor donate: Această

operaţie constă în adăugarea la activul net al moştenirii a valorii
bunurilor donate, în timpul vieţii, de cel care lasă moştenirea. Este
o operaţie fictivă, numai pentru calcul şi nu implică readucerea
efectivă a bunurilor donate la masa succesorală.
Sunt supuse acestei operaţii toate donaţiile, indiferent de
forma în care au fost realizate (autentice, daruri manuale,

236
deghizate sau indirecte) sau de persoana gratificată (o terţă
persoană sau un moştenitor legal rezervatar ori nerezervatar).
Problema care se pune este dacă la această operaţiune vor
fi luate în considerare şi donaţiile cu sarcini făcute de defunct, iar
dacă se vor lua în considerare, ce valoare se va adăuga la activul
net.
Literatura de specialitate a ajuns la concluzia că şi
donaţiile cu sarcini trebuie supuse acestei operaţii, dar într-o
opinie 341 s-a conchis că valoarea donaţiei se va include în
totalitate la pasivul succesoral, iar sarcinile se vor include la
pasivul succesoral. Pornind de la faptul că sarcinile stabilite prin
donaţie nu au nici o legătură cu pasivul succesoral, fiind stabilite
în sarcina donatarului, pe când pasivul succesoral a fost stabilit în
sarcina lui de cujus, s-a ajuns la concluzia că că donaţia cu sarcini
se reuneşte la activul net al moştenirii la valoarea rezultată din
diferenţa dintre valoarea bunului donat şi valoarea sarcinii 342.
Nu vor fi supuse operaţiei actele care nu au un caracter de
liberalitate (cheltuieli pentru hrană şi întreţinerea descendenţilor
sau soţului, darurile de nuntă), precum şi valoarea bunurilor care
au făcut obiectul unor acte cu titlu oneros, dacă nu cumva acestea
sunt liberalităţi deghizate 343. Dovada situaţiei este greu de
făcut 344. Art. 845 C. civil prezumă că actele prin care cel care lasă
moştenirea a înstrăinat anumite bunuri unui succesibil în linie
dreaptă, în schimbul unei rente viagere sau cu rezerva

341
Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag.709; Al. Bacaci, Gh.
Comăniţă, op.cit.,pag.161.
342
A se vedea D. Chirică, op. cit., pag.330.
343
Aşadar, nu vor fi supuse acestei operaţii, gratuităţile care sunt făcute în
îndeplinirea unor îndatoriri sociale şi care nu reprezintă liberalităţi, sau chiar în
cazul în care sunt calificate ca donaţii, nu sunt supuse regimului liberalităţilor,
fiind exceptate de lege (art. 759 C. civ.) şi de la raportul donaţiilor.
344
Moştenitorii rezervatari pot să dovedească că donaţia este deghizată prin
orice mijloc de probă (T.S., col. civ., dec. nr. 1243/1958, în CD, 1958, pag.88).

237
uzufructului 345, sunt donaţii şi deci ele trebuie adăugate la activul
net 346. Această prezumţie va putea fi revocată numai de
moştenitorii rezervatari, cu excepţia celor care au consimţit la
înstrăinare 347. Totodată, nu vor fi supuse reducţiunii darurile
obişnuite, precum şi cheltuielile de nuntă.
Prin efectuarea celor trei operaţii se va obţine masa
succesorală valorică, asupra căreia aplicându-se fracţiunile
prevăzute de C. civil, se va obţine valoarea rezervei şi implicit a
cotităţii disponibile.

5. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea

disponibilă

Distincţie: Pentru a vedea dacă liberalităţile făcute de cel

care lasă moştenirea se impută fie asupra cotităţii disponibile, fie
asupra rezervei, trebuie să distingem dacă cel gratificat nu este
moştenitor rezervatar sau dacă este şi în această situaţie, dacă
renunţă sau acceptă succesiunea. Astfel:
a) dacă gratificatul nu este moştenitor rezervatar sau, pur şi
simplu, nu este moştenitor, liberalităţile se impută numai
asupra cotităţii disponibile pe care o scad şi o epuizează în
mod corespunzător;
b) dacă, însă, donatarul sau legatarul este un erede rezervatar,
sunt două probleme de rezolvat:
¾ când moştenitorul rezervatar renunţă la moştenire, el pierde
retroactiv dreptul la moştenire de la deschiderea ei, şi odată cu
345
Pentru opinia potrivit căreia această prezumţie se aplică şi în cazul în care
înstrăinarea către o rudă în linie dreaptă s-a făcut cu sarcina întreţinerii, a se
vedea T.S., col. civ., dec. nr. 1833/1960, în CD, 1960, pag.242 - 244; T.S., s.
civ., dec. nr. 2223/1980, în Repertoriu, 1980 - 1985, pag.124.
346
În cazul în care dobânditorul nu este rudă în linie dreaptă cu de cujus,
prezumţia nu va opera (T.S., s. civ., dec. nr. 1407/1983, în Repertoriu, 1980 -
1985, pag.123).
347
T.S., s. civ., dec. nr. 1269/1972, în Repertoriu, 1969 - 1975, pag.203.

238
 el, şi dreptul la rezervă. De aceea, liberalitatea se va imputa, ca
şi în cazul unui străin, numai asupra cotităţii disponibile, fiind
reductibilă dacă ar depăşi această cotitate. Această soluţie este
expres consacrată de art. 752 C. civil care dispune că ″eredele
ce renunţă la succesiune poate opri darul, sau cere legatul ce i
s-a făcut, în limitele părţii disponibile″; şi,
¾ când succesibilul rezervatar este acceptant, trebuie să
deosebim, după cum liberalitatea este sau nu supusă
raportului.
Liberalitatea nu este supusă raportului: În această
situaţie, liberalitatea se va imputa asupra cotităţii disponibile, dar
dacă liberalitatea depăşeşte disponibilul, diferenţa se impută
asupra părţii din rezervă care se cuvine rezervatarului, moştenitorul
cumulând cotitatea disponibilă cu partea din rezervă. Spre
exemplu, de cujus a lăsat doi copii, A şi B, iar lui A i-a făcut o
donaţie scutită de raport în valoare de 80.000.000, masa
succesorală compunându-se din bunuri în valoare de 10.000.000.
A va raporta la masa succesorală donaţia, astfel încât se ajunge la
un total de 90.000.000. Rezerva succesorală a descedenţilor este
de 2/3 din moştenire, respectiv de 60.000.000 lei, iar cotitatea
disponibilă este de 30.000.000 lei. Cumulând cotitatea disponibilă
cu partea din rezervă ce i se cuvine, A va culege 30.000.000 +
30.000.000 = 60.000.000, iar B va lua 30.000.000. Ţinând cont de
faptul că bunurile rămase în succesiune erau în valoare numai de
10.000.000 lei, donaţia făcută lui A va fi supusă raportului şi
reducţiunii în favoarea lui B, până la întregirea rezervei acestuia
de 30.000.000.
Liberalitatea este supusă raportului: Dacă rezervatarul
acceptant a primit de la defunct o donaţie fără scutire de raport,
aceasta este socotită un simplu avans asupra părţii din moştenire
ce i se va cuveni şi pe care cel care lasă moştenirea a înţeles să i-o
facă, fără a folosi disponibilul, păstrând egalitatea între

239
moştenitori. În consecinţă, donaţia se va imputa asupra părţii din
rezervă la care are dreptul cel gratificat, cotitatea disponibilă
rămânând liberă pentru alte liberalităţi. Când, însă, donaţia
depăşeşte partea din rezervă care i se cuvine donatorului, diferenţa
se va imputa numai în parte asupra cotităţii disponibile. Spre
exemplu, avem situaţia de mai sus: de cujus a lăsat doi copii, A şi
B, iar lui A i-a făcut o donaţie fără scutire de raport în valoare de
80.000.000, masa succesorală compunându-se din bunuri în
valoare de 10.000.000. A va raporta la masa succesorală donaţia,
astfel încât se ajunge la un total de 90.000.000. Rezerva
succesorală a descedenţilor este de 2/3 din moştenire, respectiv de
60.000.000 lei, iar cotitatea disponibilă este de 30.000.000 lei.
Această cotitate disponibilă nu se va cuveni în întregime lui A
deoarece donaţia nescutită de raport făcută în favoarea lui A
constituie doar un avans asupra moştenirii, fiind făcută fără
intenţia de a-l avantaja, astfel încât cotitatea disponibilă îi va
reveni lui A numai în proporţie de ½. Astfel, A va culege:
30.000.000 (rezerva succesorală) + 15.000.000 (partea lui din
cotitatea disponibilă) = 45.000.000, B luând tot la fel. Bunurile
rămase în succesiune erau în valoare numai de 10.000.000 lei,
astfel că donaţia făcută lui A va fi supusă raportului şi reducţiunii
în favoarea lui B până la întregirea părţii din moştenire de
45.000.000 la care are dreptul.

6. Noţiunea de reducţiune şi persoanele care o pot invoca

Reducţiunea liberalităţilor excesive: Donaţiile şi legatele
care depăşesc cotitatea disponibilă sunt reductibile, iar prin
reducţiune se înţelege că liberalităţile care au încălcat rezerva să
fie reduse în limitele cotităţii disponibile (art. 847 C. civil).
Aşadar, reducţiunea este sancţiunea de drept civil care lipseşte de
eficacitate liberalităţile făcute de de cujus cu încălcarea rezervei
succesorale. Avem în vedere atât donaţiile făcute de defunct, cât şi

240
legatele testamentare, inclusiv legatul cu titlu particular sub
forma clauzei testamentare având ca obiect sume de bani depuse
la C.E.C. 348

Cine poate invoca reducţiunea? Potrivit art. 848 C. civil

"reducţiunea liberalităţilor între vii nu va putea fi cerută decât
numai de erezii rezervatari, de erezii acestora sau de cei care
înfăţişează drepturile lor" 349.
Dreptul moştenitorilor rezervatari de a invoca reducţiunea
ia naştere odată cu dreptul la rezervă, în momentul deschiderii
succesiunii, fiind un drept propriu, personal al rezervatarului şi nu
dobândit pe cale succesorală de la defunct. Pentru a putea invoca
reducţiunea, trebuie ca moştenitorii rezervatari, pe de o parte, să fi
acceptat moştenirea şi, pe de altă parte, să nu renunţe la dreptul de
a cere reducţiunea. Această renunţare se poate face numai după
deschiderea succesiunii întrucât, în caz contrar ar fi vorba despre
un pact asupra unei moşteniri viitoare.
În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori rezervatari şi
unul dintre ei nu-şi exercită dreptul la reducţiune, liberalităţile se
vor reduce numai în măsura întregirii rezervei moştenitorilor
rezervatari care şi-au exercitat acest drept.
Dreptul de a cere reducţiunea este un drept patrimonial,
astfel încât va putea fi transmis prin succesiune la moştenitorii
rezervatarului decedat înainte de a-şi exercita acest drept. Astfel,
moştenitorii rezervatarului decedat îşi vor putea exercita sau nu
dreptul la reducţiune la fel ca autorul lor. Problema care s-a pus

348
A se vedea Gh. Brenciu, V. Panţurescu, ″Reductibilitatea legatelor al
căror obiect este constituit de depunerile pe librete CEC asupra cărora
defunctul titular a prevăzut o clauză testamentară″, în RRD nr. 1/1984, pag.16-
17.
349
Art. 848 C. civ. conţine o inardvertenţă, în sensul că se referă numai la
liberalităţi între vii, dar potrivit art. 850 şi art. 852 - 853 C. civ. reducţiunea este
aplicabilă şi legatelor.

241
este ce se întâmplă în cazul în care rezervatarul decedat are mai
mulţi moştenitori şi unii dintre ei vor să exercite acest drept, iar
alţii să renunţe la el. Soluţia este în sensul că dreptul unuia dintre
moştenitorii rezervatarului la reducţiune nu poate fi anihilat prin
voinţa celorlalţi moştenitori, astfel încât acest drept urmează să fie
exercitat unitar (colectiv) în sensul reducerii liberalităţilor
excesive.
Acţiunea în reducţiune, având un obiect patrimonial, nu
este legată de persoană şi va putea să fie exercitată de creditorii
personali ai eredelui rezervatar, pe calea acţiunii oblice.

Creditorii succesorali: În cazul creditorilor succesorali,

situaţia este diferită:
a) dacă moştenitorii rezervatari au acceptat succesiunea sub
beneficiu de inventar, creditorii succesorali nu beneficiază de
reducţiune 350;
b) dacă însă moştenirea a fost acceptată pur şi simplu,
patrimoniul moştenitorului şi cel succesoral se contopesc. El
devine debitorul personal al creditorilor defunctului, iar
aceştia vor putea exercita în numele moştenitorului rezervatar,
devenit propriul lor debitor, dreptul la reducţiune, pe calea
acţiuni oblice. Donatarii şi legatarii nu pot profita de
reducţiune, care, operează împotriva lor.
În schimb cel gratificat va putea opune eredului rezervatar
excepţii întemeiate pe faptele sau omisiunile acestuia, cum ar fi:
a) renunţarea la acţiunea în reducţiune, consimţită expres sau
tacit, după deschiderea moştenirii;
b) prescripţia de 3 ani (art. 3 Decretul nr. 167/1958) care începe
să curgă de la naşterea dreptului la acţiune (art. 7 Decretul nr.
167/58), adică de la deschiderea moştenirii.

350
Bunurile aduse în masa succesorală vor folosi numai la reîntregirea rezervei.

242
 7. Ordinea reducţiunii liberalităţilor

Reguli: Art. 850 C. civil fixează trei reguli:

a) legatele se reduc înaintea donaţiilor;
b) toate legatele se reduc simultan, proporţional cu valoarea
fiecăruia 351; şi,
c) donaţiile se reduc succesiv în ordine cronologică, începând cu
cea mai nouă.

Legate şi donaţii: În cazul în care defunctul a făcut atât

legate cât şi donaţii, iar totalul lor depăşeşte disponibilul, legatele
se vor reduce înaintea donaţiilor din următoarele considerente:
1. Dacă donaţiile (care sunt faţă de legate liberalităţi anterioare)
ar fi reduse înaintea acestora sau o dată cu ele, ar însemna că
dispunătorul a luat înapoi ceea ce donase, pentru a dispune din
nou de aceleaşi bunuri pe cale de legat. O asemenea soluţie nu
se poate admite, căci donaţiile sunt irevocabile.
2. Legatele îşi produc efectele de la data deschiderii succesiunii,
pe când donaţiile îşi produc efectele în timpul vieţii lui de
cujus, deci înaintea legatelor.
Regula art. 850 alin. 1 C. civ. fiind imperativă, clauza prin
care testatorul ar stipula ca legatele să se reducă după donaţii sau
în acelaşi timp cu ele ar fi nulă.

Reducere proporţională: Dacă totalul legatelor, fie

singur, fie reunit cu donaţiile făcute de defunct ar depăşi cotitatea
disponibilă, toate legatele se vor reduce în acelaşi timp,
proporţional cu valoarea lor (art. 852 C. civil) fie că sunt

351
Indifirent dacă legatele sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu
particular (T.S., col. civ., dec. nr. 2490/1955, în CD, 1955, vol. I, pag.199 -
201).

243
universale, cu titlu universal sau cu titlu particular 352. Regula
reducţiunii simultane şi proporţionale a legatelor nu este
imperativă, căci ea se întemeiază pe interpretarea voinţei
defunctului; prin urmare, testatorul poate dispune valabil ca un
legat să fie plătit cu preferinţă faţă de celelalte. Ordinea de
preferinţă instituită de de cujus poate rezulta atât dintr-o stipulaţie
expresă, cât şi în mod tacit, din probe neechivoce din care să
rezulte că voinţa defunctului a fost ca un anumit legat să fie plătit
cu preferinţă. În acest caz legatul preferabil se va reduce numai
dacă rezerva nu a fost întregită prin reducerea celorlalte legate
(art. 853 C. civil). În literatura de specialitate 353 s-a admis că şi
legatarii pot deroga prin înţelegerea lor de la regula reducţiunii
concomitente şi proporţionale a legatelor.

Reducere succesivă: Donaţiile se reduc succesiv, în

ordinea inversă, începând cu cea mai nouă (art. 850 al 2 C. civ.)
întrucât cele mai vechi sunt în mod necesar făcute din disponibil şi
numai cele mai noi au putut depăşi cotitatea disponibilă şi încălca
rezerva succesorală. Donaţia care depăşeşte numai în parte
cotitatea disponibilă va fi redusă numai în parte. Donaţiile făcute
după epuizarea disponibilului se reduc în întregime 354.
Dacă mai multe donaţii au aceeaşi dată, drepturile
donatorilor fiind egale, reducerea donaţiilor se va face, ca şi aceea
a legatelor, proporţional cu valoarea fiecăruia, afară dacă cel care
lasă moştenirea nu a dat preferinţă vreunuia din ele, caz în care ea
se va reduce în urma celorlalte şi numai dacă reducţiunea acestora
nu a întregit rezerva. Prin stipularea ordinei de preferinţă de către
de cujus nu se aduce atingere principiului irevocabilităţii donaţiei
352
T.S., col. civ., dec. nr. 2490/1955, în CD, 1955, vol. I, pag.199 -201.
353
A se vedea Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag.717.
354
În mod excepţional, se admite, în caz de insolvabilitate a unui a unui donatar
posterior, reducţiunea donaţiei anterioare în ideea asigurării rezervei
succesorale (M. Eliescu, ″Moştenirea...″, pag.370).

244
întrucât reducerea donaţiilor pentru a se reîntregi rezerva
succesorală este prevăzută în mod imperativ de lege.
Ordinea reducţiunii donaţiilor este în funcţie de data lor,
uşor de dovedit când donaţiile se fac prin înscris autentic. Mai
greu este de stabilit dacă donaţiile sunt deghizate sub forma unui
act cu titlu oneros sau rezultă indirect din prevederile unui act
având un alt obiect, căci donaţiile deghizate sau indirecte pot fi
constatate prin înscrisuri sub semnătură privată.
Însă, în toate cazurile, data donaţiei pentru a fi opozabilă,
va trebui să fie legalmente certă căci moştenitorii exercită un drept
propriu şi prin urmare sunt terţi faţă de donaţia făcută de către
defunct, iar în ceea ce priveşte darurile minimale care nu au fost
constatate prin înscrisuri, data acestora se va putea dovedi prin
orice mijloc de probă.

8. Modalitatea reducţiunii

Feluri: Reducţiunea liberalităţilor excesive este de două

feluri:
1. convenţională - în cazul în care moştenitorii rezervatari, pe de
o parte şi donatarii sau legatarii, pe de altă parte, ajung la o
înţelegere în ceea ce priveşte liberalităţile care încalcă rezerva
succesorală. Această înţelegere are aceeaşi valoare şi îşi va
produce aceleaşi efecte ca şi un contract, astfel încât, pe de o
parte, nu va putea fi revocat în mod unilateral numai de către
una din părţi, şi, pe de altă parte, va trebui să îndeplinească
condiţiile de valabilitate cerute de lege pentru încheierea
contractelor 355; şi,

355
Această înţelegere poate fi declarată nulă sau anulată în cazul neîndeplinirii
condiţiilor de valabilitate (T.J. Suceava, dec. civ. nr. 828/1971, în RRD nr.
6/1972, pag.166).

245
2. judiciară - în cazul în care moştenitorii rezervatari şi donatarii
sau legatari nu se înţeleg cu privire la reducţiune. Acest fel de
reducţiune apare, de regulă, în cazul în care bunurile ce au
făcut obiectul liberalităţilor sunt în posesia altor persoane
decât rezervatarii. Exemplul elocvent este cel al donatarilor
care deţin bunurile donate de de cujus.
Variabilitate: Modul de exerciţiu al dreptului de
reducţiune variază, după cum este vorba de reducţiunea unui legat
sau a unei donaţii:
a) în cazul reducţiunii legatelor obiectul acestor liberalităţi se
află obişnuit în posesiunea moştenitorilor rezervatari. Cei
gratificaţi vor trebui, pentru a intra în posesiunea limitelor ce
le-au fost lăsate pentru cauză de moarte de către defunct, să
ceară moştenitorilor rezervatari predarea sau plata acestor
liberalităţi 356;
¾ dacă legatul este universal, rezervatarul va opune legatarului
excepţia reducţiunii şi nu-i va preda decât disponibilul, va lua
naştere o indiviziune între rezervatar şi lagatarul universal;
¾ dacă legatele sunt cu titlu particular, reducţiunea lor fiind
proporţională, rezervatarul nu va trebui să aştepte ca
disponibilul să fie epuizat pentru a opune excepţia în
reducţiune. El o va face de la prima cerere de predare;
¾ dacă testatorul a instituit atât un legatar universal cât şi
legatari particulari, rezervatarul, pe cale de excepţie, va invoca
reducţiunea împotriva legatarului universal, predându-i
disponibilul.
Sarcina de a plăti legatele particulare va reveni legatarului
universal. Legatarul universal le va plăti însă numai cu reducerea
proporţională prevăzută de art. 852 C. civil, respectând un
eventual legat preferenţial.

356
În cazul în care moştenitorii refuză să le predea, beneficiarul liberalităţii
poate să-şi valorifice liberalitatea pe calea acţiunii în justiţie.

246
 În această ipoteză excepţia în reducţiune va fi opusă de
două ori: o dată de către rezervatar legatarului universal, şi apoi de
acesta legatarilor particulari;
b) în cazul donaţiilor - bunurile donate se află în posesiunea
donatarilor. Rezervatarii vor putea obţine restituirea rezervei
numai pornind acţiunea în reducţiune.
Rezervatarii care cer reducerea liberalităţilor excesive fie
pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune, trebuie să dovedească
depăşirea cotităţii disponibile, potrivit art. 1169 C. civil. Dovada
se poate face prin orice mijloc de probă.

9. Efectele reducţiunii

Disjungere: Trebuie să distingem după cum este cerută pe

cale de excepţie sau pe cale de acţiune judecătorească.

Reducţiunea invocată pe cale de excepţie: Când

rezervatarul este în posesia bunului ce constituie obiectul
liberalităţii şi opune excepţia reducţiunii (cazul legatelor şi al
donaţiilor de bunuri viitoare), reducţiunea va avea ca efect
caducitatea totală sau parţială a acestor liberalităţi, în măsura
cerută pentru întregirea rezervei. Liberalitatea va fi limitată la
cotitatea disponibilă, iar rezervatarul va păstra proprietatea şi
posesiunea bunurilor ce fac obiectul liberalităţii excesive, căci
rezerva se întregeşte totdeauna în natură.
Reducţiunea invocată pe cale de acţiune: Dacă
reducţiunea este invocată pe cale de acţiune, are ca efect
rezoluţiunea totală sau parţială a liberalităţii.
Regulă: Liberalitatea fiind retroactiv desfiinţată,
rezervatarii devin, de la deschiderea succesiunii, proprietarii
bunurilor cu care se ştirbise rezerva şi, în principiu, vor putea
pretinde restituirea acestor bunuri în natură. Bunurile donate, fiind

247
socotite în masa de calcul a rezervei după starea lor de la data
donaţiei şi valoarea lor din ziua deschiderii moştenirii (art. 849 C.
civil), se vor restitui tot astfel.
Rezerva, luând naştere şi reîntregindu-se prin reducţiune la
deschiderea moştenirii, donatarul trebuie să restituie şi fructele
naturale sau civile percepute sau devenite scadente după această
dată.

Excepţii: Regula retroactivităţii reducţiunii donaţiilor

comportă şi excepţii:
a) donatarul păstrează fructele naturale percepute, sau pe cele
civile ajunse la scadenţă înainte de moartea defunctului;
b) efectul reducţiunii donaţiilor faţă de terţii dobânditori-
potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis, diferă, după cum actul translativ de drepturi reale
consimţit de donatar este anterior sau posterior deschiderii
succesiunii.

Precizări: În legătură cu înstrăinările făcute înainte de

deschiderea succesiunii şi cu cele consimţite de donatar se impun
următoarele precizări:
a) reducţiunea nu va aduce nici o atingere înstrăinărilor făcute,
înainte de deschiderea succesiunii, de către cel gratificat cu o
donaţie supusă reducţiunii;
b) toate înstrăinările sau grevările consimţite de donatar după
deschiderea succesiunii, nu vor produce efecte faţă de
rezervatari, ca unele ce au fost săvârşite de o persoană care la
data actului nu era proprietar.

Divizibilitatea acţiunii: Acţiunea în reducţiune fiind

divizibilă, fiecare dintre moştenitorii rezervatari nu o poate porni
decât în limitele porţiunii sale de rezervă, pentru reîntregirea ei.

248
 10. Reducţiunea în valoare

Reducţiunea prin echivalent: În unele cazuri rezerva se

reîntregeşte prin echivalent, restituirea bunurilor donate se face în
valoare. Astfel:
a) dacă donatarul a înstrăinat obiectul donaţiei sau l-a grevat
înainte de deschiderea moştenirii, reducţiunea neproducând
efecte faţă de cel de-al treilea, înapoierea se face total sau
parţial, în valoare;
b) dacă liberalitatea a fost făcută unui erede rezervatar care
vine la moştenire, acesta va putea păstra, în caz de reducţiune,
bunurile primite în dar, scăzând valoarea lor din partea de
moştenire care i se cuvine, dacă în rezervă se găsesc bunuri de
aceeaşi natură cu bunurile succesorale;
c) restituirea se face prin echivalent, când bunul donat este
consumptibil ori destinat, prin natura sa, vânzării, sau care a
pierit prin greşeala celui gratificat prin donaţie; dacă bunul a
pierit dintr-o cauză pentru care donatarul nu răspunde,
obligaţia de restituire va fi stinsă, riscul fiind în sarcina
moştenitorului 357; şi,
d) dacă obiectul donaţiei este un imobil, donaţia fiind făcută
fără scutire de raport unui succesibil, iar reducţiunea este
parţială, cu neputinţă sau cu mare greutate a se efectua în
natură, şi succesibilul gratificat renunţă la moştenire pentru a
păstra donaţia, legiuitorul distinge după cum excedentul ce
urmează să fie redus depăşeşte sau nu o jumătate din valoarea
imobilului.
În primul caz, imobilul va fi în întregime restituit
moştenitorilor rezervatari, donatarul urmând să preia din masa
succesorală contravaloarea părţii din donaţie neatinsă de
reducţiune.
357
Trebuie să se facă dovada că bunul ar fi pierit şi dacă se afla la donator.

249
 În al doilea caz, imobilul va fi în întregime păstrat de
donatar, care va restitui excendentul în valoare, luând mai puţin
din moştenire, cu titlu de moştenitor 358.

11. Reducţiunea liberalităţilor de uzufruct sau rentă viageră

Reglementare: Art. 844 C. civ. dispune că în cazul în care

dispoziţia prin acte între vii sau prin testament constituie un
uzufruct 359 sau o rentă viageră, a cărei valoare trece peste cotitatea
disponibilă, moştenitorii rezervatari au dreptul de a opta între
executarea acestor dispoziţii sau de a abandona proprietatea
cotităţii disponibile.

Motivare: Această formulare a art. 844 C.civ. ţine cont de

faptul că evaluarea în bani a unui drept ce are ca obiect venituri
viagere sau uzufruct este foarte greoaie, aproape imposibilă
deoarece atât renta viageră cât şi uzufructul depind de elementul
incert al duratei vieţii beneficiarului. Din aceste considerente,
Codul civil a instituit acest drept de opţiune în sarcina
moştenitorilor rezervatari, drept de opţiune ce se poate valorifica
fie expres, fie tacit (prin neatacarea donaţiei sau executarea
legatului).
Această soluţie a Codului civil este în favoarea ambelor
părţi: pe de o parte, atunci când moştenitorul rezervatar execută
legatul, sau nu atacă donaţia, beneficiarii liberalităţii primesc ceea
ce le-a dăruit defunctul, iar, pe de altă parte, în situaţia în care

358
Conform art. 849 C. civil, în toate aceste cazuri, se va avea în vedere starea
bunurilor din momentul încheierii donaţiei şi valoarea lor din momentul
deschiderii moştenirii.
359
Pentru opinia potrivit căreia legatul ce are ca obiect uzufructul întregii averi
a lui de cujus constituie o dispoziţie testamentară cu titlu particular a se vedea
Mircea-Dan Bocşan, ″Natura juridică a legatului de uzufruct al întregii
moşteniri″, în Dreptul nr. 5/2001, pag.81.

250
moştenitorul rezervatar abandonează proprietatea cotităţii
disponibile, beneficiarii liberalităţii vor primi cu mult mai mult
decât a hotărât de cujus, adică întreaga parte din moştenire de care
acesta putea dispune prin liberalităţi 360.

Mod de aplicare: Art. 844 C.civ. este derogatoriu de la

dreptul comun, aplicându-se numai în cazul în care liberalitatea de
uzufruct sau rentă viageră este unica făcută de defunct întrucât în
caz de pluralitate de liberalităţi este necesară evaluarea fiecărei
liberalităţi pentru a putea fi determinată cotitatea disponibilă şi,
implicit, ordinea în care se vor face liberalităţile.
Cu toate acestea, ţinând cont de faptul că art. 844 C.civ. nu
este de ordine publică, s-a admis că părţile pot cădea de acord
asupra unui alt mod de reducţiune a liberalităţilor excesive şi că de
cujus poate să dispună ca, în cazul în care liberalităţile depăşesc
cotitatea disponibilă, să se facă reducţiunea uzufructului sau a
rentei viagere în limita acestei cotităţi, iar moştenitorii rezervatari
să nu mai poată beneficia de dreptul de opţiune pentru predarea în
plină proprietate a cotităţii disponibile a moştenirii 361.

Situaţia în care liberalitatea are ca obiect nuda

proprietate: În literatura de specialitate 362 s-a ajuns la concluzia
că în cazul în care donatarul sau legatarul sunt gratificaţi cu nuda
proprietate, iar aceasta depăşeşte cotitatea disponibilă,
moştenitorul rezervatar instituit ca uzufructuar sau credirentier nu
va putea cere decât reducţiunea, neputând beneficia de dreptul de
opţiune ca în situaţia de mai sus.

360
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 2065/1989, în Dreptul nr. 7/1990, pag.67.
361
A se vedea Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag.725; D. Chirică,
op. cit., pag.364.
362
A se vedea D. Alexandresco, op. cit., tom IV, partea 1, pag.630; Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag.726.

251
 Pluralitatea de moştenitori rezervatari: Dacă sunt mai
mulţi moştenitori rezervatari, fiecare dintre ei are dreptul de a opta
după cum crede de cuviinţă, excepţie făcând cazul în care
liberalitatea are un obiect indivizibil, ceea ce impune ca între
moştenitorii rezervatari să existe un consens cu privire la modul în
care optează.

Persoane care pot exercita dreptul de opţiune: Acest

drept de opţiune poate fi exercitat de următoarele persoane:
¾ de moştenitorii rezervatari;
¾ de succesibilii moştenitorilor rezervatari în cazul în care
aceştia mor fără a-şi fi exercitat dreptul de opţiune, întrucât
acest drept este un drept personal patrimonial.
Nu va putea fi exercitat de creditori pe calea acţiunii
oblice, şi, de asemenea, nu este nici inclus în gajul general al
acestora.

252
 SECŢIUNEA A IV-A

Raportul donaţiilor

1. Noţiune

Noţiune: Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o are -

sub condiţia de a fi acceptat succesiunea, chiar sub beneficiu de
inventar - orice moştenitor aparţinând clasei descendenţilor (art.
751 C. civil) precum şi soţul supravieţuitor în concurs cu
descendenţii (art. 3 din Legea nr. 319/1944) de a raporta, adică de
a da înapoi moştenirii tot cea ce a primit cu titlu de donaţie de la
defunct, cu excepţia cazului în care donatorul l-a scutit de această
obligaţie 363.
Instituţia are ca scop să asigure egalitatea între
descendenţii defunctului, precum şi între aceştia şi soţul
supravieţuitor. Raportul se întemeiază pe voinţa prezumată a
donatorului, că acesta a voit să facă gratificatului numai un avans
asupra părţii din moştenire pe care o vor culege, fără să rupă
egalitatea între părţi, înseamnă că acesta poate scuti pe cei
gratificaţi de obligaţia de raport 364, scutire care se poate face fie
prin actul de donaţie, fie printr-un alt act 365. În caz de scutire de

363
Pentru a exista obligaţia de raport trebuie să fie mai mulţi succesori chemaţi
la moştenire.
364
A se vedea Curtea de Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 1543/1999, în V. Daha,
C. Furtună, ″Probleme de drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova
pronunţate în anii 1998-1999″, Editura 1F, Craiova, 2000, pag.93-94.
365
A se vedea Curtea de Apel Bucureşti, s. civ., dec. nr. 132/1999, în ″Culegere
de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999″, Editura Rosetti,

253
raport, donaţia este făcută peste partea de moştenire care se cuvine
moştenitorului. Astfel, donaţia nu va fi un simplu avans asupra
moştenirii, ci va avea caracter definitiv, donaţia imputându-se
asupra cotităţii disponibile.

Fucţionare: Obligaţia de raport nu va funcţiona în cazul

în care beneficiarii donaţiei sunt ascendenţii sau colateralii
defunctului. Spre exemplu, dacă de cujus a lăsat ca moştenitori
doi unchi: A şi B, masa succesorală este în valoare de
100.000.000, iar A este beneficiarul unei donaţii de la defunct în
valoare de 40.000.000, moştenirea se va împărţi conform
moştenirii legale, fără a se ţine cont de donaţia primită de A.
Astfel, A va culege 50.000.000, păstrând totodată şi donaţia în
valoare de 40.000.000, iar B va culege 50.000.000.
Raportul donaţiilor este datorat doar de descendenţi şi
soţul supravieţuitor, neputând fi impus de către defunct prin
voinţa sa şi la celelalte categorii de moştenitori deoarece
contravine principiului irevocabilităţii donaţiei între vii. Totodată,
raportul poate fi stipulat şi în cazul în care donaţia este făcută
ascendenţilor sau rudelor colaterale, dar numai sub forma
imputării valorii donaţiei asupra părţii din moştenire care se
cuvine donatarului, dându-se următorul exemplu: dacă de cujus a
lăsat ca moştenitori doi fraţi, fratele donatar să primească jumătate
din masa de calcul a moştenirii, imputându-se asupra părţii ce i se
cuvine şi donaţia de care a beneficiat. Astfel, nu se aduce nici o
încălcare principiului irevocabilităţii donaţiei.
Foloase: Donaţia supusă raportului conferă donatarului
următoarele foloase:
a) întrucât moştenitorii donatari au intrat în posesia bunurilor
donate, ei au cules fructele bunurilor pînă la deschiderea
succesiunii;

Bucureşti, 2001, pag.76-77.

254
b) donatarul beneficiază, la deschiderea succesiunii, de un drept
de opţiune; el va putea să păstreze donaţia, renunţând la
moştenire sau să accepte moştenirea, raportând donaţia; şi,
c) în cazurile în care legea permite ca raportul să se facă prin
echivalent, moştenitorul donatar poate păstra bunurile primite.
În cazul în care donatorul scuteşte de raport pe donatar,
donaţia are un caracter preciputar, adică este făcută peste partea de
moştenire ce se cuvine eredelui.
Deoarece constituie un efect al deschiderii succesiunii,
raportul donaţiilor va fi guvernat de normele în vigoare la data
deschiderii succesiunii, şi nu de cele de la data încheierii donaţiei.

2. Condiţiile obligaţiei de raport

Condiţii: Pentru existenţa obligaţiei de raport sunt

necesare următoarele condiţii:
a) moştenitorul chemat la succesiune să fie descendent al
defunctului sau soţ supravieţuitor, aceasta numai când vine în
concurs cu descendenţii 366. Descendenţii sunt obligaţi la
raport chiar când sunt de grade diferite (cazul reprezentării).
Sunt descendenţi cei din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie. Prin soţ supravieţuitor înţelegem şi pe acela a cărui
căsătorie a fost anulată sau declarată nulă după deschiderea
moştenirii dacă se bucură, potrivit art. 23 C. familiei de
beneficiul putativităţii;
b) moştenitorul descendent sau soţ supravieţuitor în concurs cu
descendenţii, să fi acceptat moştenirea. Nu interesează dacă
acceptarea moştenirii a fost pură şi simplă ori sub beneficiul
de inventar. Moştenitorul care renunţă la partea sa de

366
Condiţia existenţei mai mulor descendenţi rezultă din disp. art. 751 C. civil
şi art. 3 din Legea nr. 319/1944 (T.S., s. civ., dec. nr. 1393/1969, în CD, 1969,
pag.147).

255
 moştenire poate opri donaţia primită în limitele disponibile
(art. 753 C. civil);
c) moştenirea să fie legală. Cu toate că legea nu prevede expres
această condiţie, totuşi obligaţia legală de raport nu poate
exista decât în cazul moştenirii legale, nu şi în cazul
moştenirii testamentare;
d) moştenitorul să aibă calitatea de donatar. Cele două calităţi -
moştenitor legal şi de donatar - trebuie să coexiste în
momentul deschiderii moştenirii (753 C. civil). De regulă,
moştenitorul datorează raportul numai pentru donaţiile primite
personal. Cu alte cuvinte, datorează raportul numai pentru
sine, nu şi pentru altul. Potrivit art. 754 şi 756 C. civil,
donaţiile făcute fiului sau soţului moştenitorului sunt socotite
că au fost făcute cu scutire de raport; moştenitorul nu este
obligat să raporteze donaţiile făcute de către cel care lasă
moştenirea descendenţilor moştenitorului sau soţului
supravieţuitor al acestuia. De la această regulă, Codul civil are
o singură excepţie - aceea a moştenirii prin reprezentare.
Potrivit art. 755 C. civil, în cazul în care un descendent vine la
moştenire prin reprezentare, el este dator să raporteze donaţia
pe care părintele sau reprezentatul a primit-o de la cel care
lasă moştenirea, chiar dacă a renunţat la moştenirea părintelui.
Când descendentul vine la moştenire în nume propriu, el nu
are obligaţia de a raporta donaţia primită de părintele sau de la
cel care lasă moştenirea, chiar dacă a cules moştenirea acestui
părinte; şi,
e) donaţia să fi fost făcută fără scutire de raport.
În cazul scutirii de raport, donaţia se spune că este făcută prin
preciput, adică peste partea succesorală ce se cuvine
moştenitorului donatar. Ea alcătuieşte o liberalitate definitivă,
care nu putea fi făcută decât din disponibil şi va fi reductibilă
dacă atinge rezerva (846 C. civil).

256
 Scutirea trebuie, potrivit art. 846 C. civil, să fie expresă.
Ea poate fi făcută prin însuşi actul de donaţie, fie printr-un act
deosebit. Când donaţia este făcută printr-un act autentic, nu sunt
probleme cu privire la scutirea de raport. Dar când donaţia este
indirectă scutirea de raport trebuie să fie expresă. Aceasta rezultă
din combinarea art. 751 C. civil care supune raportului tot ce a
primit de la defunct prin dar, atât direct cât şi indirect cu art. 846
C. civil, care cere ca scutirea de raport să fie expresă.
Practica judecătorească a admis că scutirea de raport poate
fi şi tacită, dacă rezultă fără a da loc la un dubiu, din împrejurările
în care a fost realizată donaţia. Aceeaşi este soluţia şi în cazul
donaţiilor manuale.

3. Persoanele care pot cere raportul

Persoane: După cum am văzut, au obligaţia de raport

descendenţii şi soţul moştenitor, când vine în concurs cu
descendenţii. Între aceştia, obligaţia de a raporta donaţiile este
reciprocă. În consecinţă, fiecare dintre ei are dreptul să ceară
raportul celorlalţi; un descendent poate cere raportul de la ceilalţi
descendenţi ori de la soţul supravieţuitor, iar soţul supravieţuitor
poate cere raportul de la descendenţi.
Art. 763 C. civ. dispune că „legatarii şi creditorii nu pot
pretinde ca erezii să facă raportul” 367.

În legătură cu creditorii se impun anumite precizări:

Textul nu se referă la creditorii personali ai moştenitorului
îndreptăţit la raport, deoarece aceştia pot cere raportul pe calea
acţiunii oblice, în numele şi pe seama debitorului (974 C. civil).
Dispoziţiile art. 763 C. civ. se referă la creditorii succesorali, care,

367
În cazul legatarilor, soluţia este indiscutabilă, deoarece aceştia nu intră în
categoria persoanelor între care funcţionează obligaţia de raport.

257
dacă moştenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar, nu pot
cere raportul, întrucât faţă de ei, bunurile donate au ieşit din
patrimoniul debitorului şi deci, din gajul lor general.
Dacă însă moştenirea a fost acceptată pur şi simplu
patrimoniul succesoral se confundă cu cel personal al
moştenitorului şi deci, creditorii succesorali devin creditori
personali şi, în această calitate, ei pot cere raportul prin acţiunea
oblică.
În toate cazurile, dovada donaţiei raportabile trebuie făcută
de cel care cere raportul; ea se poate face prin orice mijloc admis
de lege.

4. Donaţiile supuse raportului

Se raportează: Art. 751 C. civil prevede că cel obligat la

raport este ţinut să raporteze ″tot ce a primit de la defunct în dar,
atât direct cât şi indirect, afară de cazul când donatorele a spus
altfel″.
Vor trebui, prin urmare, raportate:
a) donaţiile făcute prin act autentic;
b) darurile manuale, adică darurile de bunuri mobile corporale
realizate de la mână la mână, prin predare;
c) donaţiile deghizate, adică acelea ascunse sub înfăţişarea unui
act cu titlu oneros, precum şi donaţiile făcute prin interpunere
de persoane, practica judecătorească a decis că din simpla
deghizare a donaţiei se naşte o prezumţie relativă de scutire de
raport; şi,
d) donaţiile indirecte, adică cele rezultate dintr-un act juridic cu
alt obiect decât donaţia. Exemplu: renunţarea la un drept din
partea celui care lasă moştenirea cu intenţia de a gratifica pe
moştenitorul obligat la raport sau iertarea de datorie,
consimţită de defunct, sau potrivit 758 C. civil, moştenitorul

258
 este obligat să raporteze ceea ce părintele defunct a cheltuit
pentru a-i plăti datoriile, însă numai dacă acestea constituiau
obligaţii civile valide. De asemenea, descendentul va fi
obligat să raporteze ceea ce defunctul a cheltuit pentru a-l
înzestra sau a-i procura vreun meşteşug, precum şi donaţiile
făcute oricăruia dintre viitorii soţi în vederea căsătoriei.

5. Scutiri legale

Cazuri: În afară de scutirea de raport pe care o poate

acorda donatorul, obligaţia de raport este înlăturată, prin
dispoziţiile codului civil, în următoarele cazuri:
a) cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, de învăţare a unui
meşteşug, cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite (759 C.
civil) nu sunt supuse raportului. Aceste cheltuieli sunt
considerate ca făcute în executarea obligaţiei legale de
întreţinere, prevăzută în sarcina părinţilor;
b) fructele civile şi naturale ale bunurilor raportabile, dacă au
ajuns la scadenţă sau au fost percepute înainte de deschiderea
succesiunii, nu sunt supuse raportului. Moştenitorul gratificat
nu datorează comoştenitorilor descendenţi sau soţ, fructele
sau veniturile bunurilor pe care le raportează decât din ziua
când moştenirea s-a deschis.

