• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
Download
 
Colecţia DISCOBOLULCoperta: Andrei CETEDescrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiACHIM, GEORGERevolte şi consimţiri: poeţi români din secolulXX / George Achim. - Cluj-Napoca : Dacia, 2004 Index ISBN 973-35-1897-2821.135.1.09-1"19"© Editura DaciaCluj-Napoca: 3400, Calea Dorobanţilor nr. 3 et. IVtel. 0264/45 21 78, O.P. l, C.P. 160e-mail: office@edituradacia.ro, www.edituradacia.ro Bucureşti: Oficiul poştal 15, sector 6str. General Medic Emanoil Severin nr. 14tel. 021/315 89 84, fax: 021/315 89 85 Satu Mare: 3600, B-dul Lalelei R13 et. VI ap. 18tel. 0261/76 91 11; fax: 0261/76 91 12Căsuţa poştală 509; Piaţa 25 octombrie nr. 12www.multiarea.ro Baia Mare: 4800, str. Victoriei nr. 146tel./fax: 0262/21 89 23 Târgu Mureş: 4300, str. Măgurei nr. 34tel./fax: 0265/13 22 87Redactor: Dan DAMASCHIN Editare şi corectură: Paula MANDRAComanda nr. 5166în atenţia difuzărilor de carte:Timbrul literar se virează la Uniunea Scriitorilor din România, cont2511.1-171.1 ROL, BCR UnireaGEORGE ACHIMREVOLTE ŞI CONSIMŢIRISCRIITORI ROMÂNI DIN SECOLUL XXEDITURA DACIACluj-Napoca, 2004Sfidările, revoltele şi consimţirile avangardeiE aproape o tautologie a vorbi despre sfidările avangardei, într-atât insolenţa şi gestul provocator suntconstitutive şi consubstanţiale oricărei mişcări din larga panoplie de „isme" a modernităţii, în fapt,despre avangardă se poate vorbi cuprinzător doar în termenii consacraţi: frondă, opoziţie, iconoclastie,detabui-zare şi altele din aceeaşi pletoră semantică.O mişcare de avangardă placidă, conformistă sau resemnată, ar fi cu adevărat un nonsens. Cuminţeniaipotetică ar anula sensul însuşi al oricărui demers de acest tip, care se vrea, prin definiţie, precursor şiînnoitor. Scriitorul avangardist, de pretutindeni şi de totdeauna, vrea să vexeze şi să şocheze, sădisconforteze şi uneori să alarmeze conştiinţele, violentând convenţiile şi simţul comun.,J?refer - scrie Eugen lonescu1 într-un discurs, ţinut în 1959, despre teatrul de avangardă - să definescavangarda în termeni de opoziţie şi ruptură, în timp ce majoritatea scriitorilor, a artiştilor, a gânditorilor îşi închipuie că sunt ai vremii lor, autorul rebel e conştient că e împotriva timpului său (s.n.), în realitategânditorii, artiştii sau personalităţile de toate ordinele nu mai îmbrăţişează de la un anumit momentîncolo, decât nişte forme sclerozate (...). Omul de avangardă e ca -un duşman în chiar interiorul cetăţii, pe care se îndârjeşte s-o dizloce, contra căreia se răzvrăteşte, căci la fel ca un regim, o formă deexpresie stabilită este şi o formă de represiune. Omul de avangardă e opozantul faţă de un sistem actualEl este un critic a ceea ce este, criticul prezentului, nu apologetul lui (...). Avangarda înseamnă libertate(s.n.)"Revolte şi consimţiriExcelentă definiţie pentru că îl plasează pe scriitorul avangardist într-un spaţiu politic sau esteticneliber, în sensul cel mai larg, sufocat de scleroza mentală, osificarea formulelor, clişeizare şiconvenţionalism, sumisiune ori inerţie, pe scurt, „încovoiere a şirei spinării în faţa tiraniei şi a pompierismelor", cum formulează, cu vehemenţa-i tranşantă, autorul Cântăreţei chele. Un spaţiu pecare, în numele libertăţii sale interioare, orgolios şi ferm proclamate, urmează să îl conteste, să îl negeşiN finalmente să îl destructureze, pentru a-1 face permeabil şi permisiv. Pentru lonescu însă, cel dinanul 1959, când avangarda era agonică şi mai degrabă