6. Modurile de efectuare a raportului

Moduri: Codul civil prevede două moduri de a executa

raportul donaţiilor: în natură şi prin luare mai puţin, adică prin
echivalent (art. 764 C. civil).
Raportul în natură este acela prin care moştenitorul obligat
la raport readuce efectiv la masa succesorală bunul pe care l-a
primit cu titlu de donaţie de la cel care lasă moştenirea.

259
 Raportul prin luare mai puţin sau prin echivalent este acela prin
care cel obligat la raport păstrează bunul donat, înapoind
comoştenitorilor valoarea acestuia.

Procedee: Raportul prin luare mai puţin se face prin unul

din următoarele procedee:
a) prin preluare (739 C. civil) comoştenitorii cărora li se
datorează raportul iau din masa succesorală o parte egală în
valoare cu obiectul raportului, apoi restul bunurilor
succesorale se împarte între toţi erezii. În acest sens avem
următorul exemplu: dacă la moştenirea lui de cujus vin 3
copii, A, B, C, iar bunurile succesorale sunt în valoare de
25.000.000.000, iar A este beneficiarul unei donaţii de la
defunct în valoare de 5.000.000.000 lei, moştenirea se va
împărţi în felul următor - B şi C vor lua din masa succesorală
bunuri în valoare de câte 5.000.000.000 fiecare, iar restul de
bunuri în valoare de 15.000.000.000 (25.000.000.000 -
10.000.000.000) se va împărţi între cei trei copii în mod egal,
în final, A primind bunuri din masa succesorală în valoare de
5.000.000.000, păstrându-şi totodată şi donaţia în valoare de
5.000.000.000, iar B şi C vor culege fiecare bunuri în valoare
de 10.000.000.000;
b) prin imputaţie (764 C. civil) - în acest caz valoarea bunurilor
supuse raportului se reuneşte fictiv la masa de împărţit; cel
obligat la raport va culege efectiv o parte care reprezintă
diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei.
Având speţa de mai sus, modul de calcul este următorul: la
valoarea bunurilor succesorale lăsate de defunct
(25.000.000.000) se adaugă pe hârtie valorea donaţiei făcută
lui A (5.000.000.000), obţinându-se o masă de calcul în
valoare de 30.000.000.000, astfel încât li se vor atribui lui B şi
C bunuri în valoare de 10.000.000.000 pentru fiecare, iar lui

260
 A bunuri în valoare de 5.000.000.000, reprezentând diferenţa
dintre valoarea cotei de 10.000.000.000 ce i se cuvine din
moştenire şi valoarea de 5.000.000.000 a donaţiei raportabile
pe care a primit-o de la de cujus; şi,
c) în bani; cele două procedee anterioare presupun că valoarea
părţii din moştenire cuvenită eredelui gratificat este mai mare
ca aceea a donaţiei pe care o raportează sau cel puţin egală cu
aceasta. În caz contrar (mai rar căci în asemenea ipoteză cel
gratificat renunţă la moştenire pentru a păstra donaţia),
raportul se face în bani.
Exemplu: în cazul acceptării forţate, drept urmare a unei
dosiri sau dări la o parte a unor bunuri succesorale sau în cazul
decăderii din beneficiul de inventar.

Raportul prin echivalent: Raportul prin echivalent pare

mai raţional ca acela în natură deoarece asigură egalitatea între
moştenitori, permiţând donatorului să păstreze bunurile cu care a
fost gratificat. Dar principiul egalităţii moştenitorilor nu ar fi
respectat dacă eredele gratificat cu un imobil ar putea să-l
păstreze, iar ceilalţi moştenitori ar fi obligaţi să se mulţumească cu
alte bunuri mobile. În consecinţă, în ce priveşte modul raportului,
trebuie să deosebim după cum donaţia a avut ca obiect bunuri
imobile sau bunuri mişcătoare.
Raportul prin echivalent bănesc se face în următoarele
cazuri:
¾ dacă donatorul a dispus aceasta în mod expres;
¾ dacă bunul ce a făcut obiectul donaţiei a pierit din motive
imputabile donatarului înainte de efectuarea raportului.
Donatarul este scutit de raport numai în cazul în care lucrul a
pierit datorită unui caz fortuit;
¾ dacă bunul ce a făcut obiectul donaţiei a fost înstrăinat sau
ipotecat de donatar înainte de deschiderea succesiunii.

261
 7. Raportul imobilelor
a. Principiul în materie

Reglementare: Art. 765 C. civil prevede că, raportul se

poate pretinde în natură. Prin urmare, dacă donaţia a avut ca
obiect un imobil: moştenitorul care are obligaţia raportului este
ţinut să readucă la masa succesorală bunul în natura lui specifică.
Raportul în natură operează ca o condiţie rezolutorie, donaţia fiind
rezolvită retroactiv, iar bunul intră în masa succesorală, de la
deschiderea succesiunii.

Consecinţă: Din împrejurarea că raportul în natură

operează ca o condiţie rezolutorie rezultă următoarele:
a) dacă lucrul piere fortuit sau din cauză de forţă majoră, eredele
gratificat este liberat de obligaţia de restituire; riscurile sunt
pentru moştenire (760 C. civil);
b) donatarul răspunde pentru toate stricăciunile dacă sunt
datorate greşelii sale şi au micşorat valoarea imobilului (767
C. civil), el are dreptul să ceară întoarcerea cheltuielilor pe
care le-a făcut pentru imobil - cele necesare în întregime, iar
cele utile în măsura sporului de valoare, bucurându-se de
dreptul de retenţie; şi,
c) bunul se întoarce la masa succesorală liber de orice sarcini, cu
excepţia ipotecilor (765 C. civil şi 769 C. civil). Dispoziţiile
art. 769 C. civil nu se aplică în cazul imobilelor supuse
regimului de carte funciară.

b. Excepţii de la principiul raportului în natură

Excepţii: Principiul că raportul imobilelor se face în
natură comportă unele excepţii care pot fi facultative sau
obligatorii:
Excepţii facultative: Excepţiile facultative sunt:

262
a) donatorul poate autoriza pe donatar să raporteze imobilul prin
luare mai puţin, fără însă să-l oblige la aceasta;
b) de câte ori moştenirea cuprinde imobile de aceeaşi natură cu
cel ce se raportează, raportul va putea fi făcut prin luare mai puţin
căci principiul egalităţii în natură nu poate suferi, în acest caz, nici
o atingere prin raportarea unui echivalent.

Excepţii obligatorii: Excepţiile obligatorii sunt:

a) donatorul, putând să scutească pe donatar în întregime de
raport, poate şi mai puţin, adică să-l scutească de obligaţia de a
raporta în natură; el poate impune raportul prin luare mai puţin;
b) dacă imobilul a pierit din greşeala donatarului, raportul nu se
mai poate efectua decât prin luare mai puţin, sub formă de
despăgubire (art. 760 C. civil); şi,
c) dacă, înainte de deschiderea moştenirii donatarul a înstrăinat
imobilul cu care a fost gratificat, raportul se va face prin luare mai
puţin. În acest caz nici donaţia, nici dobândirea terţului nu sunt
desfiinţate, iar raportul va avea ca obiect valoarea imobilului.
Aceeaşi soluţie se impune în cazul în care donatarul, a constituit,
înainte de deschiderea succesiunii, o ipotecă asupra imobilului
donat.
În toate cazurile, evaluarea se face după valoarea bunului
din momentul deschiderii moştenirii (art. 765 C. civil).

8. Raportul mobilelor

Regula în materie: Potrivit legii, raportul bunurilor

mobile se execută prin luare mai puţin (echivalent), afară de
cazurile în care donatorul a impus ori a autorizat raportul în natură
(art. 772 C. civil).
Regula se aplică atât imobilelor corporale cât şi celor
necorporale şi chiar donaţiilor de bani.

263
 Raportul mobilelor făcându-se prin luare mai puţin,
donaţia nu este rezolvită, iar donatarul rămâne propietarul
mişcătorului pe care l-a dobândit prin donaţie. În consecinţă:
a) riscul pierderii bunului (chiar datorat forţei majore sau cazului
fortuit) cade în sarcina donatarului; el va fi obligat să
raporteze întreaga valoare a bunului;
b) actele juridice făcute în legătură cu bunul donat rămân
valabile, sarcinile pe care donatarul le-a constituit nu suferă
nici o atingere; şi,
c) valoarea ce se raportează este cea din ziua facerii donaţiei şi
se determină după evaluarea din contractul de donaţie, iar în
lipsa evaluării, prin expertiză.

9. Acţiunea privind raportarea donaţiilor

Acţiune: Potrivit legii acţiunea privind raportarea

donaţiilor poate fi făcută separat şi în cadrul unei acţiuni pentru
ieşire din indiviziune 368. Acţiunea are un caracter personal, deci
nu poate fi intentată decât împotriva moştenitorilor donatari, şi nu
împotriva eventualilor dobânditori de drepturi asupra bunului ce a
făcut obiectul donaţiei.
Dreptul la acţiune se poate exercita în cadrul termenului
general de prescripţie de 3 ani, care curge de la data deschiderii
moştenirii 369. Acţiunea privind raportul donaţiei este supusă
prescripţiei chiar şi în cazul în care este introdusă în cadrul
acţiunii de ieşire din indiviziune, care este o acţiune
imprescriptibilă (art. 728 C.civ.).

368
T.S., s. civ., dec. nr. 1649/1972, în Repertoriu, 1969-1975, pag.204-205;
idem, dec. nr. 685/1989, în Dreptul nr. 3/1990, pag.66; A se vedea Curtea de
Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 1543/1999, în V. Daha, C. Furtună, ″Probleme
de drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova pronunţate în anii 1998-
1999″, Editura 1F, Craiova, 2000, pag.94.
369
T.S., s. civ., dec. nr. 2338/1985, în CD, 1985, pag.91-93.

264
 În nici un caz, acţiunea privind raportul donaţiei nu va
putea fi paralizată de moştenitorul obligat la raport prin invocarea
uzucapiunii întrucât, indiferent de perioada de timp care a trecut
de la data încheierii donaţiei şi până la data deschiderii
succesiunii, donatarul nu poate uzucapa, deoarece a posedat bunul
ce formează obiectul donaţiei ca proprietar, şi nu ca uzurpator,
titlul său emanând de la adevăratul proprietar 370.

370
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 387/1985, în CD, 1985, pag.104-106.

265
 CAPITOLUL VII

DOBÂNDIREA POSESIUNII MOŞTENIRII

SECŢIUNEA I

Preliminarii

Categorii de succesori: Toţi moştenitorii, fie ei legali sau

testamentari, dobândesc folosinţa drepturilor lor succesorale de la
data deschiderii succesiunii.
În ceea ce priveşte dobândirea acestor drepturi succesorale,
denumită posesiunea moştenirii, legea distinge trei categorii de
moştenitori:
a. moştenitorii care se bucură de posesia de drept a
moştenirii, denumiţi moştenitori sezinari;
b. moştenitori care, neavând sezina, trebuie să ceară
notarului trimiterea lor în posesie sub forma eliberării unui
certificat de moştenitor; şi,
c. legatarii care trebuie să ceară predarea ori plata legatului.

266
 SECŢIUNEA A II-A

Dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către

moştenitorii legali sezinari
A. Noţiune

Noţiune: Sezina, reglementată de art. 653 C.civ.,

constituie posesia de drept a moştenirii, privită ca universalitate,
posesie pe care legea o acordă din momentul deschiderii
succesiunii numai moştenitorilor descendenţi şi ascendenţi.
Aşadar, termenul de posesie are în acest text de lege un
înţeles special, diferit de cel din art. 1846 C.civ. ce presupune un
corpus (stăpânirea de fapt) şi un animus sibi habendi (intenţia de a
stăpâni bunurile pentru sine).
Posesia de drept a moştenirii, desemnată prin termenul de
sezină, este independentă de elementele constitutive ale posesiei.
Moştenitorul sezinar se bucură de posesia de drept a titlului de
moştenitor, deşi este posibil ca acest moştenitor să nu stăpânească
în fapt succesiunea, iar bunurile să fie posedate de persoane care
nu au această calitate şi poate nici nu sunt succesori.
Aşadar, exercitarea acţiunilor succesorale este posibilă atât
în lipsa stăpânirii de fapt a bunurilor succesorale, cât şi în lipsa
intenţiei de a stăpâni pentru sine, sezinarul putând acţiona şi în
numele moştenirii şi nu neapărat pentru sine.
Sezina este independentă de dobândirea proprietăţii,
deoarece ea poate avea ca obiect bunuri care nu sunt proprietatea
sezinarului, iar proprietarul unor bunuri succesorale poate să nu
aibă sezină. De exemplu, în cazul unui legat cu titlu particular,
proprietatea acestui bun aparţine, de la deschiderea succesiunii,
legatarului care nu are sezină, iar sezina este atribuită de lege

267
moştenitorului în linie dreaptă, deşi acesta nu este proprietarul
bunului ce face obiectul legatului.
În concluzie, putem defini sezina ca fiind posibilitatea
juridică conferită moştenitorului de a intra în stăpânirea bunurilor
succesorale şi de a exercita drepturile şi acţiunile dobândite de la
defunct sau intrate în moştenire ulterior, fără a fi necesară
atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor pe cale notarială sau
judecătorească.

B. Persoanele care se bucură de sezină

Persoanele care se bucură de sezină: Spre deosebire de

codul francez unde sezina aparţine tuturor moştenitorilor (rude
colaterale, soţ supravieţuitor, legatar universal - chiar dacă nu vine
în concurs cu un moştenitor rezervatar), potrivit codului civil
român, beneficiază de sezină numai rudele în linie dreaptă, adică
descendenţii şi ascendenţii defunctului 371, indiferent de gradul de
rudenie (rudenia putând fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau
din adopţie) şi de clasa de moştenitori legali din care fac parte.
De asemenea, nu are importanţă dacă moştenitorii sezinari
sunt sau nu moştenitori rezervatari. De exemplu, spre deosebire de
soţul supravieţuitor (care este moştenitor rezervatar şi vine la
moştenire în concurs cu oricare din clasele de moştenitori legali)
şi colateralii privilegiaţi (care fac parte din clasa a II-a de
moştenitori), ascendenţii ordinari, care fac parte din clasa a III-a,
sunt totuşi moştenitori sezinari.
Pentru a putea moşteni, moştenitorul sezinar trebuie să
aibă vocaţie (chemare) succesorală concretă, adică dintre
371
Această enumerare este limitativă, astfel că defunctul nu poate dispune prin
testament fie însezinarea unei alte categorii de moştenitori, fie lipsirea de sezină
a moştenitorilor prevăzuţi de lege.

268
persoanele cu vocaţie succesorală generală se vor selecta acele
persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct.
Există posibilitatea ca un moştenitor dintr-o clasă sau grad mai
îndepărtat să fie înlăturat de la moştenire de un alt moştenitor
dintr-o clasă sau grad mai apropiat de defunct; în aceste condiţii,
el pierde calitatea de moştenitor sezinar. Aceeaşi va fi situaţia şi în
cazul nedemnităţii sau renunţării la moştenire.
Poate fi moştenitor sezinar chiar şi moştenitorul rezervatar
exheredat, deoarece el culege rezerva în virtutea calităţii sale de
moştenitor legal. În cazul în care însă moştenitorul nerezervatar
(ascendentul ordinar) este exheredat el pierde calitatea de
moştenitor sezinar.
Testatorul poate conferi executorului testamentar sezină
temporară asupra bunurilor mobile din moştenire. Art. 911 C.civ.
prevede că testatorul ″poate să le dea de drept în posesiune, toată
sau în parte numai din averea sa mobilă, pentru un timp care nu va
trece peste un an de la moartea sa″.
Sezina executorului testamentar diferă de sezina
moştenitorilor care nu numai că au atât posesia cât şi proprietatea
bunurilor mobile dar şi a bunurilor imobile.
De asemenea, sezina moştenitorilor, ca şi dreptul lor la
rezervă succesorală nu exclude sezina executorului testamentar.
Astfel în ceea ce priveşte bunurile mobile cele două sezine pot
coexista, având însă un conţinut diferit, în limitele prevăzute de
testament. Imobilele precum şi fructele şi veniturile produse de ele
după deschiderea succesiunii nu constituie obiectul sezinei.
Executorul testamentar nu are însă o veritabilă ″posesiune″
(termenul folosit de legiuitor) asupra bunurilor mobile cuprinse în
legate, ci doar o detenţie precară deoarece bunurile sunt deţinute
în numele moştenitorilor care sunt adevăraţi posesori şi

269
proprietari. Executorul testamentar nu este decât un sechestru 372,
care pe baza unui mandat 373 din partea testatorului este
împuternicit să asigure executarea dispoziţiilor testamentare.

C. Caracterele sezinei

Dobândirea de drept a posesiunii moştenirii prezintă

următoarele caractere: caracterul individual, caracterul succesiv,
caracterul divizibil şi caracterul imperativ.

Caracter individual: Acest caracter reiese chiar din

Cutuma Parisului, care prin art. 318, atribuia sezina individual
succesibilului celui mai apropiat (son hoir plus proche ).
Codul civil român, prin art. 653, atribuie sezina
″moştenitorilor legitimi″, adică rudelor care prin clasa şi gradul
lor au vocaţie concretă la moştenire.
Caracter succesiv: În cazul în care moştenitorul în linie
dreaptă fie renunţă la moştenire, fie este înlăturat de la ea pentru
nedemnitate, se consideră că el nu a avut niciodată chemare
succesorală, şi nu s-a bucurat niciodată de sezină. Astfel,
moştenitorul subsecvent dobândeşte, cu efect retroactiv, de la data
deschiderii succesiunii atât moştenirea cât şi sezina.
Prin urmare, descendentul sau ascendentul chemat are în
primul rând sezina actuală, iar moştenitorii în linie dreaptă
următori au o sezină virtuală, care se consolidează prin renunţarea
sau îndepărtarea ca nevrednic a celui dintâi.
Caracter divizibil: În situaţia în care există mai mulţi
moştenitori sezinari, problema care se pune priveşte exercitarea
drepturilor şi acţiunilor defunctului pentru întreg sau numai pentru

372
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit, pag.611
373
M. Popa, op. cit, pag.116

270
partea de moştenire ce i se cuvine, sau altfel spus dacă sezina este
divizibilă sau indivizibilă.
În cazul pluralităţii de moştenitori sezinari, oricare dintre
ei poate exercita posesia de drept asupra universalităţii
succesorale. De asemenea, oricare din moştenitori poate exercita
acţiunile (acţiunea în revendicare, în anularea unui contract
încheiat de defunct, etc) asupra succesiunii. Se spune în acest sens
că sezina are caracter indivizibil. Acest punct de vedere nu îl
considerăm a fi corect.
Împărtăşim opinia conform căreia sezina are caracter
divizibil, deoarece creanţele din activul şi pasivul succesoral se
divid de drept între moştenitorii universali şi cu titlu universal de
la data deschiderii moştenirii, proporţional cu partea ereditară. În
aceste condiţii, fiecare moştenitor sezinar poate acţiona şi poate fi
acţionat numai pentru partea ce îi revine din creanţă: ″Sezina nu
înlătură diviziunea de drept a raporturilor obligaţionale″.

Caracterul imperativ: Normele care reglementează

sezina sunt norme legal imperative.
Testatorul nu poate să modifice, după voinţa sa, nici regulile de
atribuire a sezinei, nici efectele ei. El poate dispune numai în
cazurile şi în limitele prevăzute de lege, deci numai în limita
cotităţii disponibile.

D. Efectele sezinei

Efecte: Sezina este foarte importantă prin efectele pe care

le produce.
Cel mai important efect constă în faptul că moştenitorul
sezinar are dreptul să intre în stăpânirea de fapt a tuturor bunurilor
succesorale, mobile şi imobile, fără a îndeplini formalităţi
prealabile.

271
 Înainte de obţinerea certificatului de moştenitor,
moştenitorul sezinar are dreptul să stăpânească şi să administreze
patrimoniul succesoral, percepând fructele naturale şi civile.
Moştenitorii sezinari au dreptul la fructele bunurilor
succesorale din momentul deschiderii moştenirii, în timp ce
moştenitorii nesezinari au dreptul la fructele succesiunii numai de
la data trimiterii în posesie.
Există situaţii în care, moştenitorii, chiar şi sezinari,
trebuie să facă dovada drepturilor succesorale. Astfel, în cazul
depunerilor băneşti la CEC sau la alte unităţi bancare şi atunci
când titularul livretului nu a prevăzut clauza testamentară,
moştenitorul trebuie să dovedească drepturile succesorale cu
certificatul de moştenitor eliberat de notarul public în cadrul
procedurii succesorale notariale sau după soluţionarea
neînţelegerilor pe cale judecătorească printr-o hotărâre definitivă
şi irevocabilă.
Sezina (posesia de drept a moştenirii) nu se confundă cu
transmisiunea drepturilor succesorale care se transmit odată cu
deschiderea succesiunii, indiferent dacă moştenitorii au sezină sau
nu. Aşadar, stăpânirea în fapt a bunurilor succesorale de către un
moştenitor nesezinar este legitimă chiar şi înainte de trimiterea sa
în posesie.
Sezina nu poate aduce atingere drepturilor moştenitorului
nesezinar ce stăpâneşte pentru sine bunurile succesorale şi care, în
această calitate, se poate apăra împotriva unor fapte materiale de
deposedare pe calea acţiunilor posesorii 374 (art. 674 C. pr. civ.).

374
T.J. Hunedoara, dec. nr. 138/1971, în RRD nr. 7/1971, pag.153: ″într-o
acţiune în tulburarea posesiei intentată de legatarul universal deţinător al
bunurilor succesorale (în speţă soţia supravieţuitoare) moştenitorul rezervatar
care nu a atacat testamentul (în speţă copilul înfiat) nu va putea invoca efectele
sezinei, în justificarea actului său de tulburare şi pentru a paraliza exerciţiul
acţiunii posesorii″.

272
 Calitatea de moştenitor sezinar nu conferă celui în cauză
dreptul de a reclama posesia de fapt asupra unui bun succesoral,
posedat de alte persoane, cu care se găseşte în indiviziune 375.
b) Moştenitorul sezinar poate să exercite, în calitate de
reclamant, chiar de la deschiderea succesiunii, toate acţiunile
patrimoniale ce au aparţinut defunctului precum şi să se apere, în
calitate de pârât, faţă de terţii care au intentat împotriva lui
acţiunea pe care o aveau contra defunctului.
Moştenitorul sezinar poate exercita acţiuni posesorii şi
petitorii chiar dacă, în fapt ″nu a posedat un singur moment
imobilul succesiunii″ 376.
În ceea ce priveşte pasivul succesoral s-a exprimat
opinia 377 conform căreia creditorii succesiunii nu pot acţiona
decât împotriva moştenitorilor sezinari iar împotriva celorlalţi
moştenitori numai după trimiterea în posesie (însezinare). Această
opinie a fost combătută în literatura de specialitate întrucât plata
obligaţiilor succesorale nu reprezintă o consecinţă a sezinei ci a
transmiterii pasivului succesoral, care se divide de drept între
moştenitori de la data deschiderii succesiunii: ″obligaţia
moştenitorilor de a plăti nu poate fi mărginită numai la ascendenţi
şi descendenţi; ea incumbă tuturor succesorilor cu titlu universal şi
este justificată de transmisiunea moştenirii, nu de sezină″ 378.
Moştenitorul sezinar poate fi urmărit de creditorii
moştenirii ca pârât 379 fără atestarea prealabilă a calităţii de
moştenitor.
375
T. J. Cluj, dec. nr. 49/1978, în R.R.D. nr. 8/1978, pag.66: în speţă,
reclamanţii, moştenitori sezinari, invocând art. 653 C.civ., au pretins posesia
efectivă a unei locuinţe, folosită în fapt, de către proprietarii coindivizari ai
acesteia.
376
Cas I, dec. nr. 1909, în C.civ.adn., vol II, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999,
pag.19
377
D. Alexandresco, op. cit., pag.58
378
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag.265
379
Cu rezerva termenului de 3 luni şi 40 de zile pentru inventar şi deliberare, în

273
 Deosebirea esenţială între moştenitorii sezinari şi
moştenitorii nesezinari constă în aceea că moştenitorii nesezinari
nu pot să exercite drepturile şi acţiunile defunctului decât după un
control prealabil al chemării lor la succesiune şi a calităţii lor
succesorale, ″control menit a salvgarda atât drepturile altor
succesori cu calitate preferabilă cât şi mai cu seamă interesele
terţilor care au avut raporturi juridice cu mortul şi care au interes
ca, calitatea succesorilor să fie stabilită şi recunoscută″ 380.
Aşadar, sezina transmite nu numai posesiunea tuturor
drepturilor active şi pasive ale defunctului, dar conferă şi
exerciţiul acestor drepturi 381.

care nu poate fi condamnat la plată.

380
M. Cantacuzino, op. cit., pag.236
381
D. Alexandresco, op. cit., pag.27

274
 SECŢIUNEA A III-A

Trimiterea în posesie

Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari

şi a statului: Moştenitorii legali nesezinari, adică rudele colaterale
şi soţul supravieţuitor, precum şi statul, trebuie să ceară trimiterea
lor în posesie. Procedura are ca scop verificarea titlului în temeiul
căruia moştenitorii pretind posesia moştenirii, sau, în cazul
statului, constatarea vocaţiei succesorale.
Art. 653 alin. 2 C. civil statuează că moştenitorii
nesezinari nu pot intra în posesia moştenirii decât cu permisiunea
justiţiei. Prin Legea nr. 36/1995 competenţa de a consta, printr-o
procedură graţioasă, calitatea şi drepturile succesorale, precum şi
bunurile şi datoriile moştenirii, au fost încredinţate notarului
public de la locul deschiderii moştenirii.
În cazul în care apar neînţelegeri între persoanele
interesate, procedura notarială se suspendă. În aceste condiţii,
certificatul de moştenitor se eliberează după soluţionarea
neînţelegerilor pe cale judecătorească, în baza hotărârilor rămase
definitive şi irevocabile (art. 68, 78, 83 din Legea nr. 36/1995)
Pentru punerea lor în posesiune, moştenitorii nesezinari
vor solicita biroului notarului public de la locul deschiderii
succesiunii eliberarea unui certificat de moştenitor, iar statul,
eliberarea unui certificat de vacanţă succesorală. Trimiterea în
posesie poate fi cerută de moştenitori şi instanţelor judecătoreşti,

275
direct mai cu seamă în cazul în care certificatul de moştenitor nu
se poate elibera din cauza neînţelegerilor dintre părţi 382.
Moştenitorii legali nesezinari trebuie să ceară trimiterea în
posesie chiar şi în cazul în care vine numai un singur moştenitor.

Efectele trimiterii în posesie: Prin efectul certificatului de

moştenitor sau al hotărârii judecătoreşti, eredele nesezinar care a
obţinut-o este socotit că a dobândit posesiunea moştenirii,
retroactiv, din ziua deschiderii succesiunii 383. Prin urmare, de la
această dată, eredele nesezinar trimis în posesiune are exerciţiul
activ şi pasiv al tuturor drepturilor şi acţiunilor succesorale.
Acţiunea de petiţie de ereditate poate fi intentată şi de moştenitorii
nesezinari înainte de punerea lor în posesie, deoarece prin această
acţiune se urmăreşte recunoaşterea calităţii de moştenitor şi
restituirea bunurilor succesorale 384.
Tot de la această dată el dobândeşte fructele produse de
bunurile moştenirii. În cazul unei ulterioare petiţii de ereditate,
pornită de la un succesibil preferabil în rang, moştenitorul trimis
în posesie are dreptul să păstreze fructele ce a perceput până la
data când a încetat să fie de bună credinţă.

382
M. Eliescu, ″Transmisiunea...″, pag.65; T.S., col. civ., dec. nr. 672/1965, în
Repertoriu, 1952-1969, pag.451.
383
Până în momentul trimiterii în posesie, moştenitorul legal nesezinar nu are
exerciţiul acţiunilor patrimoniale ale defunctului şi nici dreptul de administrare
a bunurilor succesorale.
384
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag.435.

276
 SECŢIUNEA A IV-A

Predarea legatelor

A. Noţiune

Noţiune: Legatarii nu sunt moştenitori sezinari şi prin

urmare, pentru a dobândi posesiunea obiectului legatelor cu care
au fost gratificaţi, ei trebuie să ceară predarea legatelor (art. 889,
895, 899 C. civil).
Pînă la predarea legatului, legatarul poate face numai acte
de conservare în legătură cu obiectul legatului; el nu poate
exercita nici un drept şi nici o acţiune cu excepţia dreptului de a
pretinde predarea legatului împotriva terţilor care deţin bunurile
ce fac obiectul legatului 385.
Posesiunea bunurilor care fac obiectul legatului se
dobândeşte de la data cînd ele au fost predate de bunăvoie sau din
ziua cererii de predare 386.

B. Persoanele obligate la predarea legatelor

Disjungere: Codul civil face anumite distincţii, după cum

este vorba de un legat universal, cu titlu universal sau cu titlu
particular.

Predarea legatelor universale: Conform art. 889 C.civ.,

obligaţia de a preda legatul universal revine moştenitorilor

385
Astfel, cu toate că legatarii dobândesc drepturile transmise prin legat de la
data deschiderii succesiunii, totuşi posesia acestor drepturi va fi dobândită doar
prin predarea legatelor.

277
rezervatari, care cu excepţia soţului supravieţuitor sunt
moştenitori sezinari şi, deci, au posesiunea de drept a moştenirii.
În cazul în care soţul supravieţuitor este singurul moştenitor
rezervatar, predarea se va putea face numai după insezinarea lui,
prin eliberarea certificatului de moştenitor.
Legatarul universal are dreptul la fructele bunurilor
succesorale din ziua în care a cerut punerea în posesie sau din ziua
în care erezii ţinuţi la executare îi predau de bună voie legatul (art.
890 C.civ.).
În lipsa moştenitorilor rezervatari, legatarul va putea cere
trimiterea în posesiune notarului public, solicitând eliberarea unui
certificat de moştenitor.
Dacă o persoană a fost desemnată ca legatar universal şi se
află în posesia bunurilor ce constituie masa succesorală ea poate
solicita instanţei judecătoreşti trimiterea în posesie, dacă
procedura notarială a fost suspendată şi instanţa a rezolvat litigiul
privind moştenirea.

Predarea legatelor cu titlu universal: Conform art. 895

C.civ, legatarul cu titlu universal va putea cere punerea în posesie
de la moştenitorii rezervatari, în condiţiile arătate mai înainte.
În lipsa moştenitorilor rezervatari, dacă există un legatar
universal, acesta va fi obligat la predare după ce, el însuşi a
dobândit posesiunea moştenirii. Dacă nu există nici legatar
universal, predarea se va face de moştenitorii legali nerezervatari,
după ce ei au fost trimişi în posesie.
Legatarul cu titlu universal are dreptul la fructele bunurilor
succesorale din ziua în care a solicitat punerea în posesie sau din
ziua în care persoanele ţinute la executare îi predau de bună voie
legatul (art. 898 C.civ.).

278
 Predarea legatelor cu titlu particular: Conform art. 899
alin. 2 C.civ, legatarul cu titlu particular intră în posesie din ziua
în care a solicitat în justiţie predarea legatului sau din ziua în care
predarea se face de bună voie.
Legatul cu titlu particular este predat sau plătit, când este o
creanţă, de către moştenitorii legali sau legatarii universali sau cu
titlu universal 387.
În cazul în care cel obligat la predare sau plată nu-şi
îndeplineşte obligaţia de bună voie, legatarul poate cere instanţei
judecătoreşti obligarea la executare, având următoarele acţiuni:
a) o acţiune personală, întemeiată pe testament (art.
902 C. civil) 388;
b) o acţiune reală, care poate fi acţiunea în
revendicare dacă obiectul legatului este proprietatea unui bun
individual determinat sau acţiunea confesorie dacă este vorba de
alt drept real 389.
Acţiunea pentru predarea unui legat cu titlu particular
având ca obiect un bun imobil, se confundă cu acţiunea în
revendicare şi nu este supusă prescripţiei.
c) o acţiune ipotecară, întemeiată pe art. 902 alin. 2
C.civ., care recunoaşte legatarului unei sume de bani, pentru
garantarea plăţii legatului, o ipotecă legală asupra imobilelor din
moştenire.

387
Dacă legatul constă în liberarea legatarului de o datorie către de cujus,
punerea în posesie nu mai este necesară deoarece datoria se stinge de drept în
momentul deschiderii succesiunii.
388
Acţiunea se va porni împotriva moştenitorilor universali sau cu titlu
universal, şi numai în mod excepţional, când testatorul a dispus astfel,
împotriva legatarului particular însărcinat cu plata legatului.
389
T.S., s. civ., dec. nr. 875/1969, în CD, 1969, pag.155; T. Reg. Bucureşti, col.
III civ., dec. nr. 4280/1955, cu notă de M. Ionescu, în L.P. nr. 7/1956, pag.884
- 888.

279
 Legatarul cu titlu particular are dreptul la fructe din ziua
cererii de predare sau din ziua predării de bună voie 390.
Legatarii vor putea cere predarea legatelor doar după ce s-
au achitat datoriile succesorale (aplicarea vechiului principiu
roman: nemo liberalis nisi liberatus - nimeni nu poate face
liberalităţi atâta timp cât nu şi-a plătit datoriile).
Moştenitorii rezervatari pot cere reducţiunea liberalităţilor
dacă este excesivă, depăşind limitele cotităţii disponibile.

390
În caz excepţional, de la data deschiderii moştenirii dacă testatorul a dispus
astfel în mod expres sau dacă legatul are ca obiect o rentă viageră sau o pensie
alimentară (art. 900 C.civ.).

280
 CAPITOLUL VIII

TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII

SECŢIUNEA I

Preliminarii

Obiect: Transmisiunea succesorală are ca obiect

patrimoniul defunctului adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale ce au aparţinut lui de cujus 391. Drepturile personale
nepatrimoniale nu se transmit, încetând la decesul aceluiaşi de
cujus 392.
Conform dipoziţiilor art. 688 şi 699 alin.1 C.civ.,
momentul în care această transmisiune operează, este moartea lui
de cujus, neavând importanţă dacă moştenirea este legală sau
testamentară.
Drepturile din patrimoniul succesoral alcătuiesc activul
moştenirii, pe când obligaţiile celui care lasă moştenirea formează
pasivul moştenirii.

391
În cele mai multe cazuri patrimoniul lui de cujus este transmis pe fracţiuni
către mai mulţi moştenitori, fiecare dintre aceştia dobândind partea din
moştenire ce i se cuvine.
392
Unele drepturi personale nepatrimoniale se vor transmite unor persoane în
viaţă, dar nu în calitate de moştenitori, ci în calitate de rude (Ex.: numele se va
transmite copiilor încă din timpul vieţii lui de cujus).

281
 SECŢIUNEA A II-A

Activul moştenirii

A. Noţiune şi conţinut

Activul moştenirii: În principiu, în activul moştenirii sunt

cuprinse toate drepturile reale sau de creanţă, care au aparţinut
celui care lasă moştenirea.
Intră în activul moştenirii:
a) drepturile reale principale (proprietate, uzufruct, uz, abitaţie,
superficie, servitute);
b) drepturile reale accesorii (ipoteca, gajul, privilegiile);
c) drepturile de creanţă;
d) drepturile patrimoniale de autor; şi,
e) acţiunile patrimoniale care au aparţinut lui de cujus (acţiuni în
anulare, reziliere, rezoluţiune a unui contract, acţiuni în
revendicare).
Activul moştenirii nu cuprinde acele drepturi patrimoniale,
care deşi existente în patrimoniul lui de cujus, se sting la moartea
titularului lor, deoarece au caracter viager sau sunt contractate ex
lege intuitu personae.
În schimb, intră în activul moştenirii unele drepturi care, la
data deschiderii succesiunii, nu se aflau în patrimoniul lui de
cujus: de exemplu, donaţiile nescutite de raport atunci când la
succesiune vin moştenitori între care există obligaţia de raport;
liberalităţi făcute de de cujus cu depăşirea rezervei moştenitorilor
rezervatari care sunt supuse reducţiunii.

282
 De asemenea, în cuprinsul activului moştenirii vor intra şi
fructele naturale şi civile produse de bunurile succesorale ulterior
deschiderii moştenirii 393, precum şi fructele industriale.

B. Transmisiunea activului moştenirii

Transmisiunea universală sau cu titlu universal: În

aceste cazuri, la data deschiderii succesiunii se transmite
totalitatea drepturilor sau o fracţiune din totalitatea drepturilor
patrimoniale care au aparţinut celui care lasă moştenirea.
Transmisiunea universală sau cu titlu universal va opera în cazul
moştenitorilor legali şi al legatarilor universali sau cu titlu
universal.

Transmisiunea cu titlu particular: Transmisiunea cu

titlu particular are ca obiect dreptul asupra unui anumit bun sau
anumitor bunuri care au aparţinut celui care lasă moştenirea. Şi în
acest caz, transmisiunea dreptului care face obiectul legatului
operează la data deschiderii succesiunii. Dacă obiectul legatului îl
constituie un bun individual determinat sau un drept real asupra
unui asemenea bun, legatarul cu titlu particular este un succesor în
drepturi al celui chemat să predea legatul şi care, din momentul
deschiderii moştenirii, l-a înlocuit pe de cujus.
În cazul în care obiectul legatului este un bun determinat
generic, legatarul cu titlu particular dobândeşte un drept de
creanţă împotriva celui obligat la plata legatului. Tot un drept de
creanţă dobândeşte legatarul atunci când obiectul legatului constă
în obligaţia de a face sau a nu face.
Legatele particulare, având ca obiect drepturi de creanţă,
sunt prescriptibile în condiţiile dreptului comun.

393
L. Mihai, ″În legătură cu obiectul partajului succesoral″, în RRD nr.
2/1987, pag.23-25.

283
 Ia deci naştere un nou raport juridic în cadrul căruia
legatarul este creditor, iar cel obligat să execute legatul este
debitor.
Activul succesoral se divide de drept între comoştenitorii
universali sau cu titlu universal şi terţi, în proporţie cu partea ce
revine fiecăruia din moştenire (art. 1060 C.civ.). Atunci când
obiectul creanţei este indivizibil, fiecare moştenitor poate cere
executarea obligaţiei în totalitate (art. 1064 C.civ.).

284
 SECŢIUNEA A III-A

Pasivul moştenirii

A. Noţiune şi conţinut

Conţinut: Pasivul moştenirii cuprinde datoriile şi

sarcinile moştenirii.
Datoriile moştenirii sunt obligaţiile cu caracter patrimonial
adunate de de cujus în timpul vieţii 394, indiferent de izvorul lor, fie
el contractual sau delictual.
Sarcinile moştenirii sunt anumite obligaţii privind
moştenirea, născute în persoana moştenitorilor, la data deschiderii
moştenirii sau după această dată 395, din voinţa defunctului sau
independent de voinţa sa.
Cheltuielile efectuate de un succesor cu întreţinerea lui de
cujus, pe timpul vieţii acestuia, fără participarea celorlalţi, nu vor
fi incluse în pasivul succesoral 396.

B. Transmisiunea pasivului moştenirii

Transmisiunea universală sau cu titlu universal: Pe cale

succesorală se transmit toate obligaţiile existente la data
deschiderii moştenirii, în afara excepţiilor prevăzute de lege (de
exemplu, obligaţiile intuitu personae).

394
Sunt excluse obligaţiile intuitu personae, deoarece acestea încetează la data
morţii celui care lasă moştenirea.
395
Ex.: plata legatelor cu titlu particular care conferă legatarului calitatea de
creditor al unei creanţe, cheltuielile de înmormântare sau cheltuielile pentru
administrarea şi lichidarea moştenirii.
396
I.A.Man, ″În legătură cu pasivul succesoral″, în RRD nr. 5/1987, pag.12-
13.

285
 Codul civil (art. 774-789, art. 896-897, art. 902-903 C.civ.)
stabileşte anumite principii în legătură cu suportarea pasivului
succesoral. Datoriile şi sarcinile moştenirii sunt suportate de
moştenitorii universali şi cu titlu universal, adică acei moştenitori
care dobândesc întreg patrimoniul defunctului sau o fracţiune din
acest patrimoniu, fie că sunt moştenitori legali, sau testamentari.
Aceştia răspund de pasivul succesoral numai dacă au acceptat
succesiunea.

Transmisiunea cu titlu particular: În principiu, legatarii

cu titlu particular nu au obligaţia de a suporta datoriile şi sarcinile
moştenirii.
În mod excepţional, legatarul cu titlu particular are o asemenea
obligaţie, în următoarele cazuri 397:
a) atunci când testatorul a impus legatarului particular
obligaţia de a plăti anumite datorii sau legate 398;
b) atunci când obiectul legatului este un imobil
ipotecat 399;
c) atunci când obiectul legatului este o universalitate
cuprinsă în patrimoniul succesoral, de exemplu: o parte
dintr-o moştenire, dintr-o societate etc.
d) atunci când activul moştenirii nu acoperă pasivul,
legatarul particular va suferi indirect efectele existenţei
pasivului succesoral. În acest caz, toate legatele - chiar
şi cele cu titlu particular - vor fi reduse în mod
proporţional, deoarece nimeni nu poate face liberalităţi
atât timp cât nu şi-a plătit creditorii (nemo liberalis nisi
liberatus)

397
M. Eliescu, ″Transmisiunea...″, pag.143-144.
398
Suntem în prezenţa unui legat cu sarcină.
399
În acest caz legatarul particular este ţinut, ca proprietar al lucrului (propter
rem), de obligaţiile garantate prin ipotecă.

286
 C. Principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral

Principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral:

Codul civil consacră principiul diviziunii de drept a pasivului
succesoral. Potrivit art. 777 şi 1060 C. civil datoriile şi sarcinile
moştenirii se împart, de drept, între comoştenitori, de la data
deschiderii moştenirii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia.
Articolul 774 C. civil referindu-se la contribuţia pe care
trebuie să o aibă fiecare comoştenitor la suportarea datoriilor şi
sarcinilor moştenirii, dispune: "coerezii contribuie la plata
datoriilor şi sarcinilor succesiunii, fiecare în proporţie cu ce ia".
Această dispoziţie ar crea impresia că partea contributivă a
fiecărui comoştenitor la datoriile şi sarcinile moştenirii ar trebui
calculată în raport cu ceea ce fiecare culege efectiv din moştenire.
În realitate partea contributivă a fiecărui moştenitor la datoriile şi
sarcinile moştenirii se calculează în raport cu vocaţia la
succesiune a moştenitorilor 400.
Problema prezintă importanţă atunci când emolumentul
cules de moştenitor este mai mic decât vocaţia la care are dreptul;
acest fapt se întâlneşte când un legatar cu titlu particular a primit
un legat cu sarcină sau în cazul unui moştenitor care este lipsit de
partea din bunurile succesorale pe care le-a dosit sau le-a dat de o
parte.
În aceste cazuri, deşi vor lua mai puţin din moştenire decât
ar avea dreptul potrivit vocaţiei lor, ei vor suporta datoriile şi
sarcinile proporţional cu vocaţia la care erau îndreptăţiţi.
Părţile ereditare se socotesc avându-se în vedere vocaţia
tuturor moştenitorilor succesorali sau cu titlu universal care vin la
moştenire în temeiul legii sau testamentului.