fastuos memorială decât cu adevărat activă, dez-opacizarea şi dez-anchilozarea cadrului social, prin excelenţă restrictiv, se face, la fel ca pentru Karl R.Popper, Friedrich Hayek, Isaiah Berlin şi ceilalţi, din Şcoala de gândire de la Londra, mai natural şi maieficient pe calea „statului liberal", produs al unei „open society", capabile să îşi secrete anticorpiisociali şi mecanismele de corecţie ori de autoreglare, decât pe calea revoluţionar anarhică, cea care i-atentat irezistibil şi păgubos pe mai toţi avangardiştii, dovedită istoric, târziu şi la capătul unui lung şir de drame umane şi sociale, atât de infructuoasă.Până una-alta însă, să acceptăm că a fi avangardist înseamnă a nega vehement (de la simpla insurgenţă,
 
la nihilismul patent) un preexistent, văzut ca sumă de spaţii ale ne-libertăţii, a „spune lumii nu", cumsintetiza cu plasticitate poetul polonez Tadeusz Borowicz sau cum o făcea, cu dezinvoltura juvenilă anegaţiei, însuşi autorul lui Nu2, în 1934, la apariţia îndrăzneţului său op, cu plusul remarcabil aladaosului de interogaţie tragică şi de deschidere metafizică.Retorica negaţiei contura o arie foarte întinsă de atitudini şi procedee, exersate în plan estetic sau pur şisimplu profesate în plan uman, de la spirit ofensiv, manifestat prin radicalism şi vigoare polemică, pânăla agresiune conceptuală şi un nedezminţit apetit al negaţiei (este cunoscută statornica „antipatie" pentru convenţia artistică, sintetizată de formula celebră, „antiarta pentru antiarta",Sfidările, revoltele şi consimţirile avangardeicu întreg florilegiul său heteronimic, „antiliteratură", „antipoezie", „antipictură", etc.) ori insurgenţanetă, sfârşind adeseori în nihilismul anarhic, cu violente proiecţii sociale, de certă esenţă bakuniniană.Asta în cazul cel mai fericit, pentru că altminteri fronda se va înveşmânta repede în dogmă, fie subforma intransigentelor revoluţionare ale troţkismului, fie, mai ales, sub aceea a stalinismului militant, înstare să justifice necondiţionat toate ororile epurărilor şi proceselor criminale care însoţeau lupta declasă şi construirea socialismului în Uniunea Sovietică.Insurecţia avangardistă, în manifestările ei extreme, depăşeşte graniţele esteticului şi debuşează virulentîn „negaţia totală" şi în non-conformismul absolut. Niciodată iconoclastia nu s-a manifestat, îndinamica devenirii formelor literare cu o asemenea vehemenţă. Or, „visul utopic al avangardei - scrieAdrian Marino3 -este asocierea intimă a revoltei politico-sociale şi literare. Preocuparea organică amultor spirite avangardiste constă în continuarea revoltei interioare în diferite încercări de acţiune practică, transformarea artei într-o posibilă armă politică. Avangarda se vrea în egală măsură — cusinceritate şi candoare — şi un instrument de luptă, o metodă eficace de subversiune". Nu se voia oare suprarealismul, militant pe plan social şi capabil de a-şi „împlânta adânc rădăcinile înviaţă", pentru a simţi spiritul real " al timpului sau ? Nu proclama tranşant Breton în exordiul avântatrevoluţionar al celui de Al doilea manifest al mişcării, din 1930, că „suprarealismul n-are nici o teamăde a deveni o dogmă a revoltei absolute, a nesupunerii totale, a sabotajului în toată regula, pentru că nuse mai aşteaptă la ceva decât din partea violenţei"! Mai mult chiar: orice act anarhic şi destabilizator,oricât ar fi de violent, capătă legitimitate dacă el urmează neabătut canonul revoluţionar şinonconformismul absolut, predicat în Primul manifest al