400
T.S., s. civ., dec. nr. 936/1984, în CD, 1985, pag.88 - 90.

287
 Potrivit practicii judecătoreşti, diviziunea de drept a
pasivului succesoral operează, atât în cazul în care moştenirea a
fost acceptată pur şi simplu 401 cât şi în cazul când a fost acceptată
sub beneficiu de inventar 402.
În cazul în care moştenirea a fost acceptată sub beneficiu
de inventar, succesorii nu pot fi obligaţi la plata pasivului decât în
limita bunurilor succesorale (intra vires hereditates). Dacă însă nu
s-a întocmit inventarul pentru evitarea confuziunii de patrimonii,
răspunderea succesorilor pentru plata pasivului se întinde şi peste
această limită (ultra vires hereditates).
În cazul succesiunilor vacante, statul răspunde pentru
pasivul succesoral, întotdeauna, numai în limita activului primit.
Diviziunea de drept şi pasivul succesoral între
comoştenitori are consecinţe asupra dreptului de urmărire al
creditorilor moştenirii care vor trebui să-şi divizeze urmărirea,
adică să urmărească pe fiecare comoştenitor, proporţional cu
partea lui ereditară. Înseamnă că insolvabilitatea unuia din
comoştenitori va fi suportată nu de către ceilalţi comoştenitori, ci
de creditori.
Titlurile executorii obţinute de creditori împotriva
defunctului sunt executorii şi împotriva moştenitorilor acestuia
(art. 780 C.civ.).

Excepţii de la principiul diviziunii de drept a pasivului

succesoral: De la principiul diviziunii de drept a pasivului
succesoral sunt admise următoarele excepţii:

401
Suportarea pasivului succesoral este în funcţie de moştenitorii defunctului.
Aceştia sunt consideraţi continuatori ai persoanei celui care lasă moştenirea,
substituindu-se în toate raporturile juridice ale acestuia, în calitatea pe care el o
avea de debitor sau creditor; aceşti moştenitori vor răspunde şi cu propriile lor
bunuri (alături de bunurile moştenirii).
402
T.S., col. civ., dec. nr. 613/1961, în CD, 1961, pag.198.

288
a) dreptul de gaj general al creditorilor asupra bunurilor
succesorale este indivizibil pe toată durata indiviziunii ceea ce
înseamnă că pînă la împărţeala moştenirii, creditorii pot
urmări bunurile succesorale, fără să li se poată opune
principiul diviziunii de drept a datoriilor şi sarcinilor
succesorale. Soluţia se justifică prin preocuparea de a diminua
consecinţele pe care indiviziunea de drept a pasivului le are
asupra dreptului creditorilor;
b) în cazul în care creanţa se referă la un bun individual
determinat, moştenitorul care este în posesia bunului este
singur ţinut de executarea obligaţiei (art. 1061 pct. 1 C. civil);
c) când unul dintre moştenitori este însărcinat singur prin titlu cu
executarea obligaţiei, creditorul îl va putea urmări pentru
întreaga datorie 403; moştenitorul care a plătit are dreptul să
pretindă de la ceilalţi moştenitori ceea ce a plătit peste partea
sa (art. 1061 pct. 2 C. civil);
d) în cazul în care obligaţia este indivizibilă prin natura ei sau
prin convenţie, creditorul poate urmări pentru întreaga
obligaţie pe oricare dintre moştenitori (art. 1061 pct. 3 C.
civil)
e) creditorul unei creanţe ipotecare va putea urmări pentru
întreaga creanţă pe comoştenitorul în lotul căruia a intrat
imobilul ipotecat; şi,
f) după deschiderea succesiunii, moştenitorii pot conveni că
unul dintre ei va plăti toate sarcinile şi datoriile succesiuni sau
numai unele dintre ele.
Creditorul se va putea folosi de această combinaţie şi
acţionând în numele celorlalţi comoştenitori va pute urmări pentru
întreaga datorie pe comoştenitorul obligat prin convenţie.
Dar creditorul se poate folosi de convenţia încheiată de
moştenitori numai atunci când este interesat, nefiindu-i opozabilă,
403
T.S., s. civ., dec. nr. 1658/1981, în RRD nr. 8/1982, pag.60.

289
în consecinţă el păstrează dreptul de urmărire împotriva
comoştenitorilor, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia.

D. Dreptul comoştenitorului de a cere ceea ce a plătit peste

limita părţii sale ereditare

Acţiuni: Problema se pune în cazul în care un

comoştenitor a plătit pasivul moştenirii mai mult decât partea sa
ereditară.
Astfel, în cazul în care moştenitorul solvens a făcut o astfel
de plată din eroare are dreptul de a cere fie restituirea de la
creditorul plătit (conform art. 993 C.civ - restituirea plăţii
nedatorate), fie de a acţiona pe fiecare din comoştenitorii obligaţi
la plată în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză (actio de in rem
verso).
De asemenea, moştenitorul solvens care a plătit peste
partea sa beneficiază de o acţiune personală în regres împotriva
comoştenitorilor care nu şi-au îndeplinit obligaţiile de plată.
Moştenitorul solvens mai are la dispoziţie şi o acţiune izvorâtă din
gestiunea de afaceri (art. 987 şi urm C. civil), o acţiune bazată pe
obligaţia de garanţie a împărţelii (art. 787 C. civil) 404 sau o acţiune
izvorâtă din subrogaţia legală (1108 C. civil); comoştenitorul
obligat să plătească o datorie comună, peste partea sa (fiind
obligat împreună cu alţii), este subrogat în drepturile creditorului
plătit, putând urmări pe ceilalţi comoştenitori numai pentru partea
la care fiecare era obligat (art. 778 C. civil).
Această acţiune a comoştenitorului solvens este
divizibilă 405 şi prescriptibilă în termenul general de prescripţie.
404
Această acţiune este garantată prin privilegiul imobiliar al copărtaşului (art.
1737 pct. 3 C.civ.) şi conferă eredelui care a plătit dreptul de a cere dobânzile
sumelor pe care le-a plătit peste partea sa, din ziua plăţii, fără punerea în
întârziere.
405
Comoştenitorul solvens poate cere de la comoştenitori partea pe care fiecare

290
Posesia bunurilor de către moştenitorul solvens are efecte
întreruptive de prescripţie 406.

dintre ei este obligat a o plăti (art. 778 şi 1053 alin.1 C.civ).

406
T.S., s. civ., dec. nr. 505/1987, în CD, 1987, pag.116-119.

291
 SECŢIUNEA A IV-A

Separarea de patrimonii

Noţiune: Pentru a le garanta drepturile, legea instituie în

favoarea creditorilor succesorali şi legatarilor un beneficiu care le
permite să evite confuziunea patrimoniului necesar cu patrimoniul
propriu al moştenitorului şi astfel să evite concursul creditorilor
personali ai moştenitorului 407.
O asemenea ocrotire se impune în cazul în care moştenirea
solvabilă este culeasă de un moştenitor insolvabil.
Beneficiul acordat de lege creditorilor succesorali şi
legatarilor prin care se evită acest risc este separaţia de
patrimoniu.
Potrivit legii, separaţia de patrimoniu este un privilegiu în
virtutea căruia creditorii succesorali şi legatarii au dreptul să fie
plătiţi din valoarea bunurilor succesorale cu preferinţă faţă de
creditorii personali ai moştenitorului (art. 781 C. civil).

Condiţii: Privilegiul separaţiei de patrimonii poate fi

invocat numai de către creditorii succesorali, indiferent dacă este
privilegiat sau chirografar, indiferent dacă are o creanţă exigibilă
sau neexigibilă, şi legatarii cu titlu particular ai unei creanţe 408.
Dacă legatul cu titlu particular ca obiect un drept real asupra unui
lucru individual determinat, legatarul va deveni titular al dreptului
407
Aşadar, moştenitorul beneficiar va răspunde pentru datoriile şi sarcinile
moştenirii numai cu bunurile acesteia, propriile sale bunuri rămânând la
adăpost de urmărirea creditorilor succesorali (M. Eliescu, ″Transmisiunea...″,
pag.154).
408
Legatarii universali şi cu titlu universal nu pot cere separaţia de patrimonii
deoarece ei ei sunt debitori şi nu creditori ai pasivului succesoral.

292
în cauză, şi prin urmare nu mai poate invoca privilegiul separaţiei
de patrimonii, neavând calitatea de creditor.
În situaţia în care moştenitorii înstrăinează bunurile
succesorale, separaţia de patrimonii poate fi exercitată şi în
privinţa preţului sau lucrului primite în schimb, atât timp cât nu a
operat confuziunea cu patrimoniul moştenitorilor.
Separaţia de patrimonii nu poate fi cerută în ipoteza în care
creditorii succesorali renunţă expres sau tacit la ea (art. 728
C.civ.).
În cazul bunurilor mobile, privilegiul nu poate fi invocat
atunci când au trecut mai mult de trei ani de la deschiderea
succesiunii, deoarece potrivit art. 783 C.civ. operează prescripţia
extinctivă a acestui drept, prezumându-se că a operat confuziunea
bunurilor mobile ale succesiunii cu cele ale moştenitorilor. De
asemenea, privilegiul nu poate fi invocat nici atunci când, înaintea
termenului de trei ani a operat confuziunea de drept a mobilelor
succesorale cu acelea ale moştenitorilor.
Deşi pentru invocarea privilegiului separaţiei de patrimonii
nu trebuie îndeplinite forme speciale 409, în cazul imobilelor
privilegiul trebuie să fie conservat, pentru a fi opozabil faţă de
terţi în materie de publicitate imobiliară.
Astfel, creditorii defunctului şi legatarii cu titlu particular
care au cerut separaţia de patrimonii capătă un privilegiu asupra
imobilelor succesiunii, faţă de creditorii personali ai
moştenitorului, cu condiţia de a-şi conserva acest privilegiu prin
inscripţie în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii 410.
Înainte de expirarea acestui termen, nici o altă ipotecă constituită

409
Privilegiul poate fi invocat prin orice act din care să rezulte intenţia sa; de
exemplu: luarea unor măsuri de conservare, solicitarea inventarierii bunurilor
succesorale, etc.
410
″Inscripţia este posibilă şi după trecerea termenului de 6 luni, dar în această
situaţie, separaţia de patrimonii produce efectele unei simple ipoteci, care va
dobândi rang de la data înscrierii ei″, M. Eliescu, ″Transmisiunea...″ , pag.173.

293
de moştenitor asupra imobilelor din succesiune nu va fi opozabilă
beneficiarilor privilegiului (art. 1743 alin. 2 C.civ.).

Caracterul individual al privilegiului: Spre deosebire de

dreptul roman, unde privilegiul avea caracter colectiv, în sensul că
profita tuturor creditorilor succesorali şi privea întreaga moştenire,
în dreptul nostru civil privilegiul separaţiei de patrimonii are
caracter individual în privinţa persoanelor şi a bunurilor.
În primul rând, acest privilegiu profită creditorului
solicitant şi produce efecte împotriva creditorilor moştenitorului
faţă de care s-a invocat.
În al doilea rând privilegiul priveşte, în principiu, numai
bunurile succesorale în legătură cu care s-a invocat privilegiul,
inclusiv fructele produse de aceste bunuri ori preţul rezultat din
vânzarea lor.
Separaţia de patrimoniu priveşte toate bunurile succesorale
în cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, când
separaţia de patrimoniu operează de drept şi fără manifestarea
voinţei creditorilor sau legatarilor.
Ea este îndreptată împotriva creditorilor moştenitorului şi
nu contra moştenitorului însuşi.

Efectele separaţiei de patrimonii: Creditorii succesorali

sau legatarii care au invocat privilegiul separaţiei de patrimoniu au
dreptul să fie plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai
moştenitorului din preţul bunurilor succesorale în legătura cu care
a fost invocat.
În cazul în care creanţele creditorilor care au solicitat
separaţia de patrimonii nu au fost satisfăcute din preţul bunurilor
obiect al privilegiului, ei vor putea urmări patrimoniul personal al
moştenitorilor după cum pasivul succesoral a fost divizat între ei.

294
 În raporturile dintre creditorii succesorali şi legatarii
separatişti, pe de o parte, şi cei care au omis să ceară separaţia, pe
de altă parte, primii nu vor avea nici o preferinţă faţă de cei din
urmă: ″separaţia de patrimonii fiind un beneficiu individual,
diligenţa unora nu va profita celorlalţi, dar nici nu-i va păgubi. 411″
Atunci când există şi creditori şi legatari, care solicită
separaţia de patrimonii, creditorii succesorali separatişti cu
garanţii reale vor fi plătiţi înaintea celor chirografari; cei
chirografari proporţional cu creanţa lor, iar legatarii după toţi
creditorii succesorali.

411
M. Eliescu, ″Transmisiunea...″, pag.174.

295
 CAPITOLUL IX

OPŢIUNEA MOŞTENITORILOR ŞI
LEGATARILOR

SECŢIUNEA I

Dreptul de opţiune în general

1. Noţiuni generale

Prezentare: Dreptul de optiune succesorală se discută în

raport cu ambele feluri de moşteniri - legală sau testamentară -
motiv pentru care el va fi privit ca un act de voinţă unilaterală
producător de efecte juridice, în contextul câmpului juridic definit
de caracterele juridice ale transmisiunii succesorale. Acest drept
aparţine tuturor moştenitorilor, fie că sunt legali sau testamentari,
fără să deosebim dacă vocaţia lor este universală sau cu titlu
universal. Toti aceşti moştenitori vor avea de ales între acceptarea
moştenirii şi renuntarea la moştenire. ″Persoanele cu vocaţie
succesorală care nu au optat pentru acceptare sau renunţare la
succesiune se numesc succesibili″ 412.
Aşadar, dreptul de optiune succesorală este dreptul de a
alege între confirmarea calitătii de moştenitor şi renuntarea la
această calitate, drept care se exercită în anumite condiţii
prevăzute de lege .

412
Eugeniu Safta-Romano, op.cit.,vol.II, pag.70.

296
 Dreptul de opţiune succesorală este nedespărţit, legat de
dreptul la moştenire. Prin urmare, dacă succesibilul moare înainte
de a fi optat, dreptul său de opţiune trece, dacă nu s-a stins prin
prescripţie, asupra propriilor moştenitori, făcîndu-se în acest sens
aplicarea disp. art. 692 - 693 C.civ., care vor fi analizate în cele
ce urmează.
Se poate concluziona aşadar în această privinţă că nimeni
nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine,
iar efectele manifestării de voinţă în sensul accceptării sau
renunţării la moştenire se produc chiar din momentul deschiderii
succesiunii şi nu de la acela al exprimării ei care este întotdeauna
posterior mortii lui de cujus, adică deschiderii succesiunii. În acest
sens transmiterea patrimoniului moştenirii se face de drept 413 din
momentul deschiderii succesiunii. De remarcat faptul că este
vorba de o transmisiune juridică a proprietăţii, ci nu de una de
fapt. ″Această transmisiune juridică nu este suficientă; va mai fi
nevoie de actul de acceptare a succesiunii pentru exercitarea
tuturor drepturilor transmise prin moştenire

Istoric: Dreptul de opţiune succesorală a fost reglementat

în mod diferit în funcţie de epoca în care se făcea reglementarea.
Astfel, în vechiul drept indian acceptarea succesiunii era
obligatorie pentru o anumită categorie de moştenitori - copiii lui
de cujus - ce nu dispuneau de dreptul de opţiune succesorală, deci
nu puteau accepta un beneficiu de inventar cu repudirea moştenirii
primită de la părintele lor. Această situaţie avea o motivaţie foarte
puternică la epoca respectivă: datoriile părintelui trebuiau plătite
cu orice preţ. Celelalte categorii de moştenitori beneficiau de
dreptul de opţiune succesorală.

413
A se vedea M.Popa, op.cit, pag.149; Raul Petrescu, op. cit., pag.45;
M.Eliescu, ″Transmisiunea . . .″, pag.87.

297
 La vechii atenieni se întâlnea o situaţie asemănătoare cu
cea din dreptul indian, copiii neputând să repudieze moştenirea
părintelui lor. Astfel, copiii trebuiau să plătească datoriile
părintelui lor, în special pe cele pe care părintele le făcuse faţă de
fisc.
În dreptul roman, la moartea lui pater familias (şeful de
familie) moştenirea se transmitea fie către moştenitorii legali, fie
în cazul în care şeful de familie făcuse testament, către
moştenitorii testamentari.
În general, moştenitorul care avea dreptul la succesiune,
fie în temeiul legii, fie al testamentului, putea să accepte sau să
renunţe la moştenirea respectivă. ″Din punctul de vedere al
acceptării moştenirii moştenitorii se împărţeau în trei categorii:
heredes sui et necesarii, heredes necessarii şi heredes extranei
sau voluntarii ″ 414.Există însă o categorie de moştenitori ce nu
puteau repudia moştenirea: heredes necessari (moştenitori
necesari) 415 . Aceştia erau de două feluri:
1. Heredes sui et necessari - moştenitori care se aflau sub
puterea şefului de familie şi care deveneau, la moartea
acestuia, sui iuris (independenţi) . Dar, această independenţă
era relativă, deoarece heredes sui nu dispuneau de dreptul de
opţiune succesorală, trebuind să accepte succesiunea pur şi
simplu, exceptând acceptarea sub beneficiul de inventar.
Motivaţia era dată de situaţia creată înainte de moartea lui
pater familias: acesta, împreună cu heredes sui au contribuit la
alcătuirea patrimoniului familiei, astfel că ulterior erau
consideraţi coproprietari şi deci nu puteau să refuze ceea ce în
fapt le aparţinea încă de mai înainte. De aici rezultă şi

414
T.Sâmbrian, op.cit.,pag.101.
415
A se vedea E.Molcuţ, D.Oancea, ″Drept roman″, Editura Şansa, Bucureşti,
1993, pag.143 - 144.

298
 denumirea de heredes sui 416 et necesari. Astfel, după
moartea lui de cujus, se producea o confuzie de patrimoniu -
între cel al lui pater familias şi cel al lui heredes sui - aşa
încât, în cazul în care succesiunea era insolvabilă, heredes sui
trebuiau să plătească din patrimoniul propriu datoriile ce
depăşeau activul moştenirii. Dreptul pretorian, pentru a limita
astfel de cazuri, acordă moştenitorilor necesari ius abstinendi
(dreptul de obţinere). ″În temeiul acestui drept descendenţii
heredes sui, fără a renunţa la moştenire, rămâneau străini de ea
şi drept urmare bunurile succesorale vor fi vândute de către
creditorii defunctului insolvabil, dar moştenitorii vor scăpa
atât de obligaţia de a achita din averea lor personală pe
creditorii succesiunii, cât şi de consecinţele infamiei ce lovea
pe debitorii insolvabili ″ 417;
2. Heredes necesarii - ″cuprinde scalvii instituiţi ca moştenitori
prin testament şi totodată liberaţi ″. Sclavii, odată instituiţi
moştenitori, îşi dobândeau liberatatea şi puteau să realizeze un
patrimoniu desfăşurând o activitate comercială. În calitatea lor
de moştenitori, sclavii, după ce deveneau oameni liberi, puteau
fi urmăriţi de creditorii stăpânului testator care era insolvabil.
Dreptul pretorian pentru a exclude această situaţie acordă
sclavului succesibil o separaţio bonorum (separaţie de bunuri)
conform căreia creditorii îşi puteau satisface creanţele numai
din ceea ce conţinea patrimoniul defunctului nemaiputând să
urmărească bunurile posterioare ale sclavului succesibil.
Totuşi, în cazul în care datoriile nu erau astfel acoperite,
sclavul succesibil trebuia să suporte infamia care cădea asupra
sa şi nu asupra memoriei defunctului418 .

416
Se poate traduce astfel: ″moştenitori ce se moştenesc pe ei înşişi″.
417
V. Hanga, op.cit.,pag.334.
418
A se vedea V.Hanga, op.cit.,pag.334.

299
 Exceptând heredes necesarii, celelalte categorii de
moştenitori, denumite moştenitori voluntari, beneficiau de dreptul
de opţiune succesorală şi care nu dobândeau moştenirea de plin
drept, putând s-o repudieze sau s-o accepte. Aceşti moştenitori se
mai numesc şi ″extranei″ pentru că nu se aflau sub puterea lui
pater familias . Moştenitorul voluntar, ″ pentru a dobândi
succesiunea trebuie mai întâi să o accepte″.
Acceptarea era de două feluri: expresă şi tacită. Acceptarea
expresă, mai întâi putea fi făcută numai printr-o declaraţie
solemnă, iar începând cu Justinian, acceptarea expresă se putea
face printr-o simplă declaraţie ce putea fi scrisă sau verbală şi în
care nu trebuiau folosite cuvinte sacramentale.
În ceea ce priveşte acceptarea tacită aceasta se realiza prin
pro herede gerendo (gestiune în calitate de moştenitor), adică, cu
alte cuvinte, succesorul îndeplinea anumite acte ce nu puteau fi
făcute decât în calitate de moştenitor. Exemple de astfel de acte:
vânzarea bunurilor succesiunii, achitarea impozitelor succesiunii.
″Un act de administrare sau conservare nu era suficient pentru a
trage concluzia în legătură cu acceptarea moştenirii″419.
Mai târziu, în dreptul pretorian, acceptarea succesiunii
putea fi făcută printr-o cerere adresată pretorului, cerere ce se
putea referi doar la acceptarea în întregime a moştenirii, iar în
cazul în care succesibilul o accepta parţial, era considerat că a
cerut să-i fie dată toată moştenirea. De asemenea, acceptarea nu
putea să fie afectată de vreun termen sau vreo condiţie, trebuind să
fie pură şi simplă.
La începutul epocii romane nu exista un termen în cadrul
căruia moştenitorul voluntar trebuia să se pronunţe, acest lucru
ducând în multe cazuri la neadministrarea unor bunuri
succesorale. Din aceste considerente se obişnuia ca testatorul să-i

419
T.Sâmbrian, op.cit., loc.cit.

300
ceară beneficiarului să se pronunţe în timp de 100 de zile. În cazul
moştenirilor legale sau în cazul în care în testament nu era
inserată o astfel de clauză, persoanele interesate de soarta
succesiunii se puteau adresa pretorului ca acesta să acorde un
termen până la care moştenitorul trebuia să se pronunţe, termen
care nu putea fi mai mic de 100 de zile.
Justinian măreşte acest termen la un an, iar dacă
moştenitorul nu se pronunţă până la expirarea lui, este socotit că a
acceptat succesiunea.
″Persoana care accepta moştenirea trebuia să aibă
capacitatea de a se obliga întrucât prin acceptare se producea
confuziunea dintre patrimoniul moştenitorului cu cel al
defunctului, ceea ce presupunea şi transmiterea eventualelor
sarcini ce grevau succesiunea″ 420.
Odată ce succesibilul accepta succesiunea, se producea o
confuzie de patrimonii, astfel încât era obligat să achite datoriile
lui de cujus din patrimoniul propriu în cazul în care activul
succesoral era mai mic decât pasivul succesoral. Justinian este cel
care îi va ajuta pe moştenitori, introducând în favoarea acestora
beneficium inventarii (beneficiul de inventar) , inventar ce trebuia
realizat în termen de trei luni de la data la care succesibilul a aflat
despre deschiderea succesiunii. Datorită acestui beneficiu de
inventar era evitată confuzia dintre patrimoniul defunctului şi cel
al succesibilului, creditorii lui de cujus putându-şi satisface
creanţele exclusiv din succesiune. De asemenea, mai putea fi
întâlnită situaţia în care creditorii succesiunii erau prejudiciaţi prin
acceptarea unei moştenirii solvabilă de către un succesibil
insolvabil, ceea ce făcea ca creditorii succesibilului să vină alături
de cei ai succesiunii la satisfacerea creanţelor din succesiune.
Pentru a evita această situaţie pretorul acorda o separaţie de

420
T.Sâmbrian, op.cit., pag.101.

301
patrimonii între cel al succesibilului şi cel al lui de cujus, iar
creditorii acestuia din urmă vor fi satisfăcuţi cu precădere din
patrimoniul succesiunii. Creditorii succesibilului aveau două
posibilităţi:
1. în cazul în care mai rămânea ceva din succesiune, după
achitarea datoriilor defunctului, creditorii succesibilului vor fi
satisfăcuţi cu ceea ce a mai rămas;
2. în cazul în care nu mai rămânea nimic din succesiune după
achitarea datoriilor defunctului, creditorii succesibilului se
puteau despăgubi numai din patrimoniul propriu al
succesibilului.
Moştenitorii voluntari puteau, de asemenea, să renunţe la
succesiune, printr-o manifestare de voinţă expresă sau tacită,
nefiind cerută pentru valabilitatea ei o anumită solemnitate. Odată
ce succesibilul a renunţat la o moştenire, el nu mai poate reveni
asupra renunţării, aceasta fiind irevocabilă. Dreptul roman a
cunoscut şi dreptul de acrescământ (ius adcrescendi). Acesta avea
loc în mod obligatoriu şi consta în aceea că succesibilii acceptanţi
preluau şi partea din moştenire a succesibililor renunţători, fără a
putea refuza acest lucru. În vechiul drept roman acrescământul era
fără sarcini, adică moştenitorii care beneficiau şi de dreptul de
acrescământ nu erau obligaţi să plătească legatele ce cădeau în
sarcina succesibilului renunţător. Începând cu sfârşitul epocii
clasice această regulă a fost anulată. În cazul moştenirii legale
acrescământul îşi avea temeiul în vocaţia succesorală eventuală a
fiecărui succesibil la întreaga moştenire 421 .
La începutul epocii romane, moştenirea vacantă putea fi
preluată de oricine dorea, iar de abia de la sfârşitul republicii
asemenea moşteniri vor reveni statului.

421
V. Hanga, op.cit., pag.337 - 338 .

302
 Categoria moştenitorilor voluntari este preluată de vechiul
drept francez şi, după modelul Codului Napoleon, va apărea şi în
codul nostru civil.
Codul Caragea şi Codul Calimach recunoşteau dreptul de
opţiune succesorală acordat succesibililor dispunând că
moştenitorul, în cazul în care a acceptat succesiunea, îşi pierde
posibilitatea ce o avea de a o repudia . Astfel, art. 10, partea a IV-
a, cap. 3 Cod Caragea dispune:″ cel ce va primi odată şi se va
numi moştenitor acela nu poate să se mai lepede de moştenire, ci
rămâne bun moştenitor″, iar art. 1037 Cod Calimach: ″ cel
desăvârşit la vârstă nu poate mai mult să se lepede de moştenirea
pe care a primit-o nici să primească o parte şi o parte nu, ci este
silit să o primească cu toate sarcinile ei, măcar de ar fi
păgubitoare″. Art. 15, partea a IV -a, Cod Caragea spunea: ″cel ce
nu voieşte, cu sila moştenitor nu se face″, iar art. 1022 Codul
Calimach dispunea că: ″nimeni nu este silit a primi moştenirea
fără voia sa″, principiu ce va fi reluat în Codul civil român în art.
686 ce dispune: ″nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei
moştenirii ce i se cuvine″.
Posibilitate de a alege: De aici rezultă că succesibilul are
un drept de opţiune, putând alege între următoarele:
1. acceptarea moştenirii, acceptare care este de două feluri:
• acceptarea pură şi simplă - prin intermediul acestei acceptări,
succesibilul îşi confirmă calitatea de moştenitor;
• acceptarea sub beneficul de inventar - prin intermediul căreia,
pe de o parte succesibilul îşi confirmă calitatea de moştenitor,
iar pe de altă parte evită confuziunea ce s-ar putea face între
propriul patrimoniu şi cel al lui de cujus, răspunzând pentru
pasivul succesiunii în limitele activului acestuia, adică în
limitele emolumentului cules;
2. renunţarea la moştenire care se practică în cazul în care
pasivul succesiunii depăşeşte activul.

303
 Opţiunea succesorală poate fi deci definită ca fiind dreptul
Definiţie:subiectiv civil care a luat naştere la data morţii lui de cujus
şi care aparţine tuturor succesibililor şi se concretizează în dreptul
acestora de a alege între confirmarea şi renunţarea la calitatea de
moştenitor.

Concluzie: Din cele expuse mai sus se deduc următoarele:

• acceptarea unei moşteniri nu este obligatorie, spre deosebire
de dreptul roman, unde pentru o anumită categorie de
moştenitori, acceptarea era obligatorie;
• calitatea de moştenitor nu prezintă nici-o legătură cu cea de
renunţător sau de acceptant a unei moşteniri deoarece calitatea
de moştenitor este dată de lege, iar calitatea de acceptant sau
renunţător este dată de manifestarea voinţei moştenitorului;
• acceptarea succesiunii de către succesibil se face printr-o
declaraţie unilaterală de voinţă, după care succesibilul capătă
statut de succesor de drept;
• dreptul de opţiune succesorală nu este transmis succesibililor
prin moştenire deoarece acest drept nu face parte din
patrimoniul lui de cujus, ci el ia naştere în virtutea legii în
persoana tuturor succesibililor, în momentul morţii lui de
cujus.

2. Subiecţii dreptului de opţiune

a. Opţiunea moştenitorilor şi legatarilor

Prezentare: Dreptul de opţiune succesorală aparţine

tuturor moştenitorilor, fie că sunt legali sau testamentari, fără să
deosebim dacă vocaţia lor este universală, cu titlu universal sau cu
titlu particular. În concluzie, putem spune că au drept de opţiune
succesorală următoarele categorii de succesibili:

304
ƒ succesibilii legali în cadrul cărora este inclus şi soţul
supravieţuitor 422, succesibili indiferent de clasa de moştenitori
căreia îi aparţin. Astfel, succesibilii ce nu sunt dintr-o clasă
preferenţială îşi pot manifesta dreptul de opţiune fără a aştepta
ca succesibilul preferenţial să şi-l manifeste el mai întâi.
Opţiunea succesibililor de grad inferior nu-şi va produce
efecte în cazul în care succesibilul preferenţial acceptă
moştenirea, iar în cazul în care acesta renunţă, opţiunea îşi
produce efecte depline. Acest lucru a fost determinat de faptul
că termenul în care poate fi exercitată opţiunea începe de la
data deschiderii succesiunii, fiind acelaşi pentru toate
categoriile de succesibili, iar succesibilul preferenţial nu poate
fi obligat să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală;
ƒ legatarii, indiferent de felul lor, universali, cu titlu univeral sau
cu titlu particular. De observat că legatarii cu titlu particular
nu vor răspunde de datoriile şi sarcinile succesiunii, iar cei
universali şi cu titlu universal răspund de aceste datorii şi
sarcini numai intra vires bonurum, bucurându-se prin puterea
legii de beneficiu de inventar sub singura condiţie a întocmirii
unui inventar care să preîntâmpine confuziunea între
patrimoniul lui de cujus şi cel personal.

Controversă: În literatura de specialitate s-a pus problema

dacă creditorii personali ai succesibilului pot accepta succesiunea
pe calea acţiunii oblice.
Într-o opinie majoritară 423 s-a considerat că dreptul de
optiune succesorală poate fi exercitat si de către creditorii

422
A se vedea Horia Adrian Ungur , op.cit., pag.25.
423
D.Alexandresco, op.cit., tom III, partea II, pag.307; Fr.Deak, op.cit.,
pag.424; St.Cărpenaru, op.cit., pag.491; M Popa, op.cit., pag.151; I.Rosetti-
Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., pag 312; M.Eliescu, ″Transmisiunea . . .″,
pag.89 şi 118 .

305
personali ai succesibilului apreciindu-se că acestuia îi apartine de
drept această calitate de succesor iar acceptarea nu are alt efect
decât să consolideze această calitate.
De asemenea s-a apreciat în aceeaşi opinie că şi creditorii
legatarului vor putea accepta legatul făcut debitorului lor, cu
excepţia situaţiei în care exercitarea dreptului de opţiune ar
implica aprecieri morale, caz în care, dreptul de a opta trebuie
socotit ca fiind exclusiv legat de persoana legatarului debitor.
Totodată, a fost exprimată însă şi o altă opinie pe care,
faţă de argumentele pe care le aduce, o împărtăşim.
Potrivit art.686 C.civ., ″nimeni nu este obligat de a face
acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine″. Acest text a stat la baza
practicii judiciare când aceasta a statuat că acceptarea succesiunii
are un caracter personal neputând fi făcută decât direct de
moştenitor sau de un mandatar cu procură specială. Actele făcute
de alte persoane decât succesibilul însuşi sau de mandatarul
înputernicit special nu pot produce efectele acceptării succesiunii
424
.
În doctrină 425, acţiunea oblică a fost definită ca fiind
″acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită în numele
debitorului său, când acesta din urmă neglijează a-şi exercita
drepturile, neglijenţă care are drept urmare micşorarea
solvabilităţii şi, implicit, afectează interesele creditorului″. Din
această definiţie ar rezulta că şi creditorul moştenitorului va putea
accepta moştenirea debitorului său. Dar, creditorul nu poate
exercita pe calea acţiunii oblice următoarele drepturi:

424
T.S., s. civ., dec. nr. 778/1962 în C.D. /1962
425
I.Dogaru, T.Sâmbrian, P.Drăghici, A. Oroveanu-Hanţiu, S.Ionescu,
″Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor″, vol. III, Editura Europa,
Craiova, 1997, pag.435.

306
¾ drepturi extrapatrimoniale (ex.: divorţ, drepturi şi îndatoriri
părinteşti);
¾ drepturi patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere
personală din partea debitorului; şi,
¾ drepturi ce au obiect insesizabil: (dreptul la pensie de
întreţinere, dreptul de uz, dreptul de a primi o pensie,etc) 426.
Pentru exercitarea acţiunii oblice trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
¾ debitorul să fie inactiv, neglijent în exercitarea dreptului său;
¾ debitorul să fie insolvabil; şi,
¾ creanţa trebuie să fie exigibilă, certă şi lichidă 427.
Acţiunea oblică are ca efect ″readucerea în patrimoniul
debitorului a bunului revendicat şi care va servi la satisfacerea
tuturor creditorilor debitorului″428.
Considerăm că acceptarea succesiunii face parte din
categoria de drepturi patrimoniale a căror exercitare implică o
apreciere personală din partea debitorului, şi, deci, creditorul
moştenitorului nu poate face acceptarea pe calea acţiunii oblice.
Datorită faptului că dreptul de opţiune succesorală are un
caracter absolut, moştenitorul nu trebuie să evidenţieze motivele
care l-au determinat să nu accepte succesiunea.
Dreptul de opţiune succesorală este nedespărţit legat de
dreptul la moştenire şi se transmite din cauză de moarte, odată cu
acest din urmă drept. Prin urmare, dacă succesibilul moare înainte
de a fi optat dreptul său de opţiune trece, dacă nu s-a stins prin
prescripţie (art.700 C.civ.), asupra propriilor moştenitori (art.692

426
L.Pop, ″Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor″, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, pag.412 - 413.
427
A se vedea I.Dogaru, T.Sâmbria,P.Drăghici, A.Oroveanu-Hanţiu,
S.Ionescu, op.cit., loc. cit.
428
Iosif R.Urs, S.Angheni, ″Drept civil″ , vol.II, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1997, pag.274 - 275.

307
C.civ.: ″când acela căruia i se cuvine o succesiune a murit, fără să
se fi lepădat de dânsa, sau fără să o fi acceptat expres sau tacit,
erezii săi pot de-a dreptul să accepte sau să se lepede de dânsa ″).
Dacă însuşi succesibilul murind lasă mai mulţi moştenitori,
iar aceştia nu se înţeleg asupra renunţării sau acceptării, C.civ.,
prin art.693, voieşte ca toţi moştenitorii succesibili să opteze într-
un singur fel (aşa cum ar fi făcut şi autorul lor), şi în consecinţă, în
caz de dobândire moştenirea se acceptă sub beneficiu de inventar.
Codul civil evită prin această soluţie orice complicaţie, dar
în acelaşi timp lipseşte pe succesibili, în caz de dobândire, de
dreptul de opţiune, obligându-l să accepte moştenirea sub
beneficiul de inventar. Însă, în cazul în care moştenitorii
succesibilului vor veni la moştenirea lui de cujus prin
reprezentare succesorală, ei vor avea dreptul să opteze fiecare
separat asupra acceptării sau renunţării la succesiune, aceasta
deoarece reprezentanţii vin la succesiune personal, moştenind pe
de cujus.

b. Caracterele juridice ale actului de opţiune

Act juridic unilateral: Opţiunea succesorală este un act

juridic unilateral, nesusceptibil de a fi afectat de vreo modalitate.
Opţiunea este individuală şi în principiu irevocabilă, şi are efect
retroactiv. Are de asemenea caracter absolut.
Caracterul unilateral este dat de faptul că ea este rodul
manifestării unei singure voinţe, aceea a succesibilului 429.

429
De asemenea, actul de opţiune poate fi săvârşit şi prin reprezentare (T.S.,
col. civ., dec. nr. 778/1962, în CD, 1962, pag.162 - 165).

308
 Opţiunea nu poate fi afectată de un termen sau de o
condiţie căci s-ar permanentiza nesiguranţa privitoare la
moştenire.

Caracter indivizibil: De asemenea, opţiunea este

indivizibilă, succesiunea neputând fi acceptată în parte, iar în parte
repudiată 430. S-a admis că moştenitorul legal care beneficiază şi
de un legat poate opta diferit în legătură cu partea succesorală care
i se cuvine ca moştenitor legal, şi legatar 431.

Caracter irevocabil: Opţiunea este irevocabilă,

aplicându-se regula de drept comun că actul juridic este irevocabil
de la formarea lui în afără cazurilor prevăzute de lege (cazul
retractării renunţării).

Caracter declarativ de drepturi: Opţiunea este

declarativă de drepturi şi produce efecte retroactive, care se urcă
la moartea defunctului. Cel care acceptă îşi consolidează
drepturile asupra moştenirii, drept dobândit de la moartea
defunctului (art. 688 C. civil) iar renunţatorul este socotit că nu a
fost niciodată moştenitor (696 C. civil).

Caracter absolut: Dreptul de opţiune are şi un caracter

absolut dat de faptul că succesibilul nu trebuie să justifice
motivele care l-au determinat să accepte sau să renunţe şi nu-şi
angajează răspunderea prin faptul că s-a hotărât să opteze într-un
sens sau altul.

430
T.S., col. civ., dec. nr. 1778/1960, în CD, 1960, pag.241 - 242.
431
T.M.B., s. civ., dec. nr. 2205/1996, în CD, 1993 - 1997, pag.108.

309
 3. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune
a. Capacitatea

Capacitatea: Pentru a fi valid, actul de opţiune, fiind un

act juridic 432, trebuie să emane de la o persoană capabilă şi să fie
rodul unei voinţe lipsită de vicii.

Minorii şi interzişii: Minorii şi interzişii pot să exercite

dreptul de opţiune în condiţiile în care ei îşi pot exercita, în
general, drepturile patrimoniale (art. 687 C. civil).
Minorii sub 14 ani, precum şi interzişi, îşi pot exprima
dreptul lor de opţiune prin reprezentantul lor legal - părinţi, tutore,
curator.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, având capacitate
restrânsă îşi exercită singur dreptul de opţiune succesorală însă
numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal 433.
În toate cazurile însă, în care îşi exercită dreptul de opţiune
succesorală minori sau interzişi, este necesară autorizarea
prealabilă a autorităţii tutelare (129 C. familiei), cu excepţia
cazului în care o persoană cu capacitatea restrânsă a primit un
legat cu titlu particular, iar acest legat este fără sarcini sau
condiţii, ipoteză în care minorul îşi sporeşte drepturile, fără să-şi
asume vreo obligaţie 434.

432
Dreptul de opţiune succesorală este un act de dispoziţie (A se vedea discuţia
din O. Gâdei (I), C. Bârsan (II), ″Este necesară încuviinţarea autorităţii
tutelare pentru acceptarea succesiunii de către minor″, în RRD nr. 5/1982,
pag.24 - 29).
433
În cazul în care există contrarietate de interese între minor şi ocrotitorul său
legal, se va numi un curator (T.S., dec. de îndrum. nr. 6/1959, în CD, 1959,
pag.27 - 29; T.S., s. civ., dec. nr. 1580/1969, în CD, 1969, pag.153 - 155).
434
Tr. Ionaşcu, ″Exerciţiul drepturilor civile şi ocrotitea incapacităţii″, în SCJ,
1956, pag.74.

310
 Ca o măsură de ocrotire, legea prevede ca acceptarea
moştenirii cuvenită unui minor, indiferent de vârstă, sau unui
interzis, va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de
inventar (art. 19 Decretul 32/54) 435.
Cât priveşte renunţarea la moştenire a minorului care nu a
împlinit 14 ani sau a interzisului, aceştia vor lucra prin
reprezentatul lor legal. Minorul care a împlinit 14 ani va renunţa
singur la moştenire, cu încuviinţarea ocortitorului legal. În ambele
ipoteze va fi nevoie şi de prealabila încuviinţare a autorităţii
tutelare (129 şi 195 C. civil).

b. Voinţa

Prezentare: Discuţia privind viciile voinţei în cazul

actului juridic de opţiune succesorală care nu este altceva decât o
specie a actului juridic civil, nu poate fi făcută decât în cadrul mai
larg al condiţiilor de valabilitate ale consimţământului din care fac
parte integrantă.
Condiţiile de valabilitate ale consimţământului sunt:
1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ:
Subiectul de drept civil trebuie să aibă abilitatea de a
aprecia, de a discerne efectele juridice care se produc în urma
manifestării sale de voinţă. Cu alte cuvinte consimţământul
″trebuie să emane de la o persoană lucidă care îşi dă seama de
urmările faptelor sale şi le voieşte în cunoştiinţă de cauză ″ 436.
De asemenea nu trebuie confundată condiţia capacităţii
subiectului de drept civil - care este o stare de drept "de jure" - cu
această primă cerinţă de valabilitate a consimţământului: să
435
Fr. Deak, op. cit., pag.428.
436
D.Cosma, ″Teoria generală a actului juridic civil″, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, pag.118 - 119.

311
provină de la o persoană cu discernămant - care este o stare de
fapt - "de facto" 437.
În afară de incapacităţile legale (situaţii în care legea
prezumă persoana ca lipsită de discernământ), există şi cazuri de
incapacităţi naturale în care se află persoane prezumate de lege ca
fiind capabile . "Precizarea se impune pentru că sunt persoane
care potrivit condiţiei de vârstă sunt considerate a avea capacitatea
deplină de a încheia acte juridice, dar nu au discernământ datorită
unor tulburări vremelnice, precum: beţia, hipnoza,
somnambulismul, mânia puternică (ab irato) 438.
2. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a
produce efecte juridice.
Această condiţie este de esenţa actului juridic civil astfel
că numai consimţământul făcut cu intenţia de a se obliga produce
efecte juridice (animo contrahendi negoti) 439. Condiţia de
valabilitate a consimţământului nu este îndeplinită dacă
manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, din prietenie, din
curtuazie, când este vagă sau s-a făcut cu o rezervă mintală
cunoscută de contractant 440.
3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat.
Această condiţie rezultă din chiar definiţia
consimţământului: exteriorizarea manifestării de voinţă, aceasta
fiind singurul mod în care voinţa internă poate produce efecte
juridice.
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este
principiul consensualismului: simpla manifestare de voinţă este
nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să
fie valabil născut din punctul de vedere al formei sale; excepţie de

437
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., pag.133.
438
I.Dogaru, ″Drept civil român ″, Editura Europa, Craiova, 1996, pag.208.
439
I.Dogaru, op.cit., pag.209.
440
D.Cosma, op.cit., pag.120.

312
la acest principiu o constituie cazul actelor solemne unde
manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace forma autentică.
Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită,
anumite acte necesitând manifestarea expresă a voinţei, cazul
actelor solemne, pe când altele pot fi făcute printr-o manifestare
expresă ori tacită de voinţă-cum e cazul acceptării moştenirii, la
care se referă art. 689 C. civ. 441
4. Consimţământul nu trebuie afectat de vicii: eroarea,
dolul, violenţa, leziunea.

Voinţa: Acceptarea şi renunţarea sunt anulabile pe motiv

de dol (694 C. civil). Spre deosebire de dreptul comun, viclenia va
atrage anularea actului de opţiune, deşi emană de la un al treilea.
Textele privitoare la moştenire nu vorbesc decât de dol dar este
evident că actul de opţiune va fi anulabil pentru violenţă, căci, în
măsura în care nu există dispoziţii derogatorii, dreptul comun al
viciilor voinţei va primi aplicare.
Actul de opţiune va fi anulabil în toate cazurile în care
vicierea consimţământului celui care acceptă sau renunţă s-a
produs din eroare cu privire la cauza impulsivă şi determinantă.
Dacă însă cauza impulsivă şi determinantă ar fi ilicită,
nulitatea va fi absolută.

4. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală

Istoric: Termenul în care moştenitorul trebuie să se

pronunţe asupra acceptării sau repudierii moştenirii a fost
reglementat diferit de-a lungul timpului.
Astfel, în vechiul drept roman, succesibilul avea la
dispoziţie un termen de 100 zile pentru pronunţare. Justinian va

441
A se vedea Tudor R. Popescu-Brăila, ″Drept civil″, Editura Romcart,
Bucureşti, 1993, pag.75.

313
mări acest termen la 1 an, iar în cazul în care succesibilul nu se
pronunţa în cadrul acestui termen era socotit că a acceptat
succesiunea 442.
Mai târziu, art.1035 din Codul Calimach dispunea: ″Dacă
moştenirea, fiind însărcinată cu datorii şi cu alte greutăţi, va fi cu
prepus, pentru aceasta moştenitorul se va afla la îndoială, de ce să
o primească sau să se lepede de ea, i se dă un termen de una sută
zile, socotite din ziua de când a murit lăsătorul moştenirii, pentru
ca să-şi ia bine seama şi pe urmă să arate voinţa sa la judecătorie,
de voieşte a primi sau a se lepăda de moştenire″ .
Vechiul drept civil român în art.700 dispunea:
″Formalitatea de a accepta sau de a se lepăda de o succesiune se
prescrie prin acelaşi timp ce se cere pentru prescripţia cea mai
lungă a drepturilor imobiliare″. Astfel, succesibilul îşi putea
exercita dreptul de opţiune timp de 30 de ani. Decretul 72/1954 va
modifica art. 689 şi 700 C.civ. considerând că intrarea în circuitul
juridic a bunurilor mobile şi imobile ce au aparţinut succesiunii
este în folosul moştenitorilor, astfel încât nu putea fi lăsată
necalificată apartenenţa acestor bunuri pe o perioadă atât de
îndelungată .
În noua sa reglementare, art.700 alin.1 C.civ. stabileşte:
″dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6
luni socotit de la deschiderea succesiunii ″.

Natura juridică: Natura juridică a noului termen de 6 luni este

considerată de literatura de specialitate 443 şi practica judiciară ca
fiind un termen de prescripţie extinctivă.

442
V. Hanga, op.cit., pag.316.
443
D. Alexandresco, op.cit.,tom III, partea II, pag.297; M.Eliescu,
″Transmisiunea . . . ″, pag.97; D.Chirică, op.cit., pag.212; M.Popa, op.cit. ,
pag.156.

314
 Prescripţia extinctivă a fost definită ca fiind: ″intervalul de
timp stabilit de lege înlăuntrul căruia dreptul de acţiune în sens
material trebuie exercitat sub sancţiunea pierderii lui″ 444 .
Termenul de 6 luni este de prescripţie extinctivă din
următoarele considerente:
1.acest termen este succeptibil de repunere în termen,
repunere ce este specifică prescripţiei extinctive, ci nu prescripţiei
achizitive;
2.după trecerea termenului de 6 luni, în cazul în care nu a
fost exercitat , se va pierde dreptul la acţiune în sens material, spre
deosebire de prescripţia achizitivă, în cadrul căreia termenele se
stabilesc pentru obţinerea unui drept real principal 445 ;
3.termenul de 6 luni este un termen scurt, specific
prescripţiei extinctive, spre deosebire de prescripţia achizitivă,
care are termen cu mult mai lung;
4.după trecerea termenului de 6 luni se pierde dreptul
material la acţiune, spre deosebire de decădere care are drept
consecinţă stingerea dreptului subiectiv faţă de fostul titular; şi,
5.termenul de 6 luni este susceptibil şi de suspendare şi
întrerupere, care nu pot apărea în cazul decăderii 446.

5. Începerea cursului prescripţiei

Reglementare: Potrivit art. 700 C.civ. prescripţia

dreptului de opţiune succesorală începe să curgă ″de la
deschiderea succesiunii″, indiferent dacă anumite bunuri vor fi
aduse ulterior la succesiune, sau dacă drepturile lui de cujus nu
sunt individualizate în momentul morţii.

444
I. Dogaru, op. cit., pag.348.
445
Gh.Beleiu, op.cit., pag.201.
446
I.Dogaru, op.cit, pag.327 - 328.

315
 Din dispoziţiile art.700 C.civ. rezultă că termenul de
prescripţie începe să curgă de la data decesului lui de cujus, chiar
şi în cazul în care succesibilul nu a cunoscut moartea autorului
decât după expirarea termenului de 6 luni. În acest caz,
succesibilului, îi rămâne, în condiţiile legii, calea repunerii
judecătoreşti în termen 447 .
Practica judecătorească a statuat că faptul necunoaşterii
morţii celui care lasă moştenirea nu influenţează cursul
prescripţiei, dacă, prin circumstanţele în care s-a produs, nu
întruneşte caracterul unui caz de forţă majoră.
Doctrina448 şi practica judecătorească a admis că în
următoarele cazuri termenul de 6 luni nu va curge de la data
morţii lui de cujus, ci de la un alt moment:
1. dacă îndreptăţitul ia cunoştinţă despre calitatea sa de
succesibil (cazul descoperirii unui testament în care îndreptăţitul
este gratificat, după trecerea a 6 luni de la moartea testatorului sau
îndreptăţitul află de legătura de rudenie a sa cu de cujus după
trecerea acestui termen) sau îşi stabileşte în justiţie legătura de
rudenie cu defunctul după epuizarea termenului de 6 luni, acesta
începe să curgă din ziua în care succesibilul a cunoscut faptul în
temeiul căruia legea îl cheamă la moştenire;
2. dacă un minor vine la o moştenire în concurs cu proprii
părinţi, atunci termenul de 6 luni va începe să curgă de la data
numirii unui curator de către autoritatea tutelară ;
3. în cazul în care succesibilul conceput înainte de
deschiderea succesiunii se naşte după termenul de prescripţie,

447
Art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
448
Dan Chirică, op. cit., pag.388; M. Eliescu, ″Transmisiunea . . .″, pag.102 -
104; M.Popa, op.cit., pag.157; Eugeniu Safta-Romano, op.cit., pag.82 - 83;
Fr.Deak, op. cit., pag.447 -448; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op.cit., pag.192;
V. Stoica, op.cit., pag.248-249.

316
acesta începe să curgă de la data naşterii sub condiţia ca
succesibilul să se nască viu;
4. în cazul declarării judecătoreşti a morţii, termenul de 6
luni începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti declarative a morţii, în nici un caz de la data pe care
hotărârea o stabileşte ca fiind data morţii.

Controversă: În literatura de specialitate au apărut mai

multe opinii în legătură cu data de la care începe să curgă
termenul de prescripţie pentru moştenitorii din clase subsecvente.
Într-o primă opine 449 se susţine: ″pentru rudele mai
depărtate, chemate la moştenire în urma renunţării unui alt
moştenitor, chemat înaintea lor, prescripţia nu va curge decât de la
renunţarea moştenitorului chemat mai întâi; căci înainte de această
renunţare moştenitorul subsecvent nu are nici un drept″.
Într-o a doua opinie 450 se arată că ″dreptul de opţiune
succesorală trebuie exercitat în termenul prevăzut de lege de toţi
succesibilii cu vocaţie eventuală la moştenirea defunctului,
indiferent de clasa de moştenitori din care fac parte. Aceasta nu
înseamnă că la moştenire vor veni toţi succesibilii care au acceptat
moştenirea. Dintre toţi moştenitorii acceptanţi cu vocaţie
eventuală la moştenire, vocaţia efectivă se va stabili în favoarea
acelora care sunt indicaţi de regulile devoluţiunii legale sau
testamentare. Aşadar, de exemplu, dacă există moştenitori
acceptanţi atât în clasa I de moştenitori cât şi în clasa a II-a de
moştenitori, moştenirea se va deferi moştenitorilor din clasa I
conform regulii priorităţii clasei de moştenitori, drepturile
acestora anihilând drepturile celor din clasa subsecventă ″.

449
D.Alexandresco, op.cit., tom III, partea II, pag.299; Matei B.Cantacuzino,
op.cit., pag.235.
450
M.Popa, op. cit., pag 156; M.Eliescu, ″Transmisiunea . . . ″, pag.104;
Fr.Deak, op. cit.,pag.423.

317
 Într-o a treia opinie 451 se subscrie la cea de-a doua opinie,
dar totodată se face propunerea de lege ferenda de a fi
reglementate prescripţii diferite pentru moştenitorii care fac parte
din clase diferite. ″În ce priveşte pe moştenitorii în rang preferat,
prescripţia dreptului de opţiune succesorală ar trebui să curgă din
momentul deschiderii succesiunii; pentru moştenitorii din celelalte
clase, termenul de prescripţie ar trebui să curgă de la data când
moştenitorii în rang preferat şi-au pierdut vocaţia succesorală.
Într-un asemenea caz, moştenitorii subsecvenţi nu dobândesc
calitatea de moştenitori ca urmare a manifestării de voinţă a
moştenitorilor în rang util. Însăşi legea le recunoaşte calitatea de
moştenitor, numai că ei sunt înlăturaţi de la moştenire prin efectul
acceptării de către moştenitorul în rang preferat. Recunoaşterea
dreptului moştenitorilor subsecvenţi ca anticipat să-şi manifeste
dreptul de opţiune succesorală nu credem că rezolvă problema.
Starea de incertitudine în care s-ar afla un asemenea moştenitor,
trăind mereu cu teama că moştenitorul în rang preferat va accepta
succesiunea, face ca practic recurgerea la acceptarea anticipată să
se întâlnească extrem de rar ″ 452.
În ceea ce ne priveşte împărtăşim a doua opinie şi la
argumentele aduse, adăugăm următoarele:
1. art.700 C.civ. consacră o dispoziţie imperativă de la
care nu poate fi derogat;
2. teama că moştenitorul în rang preferat va accepta
succesiunea există şi în cazul în care termenul curge de
la data renunţării succesibilului preferenţial;
3. proba datei de la care succesibilul a renunţat la
succesiune, în unele cazuri, este greu de făcut, mai ales
dacă este vorba de neacceptare în termenul de 6 luni.

451
Eugeniu Safta-Romano, op.cit.,pag.81 - 82.
452
Eugeniu Safta-Romano, op.cit., loc.cit.

318
 Această soluţie este derogatorie de la principiul potrivit
căruia actul juridic de opţiune succesorală nu poate fi afectat de
modalităţi, pentru că opţiunea succesorilor de rang inferior este un
act juridic sub condiţie. Opţiunea urmează să producă efecte sau
să fie ineficace, după cum succesibilul în rang superior renunţă
sau va accepta succesiunea.
Tot la data deschiderii succesiunii curge termenul de
prescripţie şi în cazul în care dreptul de opţiune succesorală este
exercitat de moştenitorii succesibilului care a decedat fără să-şi fi
manifestat dreptul de opţiune. Moştenitorii pot exercita dreptul de
opţiune numai în restul termenului pe care îl mai avea succesibilul
la data morţii sale453, iar în cazul în care nu se înţeleg asupra
acceptării sau renunţării la moştenire, aceasta ″se consideră
acceptată sub beneficiu de inventar ″.
Această soluţie ″înfăţişează însă şi o latură discutabilă prin
aceea că lipseşte pe succesibili, în caz de dezbinare, de dreptul de
opţiune, obligându-i să accepte moştenirea sub beneficiu de
inventar. Neajunsurile acestei soluţii se învederează în cazul în
care unul dintre succesorii eredelui defunct ar fi obligat la raportul
unei donaţii. Un asemnea succesibil nu va putea în cazul
considerat să renunţe la moştenire, ca orice succesor, pentru a-şi
păstra liberalitatea. Va fi suficient ca unul singur dintre succesorii
defunctului să se împotrivească la renunţare, pentru ca acest
rezultat inevitabil să se producă″ 454.

6. Suspendarea prescripţiei

Reglementare: Suspendarea cursului prescripţiei constă

″într-o modificare adusă cursului acestei prescripţii, modificare

453
A se vedea M.Popa, op.cit., pag.157; Fr.Deak, op.cit., pag.447.
454
M.Eliescu, ″ Transmisiunea . . .″, pag.89.

319
care constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie
pe perioada cât durează relaţiile anume prevăzute de lege, care
pun pe titularul dreptului în imposibilitatea de a acţiona″ 455.
În acest sens, art.700 alin.2 C.civ. dispunea: ″în cazul
când moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său,
din motive de forţă majoră, instanţa judecătorească, la cererea
moştenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la
data când a luat sfârşit împiedicarea ″
Din dispoziţiile art.700 alin.2 C.civ. ar rezulta că forţa
majoră constituie un motiv de repunere în termen, ci nu unul de
suspendare a cursului prescripţiei. Decretul nr.167/1958 referitor
la prescripţie extinctivă a adus ca noutăţi în această materie faptul
că forţa majoră este considerată un caz de suspendarea a cursului
prescripţiei, iar în al doilea rând priveşte reglementarea repunerii
în termen ca o regulă generală în materie de prescripţie.
În literatura juridică 456 s-a susţinut că prin intrarea în
vigoare a Decretului nr.167/1958, art.700, alin.2 C.civ. a fost tacit
abrogat, prevederile sale fiind înlocuite cu dispoziţiile art.13 şi 19
din acest decret. În concluzie, prin aceste reglementări legiuitorul
a urmărit să înlătura consecinţele păgubitoare care s-ar fi putut ivi
în cazul în care forţa majoră, care este definită în literatura de
specialitate ca fiind ″eveniment imprevizibil şi insurmontabil″, l-
ar fi împiedicat pe succesibil să-şi exercite, în cadrul termenului
legal, dreptul de opţiune succesorală. Prin urmare, forţa majoră
″suspendă de drept curgerea termenului de prescripţie în perioada
cât acţionează cauza de forţă majoră″ 457, în timp ce ″motivele
temeinice - altele decât forţa majoră- care împiedică pe succesibil

455
I.Dogaru, op. cit., pag.361.
456
D.Chirică, op. cit., pag.389 - 390; M.Eliescu, ″Transmisiunea . . .″,
pag.108.
457
Fr.Deak, op.cit., pag.449.

320
să accepte succesiunea pot conduce la repunerea în termen a
acestuia în condiţiile dreptului comun ″ 458.

7. Efectele prescripţiei

Prezentare: În cazul în care succesibilul nu a acceptat

succesiunea în termenul de 6 luni ce rezultă din dispoziţiile
art.700 C.civ., se stinge titlul de moştenitor, succesibilul respectiv
fiind considerat străin de moştenire.
Moştenitorul care nu se pronunţă în primele 6 luni este
considerat că nu a acceptat succesiunea deoarece chiar şi în cazul
acceptării tacite este vorba de efectuarea unui act pe care
succesibilul nu l-ar putea săvârşi decât în calitatea sa de
moştenitor, act din care să rezulte intenţia succesibilului de a
accepta succesiunea.
Renunţarea unui succesibil la moştenire produce
următoarele efecte:
1. Partea de moştenire ce se cuvenea succesibilului renunţător
sporeşte părţile celorlalţi comoştenitori în cazul în care aceştia
au acceptat succesiunea;
2. Succesibilul renunţător nu va putea porni petiţia de ereditate
împotriva moştenitorilor din clase inferioare ce au acceptat
succesiunea;
3. Creditorii succesiunii nu îl vor mai putea urmări pe
succesibilul renunţător, pentru pasivul succesiunii 459.

458
M.Popa, op.cit., pag.158.
459
Succesibilul renunţător va putea fi urmărit doar de creditorii proprii pentru
creanţele ce-i aparţin.

321
 8. Domeniul de aplicare al art. 700 C. civ.
Prezentare: Art.700 alin.1 C.civ. dispune că ″Dreptul de a
accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit
de la deschiderea succesiunii ″.
În dominanta literaturii de specialitate 460, precum şi în
practica judiciară 461, pornindu-se de la dispoziţiile art.700 C.civ.
care vorbeşte de ″dreptul de a accepta succesiunea″, se ajunge la
un termen de acceptare a legatelor cu titlu particular de trei ani,
deoarece termenul de ″succesiune″ ar ″exclude transmisiunea cu
titlu particular pe care o implică legatul particular, de vreme ce
succesiunea la care se referă art.700 C.civ. nu poate desemna
decât transmisiunea universală sau cu titlu universal adică nu
poate avea avea alt sens decât acela în care termenul de
succesiune este folosit în acelaşi text, în cuprinsul expresiei
deschiderea succesiunii. De altfel, dacă este de priceput ca
legiuitorul să fi înţeles ca, în caz de moarte a titularului unui
patrimoniu, soarta acestei universalităţi să fie statornicită în mod
definitiv într-un termen scurt, nu există nici o raţiune ca o simplă
transmisiune cu titlul particular sau un drept de creanţă să fie
sustrase prescripţiei de drept comun, sub singurul cuvânt că
transmisiunea sau naşterea dreptului s-ar opera din cauză de
moarte″ 462.
Într-o altă opinie se susţine că acceptarea legatelor cu titlu
particular trebuie făcută tot în termenul prevăzut de art.700 alin.1
C.civ., deoarece ″admiţând teza că legatarilor cu titlu particular nu
le revine obligaţia de a opta în termenul prevăzut de art.700
C.civ., ar însemna că în cazul în care legatele cu titlu particular au
ca obiect bunuri individual determinate acţiunea în revendicare a

460
M.Popa, op.cit., pag.155; M. Eliescu, ″ Transmisiunea . . .″, pag.107.
461
T.S. s.civ., dec.nr.875/1969, C.D, 1969, pag.155 - 160.
462
M.Eliescu, ″Transmisiunea . . .″, pag.107

322
acestor bunuri de la succesorii ori terţii deţinători ar putea fi
exercitată oricând- dreptul de proprietate fiind imprescriptibil pe
cale extinctivă - atât de legatar, cât şi de succesorii aceştia şi-n
acest din urmă caz chiar fără ca legatarul să-şi fi manifestat în
vreun fel dorinţa de a primi legatul; ori, nu se poate admite ca o
persoană să dobândească ceva fără să-şi fi manifestat voinţa în
acest sens, cu atât mai mult cu cât în materie de legate este
recunoscută importanţa considerentelor morale pentru acceptarea
sau repudierea lor. În plus, s-ar menţine timp îndelungat o stare de
incertitudine cu privire la bunurile succesorale, lucru care nu este
dezirabil″ 463.
Credem că prima soluţie este inacceptabilă, căci ea face ca
pentru unii moştenitori legali şi testamentari (respectiv, legatarii
universali şi cu titlu universal) termenul de acceptarea a
succesiunii să fie de 6 luni, iar pentru alţii (legatarii cu titlu
particular), termenul să fie cel de drept comun. Din analiza acestei
instituţii juridice am ajuns la concluzia că acest termen în care se
prescrie dreptul de opţiune succesorală, prevăzut de art.700 alin.1
C.civ. se referă şi la legatele cu titlu particular. Rezultă această
soluţie din chiar dispoziţiile art.686 C.civ., potrivit căruia nimeni
nu este obligat să accepte o moştenire; aşadar şi legatarul cu titlu
particular trebuie să-şi consolideze dreptul virtual dobândit la data
deschiderii succesiunii, prin exprimarea voinţei lui în termenul de
prescripţie prevăzut de art.700 alin.1 C.civ.Soluţia se impune mai
întâi din considerentul că drepturile optantului - legatar cu titlu
particular izvorăsc tot din art. 680 C.civ., care dispune că
″succesiunile se deschid prin moarte″, la fel ca şi în cazul
succesorilor universali şi cu titlu universal. Apoi, este posibil ca
alţi succesori să solicite epuizarea procedurii succesorale notariale
care se va finaliza cu eliberarea certificatului de moştenitor, fiind
463
D.Chirică, op.cit., pag.387; A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., pag.444 şi
urm.

323
posibil ca legatarul cu titlu particular să ceară predarea bunului
care formează obiectul legatului. În sfârşit, soluţia se impune şi
prin aprecierea dispoziţiilor Legii nr.36/1995 privind organizarea
notarilor publici şi activităţii notariale. Potrivit art.82 alin.2 şi
art.88 alin.1 din această lege ″notarul public va putea stabili
drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate prin
testament, va putea menţiona în certificatul de moştenitor cota sau
bunurile care se cuvin fiecărui moştenitor în parte″, iar potrivit
art.85 ″va putea elibera în lipsa moştenitorilor legali sau
testamentari certificat de vacanţă succesorală, după expirarea
termenului legal de acceptare a succesiunii″. Sunt, aşadar,
argumente numeroase şi considerente pentru a susţine că şi pentru
succesorii cu titlu particular termenul în care legatul poate fi
acceptat este tot cel prevăzut de art.700 alin.1 C.civ., acela de 6
luni.
Cu privire la termenul impus de doctrină şi practică în
prezent, acela de trei ani, credem că el poate fi considerat ca acel
termen în care se poate cere predarea obiectului care a format
cuprinsul legatului, însă după ce legatarul cu titlul particular îşi va
fi exprimat opţiunea acceptatorie în termenul de 6 luni de la data
deschiderii succesiunii .
În privinţa datei de la care va curge termenul de 3 ani în
care se poate cere predarea legatului, credem că această dată este
data la care moştenitorul îşi va fi exercitat, fără echivoc, dreptul
de opţiune, acceptând legatul, dar înlăuntrul termenului prevăzut
de art.700 alin 1 C.civ., acela de 6 luni, care curge de la data
deschiderii succesiunii.
9. Repunerea în termen

Prezentare: Decretul nr. 167/1958 instituie repunerea în

termen ca o posibilitate recunoscută succesibilului de a-şi exercita

324
dreptul de opţiune în cazul în care succesibilul a fost împiedicat
în termenul legal să-şi exercite acest drept de opţiune.
Repunerea în termen poate fi definită astfel: ″repunerea în
termen este beneficiul acordat de lege titularului dreptului la
acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în
justiţie înlăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul
jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de
chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea
termenului de prescripţie″ 464 .
În cazul în care succesibilul a fost împiedicat să-şi exercite
dreptul de opţiune succesorală de forţa majoră, aceasta, aşa cum
am mai precizat, constituie un caz de suspendare a prescripţiei,
suspendare care operează de drept, orice altă împiedicare va fi un
caz de repunere în termen 465, cu îndeplinirea cumulativă a două
condiţii:
1. împiedicarea să nu fie imputabilă succesibilului reclamant;
2. împiedicarea să fie temeinic jusitificată.
În concluzie, repunerea în termen nu va fi acordată atunci
când depăşirea termenului este rezultatul culpei reclamantului.
Repunerea în termen va fi pronunţată de instanţa
judecătorească investită să soluţioneze cauza.
Repunerea în termen poate fi pronunţată de instanţa din
următoarele motive:
• ascunderea cu rea - credinţă de către unii moştenitori a
decesului lui de cujus ;
• decesul lui de cujus în ţară străină în cazul în care ″lipsa
legăturilor între ţările respective sau orice alte împrejurări, de
pildă necunoaşterea ultimului domiciliu al celui care lasă
moştenirea, ar avea drept consecinţă să împiedice pe
464
Gh.Beleiu, op. cit., pag.241.
465
Pentru opinia potrivit căreia forţa majoră este un caz de repunere în termen a
se vedea T.M.B., s. civ., dec. nr. 460/1997, în CD, 1993-1997, pag.165 - 166.

325
 succesibili de a lua cunoştinţă despre deces, împiedicându-i
astfel să accepte moştenirea″ 466;
• ″abandonarea unui minor de către părintele supravieţuitor
celuilalt părinte decedat″ 467etc.
În privinţa admiterii cererii de repunere în termen, în
literatura juridică nu există un punct de vedere unitar, conturându-
se mai multe opinii.
Într-o primă opinie 468 se consideră că admiterea acţiunii de
repunere în termen este o constatare implicită a faptului acceptării
moştenirii de către succesibil care a sesizat instanţa şi drept
urmare, instanţa nu va mai acorda un termen pentru exercitarea
dreptului de opţiune succesorală.
Într-o altă opinie 469, când cererea de repunere în termen
este întemeiată, instanţa judecătorească va putea acorda 6 luni de
la data când a luat sfârşit faptul care a împiedicat exercitarea
dreptului de opţiune succesorală.
Această a doua opinie este majoritară, ea oferind
succesibilului şi altă posibilitate decât aceea a acceptării pure şi
simple a moştenirii. Astfel, succesibilul are următoarele
posibilităţi:
¾ să accepte pur şi simplu moştenirea;
¾ să o accepte sub beneficiu de inventar; sau,
¾ să renunţe la moştenire.
Considerăm că în cazul în care cererea de repunere în
termen este întemeiată, instanţa va acorda un termen de 6 luni, iar

466
M.Eliescu, ″Transmisiunea . . . ″, pag.110.
467
D.Chirică, op.cit.,pag.390-391; T.S, s.civ.,dec.nr.590/1986, în CD
1986, pag.82 - 85.
468
D. Chirică, op. cit., pag.391.
469
M.Eliescu, ″Transmisiunea .....″ , pag.111 - 112; St.Cărpenaru,
op.cit.,pag.495; Fr.Deak, op.cit. pag.453; Eugeniu Safta-Romano, op.cit.,
pag.90.

326
succesibilul să aibă doar două posibilităţi: fie să accepte pur şi
simplu moştenirea, fie s-o accepte sub beneficiu de inventar,
deoarece prin simpla introducere a cererii de repunere în termen în
justiţie succesibilul îşi exprimă voinţa de a nu renunţa la
succesiunea respectivă. Instanţa de judecată nu va acorda termenul
de 6 luni, ci doar va admite cererea de repunere în termen, luând
act de acceptarea moştenirii în următoarele cazuri:
ƒ în cazul în care moştenitorul, în cererea de repunere în termen
sau în timpul judecării cererii declară că acceptă pur şi simplu
moştenirea;
ƒ în cazul în care acţiunea intentată este de natură de a implica
voinţa moştenitorului de a accepta pur şi simplu moştenirea
(ex.: acţiunea de partaj).
În ceea ce priveşte cererea de repunere în termen, aceasta
trebuie făcută de către moştenitori în termen de cel mult o lună de
la data ″când a luat cunoştinţă de vocaţia sa succesorală″. Acest
termen de o lună rezultă din prevederile art.19 din Decretul nr.
167/1958 470.
Un caz special de repunere în termen îl constituie
dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 18/1991 potrivit cărora
moştenitorii sunt repuşi de drept în termenul de acceptare cu
privire la cota ce li se cuvine din terenul ce a aparţinut autorului
lor, teren ce a fost scos din circuitul civil, nu şi în privinţa
celorlalte bunuri ce au intrat în masa succesorală.
Moştenitorii lui de cujus pot fi împăţiţi în trei categorii:
1. moştenitorii ce au acceptat succesiunea şi pot dovedi acest
lucru prin prezentarea certificatului de moştenitor sau a altor
înscrisuri doveditoare a calităţii de moştenitor (ex.: o hotărâre
judecătorească);

470
A se vedea C S J, s.civ., dec.nr.129/1993, în ″CSJ . Buletinul jurisprudenţei.
Culegere de decizii pe anul 1993″, Editura Continent XXI şi Universul,
Bucureşti., 1994, pag.81 - 83.

327
2. moştenitorii ce nu au acceptat succesiunea în termenul de 6 luni şi
condiţiile prevăzute de art. 700 C. civ. ; şi,
3. moştenitorii ce au renunţat expres la moştenire .
Moştenitorii din prima categorie vin la succesiunea lui de
cujus moştenind inclusiv drepturile reale la care se referă Legea
nr. 18/1991, care sunt considerate intrate în patrimoniul
defunctului după moartea acestuia .
Moştenitorii din a doua categorie, care au renunţat tacit la
moştenire, renunţare ce este prezumată de lege prin neacceptarea
succesiunii în termenul de 6 luni, pot fi repuşi în termenul de
accceptare a succesiunii potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.18/1991
prin cererea de reconstituire a dreptului de proprietatea adresată
comisiei competente.
În ceea ce priveşte ultima categorie de moştenitori, în
doctrină şi în practica judiciară s-a pus problema dacă şi acestora
le sunt aplicabile aceleaşi dispoziţii legale ca moştenitorilor
neacceptanţi.
Într-o primă opinie 471, se consideră că renunţarea expresă
la succesiune se referă atât la bunurile existente în masa
succesorală la data deschiderii succesiunii cât şi la cele ce ar intra

471
P.Perju, ″Discuţii în legătură cu unele soluţii privind drepturile reale,
pronunţate de instanţele judecătoreşti din judeţul Suceava, în lumina Legii nr.
18/1991 ″, în Dreptul nr. 5/1992, pag.27; CSJ,s.civ.dec.nr.494/1994, în Dreptul
nr. 12/1994, pag.67; Judecătoria Strehaia, sent.civ. din 27 dec. 1993
(dos.nr.1740/1993) cu ″Notă″ de C.Turianu, în Dreptul nr.12/1994, pag.53-
54; Belu Magda Monna-Lisa, ″Unele probleme în legătură cu interpretarea şi
aplicarea prevederilor art.12 din Legea nr. 18/1991 şi art.13 din Regulamentul
aprobat prin HG nr.730/1993 ″, în Dreptul nr. 7/1995, pag.35-36; E. Popescu,
I. Damian, M. Nicolae, ″Moştenitorii îndreptăţiţi să beneficieze de repunerea
în termen în temeiul art. IV din Legea nr. 169/1996″, în Dreptul nr. 6/1998,
pag.3 şi urm.; Curtea de Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 8786/1999, în V. Daha,
C. Furtună, ″Probleme de drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova
pronunţate în anii 1998-1999″, Editura 1F, Craiova, 2000, pag.82-83.

328
în viitor în masa succesorală respectivă. Pe de altă parte,
repunerea în termen a moştenitorilor ce au renunţat expres la
moştenire ar putea constitui o încălcare a art.696 C. civ. potrivit
căruia ″eredele ce renunţă este considerat că nu a fost niciodată
erede″, precum şi o încălcare a principiului unităţii şi
indivizibilităţii moştenirii. Potrivit acestui principiu, patrimoniul
fiind privit ca un tot unitar, în consecinţă şi moştenirea este, în
principiu, unitară ceea ce înseamnă că succesiunea în întregul ei
este condusă după aceleaşi norme, fără a se face vreo diferenţiere
între bunurile succesorale după natura sau originea lor. Aşadar,
moştenirea poate fi acceptată sau repudiată în întregul ei, în caz
contrar s-ar ajunge la situaţia ca succesiunea să fie deschisă ori de
câte ori apar modificări patrimoniale în activul sau pasivul
moştenirii, situaţie contrară normelor imperative de drept civil.
Interpretarea Legii nr.18/1991 nu poate fi făcută în afara
dispoziţiilor codului civil potrivit căruia renunţarea, în principiu,
este expresă iar numai pe cale de excepţie este tacită, astfel că
″situaţia juridică a succesibilului ce a renunţat expres la
succesiune, nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu situaţia incertă a
succesibilului care neoptând în termenul de 6 luni de la
deschiderea succesiunii şi în condiţiile prevăzute de art.700 C. civ.
este prezumat de lege doar renunţător″.
Aşadar, Legea nr. 18/1991 repune în termenul de acceptare
a succesiunii doar pe moştenitorii care nu au acceptat moştenirea
în termenul şi condiţiile prevăzute de art.700 C. civ., nu şi pe cei
ce au renunţat expres la moştenirea respectivă conform art.696 C.
civ.

329
 Într-o a doua opinie 472 se consideră că actul juridic de
acceptare sau renunţare la succesiune este guvernat de regula
tempus regit actum . La data la care moştenitorul a renunţat expres
la succesiune, terenurile în discuţie nu făceau parte din
patrimoniul succesoral, fiind scoase din circuitul civil, şi deci nu
puteau să facă obiectul actului juridic de renunţare sau acceptare a
succesiunii.
Astfel, pe de o parte, se consideră că moştenitorii ce au
renunţat expres la succesiune trebuie şi ei repuşi în termenul de
acceptare deoarece interpretarea corelativă a alin.1 şi alin.2 ale
art.12 din Legea nr.18/1991 duce la concluzia potrivit căreia
″repunerea în termenul de acceptare a succesiunii cu privire la
proprietatea funciară oferă succesorului calitatea de moştenitor,
chiar dacă nu are certificat de moştenitor sau hotărâre
judecătorească prin care să i se fi stabilit acestă calitate″ 473 .
Pe de altă parte, renunţarea expresă şi neacceptarea
moştenirii au acelaşi efect: atât renunţătorul expres cât şi
neacceptantul sunt consideraţi străini de moştenire. Potrivit
autorilor primei opinii, repunerea în termenul de acceptare a
succesibililor renunţători expres ar constitui o încălcare a
principiului unităţii şi indivizibilităţii moştenirii, ori acest
principiu este încălcat prin simpla recunoaştere a posibilităţii ca
moştenitorii neacceptanţi să fie repuşi în termenul de acceptare.
În concluzie, conchidem că atât moştenitorii ce au renunţat
expres cât şi cei neacceptanţi trebuie repuşi în termenul de
acceptare, dispoziţiile Legii nr.18/1991 constituind dispoziţii de

472
A.Sitaru, ″ Notă″ la sent. civ. din 27 dec.1993 ( dos.nr. 1740/1993) a
Judecătoriei Strehaia din Dreptul nr. 12/1994; M.Georgescu, Al. Oproiu ,
″Restabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în condiţiile diferite
ale acceptării sau renunţării la succesiuni ori neexercitării drepturilor
succesorale″, în Dreptul, nr. 4/1994, pag.68
473
M.Georgescu, Al.Oproiu, op.cit.,loc.cit.

330
excepţie de la dreptul comun care îl constituie dreptul civil; iar
ceea ce trebuie respectat este atât litera cât şi spiritul legii.
Respectând litera legii doar neacceptanţii ar avea dreptul la
repunerea în termen, dar respectând atât litera cât şi spiritul legii
considerăm că ambele categorii de moştenitori trebuie repuşi în
termenul de acceptare, având în vedere argumentele aduse de
autorii citaţi, precum şi propriile consideraţiuni 474.

474
A se vedea I. Turculeanu, ″Dreptul de opţiune succesorală″, Editura
Sitech, Craiova, 1999, pag.152 şi urm.; I. Turculeanu, ″Repunerea în termenul
de opţiune succesorală a moştenitorilor″, în Dreptul nr. 5/2000, pag.59 şi urm.

331
 SECŢIUNEA A II-A

Ineficacitatea opţiunii succesorale

1. Nulitatea opţiunii succesorale

Nulitate: Opţiunea succesorală, fiind un act juridic, ca

orice act juridic, poate fi nulă sau anulabilă.
Nulitatea opţiunii - actul de opţiune poate fi nul pentru vicii de
formă. Aceasta se va putea întâmpla numai cât priveşte renunţarea
sau acceptarea sub beneficiul de inventar, căci acceptarea pură şi
simplă este un act (consensual) pe care legea nu-l supune vreunei
solemnităţi.

2. Anulabilitatea opţiunii succesorale

Anulabilitate: Anulabilitatea opţiunii - actul de opţiune
poate fi anulat, la cererea celui îndreptăţit, dacă emană de la o
persoană lipsită de capacitate sau este rodul unei voinţe surprinsă
prin dol, amăgită prin eroare sau constrânsă prin violenţă 475.
În caz de desfiinţare a actului de opţiune acceptarea sau
renunţarea va fi retroactiv desfiinţată, iar succesibilul va
redobândi dreptul de opţiune, dacă între timp, acest drept nu s-a
prescris.

3. Resciziunea acceptării

475
Pentru prezentarea cauzelor de nulitate ale actului juridic civil, a se vedea
Gh. Beleiu, op. cit., pag.184 şi urm.

332
 Prezentare: Pornind de la art.783 din Codul Napoleon,
art.694 C.civ. acordă moştenitorului dreptul de a cere resciziunea
acceptării sale în cazul în care activul succesiunii ar fi absorbit sau
micşorat cu mai mult de jumătate prin descoperirea unui testament
necunoscut în momentul acceptării. Modul în care este întocmit
conţinutul articolului citat l-a făcut pe unul din marii teoreticieni
ai dreptului succesoral să afime despre el că: ″este un text de lege
remarcabil prin obscuritatea sa ″ 476.
Din cele expuse rezultă că patru sunt condiţiile necesare a
fi întrunite cumulativ pentru ca acceptarea să poată fi atacată pe
motiv de resciziune:
1. descoperirea ulterior acceptării a unui testament care să nu fi
fost cunoscut la data acceptării;
2. testamentul respectiv să cuprindă legate cu titlu particular.
Unii autori susţin că aceste legate să fie universale, cu titlu
universal sau cu titlu particular.
Dominanta literaturii de specialitate a ajuns la părerea că
testamentul respectiv trebuie să conţină numai legate cu titlu
particular, deoarece ″legatarii universali sau cu titlu universal
contribuie la plata pasivului succesoral, instituirea unor
asemenea legatari nu ar putea avea ca efect reducerea
emolumentului moştenitorului acceptant, fără a-i restrânge, în
aceeaşi proporţie, răspunderea pentru pasivul succesoral ″ 477;
3. Noile dispoziţii testamentare să absoarbă mai mult de jumătate
din activul moştenirii;
4. Prin efectul descoperirii testamentului moştenitorul acceptant
să fi suferit o leziune.

476
M.Eliescu , ″Transmisiunea. . . ″, pag.115.
477
M.Eliescu, ″Transmisiunea . . . ″, pag.119.

333
 Resciziunea acceptării nu se va putea face în cazul în care
acceptantul va descoperi după acceptare noi datorii ale lui de
cujus.

Propunere: În opinia noastră, armonizarea dispoziţiilor

codului civil în această materie, impune modificarea art. 694.
C.civ., sens în care aducem următoarele argumente:
1. în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii, moştenitorul va
trebui să plătească legatele şi datoriile lui de cujus chiar
dincolo de emolumentul moştenirii. Din acest punct de vedere
ipoteza leziunii în cazul descoperirii unor noi legate este
acoperită de art.694 C. civ., dar este greu de acceptat şi de
înţeles de ce legiuitorul nu a căutat să apere moştenitorul şi în
cazul leziunii produse prin descoperirea unor noi datorii,
deoarece din punctul de vedere al moştenitorului efectele sunt
aceleaşi, fie că este vorba de legate fie că este vorba de datorii:
plata acestora, chiar dincolo de emolumentul cules;
2. în cazul acceptării sub beneficiu de inventar apariţia unor noi
legate sau unor noi datorii ale defunctului nu ar putea produce
nici o leziune în patrimoniul propriu al moştenitorului, ci
numai micşorarea emolumentului cules.
Astfel, art.694 C. civ. trebuie să se refere numai la cei ce
au acceptat pur şi simplu moştenirea, iar dispoziţiile acestui
articol ar trebui extinse şi asupra datoriilor defunctului. Pentru a
da un înţeles articolului aşa cum este el actual ″s-ar putea închipui
ipoteze complicate, în care leziunea ar fi provocată de
descoperirea atât a unor noi legate cât şi a unor noi datorii, sau în
care ea ar izvorî prin efectul unor noi legate, necunoscute la data
actului de opţiune, asupra situaţiei unui acceptant care ar datora,
totodată, raportul unei donaţii pe care a primit-o de la defunct″ 478.

478
M.Eliescu, ″ Transmisiunea ...″ , pag.116

334
 4. Revocarea pauliană

Acţiunea pauliană: Acţiunea pauliană este ″o acţiune pe

care legea o acordă creditorilor pentru a ataca şi a obţine
revocarea unui act făcut de debitor în frauda drepturilor lor şi în
beneficiul unui terţ, pe care frauda aceasta îl îmbogăţeşte sau care
a fost complice la fraudă″ 479. Actul juridic de opţiune succesorală,
potrivit art. 699 C.civ. 480, poate fi revocat prin acţiunea pauliană
de către creditorii care au fost păgubiţi prin acest act.

Prezentare: Astfel, când un moştenitor acceptă pur şi

simplu o moştenire insolvabilă, sau când moştenitorul insolvabil
renunţă la o moştenire solvabilă, creditorii personali ai acestuia
vor putea revoca actul juridic al acceptării, repectiv renunţării prin
acţiunea pauliană. Această revocare se face în condiţiile dreptului
comun:
1. revocarea să fie cerută de creditorii personali ai
moştenitorului;
2. creanţele pe care aceşti creditori le au împotriva
moştenitorului să fie anterioare acceptării sau renunţării;
3. să se dovedească prejudiciul suferit de creditori;
4. să se facă dovada fraudei succesibilului, adică folosirea
metodelor dolosive pentru crearea stării de insolvabilitate,
adică pentru prejudicierea creditorilor personali.