suprarealismului şi zguduie din temelii uneşafodaj social, decretat ca fiind irevocabil anchilozat şi revolut. Dincolo de poza inerentă, un anumefundamentalism al preceptelor, enunţatezgomotos, în spiritul rostirii oracular fanatice a epocii, pare deconcertant: „ Actul suprarealist cel maisimplu este a coborî în stradă, cu revolverele în mâini şi a trage la întâmplare, în mulţime, cât poţi demult". E adevărat, suprarealiştii nu au coborât în stradă, cu pistoalele în mâini, cum au tacut-o dinnefericire alţii, dar mulţi dintre ei au justificat, până la limitele raţionale ale argumentării şi dincolo deele, pe cei care, în numele utopicelor idealuri ale revoluţiei permanente, au practicat cu cinism tehnicasovietică a pistolului pus în ceafa pentru ca victima să nu-şi poată zări călăul.Revolta socială trebuia să fie permanentă şi necondiţionată („en matiere de revolte, aucun de nous nedoit avoir des ancetres"), iar negaţia devenea unicul şi supremul criteriu de valoare, în timp ce paradigma axiologică preexistentă şi consacrată era sistematic minată prin compromitere semantică:„ orice mijloc e bun de folosit pentru a ruina ideile de familie, patrie, religie"De aceea ne apare firesc că avangarda s-a orientat, prin prisma logicii negaţiei permarfente şi adestructurării practicate cu metodă, pe poziţiile stângii socialiste, ba chiar ale leninismului bolşevic oriale dogmatismului stalinist, foarte mulţi dintre reprezentanţii săi de frunte fiind membri ai partidelor comuniste, mai ales ai celui francez. Este adevărat, pentru cei mai mulţi, „vindecarea" a venit, maidevreme sau mai târziu. Pentru unii în preajma războiului, după exemplul notabil al lui Breton, sau în primii ani după aceea, când „democraţiile populare", mult aşteptatele realizări de visu ale utopiei înmarş, şi-au dezvăluit rapid şi brutal adevărata faţă şi esenţa lor antitumană. Tristan Tzara5 face o vizităla Bucureşti în 1946, bine văzută de guvernul comunist proaspăt instalat la putere — la acea epocădadaistul era membru al Partidului Comunist Francez - dar evită să recidiveze în anii cincizeci, cu toatecă, după cum aflăm din corespondenţa sa, autorităţile comuniste îi adresează repetate invitaţiiîn acest sens.Afirmaţiile tranşante şi uşor hazardate ale unor Gherasim Luca sau D. Trost6, făcute în nebuloasa politică şi socială a anului81945: ,flous sommes d'accord avec le reve, la folie, Vamour et la revolution (s.n.)", trebuie luate cu precauţie, fie şi numai pentru că, la scurt timp, amândoi - şi împreună cu ei Paul Păun - vor părăsi „ceamai bună dintre lumi" care cu repeziciune începuse să semene cu un uriaş câmp concentraţionar, întimp ce „libertatea" realismului socialist nu avea nimic în cornun cu aceea proclamată de avangardă.Faţă de ceilalţi avangardişti români, regimul comunist va avea atitudini diferite: unii vor fi folosiţi -
 
dacă, spre dezonoarea lor, au consimţit să se lase folosiţi - ca „trâmbiţaşi ai erei noi", alţii vor fi toleraţiîntr-un semianonimat din care nu au ieşit decât în anii '60, alţii au fost sever ostracizaţi, ridicându-li-sedreptul de semnătură (vezi cazul Vinea) sau, mai grav, întemniţaţi. Un fapt este cert: cu toţii au trebuitsă-şi abandoneze uneltele şi să renunţe la formulalirică care îi consacrase.Una din afirmaţiile incendiare ale lui Breton7 din primele paragrafe ale întâiului manifest suprarealist(1924) proclama: „Doar cuvântul libertate mă mai poate umple de entuziasm. II consider potrivit să păstreze nealterat vechiul fanatism uman pentru un