479
C. Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., vol.III, pag .
351.
480
Art. 699C.civ.: ″Creditorii acelui ce renunţă în paguba lor pot să ia
autorizaţia justiţiei ca să accepte succesiunea pentru debitorul lor, în locul şi
rândul său.
Într-acest caz renunţarea este anulată numai în favorul creditorilor şi numai
până la concurenţa creanţelor lor. Acceptarea nu se face în favoarea eredelui ce
a renunţat ″

335
 Revocarea pauliană a renunţării sau acceptării moştenirii
nu poate fi exercitată în cazul în care creanţa a fost făcută după
acceptarea sau renunţarea la succesiune.
Art.699 alin.1 C.civ. dispune că ″creditorii celui ce
renunţă în paguba lor pot să ia autorizaţie justiţiei ca să accepte
succesiunea pentru debitorul lor, în locul şi rândul său″. În
doctrină 481 s-a precizat că ″textul ar părea criticabil prin aceea că
prevede intervenţia judecăţii, nu pentru revocarea actului de
renunţare care alcătuieşte obiectul acţiunii pauliene - ci pentru
acceptarea moştenirii. Textul este în realitate corect, căci
creditorii, atacând renunţarea cu ajutorul acţiunii pauliene şi
provocând astfel revocarea ei judecătorească, prin chiar aceasta
ei, acceptă tacit, în numele creditorului lor, ca un efect al acţiunii
oblice, moştenirea cuvenită acestuia″ 482. Într-o altă opinie 483 se
susţine că ″prin admiterea acţiunii pauliene, practic se revocă la
moştenire şi pe cale de consecinţă şi efectele acesteia, adică
transmisiunea succesorală la comoştenitorii renunţătorului sau la
moştenitorii subsecvenţi ai acestuia ca şi când renunţătorul ar fi
acceptat moştenirea. Într-adevăr, pe de o parte, în principiu, aşa
cum rezultă din dispoziţiile art.700 alin.1 C.civ., dreptul de a
accepta succesiunea se prescrie în termen de 6 luni de la data
deschiderii succesiunii, iar pe de altă parte, acţiunea pauliană
reglementată de art.699 C.civ. se prescrie în termen de 3 ani de la
data actului de renunţare; or, admiţând că primirea acţiunii
pauliene are ca efect revocarea renunţării şi, implicit , acceptarea
succesiunii în locul debitorului renunţător ar însemna să admitem
că acceptarea succesiunii s-ar putea face şi după împlinirea
termenului de prescripţie prevăzut de lege, lucru evident
481
M.Eliescu, ″Transmisiunea . . .″, pag.119; I. Rosetti Bălănescu,
Al.Băicoianu, op.cit., pag.311.
482
M.Eliescu, ″Transmisiunea . . .″, loc.cit.
483
D.Chirică, op.cit., pag.381.

336
inacceptabil. De aceea, în pofida formulării art. 699 alin. 1 C.civ.,
considerăm că în cazul examinat se desfiinţează actul de renunţare
şi, pe cale de consecinţă, şi transmisiunea succesorală în favoarea
comoştenitorilor renunţătorului sau moştenitorilor subsecvenţi ai
acestuia″.
În ceea ce ne priveşte, faţă de argumentele aduse, şi pe
care le aducem şi noi, împărtăşim această din urmă opinie.
Fie că este vorba de acceptare, fie că este vorba de
renunţare, revocare, potrivit dreptului comun al acţiunii pauliene,
nu va produce efecte decât în folosul creditorilor urmăritori şi
numai în măsura cerută pentru a-i îndestula. Faţă de orice alte
persoane, moştenitorul rămâne renunţător sau acceptant - art. 699
alin.2 C.civ. Deci, în ipoteza revocării unei renunţări, creditorii
personali ai renunţătorului vor putea urmări pentru satisfacerea
drepturilor pe care le au asupra bunurilor moştenirii ce s-ar cuveni
acestuia. Dacă însă îndestularea creditorilor nu va epuiza bunurile
moştenirii, rămăşiţele acesteia nu vor profita renunţătorului.
Renunţarea va continua să-şi producă efectele faţă de orice altă
persoană, inclusiv comoştenitorii sau moştenitorii subsecvenţi
care au acceptat moştenirea. Aceştia se vor putea întoarce
împotriva renunţătorului, dacă starea sa de avere s-ar îmbunătăţi,
pentru a-l obliga să le înapoieze valoarea bunurilor succesorale
scoase la vânzare de creditorii săi, căci altfel renunţătorul ar
profita, indirect, de pe urma revocării renunţării sale 484.
″Mai mult încă, creditorii moştenitorului, care nu s-au
pronunţat încă asupra dreptului ce îl au de a primi sau de a
lepăda o moştenire, pot, cât timp acest drept nu s-a prescris încă
să primească moştenirea ab intestat sau legatul în numele şi în
locul debitorului lor, pentru că facultatea de a accepta sau de a

484
A se vedea M.Eliescu, ″Transmisiunea . . .″, pag.309; D.Alexandresco,
op.cit., tom III, partea II, pag.309; I Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit.,
pag.312..

337
repudia o moştenire nu este personală aceluia în favoarea căruia
ea este deschisă″ 485. Astfel, în cazul în care creditorii personali ai
optantului au revocat acceptarea acestuia, ei vor fi îndreptăţiţi, cât
timp creanţele lor nu au fost îndestulante, să înlăture de la
urmărirea bunurilor personale ale debitorilor lor pe creditorii
succesorali; aceştia însă, ulterior, dacă moştenitorul revine la
bunăstare, vor putea urmări bunurile personale, deoarece
acceptarea continuă să-şi producă efectele cu singura excepţie a
acelor creditori personali faţă de care acceptarea a fost desfiinţată
prin efectul revocării pauline 486.

485
D.Alexandresco, op.cit.,tom III, partea II, pag.307.
486
A se vedea M.Eliescu, , ″Transmisiunea . . .″, pag.120.

338
 SECŢIUNEA A III-A

Acceptarea pură şi simplă a moştenirii

1. Prezentare

Acceptarea pură şi simplă: Acceptarea pură şi simplă a

moştenirii - este o manifestare de voinţă a succesibilului, în sensul
de a păstra titlul de moştenitor.
Voinţa de a accepta moştenirea poate rezulta dintr-un act
juridic precum şi dintr-un fapt juridic săvârşit de succesibil. Prin
acceptare, titlul de moştenitor se consolidează şi transmisiunea
succesorală - operată de la data deschiderii succesiunii, devine
definitivă.

Caracter unitar: Acceptarea pură şi simplă are un

caracter unitar; nu se poate accepta pur şi simplu pentru o parte a
moştenirii şi sub beneficiul de inventar, pentru celelalte bunuri ale
moştenirii. Ea poate rezulta din manifestarea voinţei - expresă sau
tacită - a succesibilului sau din săvârşirea de către succesibil a
unor fapte.

Feluri: Acceptarea pură şi simplă este de două feluri:

1. acceptarea pură şi simplă voluntară, este acceptarea care
rezultă dintr-un act juridic al succesibilului. Acceptarea pură şi
simplă voluntară se poate realiza în mai multe feluri: prin acte,
fapte, cuvinte;
2. acceptarea pură şi simplă forţată este acceptarea obligatorie a
succesibilului culpabil de ascunderea unor bunuri succesorale,

339
 această acceptare intervenind ca o sancţiune pentru
moştenitori.
Acceptarea pură şi simplă voluntară este la rândul ei de
două feluri:
¾ acceptarea expresă; şi,
¾ acceptare tacită.

2. Acceptarea voluntară

Prezentare: Aşa cum am mai precizat, acceptarea

voluntară este acceptarea ce rezultă din actul juridic unilateral al
succesibilului.
Codul Calimach dispunea că acceptarea moştenirii se
putea face în două feluri: vederat sau prin tăcere.
Astfel, art.1028 din Codul Calimach dispunea: ″Vederat se
face, când cineva o primeşte prin înscris particular, adică prin
testament sau alte înscrisuri ale mortului, sau prin act public, adică
cartea judecătoriei; iar prin tăcere se face, când cineva, prin o
faptă cuvenită moştenitorului, arată scopul său, adică că a primit
moştenirea, precum când va vinde de veci sau va da în posesie sau
în năimală ori va dărui bunuri din moştenire sau va plăti datorii,
sau va slobozi robi, ori va ţine şi va întrebuinţa bunuri din
moştenire, sau şi străine, aflătoare în moştenire, precum
amaneturi, depozite, etc ″ .
Acceptarea voluntară ″constituie un act juridic unilateral,
voinţa succesibilului manifestându-se fie expres fie tacit ″ 487.
În funcţie de modul de exprimare a voinţei succesibilului,
expres sau tacit, la rândul ei acceptarea voluntară este de două
feluri:
¾ acceptare expresă; şi,

487
Eugeniu Safta-Romano, op.cit.,vol.II, pag.94.

340
 ¾ acceptare tacită.
Indiferent de modalitatea acceptării voluntare, pentru a-şi
putea produce efecte, acceptarea respectivă trebuie să fie
rezultatul manifestării de voinţă a succesibilului, manifestare ce
trebuie să fie neîndoielnică.
În literatura de specialitate 488 s-a pus problema dacă
acceptarea moştenirii poate să fie făcută prin intermediul unui
mandatar. Răspunsul a fost afirmativ, însă sub condiţia ca
mandatul să fie special deoarece mandatul redactat în termeni
generali cuprinde numai acte de administrare, iar acceptarea
moştenirii nu poate fi făcută decât printr-un act de dispoziţie. De
asemenea, pentru că mandatul respectiv să fie valabil trebuie
redactat în scris.
Considerăm că momentul acceptării succesiunii este acela
în care succesibilul dă mandatul de acceptare, nu în momentul în
care mandatarul execută mandatul, deoarece prin constituirea
mandatului respectiv succesibilul îşi manifestă voinţa de a accepta
succesiunea, iar înscrisul are caracterul unei acceptări voluntare
exprese a succesiunii, astfel că neexecutarea obligaţiilor asumate
de mandatar nu duc la neacceptarea succesiunii.

a. Acceptarea voluntară expresă

Prezentare: Ne aflăm în prezenţa acceptării exprese în

cazul în care succesibilul printr-un înscris autentic sau sub
semnătură privată îşi ia calitatea de moştenitor spre a evoca prin
înscris un raport juridic referitor la unul din bunurile succesiunii
sau declară în mod explicit şi fără rezervă că primeşte moştenirea.
″Înscrisul poate fi judiciar sau extrajudiciar, esenţial fiind că

488
M.Eliescu, ″ Transimisiunea ...″ , pag.122 - 123 ; D. Alexandresco, op.
cit., tom III, partea II, pag.234 - 235; Eugeniu Safta-Romano, op.cit., vol.II,
pag.95.

341
manifestarea de voinţă a succesibilului să se concretizeze într-un
înscris ″ 489.
Art. 689 C.civ. defineşte acceptarea expresă astfel:
″Acceptarea este expresă atunci când un succesibil îşi însuşeşte
titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat ″.

Condiţii: Din cele expuse mai sus rezultă că, pentru a ne

afla în prezenţa acceptării voluntare exprese trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
1. Acceptarea trebuie să fie manifestată printr-un înscris autentic
sau sub semnătură privată, să cuprindă o manifestare de voinţă
neechivocă. De aici rezultă că o acceptare verbală, chiar
expresă făcută în public sau într-un cerc familiar nu prezintă
nici o relevanţă, fiind lipsită de efecte. Legiuitorul a pus
condiţia unui înscris din următoarele considerente:
¾ în cazul în care acceptarea verbală şi-ar produce efecte, proba
acestei acceptări ar fi foarte greu de făcut; şi,
¾ succesibilul s-ar putea obliga printr-un cuvânt necugetat, spus
la întâmplare.
Referitor la natura înscrisului respectiv, jurisprudenţa este
de acord că nu trebuie neapărat să îmbrace forma unei declaraţii
categorice de acceptare a succesiunii. Există posibilitatea ca
înscrisul respectiv să aibă alt scop.
Exemple:
¾ succesibilul formulează opoziţie la vânzarea silită a unui
imobil succesoral;
¾ succesibilul face o declaraţie la organele administraţiei publice
prin care precizează compunerea masei sale succesorale şi
calitatea de moştenitor;

489
Eugeniu Safta-Romano, op.cit.,vol.II, pag.94.

342
¾ scrisoarea succesibilului adresată creditorului succesiunii sau
celorlalţi moştenitori 490 ; scrisoarea respectivă nu trebuie să
aibă un caracter pur confidenţial, ci să constituie o scrisoare de
afaceri 491;
¾ orice alt înscris prin care succesibilul să ia titlul de moştenitor;
2. Succesibilul, prin manifestarea de voinţă exprimată în
înscrisul respectiv trebuie să-şi ia calitatea sau titlul de
moştenitor, nu numai să arate că e chemat la moştenire. De
asemenea, "trebuie ca titlul de moştenitor să-l fi luat cu privire
la drepturile şi obligaţiile succesorale " 492. Cea care decide
dacă înscrisul respectiv poate constitui acceptarea moştenirii
este instanţa de judecată care este suverană în a interpreta
sensul cuvintelor din înscris .
3. Înscrisul de acceptare să fie rezultatul voinţei voluntare a
succesibilului. Cu alte cuvinte înscrisul de acceptare trebuie să
fie redactat de succesibil, astfel, în cazul în care calitatea de
moştenitor al acestuia ar rezulta dintr-un înscris în care acesta
nu este parte, nu se consideră că succesibilul a acceptat
moştenirea.
"Succesibilul care a fost condamnat în calitate de
moştenitor nu este socotit acceptant, dacă a fost necontenit lipsă,
fiindcă nu a putut lua cunoştinţă despre procedura pornită
împotriva lui " 493 .
Spre deosebire de renunţarea la moştenire când legea cere
existenţa unei declaraţii formale de renunţare, în cazul acceptării

490
Gh.D.Dimitrescu, ″Acceptarea tacită a succesiunii de către lagatarul
universal ″, în RRD nr. 4/1972, pag.76.
491
Ex.: scrisoare prin care succesibilul cere termen de plată unui creditor al
succesiunii.
492
C.Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag.277.
493
Mihai Eliescu, "Curs ... ", pag.338.

343
exprese nu este cerută o asemenea declaraţie, fiind necesară doar o
simplă însuşire a titlului sau calităţii de moştenitor.
Totuşi, declaraţia formală de primire este întâlnită în mod
obligatoriu în cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de
inventar.
În situaţia în care înscrisul prin care ″succesibilul şi-a luat
calitatea de moştenitor este nul sau anulabil pentru nerespectarea
formelor legale sau pentru alte cauze, el va putea constitui totuşi
un act de acceptare a moştenirii, pentru că moştenitorul şi-a
manifestat fără echivoc intenţia de a accepta succesiunea ″494 .

b. Acceptarea voluntară tacită

Prezentare: Acceptarea moştenirii, potrivit art. 689 C.civ.,
"este tacită când eredele face un act, pe care nu ar putea să-l facă
decât în calitatea sa de erede, şi care lasă " a se presupune
neapărat intenţia sa de acceptare".
Actul respectiv se poate referi la universalitatea bunurilor
din succesiune sau la anumite bunuri din moştenirea respectivă
privite singular.
Condiţii: Din intrepretarea art.689 C.civ. pentru a se afla
în prezenţa acceptării tacite trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
1. actul săvârşit de succesibil să fie făcut în calitate de
moştenitor. Astfel, nu constituie acceptare a succesiunii
următoarele:
¾ acceptarea unei donaţii de la defunct scutite de raport de către
succesibil;
¾ actele asupra moştenirii efectuate de succesibil, nu în calitate
de moştenitor, ci în calitate de executor testamental;

494
Eugeniu Safta-Romano, op.cit., vol.II, pag.95; D.Alexandresco, op.cit.,
tom III, partea II, pag.236.

344
¾ luarea în stăpânire a unor bunuri pe care succesibilul le-a luat
în zestre de la de cujus;
¾ actele efectuate de succesibil ca mandatar al lui de cujus, în
cazul în care succesibilul nu a luat cunoştiinţă de moarte lui
de cujus, şi continuând mandatul;
2. actul săvârşit de moştenitor să fie neechivoc 495. Un fapt
echivoc nu poate fi considerat ca o acceptare tacită. Exemple
de fapte echivoce:
¾ achitarea datoriilor de către un succesibil codebitor solidar cu
de cujus, în acest caz nu poate fi vorba de o acceptare tacită
deoarece nu se poate şti cu certitudine dacă plata a fost făcută
în calitate de moştenitor al defunctului ori în calitate de
codebitor solidar;
¾ prezentarea succesibilului la notariat în urma citării la cererea
introdusă de un alt succesibil de eliberare a certificatului de
moştenitor nu poate constitui o acceptare tacită;
¾ efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire la un imobil de către
succesibil împreună cu fratele său nu poate conduce la
concluzia acceptării tacite a succesiunii, motivate de faptul că
lucrurile ar putea fi făcute pentru fratele său, ci nu pentru sine
în calitate de moştenitor al imobilului succesoral 496.
Actele ce pot fi considerate ca acte de acceptare tacită se
pot împărţi astfel:

495
Exemplu de fapt neechivoc: reclamantul (descedent) a recunoscut că fratele
său, intervenient în nume propriu în procesul de partaj, a luat din masa
succesorală la o lună de la deschiderea moştenirii, un camion cu materiale de
construcţie şi bunuri mobile importante, în prezenţa celorlalţi moştenitori
(Curtea de Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 8700/1999, în V. Daha, C. Furtună,
″Probleme de drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova pronunţate în
anii 1998-1999″, Editura 1F, Craiova, 2000, pag.80-81).
496
A se vedea CSJ, s.civ., dec.nr. 2193/1990, în ″Probleme de drept din
deciziile CSJ (1990 - 1992) ″, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, pag.114 -
116

345
ƒ acte referitoare la bunurile succesorale singulare;
ƒ acte referitoare la moştenire privită ca universalitate.
Cu privire la bunurile succesorale singulare se pot face
acte de conservare, administrare şi acte de dispoziţie.
Actele de conservare şi cele asimilate lor- actele de
îngrijire şi administrare provizorie nu sunt acte de acceptare
tacită "dacă cel ce le-a făcut n-a luat titlul sau calitatea de
erede" 497 . Aceste acte au un caracter urgent şi folosesc tuturor
moştenitorilor; se presupune că succesibilul care a făcut asemenea
acte a lucrat ca gerant şi nu în calitate de proprietar 498.
Actele de conservare sunt actele făcute pentru
împiedicarea deteriorării unor bunuri succesorale sau a întregului
patrimoniu succesoral. Exemple:concedierea unor locatari,
întreruperea unei prescripţii ce curge contra moştenirii, exercitarea
unei acţiuni posesorii referitor la un bun aflat în masa succesorală.
efectuarea unor reparaţii urgente, plata cu banii succesiunii a unor
datorii lichide care trebuiesc achitate grabnic 499.
În situaţia în care în succesiune sunt bunuri supuse
degradării, succesibilul potrivit art.707 C.civ., le poate vinde prin
licitaţie publică, cu autorizarea instanţei judecătoreşti 500.
Din categoria actelor de îngrijire poate să facă: păstrarea
unui imobil succesoral bune condiţii prin mutarea vremelnică a
succesibilului în imobilul respectiv. Dacă mutarea are un caracter

497
Art. 690 C.civ.
498
A se vedea M. Eliescu, ″Transmisiunea ...″, pag.123 - 124; D.
Alexandresco, op.cit, tom III, partea II, pag.247 - 250.
499
A se vedea D. Alexandresco, op.cit, tom III, partea II, pag.246.
500
Art.707 C.civ.: "Dacă cu toate acestea sunt în succesiune obiecte supuse
stricăciunii, sau obiecte a căror conservare ar costa mult, eredele poate în
calitatea sa de persoană de drept a succede şi fără să se poată zice că s-a făcut
acceptare din parte-i, să ia autorizarea justiţiei ca să vândă acele obiecte.
Această vânzare trebuie să se facă conform vânzărilor publice ″.

346
definitiv, actul de îngrijire constituie o acceptare tacită a
moştenirii.
În domeniul legislativ nu se arată care sunt actele de
administraţie provizorie şi cele de administraţie definitivă.
Dominanta literaturii de specialitate a statuat că actele de
admisntraţie provizorie sunt actele urgente ce trebuiesc făcute
până la acceptarea sau renunţarea la moştenire. ″ Esenţa însăşi a
acestor acte exclude ideea că acela care le-a făcut are de gând a se
comporta ca un adevărat proprietar faţă de averea succesorală.″ 501.
Cea mai mare parte a acestor acte sunt făcute în intervalul de timp
prevăzut de art.706 C.civ. 502. Exemple: cheltuielile realizate de
succesibil cu înmormântarea defunctului, pentru conservarea
bunurilor succesorale.
Credem că într-o nouă redactare, art.690 C. civ. trebuie
pus de acord cu dispoziţiile art. 700 al. 1 C.civ., în sensul ca şi
actele de administrare provizorie, de îngrijire şi conservare să fie
considerate acte de acceptare tacită a succesiunii, aducând în
sprijinul acestei teze următoarele motive:
1. redactarea actuală a art.690 C. civ. este în consens cu vechiul
conţinut al art. 700 C. civ. ce prevedea un termen de acceptare
a succesiunii de 30 de ani, astfel încât, în această perioadă
destul de mare cel ce administra provizoriu, îngrijea sau
conserva bunurile succesorale până la urmă făcea şi acte de
dispoziţie sau de administrare asupra acestor bunuri;
2. termenul actual de 6 luni fiind un termen scurt ar fi normal ca
moştenitorul ce se ocupă de îngrijirea bunurilor succesorale,

501
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op. cit., vol.III, pag.278.
502
Art.706 C.civ.:" Se dă eredelui din ziua deschiderii succesiunii 3 luni pentru
facere inventarului. I se mai acordă pentru a delibera asupra acceptării sau
repudierii succesiunii un temen de 40 de zile care va curge din ziua expirării
celor 3 luni date pentru inventar, sau din ziua încheierii inventarului dacă s-a
terminat mai înainte de expirarea celor 3 luni".

347
 de administrarea provizorie sau de conservarea lor să fie
considerat acceptant tacit;
3. actul juridic de acceptare a succesiunii este guvernat de regula
tempus regit actum, ori datorită dinamicii vieţii sociale este
greu de crezut că un moştenitor ce administrează provizoriu,
îngrijeşte sau conservă bunurile succesiunii le face cu alt scop
decât acela de a accepta succesiunea.
Actele de administrare definitivă, precum şi actele de
dispoziţie şi cele de folosinţă a bunurilor succesorale săvârşite de
succesibil implică totdeauna o acceptare a moştenirii. Exemple:
folosirea bunurilor succesorale, plata impozitelor aferente acetor
bunuri, contribuţia la plata taxelor succesorale, înstrăinarea
bunurilor succesorale, reparaţiile ce nu au caracter urgent făcute
asupra imobilelor succesorale, arendarea terenului succesoral 503,
etc. Faptul că actele de adminstrare definitivă constituie acte de
acceptare este dat de interpretarea per a contrario a dispoziţiilor
art. 690 C.civ.
Întrucât legea nu stabileşte care acte anume constituie
manifestarea intenţiei de a accepta tacit moştenirea, revine
instanţelor judecătoreşti de a aprecia, în funcţie de aspectul
concret al cauzei, dacă actul respectiv constituie sau nu o
acceptare tacită. În toate cazurile, însă trebuie să fie manifestată
neîndoielnic voinţa de a accepta succesiunea. Practica judiciară a
statuat că nu constituie acceptare tacită:
¾ contribuţia unui moştenitor la cheltuielile de înmormântare.
Însă, în cazul în care contribuţia ar fi peste cheltuielile de
înmormântare propriu-zise, cum ar fi ridicarea unui monument
cu banii succesiunii, poate fi interpretată ca o acceptare tacită
504
;

503
Dispunerea prin testament de un bun care face parte din moştenire este
considerată, după moartea testatorului, ca fiind o acceptare tacită a moştenirii.
504
D. Alexandresco, op.cit., tom III, partea II, pag.248.

348
¾ preluarea din patrimoniul succesoral a unor amintiri de
familie;
¾ folosirea de către unul dintre soţi, după decesul celuilalt, a
bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei;
¾ succesibilul coproprietar cu de cujus continuă să se folosească
de imobilul respectiv după decesul acestuia.
Succesibilul poate face anumite acte şi în legătură cu
universalitatea moştenirii 505. În acest sens art. 691 C.civ. dispune:
″donaţia, vânzarea sau cesiunea drepturilor succesorale făcute de
un erede, trage după sine acceptarea succesiunii.
Tot asemenea se întâmplă:
1. când unul dintre erezi renunţă chiar gratuit în folosul unuia sau
a mai multor coerezi;
2. când renunţarea se face în folosul tuturor coerezilor fără
deosebire şi se primeşte de renunţător preţul renunţării.
Astfel, din art.691 C.civ. rezultă că pot fi considerate acte
de acceptare tacită a succesiunii următoarele acte privind
universalitatea:
1. donaţia, vânzarea sau cesiunea drepturilor succesorale;
succesibilul poate înstrăina, cu titlu oneros sau gratuit,
drepturile succesorale numai pentru că în prealabil a acceptat
tacit moştenirea, deoarece, altfel el nu ar avea nici-o calitate
pentru a dispune de moştenire 506 .
2. renunţarea la moştenire în favoarea unuia sau mai multor
moştenitori determinaţi; actul de renunţare cu titlu oneros sau
gratuit al succesibilului presupune însuşirea în prealabil prin
acceptare a titlului de moştenitor: succesibilul a putut renunţa

505
M.Eliescu, ″Transmisiunea ...″, pag.126.
506
Toate aceste operaţii se pot face doar după deschiderea succesiunii, deoarece
art. 702 şi art. 965 alin. 2 C.civ. opresc orice convenţie asupra succesiunilor
viitoare.

349
 la drepturile sale în favoarea unuia sau mai multor moştenitori
pentru că, în mod tacit, a acceptat moştenirea; şi,
3. renunţarea la moştenire în favoarea tuturor comoştenitorilor -
cu titlu oneros; succesibilul a putut vinde partea sa din
moştenire celorlalţi comoştenitori întrucât în prealabil a
acceptat tacit moştenirea.

Controversă: În doctrină s-a pus problema dacă renunţarea cu

titlu gratuit în favoarea tuturor comoştenitorilor implică sau nu o
acceptare.
Într-adevăr, donaţia părţii din succesiune a unui erede
către ceilalţi coerezi poate, din moment ce foloseşte tuturor la fel
ca renunţarea, poate echivala cu o renunţare 507. Însă, renunţarea se
deosebeşte de donaţie. În cazul renunţării la moştenire, eredele
renunţător se leapădă de drepturile ce i se cuvin, nedând nimic
celorlaţi coerezi care se folosesc de moştenirea rezultată din
renunţare prin efectul legii 508, iar în cazul donaţiei eredele
renunţător acceptă moştenirea, cedând-o celorlalţi coerezi, care o
primesc din partea eredelui renunţător, manifestându-şi în acest
sens consimţământul, ci nu de la lege.
Practica judiciară a statuat că acceptarea tacită poate opera
şi-n cazul moştenirii testamentare cu condiţia aducerii
testamentului la cunoştinţa celor interesaţi, totuşi o acceptare
tacită a moştenirii testamentare în secret se poate realiza în cazul
în care beneficiarul testamentului este singurul moştenitor al
defunctului 509.
Acceptarea tacită a moştenirii se poate face şi prin
gestiunea de afaceri şi mandat.

507
M.Eliescu,″Transmisiunea ...″, pag.126; Matei B. Cantacuzino, op. .cit.,
pag.221.
508
Această folosire este independentă de voinţa eredelui renunţător.
509
A se vedea Eugeniu Safta-Romano, op.cit.,vol.II, pag.101.

350
 3. Acceptarea pură şi simplă forţată

Prezentare: Este opera legii, care o impune acelora dintre

succesibili care s-au făcut culpabili de darea la o parte sau de
dosirea de bunuri succesorale, chiar dacă şi-au manifestat voinţa
în sens contrar, renunţând la moştenire sau acceptând-o sub
beneficiu de inventar.
Astfel, art.703 C.civ. dispune: ″erezii care au dat la o parte
sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni nu mai au facultatea de a
se lepăda de dânsa″. Aceeaşi idee rezultă din art.712 C.civ. care
arată că: ″eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu
ştiinţă şi cu rea credinţă n-a trecut în inventar lucruri dintr-însa nu
se poate folosi de beneficiul de inventar″. Aceste dispoziţii ale
C.civ. sunt aplicabile nu numai moştenitorilor legali ci şi
moştenitorilor testamentari.

Sancţiuni: Atunci când intervine un caz de la art.703 sau

712 C.civ. în sarcina succesibilului culpabil sunt reţinute două
sancţiuni:
1. succesibilul culpabil este socotit acceptant pur şi simplu,
pierzând dreptul de opţiune succesorală, nemaiputând deci să
accepte succesiunea sub beneficiul de inventar sau să renunţe
la aceasta. De asemnea, el este răspunzător pentru datoriile şi
sarcinile moştenirii şi cu bunurile proprii, în funcţie de cota
parte ce i se cuvine din succesiunea respectivă 510;

510
Se realizează confuziunea patrimonială astfel că nu se ştie care bunuri sunt
proprii ale moştenitorului şi care i-au parvenit din moştenire.

351
2. Succesibilul culpabil nu ia nimic din bunurile succesorale
dosite. Acestea se vor împărţi între ceilalţi succesibili în
funcţie de cota parte a fiecăruia.
″Faptul sustragerii sau dosirii frauduloase trebuie să fie
imputabil personal succesibilului; asemenea fapte pot fi
săvârşite şi de alte persoane, din ordinul succesibililor şi
pentru ele″ 511.

Condiţii: Pentru a opera acceptarea forţată legea cere

întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1. să existe o dosire sau o dare la o parte a unor bunuri
succesorale, adică o deţinere clandestină a bunurilor, ca
urmare a unor sustrageri sau tăinuiri. Doctrina 512 dă foarte
multe exemple de astfel de fapte: prezentarea de către
succesibil în faţa instanţei judecătoreşti a unui testament
falsificat care l-ar avantaja în dauna celorlaţi succesibili;
realizarea unui înscris doveditor al unei creanţe nereale către
moştenire; nedeclararea unor datorii pe care succesibilul le are
faţă de moştenire, cu ocazia întocmirii inventarului succesoral,
succesibilul nu declară anumite bunuri, ascunderea de către
succesibil a unei donaţii primită de la defunct, donaţie ce este
supusă raportului sau reducţiunii 513;
2. să existe o intenţie frauduloasă a succesibilului în deţinerea
clandestină a bunurilor succesorale. Nu trebuie neapărat ca
fapta să constituie o infracţiune, fiind suficient să fie o faptă
ilicită săvârşită cu intenţie şi sancţionată de lege.

511
Eugeniu Safta-Romano, op.cit.,vol.II, pag.114.
512
M.Eliescu, ″Transmisiunea ...″, pag.128; Eugeniu Safta-Romano,
op.cit.,vol.II, pag.115; M.Popa, op.cit., pag.164.
513
Ex.: un dar manual.

352
Intenţia frauduloasă a succesibilului există în cazul în care acesta
a cunoscut că bunurile fac parte din moştenire, şi cu toate acestea,
cu rea credinţă le-a ascuns s-au dat la o parte cu intenţia de a şi le
însuşi. Intenţia frauduloasă nu există în cazul în care ascunderea
sau darea la o parte au fost realizate datorită erorii în care se afla
succesibilul, acesta crezând că bunurile respective îi aparţin. De
asemenea, trebuie ca, pentru a opera acceptarea forţată, deţinerea
bunurilor să fie clandestină. În caz contrar sancţiunilor prevăzute
de art.703 şi 712 C.civ. nu-şi mai găsesc aplicabilitate. (ex.:
acceptarea forţată nu operează în cazul în care ascunderea sau
darea la o parte a intervenit după inventarierea bunurilor
succesorale).
3. frauda să fie săvârşită de moştenitor. Acesta trebuie să fie
moştenitor universal sau cu titlu universal. Nu prezintă
importanţă dacă este vorba de o vocaţie legală sau o vocaţie
testamentară .
În cazul în care frauda este săvârşită de un terţ întâlnim
două situaţii:
a) în cazul în care frauda este făcută de un terţ în favoarea unui
succesibil, fără ştirea acestuia, nu prezintă nici-o importanţă
cu privire la acceptarea moştenirii, dispoziţiile art.703 şi 712
C.civ. negăsindu-şi aplicabilitatea; şi,
b) în cazul în care frauda este făcută de un terţ în favoarea unui
succesibil cu ştirea şi participarea acestuia, se consideră că
succesibilul acceptă forţat moştenirea, aplicându-se sancţiunile
din art.703, 712 C.civ.
4. frauda să ducă la păgubirea altor persoane decât succesibilul
culpabil. Astfel, în cazul în care succesibilul culpabil este
singurul moştenitor al defunctului, frauda acestuia nu duce la
prejudicierea altor persoane şi, deci, dispoziţiile legale nu pot
fi aplicate. În această situaţie se află şi soţul supravieţuitor ce

353
 doreşte să dea la o parte bunuri de felul celor care-i revin în
exclusivitate;
5. dosirea sau darea la o parte să aibă ca obiect bunuri
succesorale, indiferent dacă este vorba de bunuri mobile sau
imobile, de bunuri principale sau de fructele produse de aceste
bunuri.
Între doctrină şi practica judiciară nu există un punct de
vedere unitar cu privire la momentul la care poate avea loc frauda.
Astfel, practica 514 susţine că acceptarea forţată intervine în cazul
în care frauda a fost săvârşită după deschiderea succesiunii. În
antiteză, doctrina 515 susţine că acceptarea forţată operează şi
atunci când frauda se face anterior deschiderii succesiunii, chiar şi
în cazul în care complice la frauda ar fi şi de cujus .
Şi-n cazul minorilor şi a interzişilor judecătoreşti poate
opera acceptarea forţată conform art. 703 şi 712 C.civ. dacă se
dovedeşte că au acţionat cu discernământ, deci că au capacitatea
delictuală.
În concluzie art.703 şi 712 C.civ. instituie acceptarea
forţată ca o sancţiune civilă în sarcina succesibilului ce s-a făcut
vinovat de un fapt juridic ilicit.

4. Efectele acceptării pure şi simple

Prezentare: Acceptarea pură şi simplă prezintă

următoarele efecte:
1. succesibilul îşi consolidează retroactiv titlul de moştenitor;
2. transmisiunea provizorie a moştenirii care operase la data
deschiderii acesteia devine - retroactiv - definitivă;
3. bunurile ce au aparţinut defunctului vor intra în patrimoniul
moştenitorului astfel încât patrimoniul succesoral se va
514
T. S, s. civ., dec. civ. nr. 101, în Repertoriu, 1969-1975 , pag.199.
515
M.Eliescu, ″ Transmisiunea...″ , pag.129.

354
 confunda cu patrimoniul personal al moştenitorul. Datorită
acestui lucru moştenitorul va răspunde pentru pasivul
moştenirii nu numai în limitele activului succesoral, ci şi cu
bunurile sale proprii - ultra vires hereditatis.
Pe lângă aceste efecte generale pe care le produce
acceptarea pură şi simplă a moştenirii, acceptarea forţată produce
următoarele efecte specifice:
1. succesibilul culpabil este socotit acceptant pur şi simplu,
nemaiputând accepta moştenirea sub beneficul de inventar sau
a renunţa la aceasta 516;
2. succesibilul culpabil nu mai are dreptul la partea ce i s-ar fi
cuvenit din bunurile pe care le-a ascuns ori le-a dosit;
3. răspunderea succesibilului culpabil faţă de creditorii
moştenirii va fi proporţională cu partea succesorală la care ar
fi avut dreptul dacă nu ar fi fost sancţionat, constituind astfel,
o pedeapsă civilă de care beneficiază toţi comoştenitorii.

516
Acceptarea pur şi simplă forţată intervine chiar şi în cazul în care
succesibilul a acceptat sub beneficiu de inventar sau nu şi-a exprimat dreptul de
opţiune succesorală sau chiar în cazul în care a renunţat la moştenire, sub
condiţia ca moştenirea respectivă să nu fi fost acceptată de alţi moştenitori.

355
 SECŢIUNEA A IV-A

Acceptarea sub beneficiu de inventar

1. Noţiune

Noţiune: Acceptarea sub beneficiu de inventar, ca o

modalitate intermediară de acceptarea a unei succesiuni deschise,
este un avantaj acordat de lege eredului, de care el poate uza sau
nu, pe care-l poate invoca faţă de unii creditori fără a-l invoca faţă
de alţii, la care poate renunţa chiar după ce l-a invocat şi pe care îl
poate pierde fie printr-un act de erede pur şi simplu, fie lăsând să
se pronunţe contra lui o sentinţă definitivă care îl condamnă ca
erede pur şi simplu 517.
Reglementarea privind acestă opţiune se regăseşte în
interiorul art. 704-723 C.civ.
Cu alte cuvinte, între cele două soluţii extreme, acceptarea
pură şi simplă sau repudirea moştenirii, succesibilul poate alege o
cale de mijloc: acceptarea sub beneficiu de inventar. În ipoteza în
care activul succesoral nu prezintă faţă de pasiv un excedent
simţitor şi există pericolul să se ivească alte datorii necunoscute,
succesibilul nu va accepta, de cele mai multe ori, decât sub
beneficiu de inventar, pentru a se pune la adăpost de pericolul de a
plăti datoriile defunctului peste valoarea bunurilor succesorale 518.

517
C.Hamangiu, ″Codul civil adnotat ″, vol.II, Editura Librăriei Universala
Alcalay & Co, Bucureşti, 1925, pag.76.
518
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op. cit., vol.III, pag.290;
C.Hamangiu, op. cit., vol.II, pag.76.

356
Istoric: În dreptul roman, până în veacul al VI-lea,d.Ch.,
moştenitorul era ţinut, în principiu, să plătească întregul pasiv
succesoral ultra vires hereditatis, singurele măsuri în contra
consecinţelor confuziunii de patrimonii fiind simple paleative sau
expediente. Gravitatea acestei răspunderii a fost însă mai târziu
temperată prin beneficiul abstinendi, introdus în folosul
moştenitorilor sui et necesarii şi prin dreptul de a delibera,
introdus în folosul tuturor moştenitorilor, fără nici o deosebire.
Dreptul de a delibera fiind însă o garanţie, Justinian 519 introduce
în anul 531 beneficiul de inventar, lăsând să subziste şi dreptul de
a delibera cu toate efectele lui. Moştenitorul nu putea însă să
cumuleze avantajele ambelor drepturi şi trebuia să aleagă unul
dintre ele. Dacă el voia să se folosească de dreptul de a delibera
nu se putea folosi de beneficiul de inventar, iar dacă alegea
beneficiul de inventar nu putea să delibereze după facerea
inventarului 520.
În vechiul drept francez, beneficiul de inventar era privit
cu defavoare şi nu a pătruns decât cu greu, adică pe la sfârşitul
veacului al XVI-lea.
Vechile noastre legiuiri (Cod Caragea, art. 8, partea IV,
rap. 3 şi Codul Calimach, art.1041) cunoşteau, de asemenea,
beneficiul de inventar.

Definiţie: Prin definirea noţiunii de acceptare sub

beneficiul de inventar se poate ajunge, la dezvăluirea caracterelor
şi modalităţilor acestei instituţii a dreptului succesoral.

519
V.Hanga, op.cit., pag.336.
520
În dreptul roman moştenitorul nu se putea bucura în acelaşi timp de
beneficium inventarii şi de spatium deliberandi, ci trebuia să aleagă între aceste
două drepturi.

357
 Astfel, putem spune că este un act de opţiune expres şi
solemn 521 prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, că îşi însuşeşte titlul
de moştenitor sau comoştenitor al patrimoniului succesoral, dar
înţelege să răspundă de pasivul succesoral numai în limita
activului moştenit - intra vires hereditatis - şi numai cu bunurile
moştenite - cum viribus, inventarul întocmit împiedicând
confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul său propriu.
Prin urmare, acceptarea beneficiară înseamnă o acceptare totală,
definitivă şi necondiţionată a activului succesoral şi o acceptare a
pasivului numai în limita activului moştenit.

2. Caracterul facultativ şi excepţiile de la acest caracter

a. Precizare

Acceptarea are, în principiu, un caracter facultativ, însă

sunt şi unele cazuri în care legea impune acest mod de acceptare a
succesiunii, după cum în unele cazuri legea opreşte această
acceptare.

b. Cazuri obligatorii

Minorii şi puşii sub interdicţie: Potrivit art. 19 Decretul

nr. 32/54, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească vor
accepta succesiunea sub beneficiu de inventar. Potrivit art. 693 C.
civil dacă succesibilul moare înainte de a fi optat, dreptul de
opţiune trece asupra moştenitorilor săi, iar dacă aceştia nu se
înţeleg cu privire la moştenire, moştenirea trebuie acceptată sub
beneficiu de inventar.

521
Gh.Beleiu, op.cit., pag.123 (forma specială, solemnă pentru un asemenea
act este o condiţie de valabilitate-ad validitatem ori ad solemnitatem).

358
 c. Cazuri în care acceptarea sub beneficiul de inventar este
oprită

Succesibilul nu va putea accepta sub beneficiu de inventar

în următoarele cazuri:
¾ dacă acesta îşi retractează renunţarea, căci această retractare
constituie o acceptare pură şi simplă a moştenirii; şi,
¾ dacă înainte sau după acceptarea sub beneficiul de inventar,
succesibilul acceptă pur şi simplu moştenirea, fie expres fie
tacit.

3. Condiţiile de fond şi formă cerute pentru validitatea

acceptării sub beneficiu de inventar

Condiţii de fond: Cu privire la condiţiile de fond ce

trebuie să caracterizeze această categorie de opţiune succesorală
se poate spune că nu diferă în mod esenţial de celelalte feluri de
opţiune.
Astfel, succesibilul optează în acest sens, de regulă, în
cazul în care există îndoieli cu privire la solvabilitatea actuală sau
viitoare a patrimoniului succesoral; cea viitoare trebuie avută în
vedere ca urmare a obligaţiilor contractuale sau delictuale
eventuale ale defunctului.
Moştenirea poate fi acceptată sub beneficiu de inventar
atât de către moştenitorul legal, cât şi de către legatarul universal
sau cu titlu universal. În cazul legatarului cu titlu particular
problema acceptării sub beneficiul de inventar nu se pune pentru
că el nu răspunde de pasivul moştenirii şi obiectul legatului,
inclusiv sarcinile care îl grevează, sunt determinate prin testament
şi legatul nu poate fi acceptat decât în condiţiile stabilite de
testator.

359
 Succesibilul poate accepta moştenirea sub beneficiu de
inventar numai cât timp nu a acceptat-o pur şi simplu, voluntar
(expres sau tacit) ori forţat sau nu a renunţat la moştenire,
deoarece acceptarea pură şi simplă este definitivă şi irevocabilă,
iar retractarea renunţării în condiţiile art.701C.civ. constituie şi ea
o acceptare pură şi simplă a moştenirii.
Acceptarea sub beneficiu de inventar, ca şi acceptarea pură
şi simplă, ori renunţarea la moştenire, este un act juridic
indivizibil; nu poate avea ca obiect numai o parte a moştenirii 522 .
Asemenea acceptării pure şi simple, cea beneficiară
consolidează cu efecte retroactiv titlul de moştenitor al
succesibilului. Spre deosebire de cea dintâi confuziunea dintre
patrimoniul succesoral şi cel al succesorului nu se produce, ea
fiind oprită, prin întocmirea unui inventar. Cele două patrimonii
rămânând separate, moştenitorul în loc să fie ţinut ultra vires de
datoriile şi sarcinile moştenirii, va răspunde pentru acestea numai
cu bunurile care alcătuiesc moştenirea, propriul său patrimoniu
rămânând la adăpostul urmăririi creditorilor succesiunii sau a
legatarilor. În schimb, legea impune moştenitorului beneficiar
unele restrângeri de drepturi şi obligaţii, menite să ocrotească pe
creditorii succesorali şi pe legatari şi să le asigure, drept gaj,
întregul activ al moştenirii.
Statul, precum şi legatarii universali şi cu titlu universal nu au
nevoie să îndeplinească formalităţile acestui mod de acceptare,
căci sub singura condiţie de a fi evitat confuziunea între
patrimoniul lor şi moştenire, prin întocmirea unui inventar, ei sunt
ţinuţi pentru pasivul ereditar numai intra vires bonorum. Adică,
succesorii la bunuri sunt scutiţi de obligaţia de a declara expres că
înţeleg să accepte moştenirea sub beneficiu de inventar.

522
T.S.col.civ.,dec.nr.1778/1960 în CD, 1960, pag.241-242; Eugeniu Safta-
Romano, op.cit.,vol.II,pag.117.

360
 Condiţii de formă: Acceptarea sub beneficiu de inventar
este un act juridic solemn. Potrivit art.704 C.civ., art.76 alin. 3 - 4
din Legea nr.36/1995 şi art.45 şi 80-81 din Regulamentul de
punere în aplicare a Legii 36/1995, acceptarea beneficiară trebuie
să îndeplinească cele două condiţii care sunt prevăzute - validitate
şi opozabilitate - şi pentru renunţarea la moştenire. În plus, pentru
validitatea acceptării beneficiare legea prevede şi necesitatea
întocmirii inventarului fidel şi exact al bunurilor succesorale.
Acceptarea sub beneficiu de inventar poate fi numai
expresă, rezultând din declaraţia succesibilului făcută în acest sens
în faţa notarului public. Întrucât Legea nr.36/1995 nu distinge, sub
acest aspect, între renunţarea la moştenire şi acceptarea ei sub
beneficiu de inventar, considerăm că declaraţia de acceptare
beneficiară poate fi dată în aceleaşi condiţii ca şi declaraţia de
renunţare.
Dacă declaraţia de acceptare beneficiară nu este dată în
faţa notarului public, în ipoteza în care este făcută printr-un înscris
sub semnătură privată, intervine sancţiunea nulităţii beneficiului
de inventar. Nu excludem însă posibilitatea ca o asemenea
declaraţie să valoreze acceptare pură şi simplă, dacă condiţiile
pentru aceasta sunt îndeplinite 523. În caz contrar, succesibilul
păstrează dreptul de opţiune în cadrul termenului de prescripţie.
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie
să fie înscrisă în registrul special 524 de renunţări la succesiune
ţinut de biroul notarial desemnat pentru circumscripţia teritorială a
judecătoriei de la locul deschiderii moştenirii. În cazul
neîndeplinirii acestei cerinţe de publicitate prevăzut pentru
opozabilitate beneficiul rezultând din inventar nu va putea fi
invocat faţă de terţi.

523
A se vedea D. Alexandresco, op.cit., tom III, partea II, pag.352.
524
CSJ, s.civ., dec.nr. 129/24.05.1991, în ″Probleme de drept din deciziile
Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992) ″, pag.116-117.

361
 Declaraţia dată în formele analizate şi făcută sub beneficiu
de inventar trebuie să fie precedată sau urmată de întocmirea unui
inventar
fidel şi exact al bunurilor succesorale, astfel cum impune art.705
C.civ.
Se consideră că inventarul este fidel atunci când este lipsit
de fraudă, nerecurgându-se la dosiri sau dări la o parte. Când
inventarul este infidel, succesibilul este considerat că a acceptat
pur şi simplu moştenirea. Cerinţa legiuitorului de a fi şi exact este
îndeplinită atunci când inventarul cuprinde totalitatea bunurilor
succesorale. Când din eroare nu au fost trecute unele bunuri din
procesul verbal, se va proceda la întocmirea unui supliment de
inventar 525, fără ca să opereze sancţiunea prevăzută de art.712
C.civ., potrivit căruia succesibilul este considerat un acceptant
pur şi simplu . Sancţiunea civilă prevăzută de art. 712 va opera
numai atunci când cele două condiţii arătate mai sus nu sunt
îndeplinite.
În lipsa inventarului, declaraţia valorează acceptarea pură
şi simplă dacă condiţiile pentru aceasta sunt îndeplinite. Deşi,
după cum am văzut, inventarul poate fi făcut anterior sau posterior
declaraţiei, prudent ar fi ca el să fie făcut anterior, deoarece numai
astfel moştenitorul va putea opta eventual pentru renunţarea la
succesiune.
Inventarierea bunurilor se face de către notarul public în
cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesaţi. În
situaţia în care nu există cerere anterioară pentru deschiderea
procedurii succesorale, cererea de inventariere ţine loc şi de
deschidere a acestei proceduri.

525
M.Eliescu, ″Transmisiunea. . .″, pag.157; Eugeniu Safta-Romano, op.cit.,
vol.II, pag.118.

362
 Numai cu acordul persoanei în posesia căreia se află
bunurile succesorale se poate face inventarierea, caz în care se
trece la întocmirea unui proces verbal ce va cuprinde enumerarea,
decrierea şi evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia
defunctului la data decesului. Inventarul va mai cuprinde distinct
bunuri contestate, precum şi menţiuni privind pasivul succesoral.
Aplicarea de sigilii este prevăzută în situaţia în care există
pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a
bunurilor. Alternativ, legea oferă şi posibilitatea dării bunurilor
unui custode, ce va fi obligat ca la finalizarea procedurii
succesorale sau atunci când notarul consideră necesar să le
restituie şi să depună conturile la biroul notarului public.

4. Termenele pentru inventar şi deliberare

Prezentare: Potrivit art. 706 C.civ., celui chemat la

moştenire i se dă timpul necesar pentru a se pronunţa în cunoştinţă
de cauză . Termenele sunt de 3 luni pentru a face inventar şi de 40
de zile pentru a delibera. Până la expirarea acestor termene
moştenitorul nu poate fi constrâns să se pronunţe .
Se poate întâmpla ca reprezentanţii primei clase de moştenitori
chemaţi la succesiune să renunţe, sau să înceteze din viaţă, înainte
de a fi acceptat sau renunţat, iar moştenitorii din clasa subsecventă
trebuie să se bucure de aceleaşi avantaje legale ca şi cei dintâi; în
asemenea ipoteză, un nou termen de 3 luni şi un altul de 40 de zile
va începe să curgă faţă de moştenitorii chemaţi la succesiune prin
efectul renunţării sau încetării din viaţă a celor care i-ar fi exclus
prin prezenţa lor. Termenul nou va curge din ziua renunţării,
decesului sau evenimentului generator al nedemnităţii, dar nu va
putea depăşi termenul general prevăzut de art. 700 C.civ. 526

526
M.Eliescu, ″Curs. . .″, pag.330; C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu,
Al.Băicoianu, op.cit.,vol.III, pag.270.

363
 Dispoziţia este de ordine publică şi prin urmare nu va
putea fi înlăturată prin convenţie sau testament; art.709 C.civ.
acordă posibilitatea, la cererea eredelui interesat, instanţelor de
judecată acordarea de noi termene,dar fără a depăşi termenul de 6
luni prevăzut de art.700 C.civ.
Aici se pot distinge următoarele situaţii:
• dacă inventarul a fost făcut înainte de expirarea termenului de
3 luni, termenul de 40 de zile nu începe să curgă de la această
dată, ci de la data semnării procesului verbal de inventariere;
• dacă succesibilul moare înlăuntrul termenelor legale,
succesorii săi vor avea 3 luni şi 40 zile, dacă a murit îninte de
expirarea termenului pentru facerea inventarului , sau numai
40 de zile, dacă a încetat din viaţă după expirarea acestui
termen ;
• termenele legale pentru succesorii ab intestat chemaţi în
primul rând, curg de la data deschiderii succesiunii. Dacă însă
aceştia renunţă, moştenitorul următor se va bucura de un nou
termen de 3 luni şi 40 zile care va începe să curgă din ziua
renunţării, căci altfel moştenitorul următor nu ar beneficia de
termene utile pentru a face inventarul şi a delibera 527.
În răstimpul acestor termene eredele nu poate fi silit să se
pronunţe şi nici nu se poate obţine o condamnare împotriva sa 528.
Legiuitorul nu suspendă însă dreptul creditorilor de a urmări pe
succesibili, ci acordă acestuia din urmă o excepţie dilatorie, pentru
a amâna procedura.

527
M.Eliescu, ″Curs ... ″, pag.330; Eugeniu Safta-Romano, op.cit. ,vol.II,
pag.119.
528
C.Hamangiu, op.cit, pag.78.

364
 Expirarea termenelor analizate duce pentru succesibilul ce
nu s-a pronunţat la pierderea excepţiei dilatorii , păstrând însă
dreptul de opţiune.
Dacă între timp succesibilul a fost condamnat în calitate de
moştenitor care a acceptat pur şi simplu, dat fiind caracterul
relativ al hotărârilor judecătoreşti, se acceptă că acesta va fi
socotit că a acceptat pur şi simplu faţă de cei cu care s-a judecat,
păstrând însă, faţă de orice altă persoană, dreptul de a accepta fie
pur şi simplu, fie sub beneficiu de inventar sau de a renunţa la
moştenire.
Dispoziţiile art.706 şi art.709 C.civ. intră în vădită
contradicţie, chiar la nivelul textului, cu art.700 C. civ., modificat
prin Decretul 73/1954, prin schimbarea termenului general de
prescripţie din unul de 30 de ani în cel de şase luni. Astfel, pe de o
parte art.709 C.civ. acordă posibilitatea succesibilului să ceară un
al doilea termen pentru inventar în situaţia în care dovedeşte,
potrivit cererii, cauze de admitere a acesteia. Impunând această
posibilitate, se ajunge la situaţia în care art.700 C.civ. restrânge
libertatea ca succesibilul să se poată bucura de integralitatea celor
două termene cumulate.
Pe de altă parte, moştenitorii din clasa subsecventă, în
ipoteza renunţării sau a decesului succesibilului de rang preferabil
sunt constrânşi la un termen inferior ca durată celui acordat de
art.706 C.civ., respectiv cel rămas pană la limita de şase luni
calculate de la momentul deschiderii succesiunii.
Trebuie avută în vedere şi importanţa practică a aplicării
întocmai a art.706 şi art.709 C.civ., în sensul utilităţii acestora în
procedura de acceptare sub beneficiul de inventar, atunci când
succesibilul este confruntat cu obligaţia, dar prezentând şi
interesul, de a inventaria şi delibera asupra masei succesorale.

365
 5. Efectele acceptării sub beneficiu de inventar

Efecte: Prin acceptarea sub beneficiu de inventar, care este

definitivă, irevocabilă şi retroactivă, succesibilul îşi consolidează
titlul său de moştenitor, definitivând transmiterea succesorală ce a
început de la data deschiderii succesiunii. El devine în mod
definitiv titular al patrimoniului succesoral şi proprietar al
bunurilor care îl compun.
Deci în această calitate, dreptul la activul net al
patrimoniului, poate încheia valabil acte juridice , poate cere
ieşierea din indiviziune.
În caz de deces al moştenitorului beneficiar, patrimoniul
dobândit prin moştenire se transmite la proprii moştenitori. Ca
orice moştenitor acceptant el poate cere reducţiunea liberalităţilor
excesive dacă este moştenitor rezervatar, având dreptul să ceară şi
putând fi obligat şi la raportul donaţiilor dacă este descendent sau
soţ supravieţuitor în concurs cu descendenţii.
Efectul specific al acestei posibilităţi este separaţia de
patrimonii.
Spre deosebire de art.781 şi următoarele C.civ., în cazul
art. 713 C.civ. separaţia de patrimonii rezultând din acceptarea
sub beneficiul de inventar produce efecte colective faţă de toţi
creditorii moştenirii şi legatari, precum şi faţă de moştenitorul
însuşi şi creditorii săi personali. Ea profită creditorilor succesiunii
dacă moştenirea este solvabilă, iar în cazul contrar moştenitorului
şi creditorilor săi personali.
Consecinţele separării celor două patrimonii se identifică
în următoarele:
1. Drepturile şi datoriile pe care moştenitorul beneficiar la avea
faţă de defunct sau invers nu se sting prin confuziune sau
consolidare, ci ele subzistă acceptării în modalitatea
beneficiară fie împotrivă, fie în favoarea moştenirii, deoarece

366
 calităţile incompatibile de subiect activ şi pasiv în acelaşi
raport de drept nu se întrunesc în aceeaşi persoană, ci rămân
una legată de moştenitor, iar cealaltă de moştenire; tot astfel
nu încetează prin consolidare, respectiv prin confuziune,
drepturile reale pe care eredele beneficiar îl are asupra unui
bun din patrimoniul moştenirii. Dimpotrivă, există
posibilitatea unei compensaţii între creanţa pe care
moştenitorul beneficiar o are faţă de moştenire cu creanţa
moştenirii faţă de el. Chiar dacă art.1143 C.civ. are în vedere
situaţia ″ când două persoane sunt datoare una alteia, se
operează între dânsele o compensaţie care stinge amândouă
datoriile . . .″, putem considera că, întrucât creanţele reciproce
fac parte din două patrimonii distincte, se sting prin
compensaţie în condiţiile legii.
Vorbind de creanţe reciproce, nu avem în vedere şi ipoteza
opunerii creanţei pe care moştenitorul beneficiar o are
împotriva unui creditor al masei succesorale , unei creanţe a
acestuia împotriva moştenirii;
2. Moştenitorul beneficiar se substituie defunctului numai cu
privire la activul ereditar, nu şi cu privire la pasivul
succesiunii 529. Astfel, se substituie lui de cujus în raporturile
de drept în care acesta era subiect activ (titular de drepturi
reale ori creditor) în timp ce , în cazul raporturilor juridice în
care defunctul era subiect pasiv, eredele beneficiar nu devine
debitor în locul acestuia având poziţia unui terţ faţă de
bunurile succesorale.
În această calitate, poate dobândi prin adjudecare bunuri din
moştenire vândute la licitaţie publică, fără a i se putea opune
art. 1308 C.civ., ce opreşte pe mandatar să cumpere bunurile
pe care este împuternicit să le vândă, căci moştenitorul

529
A se vedea M.Eliescu, ″Transmisiunea . . . ″, pag.159.

367
 beneficiar nu ia parte la adjudecare în calitate de reprezentat al
moştenirii, ci în nume propriu, adică în calitate de terţ faţă de
moştenire.
În aceeaşi măsură, eredele beneficiar poate dobândi după
acceptare noi drepturi împotriva succesiunii sau pe calea
cesiunii creanţei aparţinând terţilor împotriva defunctului,
toate acestea în virtutea calităţii de titular al patrimoniului
propriu.
3. Acţiunile pe care moştenitorul beneficiar le intentează pentru a
obţine plata creanţelor ce le avea în contra defunctului, nu pot
fi paralizate prin nici o excepţie ce s-ar fi putut opune
defunctului. Ceea ce poate fi invocat ca excepţie este
compensaţia. În situaţia în care creanţa defunctului ar fi fost
garantată printr-o ipotecă, moştenitorul beneficiar putea
urmări pe terţul achizitor al imobilului ipotecat, fără ca acesta
să-i poate opune excepţia de garanţie, ca moştenitor al
vanzătorului şi ţinut ca atare de totate obligaţiile lui. Terţul
evins nu va putea să intenteze decât o acţiune în garanţie în
contra succesiunii, îndreptate împotriva moştenitorilor
beneficiari ca proprietar al bunurilor ereditare; însă, nu se va
putea despăgubi decât din aceste bunuri, nu din patrimoniul
personal al moştenitorului.

6. Încetarea beneficiului de inventar

Încetare: Beneficiul de inventar poate înceta în

următoarele moduri:
a) fie prin renunţarea moştenitorului, moştenitorul poate renunţa
la beneficiul de inventar, acesta fiind creat în interesul său 530.
Renunţarea poate fi şi tacită, caz în care ea poate rezulta din

530
Nu pot renunţa la beneficiu persoanele pentru care această formă de
acceptare este obligatorie.

368
 orice act care implică pentru beneficiar voinţa de a lucra ca un
moştenitor care a acceptat pur şi simplu moştenirea;
b) prin decăderea lui din acest beneficiu, fie cu titlu de sancţiune
- moştenitorul poate fi decăzut din beneficiul de inventar, cu
titlul de sancţiune 531, însă în următoarele două cazuri:
¾ dacă s-a făcut culpabil de dosire sau de dare la o parte a unor
bunuri succesorale (art. 712 C. civil);
¾ dacă a înstrăinat vreun lucru nemişcător din moştenire, fără
formele prevăzute de lege (art. 716, 717 C. civil art. 671 C.
procedură civilă).
Decăderea fiind o sancţiune, aceste texte sunt de strictă
interpretare, şi drept consecinţă, orice altă faptă culpabilă a
moştenitorului beneficiar nu atrage decăderea, ci numai obligaţia
de a despăgubi pe creditorii succesorali sau pe legatari pentru
paguba pe care le-a pricinuit-o.

Deosebire: Decăderea se deosebeşte de renunţare prin

următoarele:
a) decăderea trebuie să fie pronunţată prin hotărâre
judecătorească, pe când renunţarea operează de drept; şi,
b) numai un moştenitor capabil poate renunţa la beneficiul de
inventar, pe când decăderea incapabililor şi minorilor care au
împlinit vârsta de 14 ani, căci ei sunt presupuşi de lege că au
discernământ.

Efect: Efectul renunţării şi al decăderii este acelaşi;

moştenitorul este socotit că a acceptat pur şi simplu moştenirea de
la deschiderea acesteia.

531
Fr. Deak, op. cit., pag.502.

369
 SECŢIUNEA A V-A

Renunţarea la moştenire

1. Noţiune

Noţiune: Este o manifestare de voinţă a succesibilului prin

care declară că nu doreşte să uzeze de drepturile succesorale pe
care vocaţia sa succesorală i le conferă.

Feluri: În literatura de specialitate au apărut mai multe

opinii în legătură cu felurile renunţării.
Într-o primă opinie 532 se consideră că renunţarea este atât
expresă cât şi tacită, ultima rezultând din ″ neacceptarea
moştenirii în termenul de prescripţie prevăzut de lege ″.
Într-o a doua opinie 533 se consideră că ″renunţarea, în
principiu, nu poate fi tacită ci numai expresă″.
Considerăm că renunţarea poate fi numai expresă deoarece
renunţarea nu poate fi dedusă din neacceptarea moştenirii în
cadrul termenului de prescripţie, acest fapt având drept consecinţă
stingerea titlului de moştenitor.

Act solemn: Ca şi acceptarea sub beneficiu de inventar,

renunţarea la moştenire este un act juridic solemn.

532
D. Rizeanu, ″Principii de drept″, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958,
pag.430; D.Alexandresco,op.cit.,tom III, partea II, pag.277.
533
M. Eliescu, ″Transmisiunea ...″, pag.133; C.Stătescu, op. cit., pag.224;
St.Cărpenaru, op.cit.,pag.503; C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu,
Al.Băicoianu, op.cit.,vol.III, pag.294; Eugeniu Safta-Romano, op.cit., vol.II,
pag.127; D. Chirică, op.cit., pag.414; V. Stoica, op.cit., pag.264-265; Al.
Bacaci, Gh. Comăniţă, op.cit., pag.215.

370
 Sub sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art.76 alin.4 din
Legea nr.36/1995 şi art.80 din Regulamentul de aplicare a Legii
nr. 36/1995 renunţarea trebuie să rezulte dintr-o declaraţie făcută
expres la Biroul Notarului Public de la locul unde s-a deschis
succesiunea, sau la orice birou notarial 534. Această declaraţie se va
trece în acelaşi registru în care se trece şi acceptarea sub beneficiu
de inventar.
Legea nr. 36/1995 a abrogat Decretul nr. 40/1953 535 , care
la rândul lui a abrogat art.695 C.civ. care dispunea: ″renunţarea la
succesiune nu se presupune; ea nu se poate face decât la grefa
tribunalului de primă instanţă a districtului în care succesiunea s-a
deschis, şi pe un registru ţinut anume pentru aceasta″.
Renunţarea la succesiune mai poate rezulta şi din
următoarele:
1. din consemnarea făcută de notarul public în timpul întocmirii
cerificatului de moştenitor. Această consemnare are forţă
probantă până la înscrierea în fals 536;
2. din declaraţia de renunţare dată în faţa instanţei de judecată cu
ocazia judecării cauzelor succesorale.
Datorită caraterului unitar şi indivizibil al moştenirii,
renunţarea trebuie să poarte asupra întregii moşteniri sau părţi din
moştenire ce-i revine succesorului, acesta neputând să accepta
anumite bunuri din succesiune, iar la celelalte să renunţe 537.
534
Potrivit art. 80 alin. 2 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 în
acest caz declaraţia de renunţarea trebuie trimisă de notarul în faţa căruia a fost
dată la notarul public la care se află registrul spre a o înscrie în acesta.
535
Art.2 din Decretul nr. 40/1953: ″renunţarea expresă la succesiune se face în
faţa notarului de stat competent″.
536
D.Rizeanu, ″Procedura succesorală notarială″, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964, pag.219.
537
Curtea de Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 8786/1999, în V. Daha, C.
Furtună, ″Probleme de drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova
pronunţate în anii 1998-1999″, Editura 1F, Craiova, 2000, pag.81.

371
 De asemenea, pentru ca renunţarea să fie valabilă trebuie
ca renunţătorul să nu-şi fi exercitat anterior dreptul de opţiune
acceptând moştenirea respectivă.
O ultimă condiţie ce trebuie îndeplinită de renunţare este
ca aceasta să fie impersonală şi cu titlu gratuit 538.
Nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege atrage după
sine nulitatea 539 renunţării la moştenire şi drept consecinţă dreptul
de opţiune al succesibilului subzistă, afară de cazul când a expirat
termenul în care el poate fi exercitat.
Şi în cazul declaraţiei de renunţare la succesiune voinţa
juridică poate fi afectată de viciul de consimţământ: eroarea, dolul
şi viclenia.
Poate exista eroare cu privire la substanţa obiectului în
situaţia în care moştenitorul, fiind chemat la două succesiuni
diferite, renunţă la una din ele, în credinţa greşită că renunţă la
cealaltă. În materia renunţării la moştenire, ne putem afla în faţa
unei erorii asupra persoanei în situaţia în care, urmare a renunţării,
renunţătorul are reprezentarea greşită că partea ce i s-ar fi cuvenit
din moştenire profită un moştenitor pentru care are o deosebită
consideraţie, în timp ce, în realitate, profită un alt moştenitor.
Eroarea, în acest caz, nu poate avea consecinţa anulabilităţii
actului, decât numai atunci când consideraţia persoanei este cauza
determinantă pentru care s-a făcut renunţarea.
Spre deosebire de eroare, în cazul dolului 540, moştenitorul
interesat a acţionat cu intenţie şi prin manopere frauduloase pentru

538
În caz contrar, dacă renunţarea este cu titlu oneros, înseamnă că succesorul a
acceptat moştenirea şi ne aflăm în prezenţa unor acte de înstrăinare între vii a
drepturilor succesorale.
539
T M B, s.IV-a civ., dec. nr.2555/1986, în RRD nr. 4/1987, cu notă de Irina
Moroianu Zlătescu şi D.Deselnicu, pag.57 - 62.
540
A.Vişan, ″Cu privire la cazurile de ineficacitate a renunţării la succesiune″
în RRD ,nr. 2/1985, pag.20 - 27.

372
a induce în eroare pe renunţător cu privire la destinaţia părţii sale
ce-i revenea din moştenire.
Violenţa psihică sau morală, exercitată asupra libertăţii de
exprimare a unui moştenitor, poate constitui viciu de
consimţământ dacă este nelegitimă, iar datorită temerii insuflate a
fost determinantă la darea declaraţiei de renunţare la succesiune.
″Răul″ cu care este ameninţat moştenitorul renunţător poate fi
patrimonial, fizic sau moral, se poate exercita direct asupra sa ori
faţă de cei apropiaţi lui, violenţa putând fi dovedită prin orice
mijloace de probă 541 .
Nulitatea renunţării poate fi invocată de orice persoană
interesată exceptând succesibilii renunţătorului, ″dat fiind că, prin
ipoteză, la momentul renunţării succesibilii renunţătorului n-au
nici un drept actual asupra patrimoniului acestuia; chiar dacă
renunţătorul decedează ulterior renunţării, succesibilii săi nu pot
moşteni decât drepturile care se află legal în patrimoniul
succesoral la momentul decesului, iar nu şi pe cele care din
indiferent ce motiv nu se regăsesc în acest patrimoniu″.

2. Efectele renunţării

Efecte: Potrivit art. 696 C. civil “eredele ce renunţă este

considerat că n-a fost niciodată erede”, vocaţia sa fiind retroactiv
desfiinţată.
Consecinţe: Acest efect al renunţări implică următoarele
consecinţe:
a) renunţătorul pierde partea din moştenire la care are dreptul;
potrivit art. 679 C. civil, ca mai apoi părţile cuvenite

541
T.J.Olt, dec.civ. nr.6/1987, în RRD nr. 9/1987, cu notă de M.Georgescu şi
Al.Oproiu, pag.63 - 67.

373
coerezilor săi, iar dacă renunţătorul era singur chemat la
moştenire, aceasta trece la gradul următor;
b) renunţătorul care a primit donaţii de la defunct,
nemaiîntrunind în persoana sa calitatea de moştenitor şi de
donator, nu mai este obligat la raport;
c) drepturile reale sau de creanţă pe care succesibilul le avea
împotriva defunctului sau pe care acesta din urmă le avea
împotriva succesibilului şi care se stinseseră, la deschiderea
succesiunii, prin confuziune sau consolidare, sunt readuse la
viaţă;
d) renunţătorul nu datorează taxele pentru efectuarea procedurii
succesorale notariale; şi,
e) renunţătorul nu poate fi reprezentat, descendenţi săi culegând
moştenirea în nume propriu.

3. Retractarea renunţării

Condiţii: Legea permite moştenitorului care a renunţat la

moştenire să poată reveni 542 asupra renunţării şi să o retracteze
(art. 701 C. civil) tocmai pentru a se evita vacanţa succesorală.
Pentru ca renunţarea să poată fi retractată sunt necesare
două condiţii:
a) dreptul de opţiune al renunţătorilui să nu fie stins prin
împlinirea termenului de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art.
700 C. civil;
b) moştenirea să nu fi fost acceptată, între timp, de alţi
moştenitori ai defunctului 543.

542
T.J. Vaslui, dec. civ. nr. 599/1985, în RRD nr. 10/1986, cu note de M.
Enache şi Fr. Deak, pag.48 - 58.
543
Poate fi vorba de un comoştenitor sau un moştenitor subsecvent cu vocaţie
testamentară sau legală, universală sau cu titlu universal.

374
 Feluri: Se poate spune că retractarea renunţării 544 este de
trei feluri:
1. expresă - se deduce din însuşirea calităţii de moştenitor a
renunţătorului printr-un înscris autentic sau sub semnătură
privată;
2. tacită - se deduce din efectuarea de către renunţător a unor acte
ce semnifică acceptarea tacită a moştenirii;
3. forţată - atunci când renunţătorul, înainte de acceptarea
moştenirii de alt succesibil sau de expirarea termenului de
prescripţie, săvârşeşte fapte ilicite ce sunt prevăzute de art.
703 şi art.712 C.civ.

Efecte: Retractarea renunţării produce următoarele efecte:

1. moştenitorul retractant al renunţării devine acceptant. În
literatura de specialitate s-a pus problema dacă moştenitorul
respectiv are un nou drept de opţiune succesorală, adică dacă
va putea accepta pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar.
Într-o primă opinie 545 se consideră că moştenitorul va
putea accepta succesiunea pur şi simplu sau sub beneficiu de
inventar.
Într-o a doua opinie 546, la care subscriem, se consideră
că retractarea renunţării constituie prin ea însăşi o acceptare pură
şi simplă a moştenirii. Această regulă comportă o excepţie dată de
art. 19 din Decretul nr. 32/1954 conform căruia acceptarea în
cazul minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie este
considerată ca fiind făcută sub beneficiu de inventar, exceptând
cazul în care retractarea s-a făcut prin acceptare forţată 547.

544
Legea nu prevede nici-o formă specială .
545
Eugeniu Safta-Romano, ″Dreptul de moştenire ″ , vol.II, pag.133.
546
M.Eliescu, ″Transmisiunea ...″ , pag.137; D.Chirică, op. cit. , pag.239.
547
În acest caz acceptarea este pură şi simplă chiar şi în situaţia minorilor şi a
interzişilor judecătoreşti.

375
2. retractarea renunţării prin acceptare operează retroactiv de la
data deschiderii succesiunii. În cazul drepturilor dobândite de
terţi între momentul renunţării la succesiune şi momentul
retractării renunţării nu operează efectul retroactiv al
retractării renunţării. Este vorba despre următoarele:
¾ prescripţia extinctivă 548;
¾ prescripţia achizitivă 549; şi,
¾ drepturile ce sunt dobândite de terţi printr- o serie de acte
încheiate cu curatorul special sau custodele bunurilor
succesorale ce sunt numiţi în conformitate cu art.72 şi 73 din
Legea nr. 36/1995.

548
Ex.: stingerea unei datorii faţă de succesiune.
549
Ex.: prin uzucapiune, terţul dobândeşte un imobil ce aparţine succesiunii.

376
 CAPITOLUL X

PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ.

PETIŢIA DE EREDITATE

SECŢIUNEA I
Procedura succesorală notarială sau împărţirea
necontencioasă

Prezentare: Împărţirea necontencioasă a bunurilor

succesorale se face prin intermediul notarilor publici, şi poartă
denumirea de procedură succesorală notarială 550.
Competenţa teritorială de rezolvare a acestei proceduri
necontencioase aparţine notarului public din circumscripţia
teritorială a judecătoriei de la locul ultimului domiciliu al lui de
cujus. În cazul în care acesta nu avea domiciliul în ţară, va fi
competent notarul public din circumscripţia judecătoriei unde
defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare.

Deschiderea procedurii: Procedura succesorală notarială

este deschisă la cererea oricărei persoane interesate, inclusiv a
procurorului şi a secretarului consiliului local de la ultimul
domiciliu al defunctului, atunci când are cunoştinţă că moştenirea
cuprinde bunuri imobile.
Prin ″persoane interesate″ se înţelege, pe lângă
moştenitorii lui de cujus (legali sau testamentari) şi statul (în cazul

550
Procedura succesorală notarială este reglementată de Legea nr. 36/1995,
Legea Notarilor Publici şi de Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.
36/1995 prin Ordinul nr. 710/C al Ministrului Justiţiei.

377
succesiunilor vacante), precum şi creditorii moştenitorilor
insolvabili
Cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale,
conform art. 65 din Legea nr. 36/1995, trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
¾ datele de stare civilă ale defunctului;
¾ numele, prenumele şi domiciliul moştenitorilor prezumtivi;
¾ bunurile defunctului 551; şi,
¾ pasivul succesoral.
Notarul va înregistra cererea după ce verifică dacă nu a
fost înregistrată în opisul succesoral o altă cerere cu aceeaşi cauză.
La cererea persoanei interesate sau în cazurile prevăzute
expres de lege notarul public, personal sau printr-un delegat va
face inventarul bunurilor succesorale (art. 67 din Legea nr.
36/1995) 552.
Dacă există pericolul de înstrăinare, pierdere sau de
distrugere a bunurilor succesorale, notarul public va putea
întreprinde următoarele măsuri de conservare:
¾ punerea sub sigiliu sau predarea bunurilor unui custode
(art. 68 din Legea nr. 36/1995);
¾ depozitarea sumelor de bani, a hârtiilor de valoare, a
cecurilor sau a altor valori în depozitul notarial sau la o
instituţie specializată în trezorerie.
Toate măsurile de conservare luate de notarul public
trebuie să fie comunicate moştenitorilor legali, legatarilor, iar
atunci când este cazul şi executorilor testamentari.
Împotriva menţiunilor cuprinse în inventar şi a măsurilor
de conservare dispuse de notar, orice persoană care se consideră

551
Se va menţiona valoarea acestor bunuri.
552
Acest inventar se poate face numai cu acordul persoanei care deţine
bunurile; în caz de refuz se încheie un proces verbal ce va cuprinde:
enumerarea, descrierea şi evaluarea provizorie a bunurilor.

378
vinovată poate face plângere la judecătorie în temeiul art. 74 alin.
3 din Legea nr. 36/1995.

Desfăşurarea procedurii: După ce constată că este legal

sesizat şi după înregistrarea cererii, notarul public va cita
moştenitorii care au vocaţie la moştenire, indiferent dacă sunt
legali sau testamentari, precum şi executorii testamentari (dacă
există) 553. În cazul în care moştenirea urmează să fie declarată
vacantă va fi citată autoritatea administraţiei publice care urmează
să preia bunurile succesorale.
Notarul public va stabili calitatea moştenitorilor şi
legatarilor 554, întinderea drepturilor acestora şi compunerea masei
succesorale. Dovada bunurilor ce compun masa succesorală se va
face prin înscrisuri sau orice alte mijloace de probă admis de lege.
De asemenea, cu acordul moştenitorilor, va proceda la reducerea
liberalităţilor excesive până la limitele prevăzute de lege (art. 82
alin. 3 din Legea nr. 36/1995).
După realizarea acordului dintre moştenitori şi
administrarea probelor, notarul va întocmi încheierea finală a
procedurii notariale, care pe lângă aceste elemente trebuie să mai
cuprindă:
¾ numele, prenumele şi ultimul domiciliu al defunctului;
¾ data decesului;
¾ numele, domiciliul şi întinderea drepturilor tuturor
moştenitorilor şi legatarilor;
¾ bunurile şi datoriile succesiunii;
¾ taxele de timbru, onorariul notarului;
¾ datele pe baza cărora s-a soluţionat cauza 555.
553
Dacă moştenitorii sunt lipsiţi de capacitate se vor cita reprezentanţii lor
legali şi autoritatea tutelară.
554
Se stabileşte prin acte de stare civilă şi martori.
555
Eventualele erori materiale vor fi îndreptate la cererea moştenitorilor, printr-
o încheiere a notarului public, făcându-se menţiune despre aceasta în încheierea

379
 Suspendarea procedurii succesorale: Procedura
succesorală notarială se poate suspenda în următoarele cazuri:
a) au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii şi, deşi au fost
corect citaţi, succesibili nu s-au prezentat ori au abandonat
procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de
moştenitor şi există dovada că cel puţin unul dintre ei a
acceptat moştenirea;
b) succesibili îşi contestă unul altuia calitatea sau nu se înţeleg cu
privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea
drepturilor care li se cuvin;
c) moştenitorii sau alte persoane prezintă dovada că s-au adresat
instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.
La cererea părţilor, notarul public va repune pe rol dosarul
succesoral, după încetarea cauzelor de suspendare şi va finaliza
procedura printr-o încheiere finală.
Pe baza încheierii finale, în termen de 20 de zile de la data
acesteia, se va elibera certificatul de moştenitor.

finală şi pe toate exemplarele certificatului de moştenitor.

380
 SECŢIUNEA A II-A

Dovada calităţii de moştenitor

Calitatea de moştenitor: O persoană are calitatea de

moştenitor dacă are chemare la moştenire, în temeiul legii sau al
testamentului. Potrivit legii calitatea de moştenitor poate fi
dovedită cu certificatul de moştenitor sau cu orice alte mijloace de
dovadă admise de lege 556.

Certificatul de moştenitor: Este actul care finalizează

procedura succesorală necontencioasă şi care atestă calitatea unei
persoane de moştenitor legal sau testamentar.
La cererea oricărui moştenitor legal sau legatar care a acceptat
succesiunea, notarul public de la locul deschiderii succesiunii va
elibera certificatul de moştenitor, în principiu numai după ce
termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ. a expirat, dar şi
înainte de expirarea acestui termen dacă s-a prezentat un testament
sau dacă notarul constată că nu mai sunt şi alţi moştenitori în afara
celor care au acceptat succesiunea.
Certificatul de moştenitor se eliberează când nu sunt
neînţelegeri între moştenitori; dacă moştenitorii nu se înţeleg cu
privire la compunerea masei succesorale sau a drepturilor
moştenitorilor, procedura necontencioasă se suspendă, iar
moştenitorii vor fi îndrumaţi la instanţa judecătorească. Pe baza
hotărârii judecătoreşti, notarul va elibera certificatul de
moştenitor.
556
Ex.: acte de stare civilă cu ajutorul cărora cel interesat poate face dovada
rudeniei sale cu de cujus.

381
 Atunci când nu se face dovada existenţei unor bunuri în
patrimoniul defunctului ori determinarea acestora presupune
operaţiuni de durată, la cererea moştenitorilor, se poate emite un
certfificat de calitate de moştenitor (art. 84 din Legea nr.
36/1995).
Certificatul de moştenitor va cuprinde menţiuni referitoare
la de cujus, la masa succesorală, la moştenitori, la taxa de timbru,
precum şi la cotele care se cuvin acestora.
În cazul în care moştenitorii şi-au împărţit bunurile
moştenirii prin act notarial, certificatul de moştenitor va cuprinde
şi menţiuni despre actul de împărţire a bunurilor. De asemenea,
dacă ei au căzut de acord asupra pasivului moştenirii şi a
creditorilor ei, notarul va face menţiunile respective în certificatul
de moştenitor.
În principiu, după emiterea certificatului de moştenitor nu
mai este posibil a se mai întocmi un altul, decât în condiţiile
expres prevăzute de lege. Astfel, cu acordul succesibililor, notarul
public va putea să reia procedura pentru eventuala completare a
încheierii finale cu bunurile omise din masa de împărţit şi pe baza
căreia să elibereze certificatul de moştenitor suplimentar (art. 86
alin. 2 din Legea nr. 36/1995). De asemenea, în cazul anulării
certificatului de moştenitor pe cale judecătorească, notarul va
elibera un nou certificat pe baza hotărârii judecătoreşti rămase
irevocabile (art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995).

Funcţiile certificatului de moştenitor:

Certificatul de moştenitor are două funcţii:
a) este un mijloc de îsezinare-moştenitorii care nu se bucură de
sezină pot fi trimişi în posesiunea moştenirii numai prin
eliberarea certificatului de moştenitor; şi,
b) este un instrument probator, prin el moştenitorii nu sunt
investiţi cu anumite drepturi succesorale (acestea fiind

382
 dobândite în momentul deschiderii succesiunii), ci constată
drepturile preexistente 557.
Din acest motiv, certificatul de moştenitor nu poate fi
invocat ca just titlu pentru uzucapiunea de durată scurtă.
Puterea doveditoare a certificatului de moştenitor este
statornicită de art. 88 din Legea nr. 36/1995 care dispune ca pînă
la anularea prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor
face dovada deplină în ceea ce priveşte calitatea de moştenitor şi
cota sau bunurile ce revin fiecărui moştenitor 558.
În cazul în care se constată că mai există bunuri
succesorale ce nu au fost cuprinse în certificatul de moştenitor,
sau în certificatul de moştenitor suplimentar, oricare dintre
moştenitori poate să solicite instanţei includerea în masa
succesorală şi a acestor bunuri 559.
Prin urmare, certificatul de moştenitor poate fi contestat pe
calea unei acţiuni în anularea certificatului de moştenitor. Pot cere
anularea certificatului de moştenitor persoanele care au pretenţii la
moştenire şi care au fost prejudiciate prin eliberarea ori cuprinsul
certificatului de moştenitor eliberat (art. 88 din Legea nr.
36/1995), termenul fiind de 3 ani si incepand sa curga de la data
eliberarii lui 560.
Puterea doveditoare: Cât priveşte puterea doveditoare a
certificatului de moştenitor, trebuie să distingem după cum
certificatul este opus moştenitorilor care au consimţit la eliberarea
lui sau este opus terţelor persoane:

557
Aşadar, certificatul de moştenitor nu conferă calitatea de moştenitor, ci o
constată.
558
T.S., s. civ., dec. nr. 2588/1973, în RRD nr. 7/1974, pag.59; T.S., s. civ.,
dec. nr. 968/1985, în CD, 1985, pag.90-91.
559
Fr. Deak, op. cit., pag.538; T.S., s. civ., dec. nr. 1537/1983, în CD, 1983,
pag.92 şi urm.; C.S.J., s. civ., dec. nr. 790/1990, în Dreptul nr. 1/1991, pag.69.
560
Referitor la prescripţia acţiunii în anularea certificatului de moştenitor a se
vedea C. Ap. Suceava, s. civ., dec. nr. 1057/1998, cu notă de T. Pungă, în
Dreptul nr. 8/1999, pag.121 şi urm.

383
 a) în primul caz, întrucât certificatul de moştenitor îşi
trage puterea doveditoare din acordul moştenitorilor, menţiunile
sale vor face dovada deplină împotriva lor, atât timp cât actul prin
care şi-au recunoscut drepturile constatate prin aceste menţiuni şi
în temeiul căruia s-a întocmit certificatul nu a fost anulat pentru
vicii de consimţământ, pentru incapacitate 561 sau pentru cauze de
nulitate absolută, conform dreptului comun;
b) în al doilea caz, menţiunile certificatului de
moştenitor pot fi opuse terţelor persoane pînă la dovada contrară;
ele fac dovada asupra calităţii de moştenitor şi a întinderii vocaţiei
succesorale. În cazul în care s-a făcut şi împărţeala bunurilor
succesorale, certificatul de moştenitor face dovada faţă de terţi
asupra bunurilor care au fost repartizate în lotul fiecărui
moştenitor.
Certificatul de moştenitor nu este titlu de proprietate, deci
el nu face dovada că bunurile în cauză au fost proprietatea celui
care lasă moştenirea şi ca urmare a transmisiunii succesorale sunt
proprietatea moştenitorului în lotul căruia se află acele bunuri 562.
Certificatul de moştenitor nefiind obligatoriu, succesorii nu sunt
obligaţi să apeleze la procedura necontencioasă, ci au posibilitatea
să se adreseze, în caz de neînţelegere, direct instanţelor
judecătoreşti.

561
T.S., s. civ., dec. nr. 1827/1955, în CD, 1955, vol. I, pag.194-195; I.
Spirescu, I. Mihalache, ″Anularea certificatului de moştenitor la cererea
părţilor prezente la dezbaterea succesorală în faţa notarului de stat″, în RRD
nr. 6/1981, pag.36 şi urm.
562
T.S., s. civ., dec. nr. 672/1976, în CD, 1976, pag.150; T.S., s. civ., dec. nr.
709/1974, în RRD nr. 3/1975, pag.68.

384
 SECŢIUNEA A III-A

Petiţia de ereditate

Noţiune: Petiţia de ereditate este o acţiune prin care un

moştenitor cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de
moştenitor legal sau legatar universal sau cu titlu universal, şi
obligarea celui care deţine bunurile moştenirii la restituirea lor 563.
Moştenitorii au la îndemînă petiţia de ereditate când, din diferite
motive, bunurile moştenite sunt deţinute de o persoană străină,
care se pretinde moştenitor asupra acestor bunuri (moştenitor
aparent).
Prin petiţia de ereditate se reclamă moştenirea, în întregul
ei sau numai o parte din aceasta; au deci dreptul la această acţiune
numai moştenitorii legali, legatarii universali şi legatarii cu titlu
universal; de această acţiune nu beneficiază legatarii cu titlu
particular.

Caracterele juridice ale acţiuni în petiţie de ereditate:

Petiţia de ereditate are următoarele caractere juridice:
a) este o acţiune mixtă, adică prezintă unele din caracterele
acţiunilor reale prin aceea că trebuie să fie pornită împotriva
deţinătorului bunurilor succesorale şi tinde la obligarea
563
Din acest punct de vedere petiţia de ereditate se aseamănă cu acţiunea în
revendicare, dar ele rămân două acţiuni diferire şi nu trebuie confundate.
Astfel, în cazul acţiunii în revendicare terţii contestă doar faptul că anumite
bunuri ar aparţine succesiunii (T.J. Hunedoara, dec. civ. nr. 786/1986, în RRD
nr. 5/1987, pag.70), iar în cazul petiţiei de ereditate este contestată însăşi
calitatea de moştenitor.

385
 acestuia să lase posesiunea acestora în favoarea reclamantului
dar prezintă şi drepturi de creanţă ca şi drepturi izvorâte din
creaţia intelectuală. Părerile sunt împărţite, dar oricare ar fi
soluţia (reală sau personală) competenţa aparţine instanţei
judecătoreşti de la locul unde s-a deschis succesiunea 564;
b) este o acţiune divizibilă, deoarece pe de o parte dacă sunt mai
mulţi moştenitori fiecare va acţiona în numele său, fără a
reprezenta pe ceilalţi iar pe de altă parte, dacă sunt mai mulţi
moştenitori aparenţi, acţiunea nu poate fi pornită împotriva
fiecăruia din ei, individual 565; şi,
c) este o acţiune prescriptibilă, în termenul general de 3 ani,
prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Termenul curge
de la data cînd pârâtul a făcut acte de moştenitor, care prin
natura lor, contestă drepturile adevăratului moştenitor.

Dovada calităţii de succesor: Pentru a reuşi în petiţia de

ereditate, reclamantul trebuie să facă dovada calităţii de succesor
universal sau cu titlu universal, care se poate face cu certificatul
de moştenitor, atunci când acesta a fost eliberat, fie cu orice
mijloace de probă - testamentul în cazul legatarilor sau actele de
stare civilă - în cazul soţului supravieţuitor sau donator, rudeniei
în cazul moştenitorilor legali - filiaţia.

Efectele petiţiei de ereditate: În cazul admiterii de către

instanţa de judecată a acţiunii în petiţie de ereditate, această
admitere va produce anumite efecte care vor fi diferite după cum
sunt între adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent sau între
adevăratul moştenitor şi terţele persoane.

564
Pentru opinia potrivit căreia petiţia de ereditate este o acţiune reală, a se
vedea D. Chirică, op. cit., pag.458-459.
565
A se vedea discuţia din C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit., vol. III, pag.307.

386
 Faţă de moştenitorul aparent: Efectele între adevăratul
moştenitor şi moştenitorul aparent intră în discuţie dacă s-a admis
acţiunea în petiţie de ereditate.
Ca efect al admiterii acţiunii în petiţie de ereditate, moştenitorul
aparent este obligat să înapoieze bunurile moştenirii către
adevăratul moştenitor. Întinderea obligaţiei de restituire diferă
însă, după cum moştenitorul aparent a fost de bună credinţă, ori de
rea credinţă.

Moştenitorul aparent de bună credinţă: Moştenitorul

aparent de bună credinţă trebuie să restituie bunurile succesorale
în natură şi în starea actuală, riscul deteriorării sau pierii fortuite
fiind în sarcina adevăratului moştenitor. (art. 995 alin. 2 C.civ).
Moştenitorul aparent păstrează fructele percepute, în
calitate de posesor de bună credinţă, iar pentru bunurile înstrăinate
va fi obligat să restituie preţul primit.

Moştenitorul aparent de rea credinţă: Moştenitorul

aparent de rea credinţă trebuie să restituie bunurile succesorale în
starea în care le-a luat în posesie sau valoarea lor (chiar dacă
aceasta este mai mare decât preţul primit) din ziua cererii de
restituire dacă le-a înstrăinat ori dacă au pierit chiar şi fortuit, cu
excepţia cazului în care dovedeşte că pieirea s-ar fi produs şi în
posesia adevăratului moştenitor. El va restitui şi fructele pe care
trebuia să le perceapă, chiar dacă nu le-a perceput.
Indiferent dacă este de bună sau de rea credinţă,
moştenitorul aparent are dreptul să pretindă cheltuielile ocazionate
cu perceperea fructelor pe care a fost obligat să le restituie, plăţile
făcute pentru achitarea datoriilor succesorale, precum şi
cheltuielile necesare şi utile făcute cu bunurile supuse înapoierii
(art. 997 C.civ.).

387
 De asemenea, moştenitorul aparent evins va beneficia de
dreptul de retenţie asupra bunurilor succesorale până în momentul
plăţii creanţelor sale.

Faţă de terţi: Efectele faţă de terţele persoane intră în

discuţie în situaţia în care moştenitorul aparent a reuşit să încheie
acte cu alte persoane.
În intervalul de timp cât a deţinut bunurile succesorale,
moştenitorul aparent a încheiat acte juridice cu terţii în legătură cu
aceste bunuri. Care va fi soarta acestor acte?
Actele de administrare şi de conservare vor fi menţinute,
ele sunt în interesul moştenitorului şi concordă cu interesele
generale, care impun ca bunurile să fie gospodărite.
Actele de dispoziţie privind bunurile mobile se menţin şi
ele, dacă terţa persoană a fost de bună credinţă; în materie de
mobile, posesia valorând titlu de proprietate (art. 1909 C. civ.).
În prezenţa actelor de dispoziţie ce privesc bunuri imobile,
se impun anumite precizări.
Astfel, întrucât adevăratul moştenitor a fost şi a rămas
singurul proprietar a bunurilor succesorale, moştenitorul aparent,
care nu era proprietar, nu le-a putut înstrăina în mod valabil.
Concluzia ar trebui deci să fie că actele încheiate de moştenitorul
aparent cu terţele persoane vor fi desfiinţate.
Dar terţa persoană poate invoca buna sa credinţă, adică
faptul că a cumpărat bunul de la moştenitorul aparent fiind în
imposibilitate de a cunoaşte că cel cu care a încheiat contractul nu
este adevăratul proprietar al bunului. Buna credinţă a terţei
persoane ar impune soluţia menţinerii actului încheiat cu
moştenitorul aparent.
Practica judecătorească a stabilit că actele încheiate de
către moştenitorul aparent cu terţele persoane asupra unui bun
imobil vor fi menţinute (error communis facit jus).

388
 Condiţii: Drepturile dobândite de terţele persoane de la
moştenitorul aparent sunt ocrotite dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
a) actele de înstrăinare să fi fost cu titlu particular;
b) actul de înstrăinare să fi fost cu titlu oneros;
c) terţa persoană dobânditoare să fi fost de bună credinţă în
momentul încheierii actului, adică să fi avut credinţa că
tratează cu adevăratul moştenitor; şi,
d) să fi existat o eroare - obştească şi invincibilă în legătură cu
calitatea de moştenitor a celui care a înstrăinat bunul.
Deoarece drepturile terţei persoane asupra bunului imobil
înstrăinat sunt menţinute, adevăratul moştenitor va avea împotriva
moştenitorului aparent o acţiune bazată pe îmbogăţirea fără just
temei 566.

566
În situaţia în care vânzarea se desfiinţează potrivit principiului resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis, terţul va trebui să restituie bunul adevăratului
proprietar, dar va avea dreptul la acţiunea pentru evicţiune împotriva
moştenitorului aparent (Fr. Deak, op. cit., pag.543).

389
 CAPITOLUL XI

INDIVIZIUNEA SUCCESORALĂ ŞI
ÎMPĂRŢIREA MOŞTENIRII

SECŢIUNEA I

Indiviziunea succesorală

A. Noţiune şi reglementare

Reglementare: De indiviziune şi împărţeală, codul civil

se ocupă în art. 728-799 567 C.civ..
În cazul în care există un singur moştenitor al defunctului nu se
pun nici un fel de probleme, moştenitorul dobândind dreptul
asupra moştenirii din momentul deschiderii succesiunii şi intrând
în posesia bunurilor moştenirii în condiţiile cunoscute.
Problemele apar în cazul în care moştenirea se transmite la
mai mulţi moştenitori. În asemenea cazuri moştenirea, se
transmite asupra moştenitorilor în stare de indiviziune. În puterea
legii, chiar de la data deschiderii succesiunii, obligaţiile şi
sarcinile moştenirii se transmit divizate către moştenitori (art. 777
şi 1060 C.civ.).
Nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu bunurile care formează
obiectul unor drepturi cuprinse în masa succesorală. Prin naşterea
lor, acestea nu sunt susceptibile de o diviziune automată, în
puterea legii, ci impun împărţeală între moştenitori. Până în acest

567
Indiviziunea şi împărţeala succesorală reprezintă ultimul act al transmisiunii
succesorale.

390
moment bunurile se află în indiviziune, fiecare moştenitor nu are o
parte concretă din bunuri, ci numai o parte abstractă, ideală din
patrimoniul succesoral (ex.: 1/2, 1/3, ¼).

Noţiune: Indiviziunea succesorală este o formă a

proprietăţii comune.
În literatura noastră juridică 568 s-a făcut distincţia între
noţiunea de indiviziune şi cea de coproprietate: "Ori de câte ori
mai multe persoane exercită în acelaşi timp, în concurs, drepturile
de proprietate asupra unuia şi aceluiaşi obiect, ne găsim în faţa
aşa-zisei coproprietăţi, spre deosebire de cazul când concursul
drepturilor de proprietate priveşte o universalitate de bunuri, în
care caz avem de-a face cu starea de indiviziune propriu-zisă".
Astfel, în timp ce indiviziunea succesorală reprezintă o modalitate
a patrimoniului (a unei universalităţi juridice care implică drepturi
reale, drepturi de creanţă şi obligaţii cu caracter patrimonial)
coproprietatea este o modalitate a proprietăţii (a unei proprietăţi,
ca drept real care are drept obiect un anumit bun determinat şi
singular) 569.
Prin urmare, indiviziunea succesorală este o formă a
proprietăţii comune ce are ca obiect o masă de bunuri transmise
către o pluralitate de moştenitori, fiecare dintre aceştia dobândind
numai câte o cotă parte ideală din dreptul asupra bunurilor, fără ca
această cotă să fie concretizată în materialitatea ei asupra unor
anumite bunuri determinate din moştenire.

568
G. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, pag.350;
C. Stătescu, Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, pag.692, D. Lupulescu, Dreptul de
proprietate comună, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag.9-11.
569
V. M. Ciucă, Procedura partajului succesoral, Ed. Polirom, Iaşi, 1997,
pag.45

391
 B. Regimul juridic al indiviziunii

Reglementare: Pentru a suplini lacunele legislative,

doctrina şi jurisprudenţa, pornind de la regulile generale aplicabile
proprietăţii, au stabilit două principii ce guvernează regimul
juridic al indiviziunii:
a) nici unul dintre coindivizari nu are un drept exclusiv
asupra unui anumit bun din indiviziune;
b) fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei
părţi ideale care i se cuvine din indiviziune.
Aceste principii generează regimul juridic al actelor pe
care le pot face coindivizarii în legătură cu bunurile succesorale,
cât timp acestea se află în indiviziune.
În consecinţă, actele juridice privind un anumit bun nu pot
fi făcute de către un singur coindivizar, ci dimpotrivă având
consimţământul unanim al coindivizarilor. Prin urmare, regimul
juridic al acestor bunuri este dominat de regula unanimităţii.

Acte juridice şi acte materiale: În privinţa actelor pe

care le pot face coindivizarii cu privire la bunurile indivize,
trebuie să distingem între actele juridice şi actele materiale.
Acte juridice: Actele juridice trebuie făcute cu acordul
unanim al coindivizarilor, indiferent dacă ele sunt de dispoziţie
sau de administrare.
Actele de dispoziţie privind un anumit bun trebuie să
exprime consimţământul tuturor coindivizarilor (ex.: vânzarea
unui bun). Dacă un coindivizar a făcut un act de înstrăinare fără
consimţământul celorlalţi coindivizari, valabilitatea actului va
depinde de rezultatul împărţelii: dacă bunul înstrăinat va intra în
lotul celui care a dispus de bun, actul va fi retroactiv valabil, iar
dacă bunul va intra în lotul altui coindivizar, actul va fi retroactiv
desfiinţat.

392
 De asemenea, acţiunea în revendicare a unui bun
succesoral nu poate fi exercitată de un singur coindivizar,
deoarece are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate al
reclamantului asupra bunului în litigiu şi readucerea lui în
patrimoniul său, iar nu simpla recunoaştere a dreptului de
proprietate asupra unei cote ideale 570.
Aceeaşi soluţie bazată pe regula unanimităţii este aplicată
şi actelor de administrare privind bunurile din indiviziune. Cu
toate acestea, în practică, pentru a nu lipsi de eficienţă actele
juridice utile administrării şi conservării bunurilor succesorale, au
fost validate pe temeiul gestiunii de afaceri sau a mandatului tacit,
actele de conservare şi administrare făcute de un coindivizar, cu
îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
¾ actul să fie folositor comunităţii; şi,
¾ nici unul dintre coindivizari să nu se fi opus efectuării
actului 571.

Excepţie: Regula unanimităţii comportă o singură

excepţie. Ea este prevăzută de articolul 736 alin. 1 C. civ., potrivit
căruia mobilele succesorale se pot vinde pentru plata datoriilor
moştenirii, dacă majoritatea erezilor socotesc necesară această
măsură.

Actele materiale: Actele materiale privind bunurile aflate

în indiviziune nu trebuie să respecte regula unanimităţii. Prin
urmare, fiecare coindivizar poate folosi bunurile indivize, fără

570
T.S., s. civ., dec. nr. 1105/1969, în CD, 1969, pag.237-239; T.S., s. civ., dec.
nr.1335/1978, în CD 1978, pag.31-32; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1474/1992, în
Dreptul nr. 7/1993, pag.91; C.S.J., s. civ., dec. nr. 892/1995, în Dreptul nr.
2/1996, pag.103.
571
T.S., s. civ., dec. nr. 884/1968, în RRD nr. 1/1969, pag.152; T.S., s. civ.,
dec. nr. 106/1969, în RRD nr. 5/1969, pag.175.

393
consimţământul celorlalţi coindivizi, cu condiţia respectării
drepturilor celorlalţi 572.
Fructele bunurilor indivize se cuvin coindivizarilor
proporţional cu partea indiviză a fiecăruia. Când unul dintre
coindivizari a cules singur fructele bunului indiviz sau a folosit în
exclusivitate bunul, ceilalţi coindivizari pot reclama cotele ce li se
cuvin, din fructele sau valoarea folosinţei independent de
împărţeala bunului. În cazul în care între coindivizari există
neînţelegeri privind folosirea bunurilor indivize, instanţa
judecătorească nu poate face un partaj de folosinţă, ci numai
împărţeala moştenirii.
Îmbunătăţirile aduse de un terţ bunurilor coindivize nu îi
conferă acestuia un drept real asupra acestor bunuri, ci numai un
drept de creanţă 573.
Deoarece fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra
cotei părţi ideale de drept care i se cuvine din indiviziune, rezultă
că această cotă parte poate fi înstrăinată, fără consimţământul
celorlalţi coindivizari.
Prin acest act dobânditorul cotei părţi ideale devine
coindivizar în aceleaşi condiţii ca şi dispunătorul 574.

C. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere încetarea

indiviziunii

Regula generală: Regula generală este cea prevăzută de

art. 728 C. civ., adică nimeni nu poate fi obligat să rămână în
indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii,
chiar în cazul în care ar exista convenţii sau prohibiţii contrare 575.
572
T.S., s. civ., dec. nr. 257/1970, în RRD nr. 7/1970, pag.181.
573
T.S., s. civ., dec. nr. 874/1968, în RRD nr. 12/1968, pag.173.
574
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1306/1995, în Dreptul nr. 2/1996, pag.109.
575
Aceasta deoarece legea nu agrează starea de indiviziune pentru că, pe de o
parte, se îngreunează circulaţia bunurilor aflate în această stare, şi pe de altă

394
 Deci, ieşirea din indiviziune se poate cere oricând, de
oricare dintre coindivizari 576, indiferent cât timp a trecut de la
naşterea indiviziunii, adică de la data deschiderii succesiunii 577.
Cu toate acestea, dreptul de a cere ieşirea din indiviziune poate fi
paralizat prin uzucapiune. Dacă unul dintre coindivizari exercită
timp de 30 ani o posesie utilă pentru sine asupra unor bunuri ale
moştenirii aflate în indiviziune, el va putea opune celorlalţi
coindivizari dobândirea proprietăţii exclusive asupra acestor
bunuri (art. 729 C. civ.), intervertind, astfel, posesia echivocă în
una neechivocă 578.

Imprescriptibilitate: Dispoziţiile art. 728 C. civ. care

consacră imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din
indiviziune, au un caracter imperativ. Prin urmare, orice dispoziţie
a celui care lasă moştenirea prin care coindivizarii ar fi obligaţi să
rămînă în indiviziune este lovită de nulitate. Este nulă de
asemenea, convenţia coindivizarilor al cărei obiect ar fi renunţarea
la dreptul de a cere împărţeala moştenirii.
Deşi acest principiu are caracter imperativ, în baza art. 728
alin. 2 C.civ., coindivizarii pot conveni să menţină starea de
indiviziune pe termen de cinci ani, cu posibilitatea de prelungire,
prelungirea acestei stări neputând fi însă perpetuă.
Împărţeala moştenirii este o modalitate prin care
moştenitorii îşi realizează dreptul de a ieşi din indiviziune.
Aşadar, partajul este operaţiunea juridică prin care, în locul cotei
părţi ideale ce aveau asupra masei indivize, fiecare comoştenitor
devine proprietarul exclusiv asupra unuia sau mai multor bunuri
determinate în materialitatea lor.

parte este îngreunată şi administrarea acestor bunuri.

576
T.S., col. civ., dec. nr. 1080/1967, în Repertoriu, 1952 - 1969, pag.448.
577
Din această cauză, regula imprescriptibilităţii dreptului de a cere ieşirea din
indiviziune este considerată a fi de ordine publică (M. Popa, op. cit., pag.193).
578
T.S., s. civ., dec. nr. 1401/1985, în RRD nr. 5/1986, pag.82.

395
 Împărţeala priveşte, deci, dreptul de proprietate asupra
bunurilor indivize şi are ca efect încetarea definitivă a stării de
indiviziune.

Împărţeala de folosinţă: Este permisă şi împărţeala de

folosinţă, care se face prin bună înţelegere între coindivizari şi
care are ca obiect numai folosinţa, împărţirea bunurilor sau chiar a
posesiei bunurilor indivize, fără a stabili fondul dreptului de
proprietate. Fiecare coindivizar va deveni anticipat, titularul unui
drept de folosinţă potrivit cotei - părţi ce i se cuvine, asupra
bunurilor indivize.
Împărţeala de folosinţă constituie numai o facultate579
pentru coindivizari, care, în cazul în care nu se înţeleg în acest
sens, vor avea numai calea acţiunii în împărţeală definitivă, în
cadrul căreia se vor rezolva implicit şi problema folosinţei art.
728-799 C.civil).

579
Nu este o obligaţie.

396
 SECŢIUNEA A II-A

Împărţeala moştenirii

A.Noţiune şi reglementare legală

Noţiune: Prin împărţeală se înţelege acea operaţiune

juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune (sau
coproprietate), în sensul că bunul sau bunurile stăpânite aflate în
indiviziune sunt împărţite materialmente între copărtaşi, fiecare
dintre aceştia devenind proprietarul exclusiv asupra unei anumite
părţi determinate sau asupra unui anume bun 580.
Aşadar, prin împărţeală, dreptul abstract al fiecărui
coindivizar, exprimat printr-o cotă-parte din dreptul de
proprietate, se transformă într-un drept exclusiv asupra unor
bunuri determinate individual sau asupra unei părţi materiale din
bunul comun.

Reglementare: Împărţeala este reglementată de art. 728-

750 C. civ.

B. Condiţiile generale de fond ale împărţelii

Persoanele care pot cere împărţeala: Persoanele care

pot cere împărţirea moştenirii, sunt potrivit codului civil,
următoarele:
1. copărtaşii (coindivizarii), care în cazul succesiunii sunt
moştenitorii legali, legatarii universali sau cu titlu

580
C. Stătescu, op. cit., pag.699.

397
 universal 581. Nu pot cere partajul legatarii cu titlu particular
deoarece ei dobândesc, de la data deschiderii succesiunii, un
drept concretizat asupra unui bun; şi,
2. creditorii personali ai copărtaşilor care pot cere sau continua,
pe calea acţiunii oblice, împărţirea cerută de copărtaşul
debitor 582; ei nu vor putea să scoată în vânzare partea indiviză
a unui copărtaş din imobilele moştenirii înainte de împărţeală
(art. 1825 C. civ.)
Din prezentarea persoanelor care pot cere împărţirea
moştenirii rezultă următoarele:
a) dreptul creditorilor este subsidiar, el fiind subordonat în
acţiuni copărtaşului debitor;
b) pentru a cere sau a continua împărţirea cerută de debitor,
creditorii nu trebuie să discute în prealabil bunurile
debitorului;
c) cheltuielile împărţelii sunt în sarcina copărtaşului în
numele căruia lucrează creditorii săi; şi,
d) ceilalţi copărtaşi sau terţii vor putea opune creditorului
care a cerut, împărţeala, în numele debitorului, toate
actele pe care acesta le-a încheiat înainte de cererea
creditorilor, cu privire la drepturile sale succesorale;
3. succesorii în drepturi ai copărtaşilor (cesionari de drepturi
succesorale). Dacă un copărtaş a cedat drepturile sale
succesorale, în întregime sau în cotă parte, cesionarul va putea
continua împărţeala în calitate de succesor în drepturi -
universal sau cu titlu universal - a copărtaşului.

581
Exercitarea acţiunii de împărţeală nu este condiţionată de înscrierea
prealabilă în cartea funciară deoarece partajul are efecte declarative şi nu
translative de proprietate (T.S., s. civ., dec. nr. 69/1975, în CD, 1975, pag.132).
582
C. Turianu, V. Stoica, ″Partajul bunurilor care formează obiect de
executare silită sau asupra cărora au fost luate măsuri asiguratorii″, în RRD
nr. 3/1985, pag.22 - 29.

398
 Capacitatea necesară pentru a cere împărţeala: Împărţeala
are un caracter declarativ, netranslativ, copărtaşii nu înstrăinează
şi nu dobândesc dreptul prin această operaţiune. Datorită însă
consecinţelor pe care le poate avea asupra patrimoniului
copărtaşilor legea asimilează împărţeala, în privinţa capacităţii, cu
un act de înstrăinare.
Prin urmare, cei lipsiţi de capacitate (minorii care nu au
împlinit 14 ani şi interzişii) nu vor putea cere împărţeala şi nici să
participe la ea decât prin reprezentantul lor legal: părinţi, tutorele,
şi în cazuri excepţionale curatorul. Cei cu capacitate de exerciţiu
restrânsă vor putea cere singuri împărţeala sau participă tot astfel
la ea, dar numai asistaţi de persoanele chemate de lege să le
încuviinţeze actele.
Dacă împărţeala se face prin act juridic, este necesară şi
încuviinţarea autorităţii tutelare, dar numai în situaţia în care
împărţeala se face prin bună învoială; nu este necesară această
încuviinţare dacă împărţeala se face prin justiţie.
Obiectul împărţelii: Patrimoniul succesoral cuprinde
drepturile şi datoriile, precum şi bunurile care au aparţinut lui de
cujus la data deschiderii succesiunii. Împărţeala, însă, nu are ca
obiect aceste elemente ale patrimoniului succesoral, ci numai
bunurile asupra cărora poartă drepturile ce se găsesc în
patrimoniul defunctului, deoarece numai bunurile se găsesc în
indiviziune între moştenitori.
Creanţele şi datoriile nu constituie obiect al împărţelii, ele
transmiţându-se divizat către moştenitori (din chiar momentul
deschiderii succesiunii art. 1060 C. civil), proporţional cu partea
ereditară a fiecăruia.
Principiu: În principiu, fac obiectul împărţelii toate
bunurile existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii
succesiunii. Aşadar, numai drepturile reale intră în împărţeală,
dar, de vreme ce aceste drepturi, trec împărţite asupra

399
moştenitorilor, numai bunurile asupra cărora poartă aceste
drepturi reale alcătuiesc obiectul împărţelii 583.

Drepturile ce nu se află în masa succesorală: Sunt

supuse împărţelii şi drepturi care nu se aflau în masa succesorală
la data deschiderii succesiunii:
a) fructele civile sau naturale produse de bunurile moştenirii
după data deschiderii succesiunii;
b) bunurile care au dobândit calitatea de bun succesoral după
deschiderea succesiunii, în temeiul subrogaţiei reale cu titlu
universal, adică preţul bunurilor succesorale vândute sau
bunurilor dobândite cu acest preţ, căci în universalităţile
juridice preţul ia locul lucrului, iar lucrul pe acela al preţului;
c) bunurile ieşite în timpul vieţii celui care lasă moştenirea, din
patrimoniul acestuia, prin liberalităţi şi care au fost readuse în
moştenire prin efectul acţiunii în reducţiune, prin reîntregirea
rezervei;
d) bunurile de care de cujus a dispus prin donaţie, bunuri care
reintră în moştenire prin efectul raportului;
e) terenurile asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate
al defunctului, în condiţiile Legii nr. 18/1991 584.

Nu constituie obiect al împărţelii: Nu fac obiectul

împărţelii:
a) bunurile individual determinate care fac obiectul unor legate
cu titlu particular, care se dobândesc de la data deschiderii
succesiunii;

583
Se vor împărţi şi bunurile care nu sunt trecute în certificatul de moştenitor,
dar pentru care se eliberează un certificat de moştenitor suplimentar (T.S., s.
civ., dec. nr. 31/1981, în CD, 1981, pag.127).
584
A se vedea, Fl.I. Ciobanu, ″Probleme în legătură cu partajul succesoral în
lumina prevederilor art. 12 din Legea nr. 18/1991″ (I), C.Turianu (II) în
Dreptul nr. 9/1993, pag.56-60

400
b) sumele depuse la CEC asupra cărora cel care lasă moştenirea
a dispus, printr-o clauză înscrisă în libret în favoarea unei anumite
persoane;
c) adăugirile şi îmbunătăţirile aduse de către moştenitori unor
bunuri succesorale 585;
d) bunurile care prin natura lor nu sunt susceptibile de a fi
împărţite: amintiri de familie (tablouri, diplome, decoratii etc);
servituţiile şi părţile comune din imobil care sunt destinate, prin
natura lor, folosinţei în comun 586; dreptul real de folosinţă asupra
locurilor de veci şi lucrărilor funerare 587.

C. Formele împărţelii

Împărţeala succesorală se face pe cale convenţională (prin

bună învoială) sau pe cale judecătorească, în caz de litigiu.

Împărţeala moştenirii pe cale convenţională: Convenţia

de împărţeală constituie un act juridic 588, şi ca orice act juridic
trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate.
Fiind un act de dispoziţie, convenţia de împărţeală trebuie
făcută cu acordul tuturor coproprietarilor fiind supusă aşadar
regulii unanimităţii. Prin urmare, împărţeala voluntară este
permisă numai dacă toţi coproprietarii sunt prezenţi şi se înţeleg
asupra împărţirii bunului comun.
Legea civilă nu prevede nici o condiţie de formă pentru
validitatea partajului voluntar (art. 730 alin.1 C.civ.). Dacă legea
nu pretinde forma autentică, ca în cazul terenurilor, învoiala se

585
T.S., s. civ., dec. nr. 1593/1979, în CD, 1979, pag.124.
586
T.S., s. civ., dec. nr. 927/1977, în CD, 1977, pag.13.
587
T.S., s. civ., dec. nr. 1103/1988, în RRD nr. 4/1989, pag.74.
588
C.S.J., s.civ., dec.nr. 1173/1991, în Dreptul nr.1/1992, pag.109-110.

401
poate face chiar şi verbal, proba fiind supusă prevederilor art.
1191 C.civ 589.
Coindivizarii trebuie să aibă capacitate de exerciţiu
deplină. Această formă a împărţelii poate fi folosită şi în cazul
minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie, dar în acest caz
numai dacă sunt reprezentate, respectiv asistate de ocrotitorul
legal şi, în toate cazurile având încuviinţarea prealabilă a instanţei
tutelare (art. 6734 C. pr. civ.).
Partajul prin bună învoială se poate face, de regulă, în
cadrul procedurii succesorale notariale (art. 81 alin. 3 din Legea
nr. 36/1995). De asemenea, această formă a partajului se poate
realiza şi în faţa instanţei de judecată printr-o tranzacţie,
intervenită între părţile din proces, cuprinsă într-o hotărâre de
expedient.

Împărţeala moştenirii pe cale judecătorească: În

situaţia în care copărtaşii nu se înţeleg asupra modului de partajare
asupra bunului comun, se recurge la împărţeala pe cale
judecătorească.
Împărţeala moştenirii pe cale judecătorească are loc la cererea
copărtaşului interesat care cheamă în judecată pe ceilalţi copărtaşi,
altfel împărţeala este nulă (art. 797 C.civ.) 590.
Competenţa de soluţionare a unei astfel de acţiuni aparţine
instanţei de judecată de la ultimul domiciliu al defunctului.
Partajul judiciar este obligatoriu dacă vreunul din
proprietarii comuni lipseşte sau dacă printre proprietari se găsesc
şi persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau capacitate de

589
C.S.J., s.civ., dec.nr. 884/1992, în Dreptul nr. 11/1992, pag.84-85.
590
″Necitarea soţului într-o cerere de ieşire din indiviziune asupra unui bun
dob`ndit, în parte, în timpul căsătoriei, încalcă prevederile legale (art. 797
C.civ.), duc`nd la nulitatea împărţelii.″ T. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec.
nr. 1648/1998, în Culegere de practică judiciară civilă a Tribunalului
Bucureşti pe anul 1998, Ed. All, Bucureşti, pag.222.

402
exerciţiu restrânsă şi nu există autorizarea autorităţii tutelare
pentru un partaj voluntar.
Acţiunea poate avea ca obiect întreaga moştenire sau
numai o parte din ea, inclusiv bunurile supuse reducţiunii sau
raportului. Orice alte pretenţii reciproce dintre moştenitori privind
masa succesorală se rezolvă printr-o altă acţiune.
Reclamantul este obligat să arate în cererea de partaj
persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza
căruia se cere împărţeala, toate bunurile supuse împărţelii,
evaluarea lor, locul unde se află, precum şi persoana care le deţine
sau le administrează (art. 6732 C. pr. civ.).
Procedura judecăţii în partaj cuprinde două etape: etapa
admiterii în principiu şi etapa desăvârşirii partajului (partajul
propriu-zis).
Încheierea de admitere în principiu: De regulă, instanţa
sesizată se va pronunţa printr-o încheiere interlocutorie asupra
admiterii în principiu a acţiunii. Această încheiere este prevăzută
în vederea unei mai bune organizări a judecăţii, putând să
lipsească dacă nu se impune cu necesitate591. Aşadar, etapa
admiterii în principiu nu este necesară în cauzele mai simple,
atunci când instanţa consideră că are la dosar suficiente elemente
probatorii şi trece direct la soluţionarea în fond, pronunţând o
hotărâre 592.
Prin încheierea de admitere în principiu, instanţa stabileşte
bunurile supuse împărţelii, calitatea de copărtaşi a părţilor, cota
succesorală a fiecărui copărtaş, creanţele şi datoriile copărtaşilor
faţă de cel care lasă moştenirea. De asemenea, tot acum se
stabileşte masa de împărţit şi se operează, când este cazul,

591
T.S., sec. civ., dec. nr. 2238/1974, în Repertoriu 1975 - 1979, pag.224.
592
S. Ionescu, D. Ghiţă, Drept procesual civil rom`n, vol. II, Editura
Universitaria, Craiova, 2004, pag.214.

403
reducţiunile şi raporturile. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va
dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.
În sfârşit, instanţa va hotărî dacă împărţeala se va face în
natură sau dacă bunurile sau numai anumite bunuri se vor vinde,
urmând ca preţul lor să fie împărţit. Vânzarea la licitaţie a unui
bun supus împărţelii constituie o excepţie, ea putându-se dispune
numai când împărţeala nu se poate realiza prin celelalte modalităţi
prevăzute de lege. Încheierea de admitere în principiu va trebui
motivată ca orice hotărâre judecătorească.
În cazul în care după pronunţarea acestei hotărâri, dar mai
înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată că există
şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri supuse
împărţelii, fără ca privitor la aceşti coproprietari sau acele bunuri
să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o
nouă încheiere, care va cuprinde şi coproprietarii sau bunurile
omise. Aşadar, pentru a se pronunţa o nouă încheiere trebuie
îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
1. noua încheiere trebuie pronunţată după pronunţarea primei
încheieri de admitere în principiu, dar, mai înainte de
soluţionarea cauzei pe fond (pronunţarea hotărârii finale);
2. să existe şi alţi coproprietari sau alte bunuri ce au fost omişi
în prima încheiere de admitere în principiu;
3. să nu fi avut loc o dezbatere contradictorie cu privire la
bunurile sau coproprietarii omişi.
Aceste încheieri pot fi atacate cu apel o dată cu hotărârea
propriu zisă care se va pronunţa la sfârşitul procedurii judiciare.

404
 Partajul propriu-zis: După evaluare 593, pe baza
propunerilor expertului, se procedează la formarea loturilor ce vor
fi atribuite coindivizarilor, respectându-se pe cât posibil
dispoziţiile art. 741 alin. 1 C.civ., conform căruia la alcătuirea
loturilor trebuie să se repartizeze fiecărui copărtaş aceeaşi
cantitate de mobile şi imobile, aceeaşi cantitate de drepturi şi de
creanţe, de aceeaşi natură şi valoare, asigurându-se astfel
egalitatea între comoştenitori.
Instanţa în vederea omologării raportului de expertiză
trebuie să analizeze dacă loturile au fost alcătuite în spiritul
dispoziţiilor art. 741 C.civ, putând da dispoziţii de refacere sau
completare a expertizei, dacă aceasta nu este corespunzătoare.
După terminarea operaţiilor de formare a loturilor, instanţa
cu citarea părţilor va proceda la atribuirea loturilor, pronunţând o
hotărâre finală de rezolvare a pricinii.

Modalităţile de realizare a partajului: Modalităţile de

realizare a partajului sunt:
a) Partajul în natură
Această modalitate este cea mai importantă şi are valoare de
principiu. Ori de câte ori este posibil, instanţa trebuie să recurgă la
partajarea în natură, care este de altfel singura cale ce asigură
egalitatea în drepturi a foştilor copărtaşi 594.

593
În prezent, evaluarea bunurilor se face, de regulă, în raport cu valoarea de
circulaţie, indiferent dacă este vorba de locuinţe, terenuri sau bunuri mobile.
594
T.S. sec.civ. dec.nr. 1758/1981, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 58.

405
 Masa succesorală se împarte în loturi, potrivit numărului
comoştenitorilor şi ţinând seama de partea succesorală care se
cuvine fiecăruia. Dacă împărţeala se face pe tulpini, numărul
loturilor este cel al tulpinilor.
În cazul în care nu se pot forma în natură loturi egale
diferenţa se compensează printr-o sumă de bani numită sultă care
va fi plătită de acei copărtaşi care vor primi loturi de o valoare mai
mare 595.
Dacă un coindivizar obligat la sultă nu-şi execută obligaţia
de plată a acesteia, el poate fi obligat să plătească dobânzi pentru
suma restantă cu începere de la data cererii de chemare în
judecată 596.
Executarea silită a sultei, în baza hotărârii judecătoreşti, se
poate obţine în termenul de prescripţie de 3 ani.
b) Atribuirea provizorie a bunului unui copărtaş
În cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu este
posibilă sau s-ar ajunge la o scădere importantă a valorii acestuia
ori s-ar modifica destinaţia lui economică, instanţa prin încheiere,
la cererea unuia dintre coproprietari, îi poate atribui provizoriu
bunul. Prin încheiere se stabileşte termenul în care coproprietarul,
căruia i s-a atribuit provizoriu bunul, este obligat să depună
sumele ce reprezintă cotele părţi cuvenite celorlalţi coproprietari.
În cazul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu
bunul depune la termenul stabilit sumele cuvenite celorlalţi
coproprietari, instanţa prin hotărârea asupra fondului procesului, îi
va atribui bunul. În caz contrar, instanţa va atribui bunul unui alt
coproprietar.
Dacă sunt mai mulţi coproprietari care solicită atribuirea
bunului, instanţa urmează a lua în considerare împrejurările de
fapt, cum sunt cotele copărtaşilor, timpul de folosire a bunului,

595
M Popa, op. cit., pag.211.
596
T.jud. Bacău, dec. civ. nr. 154/1986, în RRD nr. 1/1987, pag.67.

406
posibilitatea de a fi valorificat şi alte criterii strâns legate de
situaţia concretă în care se găsesc copărtaşii 597.
c) Vânzarea bunurilor.
Vânzarea bunurilor constituie soluţia extremă de sistare a
indiviziunii, la care se recurge numai în cazul în care partajul nu
se poate realiza prin celelalte două modalităţi, fie că nu este
posibilă atribuirea lor în natură tuturor coindivizarilor, fie nici
unul dintre aceştia nu doreşte să primească bunul în lotul său.
Instanţa, prin încheiere598, va stabili dacă vânzarea se face
de către părţi prin bună învoială 599 sau, în caz de neînţelegere, de
către executorul judecătoresc.
După rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a
dispus vânzarea bunului de către executorul judecătoresc, acesta
va proceda la efectuarea vânzării la licitaţie publică. În cazul în
care s-a dispus vânzarea la licitaţie publică a bunurilor indivize,
sumele obţinute vor fi împărţite între copărtaşi după aceleaşi
reguli 600.
Punerea în executare a hotărârii cu privire la predarea
bunurilor împărţite poate fi cerută în termen de 3 ani (art. 6 din
Decretul nr. 167/1958).

D. Efectul declarativ al împărţelii

Reglementare: Potrivit art. 786 C. civil prin împărţeală

fiecare coerede este prezumat că a moştenit singur şi imediat toate

597
T.S., s. civ., dec. nr. 1287/1978, în CD, 1978, pag.34; idem, dec. nr.
1022/1979, în RRD nr. 11/1979, pag.67; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2589/1993, în
Dreptul nr. 8/1994, pag.88; A. Sitaru, D. Sitaru, ″Aspecte din practica
judiciară în legătură cu partajarea bunurilor″, în RRD nr. 7/1982, pag.61 - 62.
598
Această încheiere poate fi atacată separat cu apel.
599
Instanţa stabileşte şi termenul în care aceasta este efectuată, termenul
neput`nd fi mai mare de 6 luni.
600
Fr. Deak, op. cit., pag.566; C.S.J., s. civ., dec. nr. 754/1990, în Dreptul 9 -
12/1990, pag.40.

407
bunurile care compun partea sa sau care i-au căzut prin licitaţie, şi
că n-a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale succesiunii.

Consolidare: Prin urmare, drepturile asupra bunurilor

repartizate prin împărţeală fiecărui copărtaş sunt considerate ca
dobândite la data deschiderii moştenirii, direct de la cel care lasă
moştenirea. Prin împărţeală operează deci un transfer de drepturi
între copărtaşi şi se constată, cu efect retroactiv, drepturile care au
existat pentru fiecare moştenitor, de la data deschiderii moştenirii.
Împărţeala are doar un caracter declarativ de drepturi, nu
translativ.
Dreptul exclusiv asupra cotei ideale din masa bunurilor
succesorale devine un drept exclusiv asupra unui anumit bun sau
asupra unor bunuri determinate în materialitatea lor, fiecare
coindivizar devenind proprietar exclusiv al bunurilor ce i-au fost
atribuite 601.
Această regulă are totuşi un caracter dispozitiv, nu
imperativ, recunoscându-se dreptul copărtaşilor de a deroga de la
regulă, în scopul ocrotirii intereselor lor.

Consecinţele efectului declarativ: Efectul declarativ al

împărţelii produce următoarele consecinţe:
a) actele de dispoziţie încheiate cu terţii, de unul din copărtaşi cu
privire la un bun din indiviziune, vor fi sau nu valabile după
cum prin împărţeală bunul în cauză a căzut ori nu în lotul
celui ce a dispus 602;

601
T.jud. Cluj., s. civ., dec. nr. 697/1977, în CD. 1977, pag.34; T.S., s. civ., dec.
nr. 384/1989, în Dreptul nr. 3/1990, pag.67-68.
602
T.S., s. civ., dec. nr. 1325/1956, în CD. 1956, pag.361; C.S.J., s. civ., dec.
nr. 1199/1991, în Dreptul nr. 1/1992, pag.107.

408
b) copărtaşii nu pot folosi acţiunea în rezoluţiune în cazul în care
unul din ei nu execută obligaţiile ce decurg din împărţeală (de
exemplu: nu plăteşte sulta);
c) împărţeala nu este supusă publicităţii imobiliare; şi,
d) împărţeala nu poate constitui just titlu pentru ca un copărtaş să
poată dobândi prin uzucapiunea de 10-20 ani un bun pe care l-
a primit în lotul său, dar care nu a aparţinut celui care lasă
moştenirea.
Actele care pot avea efect declarativ: Un act încheiat de
către copărtaşi are efect declarativ dacă îndeplineşte următoarele
condiţii:
a) să fie o convenţie; dacă unul din copărtaşi îl moşteneşte pe
celălalt, indiviziunea încetează, dar nu prin împărţeală;
b) convenţia să fie cu titlu oneros; dacă unul din copărtaşi
cedează cu titlu gratuit drepturile sale indiviziunea încetează,
dar nu prin împărţeală;
c) actul să atribuie în proprietate exclusivă bunuri care anterior
erau indivize;
d) actul să aibă ca efect încetarea definitivă a indiviziunii, să
privească, deci, proprietatea, nu folosinţa; şi,
e) actul să ducă la încetarea indiviziunii faţă de toţi copărtaşii
(nu este nevoie ca el să se refere la toate bunurile din
indiviziune).
Bunurile cu privire la care se aplică efectul declarativ:
Efectul declarativ al împărţelii priveşte toate bunurile, fie ele
mobile, imobile etc. Problema care se pune este de a şti dacă acest
efect operează în privinţa creanţelor.
Textul art. 786 C. civ. şi mai ales art. 741 C. civ. permit un
răspuns pozitiv - art. 741 C. civ. dispune că “la formarea şi
compunerea părţilor, trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se
poate, aceeaşi cantitate de mobile, imobile, de drepturi sau de
creanţe, de aceeaşi natură sau valoare”.

409
 Dar art. 1060 C. civil dispune că, între coerezi, creanţele se
divid - la data deschiderii moştenirii - de drept, proporţional cu
părţile lor ereditare.
Literatura juridică de specialitate 603 admite în prezent că,
deşi se referă la aceeaşi problemă, textele menţionate au domenii
diferite de aplicare: art. 786 şi 741 C.civ. se referă la raporturile
dintre copărtaşi, iar 1060 C. civ. se referă la raporturile dintre
copărtaşi şi terţi.

Persoanele cu privire la care se aplică efectul

declarativ: Caracterul declarativ al împărţelii fiind o ficţiune
legală 604, logic ar fi ca efectul declarativ să privească numai
raporturile dintre un moştenitor şi ceilalţi moştenitori sau cu
succesorii în drepturi ai acestora.
Practica judecătorească aplică efectul declarativ al
împărţelii şi în raporturile dintre un copărtaş şi succesorii săi în
drepturi, în raporturile dintre succesorii în drepturi ai aceluiaşi
copărtaş şi în raporturile dintre un copărtaş şi terţe persoane, altele
decât succesorii în drepturi ai celorlalţi copărtaşi.

E. Obligaţia de garanţie între copărtaşi

Prezentare: Art. 787 C. civ. dispune: "coerezii sunt datori

garanţi unul către altul numai despre tulburările şi evicţiunile ce
preced într-o cauză anterioară împărţelii".
Împărţeala dă naştere, deci, unei obligaţii de garanţie între
copărtaşi, cu toate că ea este un act declarativ 605.
Această obligaţie este absolut indispensabilă pentru
menţinerea egalităţii între copărtaşi; prin ea copărtaşul păgubit are

603
M. Popa, op. cit., pag.216.
604
M. Eliescu, ″Transmisiunea...″, pag.296.
605
Fr. Deak, op. cit., pag.569.

410
recurs împotriva celorlalţi copărtaşi pentru restabilirea egalităţii
între copărtaşi. Această obligaţie este generată, în principiu, de
regulile prevăzute în codul civil în materia garanţiei în contractul
de vânzare-cumpărare.

Condiţii: Pentru existenţa obligaţiei de garanţie, sunt

necesare două condiţii:
a) copărtaşul să fi suferit o tulburare sau o evicţiune 606; şi,
b) cauza evicţiunii să fie anterioară împărţelii 607.

Cazurile când nu există obligaţia de garanţie: Potrivit

art. 787 alin. 2 C. civ., obligaţia de garanţie nu există:
a) în cazul în care copărtaşii au convenit 608 că nu îşi datorează
garanţie pentru tulburare sau evicţiune;
b) în cazul în care tulburarea sau evicţiunea se datorează
culpei copărtaşului.

Efectele garanţiei: Copărtaşul tulburat în exerciţiul

drepturilor sale este îndreptăţit să cheme în judecată pe ceilalţi
copărtaşi pentru a fi apărat. În cazul în care copărtaşii nu reuşesc
să evite evicţiunea şi aceasta s-a produs, ei vor fi obligaţi, fiecare
în proporţie cu partea ereditară la care are dreptul, să
despăgubească pe copărtaşul evins pentru paguba suferită din
cauza evicţiunii (art. 788 alin. 2 C. civ.).
Despăgubirea va fi calculată după valoarea bunului de care
a fost în momentul evicţiunii. Pentru a asigura o adevărată
606
Evicţiunea este interpretată foarte larg, conţin`nd at`t evicţiunea propriu-
zisă, c`t şi insolvabilitatea debitorului unei creanţe succesorale atribuite unui
coindivizar (Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag.562), precum şi
viciile ascunse ale bunurilor succesorale (M. Eliescu, ″Transmisiunea...″,
pag.300; St. Cărpenaru, op. cit., pag.552).
607
În caz contrar, copărtaşul suportă riscul lucrului în calitate de proprietar al
acestuia.
608
Clauzele trebuie să fie exprese şi speciale.

411
egalitate între copărtaşi, paguba va fi suportată de către toţi
copărtaşii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia, inclusiv
copărtaşul evins.
De asemenea, în cazul insolvabilităţii unuia dintre
copărtaşi, partea acestuia va fi suportată de către toţi copărtaşii,
inclusiv copărtaşul evins (art. 788 alin. 3 C. civ.).
Acţiunea în garanţie pentru evicţiune se prescrie, conform
dreptului comun, în termenul de 3 ani (art. 3 al Decretului nr.
167/1958), iar pentru vicii ascunse prin 6 luni, afară dacă în acest
caz a fost viclenie, când prescripţia va fi tot de 3 ani (art. 3 al
Decretului nr. 167/1958).
În cazul evicţiunii, termenul curge de la data când dreptul
la acţiune s-a născut (art. 7 al Decretului nr. 167/1958), adică de la
tulburare sau evicţiune, iar în cazul viciilor ascunse de la
descoperirea viciilor, însă, nu mai târziu de împlinirea unui an de
la predarea lucrului, iar dacă este vorba de o construcţie de la
expirarea unui termen de 3 ani de la predare (art. 11 al Decretului
nr. 167/1958).
Creanţa în despăgubire a copărtaşului evins împotriva
celorlalţi copărtaşi este garantată cu privilegiul copărtaşului (art.
1737 alin. 3 şi 1741 C. civ.).
Privilegiul imobiliar va fi opozabil faţă de terţi cu
respectarea regulilor de publicitate imobiliară (art. 21 şi 28 din
Legea nr. 7/1996).

F. Dreptul de opoziţie la împărţeală

Reglementare: Art. 785 C. civ. dispune “Creditorii unuia
din coîmpărţitori, ca nu cumva împărţeala să se facă cu viclenie în
vătămarea drepturilor lor, pot pretinde să fie prezenţi la
împărţeală, pot dar să intervină cu spezele lor; nu pot însă să atace
o împărţeală săvârşită, afară numai de s-a făcut în lipsă-le şi fără
să se ţină seama de opoziţia lor”.

412
 Pentru prevenirea fraudelor pe care coindivizarii le-ar
putea săvârşi în dauna lor, creditorii au la dispoziţie un mijloc
specific, şi anume dreptul de opoziţie la împărţeală.
Opoziţia poate fi făcută prin orice act (de exemplu:
notificarea, cererea introdusă pe cale oblică în numele şi interesul
debitorului coerede, urmărirea judiciară a unui bun din masa
succesorală etc.) din care rezultă neîndoielnic intenţia creditorilor
de a participa la împărţeală; ea poate fi făcută atât timp cât
împărţeala nu a devenit definitivă 609.

Efecte: Potrivit codului civil, operaţia produce

următoarele efecte:
a) creditorul trebuie să fie chemat la împărţeală, indiferent dacă
aceasta se face prin bună învoială sau pe cale judecătorească;
b) creditorul chemat are dreptul să supravegheze regularitatea
operaţiilor împărţelii; el nu poate impune ca împărţeala să se
facă potrivit intereselor sale;
c) opoziţia valorează poprire; partea succesorală care aparţine
comoştenitorului debitor este lovită de indisponibilitate.
Potrivit art. 785 C. civ., în cazul în care deşi s-a făcut
opoziţie, împărţeala s-a făcut în lipsa creditorului oponent, acesta
are dreptul să ceară revocarea împărţelii.
Întrucât o asemenea împărţeală este prezumată a fi
frauduloasă creditorul va avea la îndemână acţiunea pauliană.
Creditorii care nu şi-au pus în valoare dreptul lor de
opoziţie la împărţeală nu au dreptul să atace împărţeala efectuată;
practica judecătorească 610 a admis însă posibilitatea desfiinţării
împărţelii în două cazuri:
609
Copărtaşii nu au obligaţia de a chema pe creditori la efectuarea împărţirii,
dar aceştia pot interveni în procesul de partaj din proprie iniţiativă (D. Chirică,
op. cit., pag.336; T.S., s. civ., dec. nr. 968/1961, în Repertoriu, 1952 - 1969,
pag.461).
610
A se vedea practica judiciară citată de C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,

413
¾ în cazul unei împărţeli făcute în grabă;
¾ în cazul în care împărţeala a fost simulată.
În cazul pluralităţii de creditori 611, opoziţia făcută de un
creditor creează efecte numai în favoarea lui, cu excepţia cazului
în care creanţa este solidară (art. 1038 C.civ.) sau dacă obligaţia
este indivizibilă (art.1064 C.civ.).

G. Desfiinţarea împărţelii

Desfiinţarea împărţelii: Desfiinţarea împărţelii - această

măsură poate fi urmarea nulităţii sau anulării împărţelii intervenite
între copărtaşi. Împărţeala este lovită de nulitate absolută în cazul
în care s-a făcut cu încălcarea unor norme imperative ale legi.
Cazuri: Anularea împărţelii poate fi cerută de un copărtaş
în următoarele cazuri:
a) dacă nu a participat la împărţeală şi aceasta s-a făcut prin bună
învoială cu toate că legea prevede că ea trebuie făcută pe cale
judecătorească;
b) în caz de incapacitate, când împărţeala s-a făcut cu
nerespectarea dispoziţiilor legii, privind ocrotirea celor lipsiţi
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă;
c) când consimţământul dat la împărţeală a fost viciat prin dol
sau violenţă (art. 790 C. civ.) copărtaşul nu mai poate cere
anularea împărţelii dacă, ulterior descoperirii dolului sau
încetării violenţei, a înstrăinat, în tot sau în parte, partea sa
ereditară.
Eroarea, ca viciu de consimţământ, constituie o problemă
controversată în doctrină, deoarece unii autori 612 susţin că

Al. Băicoianu, op. cit., pag.346, nr. 818.

611
Fr. Deak, op. cit., pag.576.
612
M. Eliescu, ″Transmisiunea...″, pag.303; Tr. Ionaşcu, Curs de drept cvil.

414
existând alte acţiuni puse la dispoziţia coindivizarilor atunci când
consimţământul lor a fost viciat prin eroare, n-ar mai fi justificată
anularea împărţelii. Astfel:
¾ eroarea asupra valorii bunurilor împărţite s-ar îndrepta
pe calea unei acţiuni în garanţie între foştii
copartajanţi;
¾ eroarea asupra conţinutului masei de împărţit, în sensul
includerii unor bunuri străine de succesiune, caz în
care copărtaşul evins sau tulburat va avea acţiune în
garanţie. În cazul în care s-a omis un bun care
aparţinea masei indivize, împărţeala rămâne valabilă şi
se va proceda la o împărţeală suplimentară;
¾ eroarea asupra calităţii de copărtaş ar putea fi reparată
printr-un partaj secundar şi subsecvent redobândirii
bunurilor pe calea unei petiţii de ereditate.
Deşi legiuitorul reglementează doar anularea actului de
partaj încheiat prin violenţă sau dol, împărtăşim soluţia exprimată
în doctrina recentă 613 conform căreia anularea actului de partaj
pentru eroare trebuie admisă, pentru egalitate de tratament juridic
faţă de celelalte vicii de consimţământ, chiar dacă există şi alte
acţiuni care ar putea satisface interesele legitime ale celor induşi
în eroare.
Simpla omisiune a unor bunuri succesorale de la partaj nu
duce la desfiinţarea împărţelii, ci doar la efectuarea unui
supliment de partaj (art. 790 alin. 2 C.civ.).
Nulitatea relativă pentru vicii de consimţământ sau pentru
incapacitate poate fi acoperită prin ratificarea expresă sau tacită a
împărţelii, potrivit dreptului comun 614.

Succesiuni şi liberalităţi, vol. II, Bucureşti, 1947.

613
D. Chirică, op. cit., pag.332; Fr. Deak, op. cit., pag.572; V. M. Ciucă, op.
cit., pag.191.
614
Fr. Deak, op. cit., pag.572; T.S., col. civ., dec. nr. 336/1968, în CD, 1968,
pag.102.

415
 Efectele desfiinţării împărţelii: Ca efect al declarării
nulităţii împărţelii sau al anulării ei, împărţeala se va desfiinţa şi
va renaşte starea de indiviziune între copărtaşi.
Drept urmare, copărtaşii vor fi obligaţi să restituie bunurile
primite; ei trebuie să restituie şi fructele culese, conf. art.483-487
C.civ.
Actele de dispoziţie privind bunurile primite în temeiul
împărţelii vor fi retroactiv desfiinţate; sunt exceptate actele
încheiate cu terţii dobânditori de bună credinţă cu privire la
bunurile mobile (art. 1909 C. civ.) sau imobile, în care terţul
dobânditor ar putea invoca principiul error comunis facit jus sau
întrunirea condiţiilor uzucapiunii.
Starea de indiviziune care a renăscut va putea înceta printr-
o nouă împărţeală făcută cu respectarea dispoziţiilor legii.

416
 SECŢIUNEA A III-A

Împărţeala de ascendent

A. Noţiune şi condiţii

Noţiune: Împărţeala de ascendent este actul juridic, între

vii sau din cauză de moarte, prin care un ascendent împarte, în tot
sau în parte, bunurile sale între eventualii săi moştenitori din clasa
descendenţilor, creând între ei prin acel act, raporturi de
împărţeală.
Sediul materiei împărţelii de ascendent se află în cuprinsul
art. 794-799 C.civ.
Împărţeala de ascendent se prezintă ca un act juridic
mixt 615, deoarece ea constituie un act de liberalitate din partea
defunctului (donaţie sau dispoziţie testamentară), iar pe de altă
parte constituie un act de împărţeală a moştenirii.
Împărţeala (partajul) de ascendent se deosebeşte de
împărţeala obişnuită a moştenirii:
a) moştenirea se transmite descendenţilor divizată şi nu în stare
de indiviziune;
b) partajul de ascendent rezultă din voinţa ascendentului nu din
cea a copărtaşilor sau din hotărâre judecătorească; şi,
c) prin voinţa ascendentului, între copărtaşi se nasc raporturi de
împărţeală, cu toate că ei au rămas străini de acest act de
partaj.
Întrucât se realizează pe calea unei donaţii sau unui
testament, partajul de ascendent este supus, deopotrivă, normelor

615
M. Eliescu, ″Transmisiunea...″, pag.307

417
privind ieşirea din indiviziune şi normelor aplicabile donaţiilor
sau testamentelor 616.

Condiţiile de fond ale împărţelii de ascendent.

Enumerare: Împărţeala de ascendent trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond de drept comun prevăzute de lege pentru
valabilitatea donaţiilor, respectiv a dispoziţiilor testamentare, şi
anume: consimţământ valabil exprimat, capacitatea de a dispune şi
de a primi, obiect licit şi posibil, cauză licită şi morală.
Alături de aceste condiţii de drept comun, partajul de
ascendent trebuie să mai îndeplinească şi anumite condiţii cu
privire la persoane, obiecul lui şi modul de efectuare a împărţelii.

Condiţii cu privire la persoane: Aceste condiţii privesc

persoanele care au dreptul să facă o împărţeală de ascendent
precum şi persoanele între care se poate face partajul.
Potrivit art. 794 C. civ. “numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot
să-şi împartă bunurile între descendenţii lor”. Aşadar, numai
părinţii şi ceilalţi ascedenţi îşi pot împărţi bunurile pe calea
partajului de ascedent între descedenţii lor 617.
De asemenea, pentru a putea face împărţeala, ascendentul
trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin donaţie sau testament.
În ceea ce priveşte rudele colaterale, acestea pot face
donaţii şi pot lăsa legate potrivit dreptului comun, dar nu pot face
o împărţire de ascendent.

616
Astfel, partajul de ascendent făcut prin înzestrări la încheierea căsătoriei este
nul din cauza lipsei formei autentice (Fr. Deak, op. cit., pag.578; P. Perju,
″Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel
Suceava în materie civilă″, în Dreptul nr. 5/1995, pag.42 şi urm.).
617
V. Stoica, op.cit., pag.325.

418
 Legea cere sub sancţiunea nulităţii ca partajul să cuprindă
pe toţi descendenţii dispunătorului (art. 797 C. civil). Descendenţii
sunt cei fireşti, din căsătorie sau din afara căsătoriei, precum şi cei
din adopţie.
Descendenţii între care se face împărţeala trebuie să aibă
vocaţie efectivă 618 la moştenirea dispunătorului şi trebuie să poată
şi să dorească să vină la moştenirea pe care urmează să o lase
ascendentul 619.
Omisiunea unui descendent de la partaj este lovită de
nulitate absolută. Acţiunea în constatarea nulităţii poate fi
invocată atât de descendenţii omişi, cât şi de ceilalţi coerezi (art.
797 alin. 2 C.civ.).
Necuprinderea soţului supravieţuitor în partaj nu afectează
valabilitatea lui 620.
Condiţii cu privire la obiectul partajului: Partajul are ca
obiect bunurile care aparţin în mod exclusiv ascendentului. Acesta
poate împărţi toate bunurile sau numai o parte din ele, iar
împărţeala făcută pe calea unei donaţii va avea ca obiect numai
bunurile prezente ale dispunătorului, nu şi cele viitoare, sub
sancţiunea nulităţii parţiale (795 alin. 2 C. civ.).
Nulitatea va fi integrală numai în cazul în care împărţirea
bunurilor viitoare nu ar putea fi despărţită de cea a bunurilor
prezente.
Bunurile care nu sunt cuprinse în actul de partaj se vor
împărţi conform dreptului comun (art. 796 C.civ.).

618
Vocaţia succesorală a descendenţilor se apreciază în raport de deschiderea
moştenirii, indiferent de data încheierii contractului de donaţie sau a
testamentului.
619
T.S., s. civ., dec. nr. 1403/1974, în Repertoriu, 1969 - 1975, pag.216.
620
M. Eliescu, op. cit., pag.313-316; E. Safta-Romano, op. cit., pag.290, St.
Cărpenaru, op. cit, pag.557; Fr. Deak, op. cit., pag.581.
Pentru soluţia contrară, rămasă izolată, T. Pop, ″Despre testamentul care
cuprinde o împărţeală de ascendent cu omiterea soţului supravieţuitor″, în LP
nr. 2/1961, pag.60

419
 Condiţii cu privire la modul de efectuare a partajului:
Pentru realizarea finalităţii sale, împărţeala de ascendent trebuie să
constituie - cel puţin din punct de vedere intelectual - un sigur act
şi să fie făcută cu concursul ori sub influenţa ascendentului.
Partajul trebuie să fie efectiv, adică să se materializeze în
formarea loturilor descendenţilor, şi nu doar să prevadă ce cotă
ideală revine fiecăruia.
Dispunătorul poate avantaja, prin împărţeală pe unii dintre
descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile fără a aduce
atingere rezervei celorlalţi descendenţi.
Atunci când la moştenire vine şi soţul supravieţuitor şi
rezerva sa a fost încălcată (art. 2 din Legea nr. 319/1944), el poate
ataca actul de împărţeală cu acţiune în reducţiune, conform
dreptului comun în materie (art. 847 şi urm C.civ.).

Condiţiile de formă ale împărţălii de ascendent: Potrivit

art. 795 C. civ., partajul de ascendent se poate face, sub sancţiunea
nulităţii absolute, numai cu respectarea formelor prevăzute pentru
donaţii şi testamente.
Astfel, partajul de ascendent pe calea donaţiei trebuie făcut în
formă autentică şi să fie acceptat de descendenţii donatari. Atât
donaţia cât şi împărţeala trebuie să fie cuprinse în acelaşi înscris.
Împărţeala de ascendent pe calea testamentului trebuie să
îmbrace una din formele testamentare reglementate de lege.
Nulitatea donaţiei sau a testamentului pentru vicii de
formă poate fi acoperită în condiţiile art. 1167 alin. 3 621 după
deschiderea succesiunii, adică după moartea ascendentului
împărţitor.

621
Art. 1167 alin. 3: ″Confirmarea sau ratificarea, sau executarea de voluntară a
unui donaţiuni, făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după
moartea sa, ţine loc de renunţare, at`t în privinţa viciilor de formă c`t şi în
privinţa oricărei alte excepţii.″

420
 B. Efectele partajului de ascendent

Efectele partajului de ascendent realizat pe calea

donaţiei: Actul de împărţeală produce efecte diferenţiate până la
data deschiderii succesiunii (în timpul vieţii ascendentului) şi
după deschiderea succesiunii (după decesul ascendentului).

Efectele înainte de deschiderea succesiunii: Efectele

înainte de deschiderea succesiunii sunt:
a) atunci când partajul s-a realizat pe cale de donaţie, între
ascendent şi descendenţi se nasc raporturi de donaţie; ca urmare,
bunurile care au fost obiectul partajului ies irevocabil din
patrimoniul ascendentului şi se transmit descendenţilor care vor
primi bunurile în calitate de donatari şi nu de moştenitori, fără să
mai aştepte deschiderea succesiunii ascendentului - donator 622;
b) fiind deci succesori ai dreptului cu titlu particular
descendenţii donatari nu răspund pentru datoriile ascendentului -
donator cu excepţia cazului în care această obligaţie a fost impusă
ca sarcină donaţiei;
c) donaţia poate fi revocată pentru neexecutarea sarcinilor sau
pentru ingratitudine, în condiţiile dreptului comun (art. 830 şi 831
C. civ.);
d) creditorii ascendentului - donator pot ataca donaţia cu acţiune
pauliană, în condiţiile dreptului comun.
Partajul de ascendent produce efecte şi între descendenţi,
care au calitatea de copărtaşi:

622
Descendenţii donatari pot dispune de bunurile ce le-au fost donate, fără să
fie nevoie ca succesiunea ascendentului donatar să fie deschisă (T.S., s. civ.,
dec. nr. 2674/1973, în CD, 1973, pag.188-191).

421
a) în caz de evicţiune, copărtaşul evins are acţiune în garanţie
împotriva celorlalţi;
b) plata sultelor, ca şi a oricărei alte creanţe rezultând între
copărtaşi din executarea obligaţiilor, este garantată cu
privilegiul copărtaşului. Neplata sultei compensatorii nu
conduce la rezoluţiunea actului de împărţeală, în afara unei
stipulaţii contrare 623.

Efectele după deschiderea succesiunii: După deschiderea

succesiunii, descendenţii - donatari devin succesibili, având
dreptul de opţiune de a accepta sau renunţa la ea 624. Descendenţii
care acceptă moştenirea:
a) păstreză fiecare ceea ce a primit de la defunct prin donaţie;
b) vor fi obligaţi la sarcinile şi datoriile moştenirii;
c) dacă rezerva succesorală a unui descendent nu este respectată,
acesta are dreptul de a cere reducţiunea loturilor
descendenţilor avantajaţi de defunct;
d) descendenţii - donatari nu au obligaţia raportului, deoarece au
fost gratificaţi printr-un act care constituie şi o lichidare
anticipată a moştenirii.

Efectele partajului de ascendent realizat pe cale

testamentară: Partajul de ascendent realizat pe această cale nu
produce nici un efect în timpul vieţii ascendentului, putând fi
revocat ca orice dispoziţie testamentară.
La decesul ascendentului, bunurile care au făcut obiectul
partajului testamentar se transmit către descendenţi care le
dobândesc în calitatea lor de moştenitori legali ai defunctului625.

623
V. M. Ciucă, op. cit., pag.191.
624
Descendenţii care renunţă la moştenire pot păstra donaţia în limitele cotităţii
disponibile.
625
T.S., s. civ., dec. nr. 1743/1971, în Repertoriu, 1969 - 1975, pag.216.

422
 Moştenirea se va transmite divizată către descendenţi şi
prin urmare, la moartea ascendentului între descendenţi se nasc
raporturi de împărţeală la deschiderea succesiunii. Prin urmare,
descendenţii datorează garanţie în calitate de copărtaşi şi se
bucură de privilegiul imobiliar al copărtaşului conform dreptului
comun în materie de împărţeală.
Bunurile care nu au făcut obiectul împărţelii de ascendent
se vor transmite în indiviziune, către descendenţi şi vor face
obiectul unei împărţeli.

C. Cauzele de ineficacitate ale partajului de ascendent

Sunt cauze generale, comune pentru toate actele juridice

sau speciale, proprii numai acestui act.

Cauze generale: Fiind un act juridic, împărţeala va fi

ineficace în condiţiile dreptului comun. Astfel partajul va fi lovit
de nulitate dacă ascendentul a fost incapabil ori voinţa sa a fost
afectată de dol, eroare sau violenţă; de asemenea partajul va fi nul
dacă nu au fost respectate, condiţiile de formă cerute de lege
pentru a dispune prin donaţie ori testament 626. De asemenea,
partajul realizat pe cale de donaţie va putea fi revocat parţial în
cazul în care un descendent este culpabil pentru ingratitudine sau
neexecutarea sarcinilor.

Cauze speciale: Potrivit art. 797 C. civil., partajul de

ascendent este nul dacă nu a cuprins pe toţi descendenţii existenţi
în viaţă la data deschiderii moştenirii ascendentului.
De asemenea, partajul de ascendent poate fi atacat prin
acţiunea în reducţiune dacă s-a adus atingerea părţii legitime,
adică rezervei vreunuia dintre descendenţi (art. 798 C. civil).
626
Fr. Deak, op. cit., pag.588.

423
 CUPRINS

CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL MATERIEI
SUCCESIUNILOR ..................................................................... 5
SECŢIUNEA I......................................................................... 5
DESPRE MOŞTENIRE ÎN GENERAL .......................................... 5
SECŢIUNEA A II-A ..........................................................11
ISTORIC ...............................................................................11
SECŢIUNEA A III-A .........................................................22
FELURILE TRANSMISIUNII ....................................................22
SECŢIUNEA A IV-A .........................................................27
CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE 27
1. Preliminarii.........................................................................27
2. Caractere ............................................................................27
a. Transmisiune pentru cauză de moarte...............................27
b. Transmisiune universală ....................................................29
c. Transmisiune unitară..........................................................32
d. Transmisiune indivizibilă ...................................................35
SECŢIUNEA A V-A ..........................................................37
DESCHIDEREA SUCCESIUNII .................................................37
1. Noţiune ................................................................................37
2. Data deschiderii succesiunii...............................................38
3. Locul deschiderii succesiunii..............................................39
a. Situaţii şi diferite locuri ale deschiderii succesiunii ..........39
b. Importanţa locului deschiderii succesiunii ........................43

424
CAPITOLUL II
CONDIŢIILE NECESARE PENTRU A PUTEA MOŞTENI 45
SECŢIUNEA I....................................................................45
CONDIŢII - ENUMERARE .......................................................45
SECŢIUNEA A II-A ..........................................................47
CAPACITATEA SUCCESORALĂ ..............................................47
1.Preliminarii..........................................................................47
2.Categorii de subiecţi care nu pot moşteni...........................49
2.1. Cei care nu mai există .....................................................49
2.2. Comorienţii ......................................................................49
2.3. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii) 50
2.4 Persoanele care nu există încă la data deschiderii
succesiunii...............................................................................51
3.Categorii de moştenitori care pot moşteni..........................51
3.1. Persoanele fizice în viaţă la data morţii lui de cujus......51
3.2. Persoanele dispărute .......................................................52
3.3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii
succesiunii...............................................................................53
3.4 Persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii
.................................................................................................55
4.Efectele incapacităţii ...........................................................56
SECŢIUNEA A III-A .........................................................58
VOCAŢIA SUCCESORALĂ ......................................................58
SECŢIUNEA A IV-A .........................................................59
NEDEMNITATEA ..................................................................59
1.Origine şi cazuri ..................................................................59
2.Dezvoltare ............................................................................61
a. Atentatul la viaţa defunctului..............................................63
b. Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva defunctului ......63
c. Nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost defunctul ......
3.Efectele nedemnităţii............................................................65

425
 a. Preliminarii.........................................................................65
b. Efecte...................................................................................66
b. 1. Efectele nedemnităţii în raporturile dintre nevrednic şi
moştenitor................................................................................66
b. 2. Efectele nedemnităţii în raporturile cu terţii..................67
b. 3. Efectele nedemnităţii faţă de copiii nevrednicului.........68
4.Deosebiri între incapacitate şi nedemnitate .......................68
CAPITOLUL III
DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII ................... 69
SECŢIUNEA I....................................................................69
NOŢIUNI GENERALE .............................................................69
SECŢIUNEA A II-A ..........................................................71
PRINCIPII GENERALE ............................................................71
1.Principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de
moştenitori legali ....................................................................71
2.Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii
din aceeaşi clasă (proximior excludi remotiorem)
………………………………………………………….73
3.Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi grad,
chemate la moştenire ..............................................................76
4.Excepţii de la principiile generale în materie.....................77
4.1.Soţul supravieţuitor vine în concurs cu orice clasă chemată
la moştenire.............................................................................77
4.2.Excepţia cotelor neegale ce se cuvin fraţilor şi surorilor din
căsătorii diferite......................................................................77
4.3.Concursul de vocaţie succesorală între rude şi nerude 77
4.4.Reprezentarea succesorală.......................................... …78
SECŢIUNEA A III-A .....................................................7979
REPREZENTAREA SUCCESORALA.............................................
1.Noţiune şi reglementare juridică.........................................79
2.Domeniul de aplicare al reprezentării succesorale............81

426
 3.Condiţiile reprezentării........................................................84
a. Precizare .............................................................................84
b. Condiţii................................................................................84
b. 1. Pentru persoana reprezentată........................................84
b. 2. Condiţii cerute persoanei care reprezintă .....................89
4.Efectele reprezentării...........................................................89
SECŢIUNEA A IV-A .........................................................92
CLASELE DE MOSTENITORI...................................................92
A. Clasa descendenţilor..........................................................92
1. Noţiune ................................................................................92
2.Împărţirea moştenirii între descendenţi.............................94
3.Caracterele juridice ale drepturilor succesorale................97
ale descedenţilor .....................................................................97
B.Clasa ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi
(clasa mixtă)............................................................................98
1.Componenţă.........................................................................98
2.Ascendenţii privilegiaţi........................................................99
a. Enumerare...........................................................................99
b. Tatăl din afara căsătoriei ...................................................99
c. Vocaţia succesorală a părinţilor fireşti în cazul adopţiei100
d. Concursul părinţilor cu colateralii privilegiaţi şi între ei şi
colateralii privilegiaţi ...........................................................101
e. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale
cuvenite ascedenţilor privilegiaţi .........................................104
3.Colateralii privilegiaţi .......................................................105
a. Enumerare.........................................................................105
b. Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi ..........107
c. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale
ale colateralilor privilegiaţi..................................................110
C. Clasa ascendenţilor ordinari...........................................111
1. Împărţirea moştenirii între ascedenţii ordinari...............111
2. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale

427
 aparţinând ascendenţilor ordinari .......................................113
D. Clasa colateralilor ordinari ............................................114
1. Prezentare .........................................................................114
2.Observaţii comune ascendenţilor şi colateralilor ordinari115
SECŢIUNEA A V-A ........................................................117
DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR117
A.Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor în cadrul
diferitelor sisteme de drept ...................................................117
B. Condiţiile dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor120
C. Caracterele juridice ale dreptului succesoral
al soţului supravieţuitor........................................................124
1. Soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar...............124
2. Soţul supravieţuitor datorează raportul...........................125
D. Drepturile soţului supravieţuitor.....................................126
1. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în cazul
comunităţii de bunuri............................................................126
2.Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor
...............................................................................................130
3.Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu
oricare dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor
din cele patru clase. ..............................................................131
Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor....131
4.Drepturile succesorale accesorii ale soţului supravieţuitor134
a. Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice134
a.1. Condiţii...........................................................................137
a.2. Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând
gospodăriei casnice ..............................................................137
b. Darurile de nuntă..............................................................139
c. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor....................139
SECŢIUNEA A VI-A .......................................................142
DREPTURILE STATULUI ASUPRA MOŞTENIRII VACANTE.......142
A. Reglementare şi natură juridică ......................................142

428
 B. Exercitarea dreptului statului asupra moştenirii vacante 144

CAPITOLUL IV
DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ 146
SECŢIUNEA I..................................................................146
NOŢIUNE ŞI CARACTERE JURIDICE ................................146146
A. Noţiune..............................................................................146
1. Definiţie.............................................................................146
2. Istoric.................................................................................147
B. Caractere juridice ............................................................152
SECŢIUNEA A II - A .......................................................154
FELURILE TESTAMENTELOR ...............................................154
A. Testamentul olograf..........................................................154
1. Noţiune şi avantaje ...........................................................154
2. Scrierea .............................................................................155
3. Semnătura .........................................................................158
B. Testamentul autentic ........................................................158
C. Testamentul mistic sau secret ..........................................160
D. Testamentele privilegiate.................................................162
1. Testamentul militarilor ori al indivizilor întrebuinţaţi în
armată (art. 868-871 C. civil) ..............................................162
2. Testamentul în caz de epidemie........................................163
3. Testamentul maritim.........................................................163
4. Reguli comune testamentelor privilegiate........................163
E. Alte forme testamentare ...................................................164
a. Testamentul având ca obiect sume de bani depuse la CEC164
b. Testamentul făcut de români în străinătate .....................165

CAPITOLUL V

429
LEGATUL............................................................................... 167
SECŢIUNEA I..................................................................167
DESEMNAREA LEGATARULUI ŞI FELURILE LEGATELOR .......167
A. Desemnarea legatarului...................................................167
B. Felurile (clasificarea) legatelor.......................................168
1. Criterii şi enumerare ........................................................168
2. Clasificarea legatelor .......................................................168
Clasificarea legatelor după modalitatea care afectează...........
voinţa testatorului .................................................................168
b. Clasificarea legatelor după obiectul lor ..........................170
SECŢIUNEA A II-A ........................................................177
CAUZE DE INEFICACITATE A LEGATELOR………………….177
A. Desfiinţarea legatelor ......................................................177
B. Caducitatea legatelor.......................................................178
C. Revocarea judecătorească a legatelor............................181
1. Precizare ...........................................................................181
2. Dezvoltare .........................................................................182
a. Neîndeplinirea sarcinii .....................................................182
b. Ingratitudinea ...................................................................183
D. Revocarea legatelor şi a celorlalte dispoziţii testamentare prin
voinţa unilaterală a testatorului...........................................183
1. Revocarea expresă............................................................184
2. Revocarea tacită ...............................................................184
a. Reglementare ....................................................................184
b. Incompatibilitatea.............................................................184
c. Contrarietatea...................................................................185
d. Înstrăinarea lucrului.........................................................185
e. Ştergerea dispoziţiilor testamentare.................................186
f. Distrugerea materială a testamenului ..............................186
g. Distrugerea materială a obiectului legatului...................187
3. Retractarea revocării........................................................187
SECŢIUNEA A III-A .......................................................189

430
 DREPTUL DE ACRESCĂMÂNT ..............................................189
SECŢIUNEA A IV-A .......................................................193
EXHEREDAREA (DEZMOŞTENIREA).....................................193
SECŢIUNEA A V-A ........................................................196
EXECUŢIUNEA TESTAMENTARĂ .........................................196
CAPITOLUL VI
LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE
JURIDICE DE BUNURILE SUCCESIUNII....................... 200
SECŢIUNEA I..................................................................200
LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIŢIE ..................................200
SECŢIUNEA A II-A ........................................................204
SUBSTITUŢIA FIDEICOMISARĂ ............................................204
SECŢIUNEA A III-A .......................................................207
REZERVA SUCCESORALĂ ...................................................207
A. Noţiune şi istoric...............................................................207
B. Caracterele juridice ale rezervei succesorale.................210
C. Moştenitorii rezervatari ............................................ 212212
I. Enumerare .........................................................................212
II. Categorii de moştenitori rezervatari ...............................212
a. Prezentare .........................................................................212
b. Descendenţii în funcţie de care se calculează cuantumul
rezervei..................................................................................212
c. Calculul rezervei în cazul în care la moştenire vin descendenţi
de alt grad decât gradul I .....................................................213
3. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor ..................218
a. Prezentare .........................................................................218
b. Caracteristicile rezervei soţului supravieţuitor ...............221
4. Imputarea rezervei soţului supravieţuitor........................221
5. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în
concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioară ....................223
a. Prezentare .........................................................................223

431
 b. Copiii la care se referă art. 939 C.civil............................224
c. Liberalităţile supuse prevederilor art. 939 C. civil..........224
d. Noţiunea cotităţii disponibile speciale.............................225
D. Reducţiunea......................................................................231
1. Natura reducţiunii.............................................................231
2. Corelaţia dintre cotitatea disponibilă specială şi drepturile
succesorale ale soţului supravieţuitor prevăzute de Legea nr.
319/1944................................................................................233
3. Corelaţia dintre cotitatea disponibilă specială şi cotitatea
disponibilă ordinară .............................................................233
4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile ......................234
5. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea
disponibilă.............................................................................238
6. Noţiunea de reducţiune şi persoanele care o pot invoca240
7. Ordinea reducţiunii liberalităţilor ...................................243
8. Modalitatea reducţiunii ....................................................245
9. Efectele reducţiunii ...........................................................247
10. Reducţiunea în valoare ………………………………….249
11. Reducţiunea liberalităţilor de uzufruct sau rentă viageră 250
SECŢIUNEA A IV-A .......................................................253
RAPORTUL DONAŢIILOR.....................................................253
1. NOŢIUNE .......................................................................253
3. Persoanele care pot cere raportul....................................257
4. Donaţiile supuse raportului..............................................258
5. Scutiri legale .....................................................................259
6. Modurile de efectuare a raportului..................................259
7. Raportul imobilelor ..........................................................262
a. Principiul în materie.........................................................262
b. Excepţii de la principiul raportului în natură..................262
8. Raportul mobilelor............................................................263
CAPITOLUL VII

432
DOBÂNDIREA POSESIUNII MOŞTENIRII..................... 266
SECŢIUNEA I..................................................................266
PRELIMINARII ....................................................................266
SECŢIUNEA A II-A........................................................267
DOBÂNDIREA DE DREPT A POSESIUNII MOŞTENIRII DE CĂTRE
MOŞTENITORII LEGALI SEZINARI ........................................267
A. Noţiune..............................................................................267
B. Persoanele care se bucură de sezină...............................268
C. Caracterele sezinei...........................................................270
D. Efectele sezinei.................................................................271
SECŢIUNEA A III-A .......................................................275
TRIMITEREA ÎN POSESIE .....................................................275
SECŢIUNEA A IV-A .......................................................277
PREDAREA LEGATELOR......................................................277
A. Noţiune..............................................................................277
B. Persoanele obligate la predarea legatelor......................277
CAPITOLUL VIII
TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII ...................................... 281
SECŢIUNEA I ………………………………………….281
PRELIMINARII ....................................................................281
SECŢIUNEA A II-A ........................................................282
ACTIVUL MOŞTENIRII ........................................................282
A. Noţiune şi conţinut............................................................282
B. Transmisiunea activului moştenirii .................................283
SECŢIUNEA A III-A .................................................285285
PASIVUL MOŞTENIRII .........................................................285
A. Noţiune şi conţinut............................................................285
B. Transmisiunea pasivului moştenirii.................................285
C. Principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral......286
D. Dreptul comoştenitorului de a cere ceea ce a plătit peste
limita părţii sale ereditare ....................................................290

433
 SECŢIUNEA A IV-A .......................................................292
SEPARAREA DE PATRIMONII .........................................292292

CAPITOLUL IX
OPŢIUNEA MOŞTENITORILOR ŞI LEGATARILOR 296
SECŢIUNEA I..................................................................296
DREPTUL DE OPŢIUNE ÎN GENERAL.....................................296
1. Noţiuni generale ...............................................................296
2. Subiecţii dreptului de opţiune...........................................304
a. Opţiunea moştenitorilor şi legatarilor .............................304
b. Caracterele juridice ale actului de opţiune......................308
3. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune .................310
a. Capacitatea.......................................................................310
b. Voinţa ................................................................................311
4. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală ..................313
5. Începerea cursului prescripţiei.........................................315
6. Suspendarea prescripţiei ..................................................319
7. Efectele prescripţiei ..........................................................321
8. Domeniul de aplicare al art. 700 C. civ...........................322
9. Repunerea în termen.........................................................324
SECŢIUNEA A II-A ........................................................332
INEFICACITATEA OPŢIUNII SUCCESORALE...........................332
1. Nulitatea opţiunii succesorale..........................................332
2. Anulabilitatea opţiunii succesorale..................................332
3. Resciziunea acceptării......................................................332
4. Revocarea pauliană..........................................................335
SECŢIUNEA A III-A .......................................................339
ACCEPTAREA PURĂ ŞI SIMPLĂ A MOŞTENIRII ......................339
1. Prezentare .........................................................................339
2. Acceptarea voluntară ................................................ 340340
a. Acceptarea voluntară expresă..........................................341

434
 b. Acceptarea voluntară tacită .............................................344
3. Acceptarea pură şi simplă forţată....................................351
4. Efectele acceptării pure şi simple.....................................354
SECŢIUNEA A IV-A .......................................................356
ACCEPTAREA SUB BENEFICIU DE INVENTAR .......................356
1. Noţiune ..............................................................................356
2. Caracterul facultativ şi excepţiile de la acest caracter ..358
a. Precizare ...........................................................................358
b. Cazuri obligatorii..............................................................358
c. Cazuri în care acceptarea sub beneficiul de inventar este
oprită .....................................................................................359
3. Condiţiile de fond şi formă cerute pentru validitatea acceptării
sub beneficiu de inventar......................................................359
4. Termenele pentru inventar şi deliberare..........................363
5. Efectele acceptării sub beneficiu de inventar ..................366
6. Încetarea beneficiului de inventar....................................368
SECŢIUNEA A V-A ........................................................370
RENUNŢAREA LA MOŞTENIRE ............................................370
1. Noţiune ..............................................................................370
2. Efectele renunţării ..................................................... 373373
3. Retractarea renunţării......................................................374
CAPITOLUL X
PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ. .............. 377
PETIŢIA DE EREDITATE................................................... 377
SECŢIUNEA I..................................................................377
PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ SAU ÎMPĂRŢIREA
NECONTENCIOASĂ .............................................................377
SECŢIUNEA A II-A ........................................................381
DOVADA CALITĂŢII DE MOŞTENITOR..................................381
SECŢIUNEA A III-A .......................................................385
PETIŢIA DE EREDITATE ......................................................385

435
CAPITOLUL XI
INDIVIZIUNEA SUCCESORALĂ ŞI ÎMPĂRŢIREA
MOŞTENIRII.......................................................................... 390
SECŢIUNEA I..................................................................390
INDIVIZIUNEA SUCCESORALĂ.............................................390
A. Noţiune şi reglementare ...................................................390
B. Regimul juridic al indiviziunii..........................................392
C. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere încetarea indiviziunii
...............................................................................................394
SECŢIUNEA A II-A ........................................................397
ÎMPĂRŢEALA MOŞTENIRII ..................................................397
A.Noţiune şi reglementare legală.........................................397
B. Condiţiile generale de fond ale împărţelii.......................397
C. Formele împărţelii ...........................................................401
D. Efectul declarativ al împărţelii........................................407
E. Obligaţia de garanţie între copărtaşi ..............................410
F. Dreptul de opoziţie la împărţeală....................................412
G. Desfiinţarea împărţelii.....................................................414
SECŢIUNEA A III-A .......................................................417
ÎMPĂRŢEALA DE ASCENDENT .............................................417
A. Noţiune şi condiţii.............................................................417
B. Efectele partajului de ascendent......................................421
C. Cauzele de ineficacitate ale partajului de ascendent......423
CUPRINS................................................................................. 424

436