timp care nu a sosit încă".Când însă pentru avangarda est-europeană timpul acela a sosit, prin instaurarea regimurilor importate,de aşa-numită democraţie populară, el a însemnat şi moartea sa instantanee, prin sufocare ideologică.Intuiţia lui Breton dădea greş, „vechiul fanatism" se va transforma repede în dogmă, iar dogmaînsemna disciplină şi consimţire absolută, adică tocmai contrariul libertăţii.Problema proiecţiilor şi a opţiunilor politice manifeste ale unei însemnate părţi a avangardei, mutădiscuţia înspre un illo tempore al Mişcării, un moment originar în care, după opinia lui AntoineCompagnon8, coexistau două avangarda: aceea a artiştilor care se dăruie revoluţiei politice (adicăutopiei socialiste, mai întâi aceleia benigne, de tip Saint Simon sau Fourier, mai apoi celei, infinit maixnocive, a marxism-leninismului, devenită comunism real) şi aceea a creatorilor ataşaţi doar ideii derevoluţie estetică. ,J)intre9Revolte şi consimţiriaceste două avangarde, una vrea, de fapt, să folosească arta pentru a schimba lumea, iar cealaltă săschimbe arta, socotind că lumea o va urma". Renato Poggioli care, în Teoria avangardei, face respectivadistincţie, care va beneficia de o rapidă carieră, crede că după 1871, adică după ce îngemănarea celor două proiecţii a fost strălucit realizată de Rimbaud, ele s-au despărţit pentru o bună bucată de vreme,modernitatea artistică alunecând înspre formalismul estetic, până când avangarda propriu-zisă le vareuni, în secolul al XX-lea, atribuind un caracter militant şi de subversiune până şi inovaţiilor formaleînseşi.Insurgenţa literară se va acompania, acum indestructibil, cu insurgenţa politico-socială, de pe o platformă net „antiburgheză". Programatic, spiritul avangardist va adopta o poziţie explicitrevoluţionară, ba chiar de clasă, însemnând dezgust, indignare sarcastică, respingerea de plano a ordiniisociale. Aceasta era văzută, iremediabil, ca generatoare de injustiţii majore şi era contestatăîncrâncenat, până la negaţia absolută, tocmai din interiorul unui cadru liber, ca cel al statului burghezcare permitea, în numele libertăţii de opinie, propria sa contestare, cel mai adesea vehementă. Când proiectul politic al unei bune părţi a avangardei se va realiza, prin înlocuirea societăţii deschise,denunţată ca trivializată şi caducă, cu cea „revoluţionară", a dictaturii proletariatului, avangarda vaamuţi definitiv, nu pentru că i-ar fi dispărut subit obiectul contestaţiei, ci pentru simplul motiv că i serefuza brutal de către noua putere pe care o susţinuse prin angajamente duse până la fanatism, dreptulcontestaţiei.Atâta vreme cât se bucură de dreptul de a spune lumii nu, ea vituperează împotriva moravurilor  burgheze, convenţionalismului, modului de viaţă inautentic, mercantilizării artei, pervertirii moraleietc. Adagiul suprarealist „ la revolution d'abord et toujours" marca, pe plan conceptual, şi „ trecerea dela revoltă la revoluţie", formulează Marino. Cum, potrivit propriului catehism revoluţionar, / 'homme propose et dispose, unii avangardişti proclamă principiul revoluţiei10Sfidările, revoltele şi consimţirile avangardei pure şi permanente, fără a se încadra în vreo organizaţie politică, alţii o fac, înregimentându-se cel maiadesea în Partidul Comunist, apoi dezamăgiţi, renunţă, în fine, consecvenţii sau obstinaţii îşi urmeazăopţiunea până la capăt, având deseori ingrata sarcină de a nega evidenţa şi de a justifica incalificabilul.Deşi unii futurişti italieni vor fi fascinaţi de modelul mussolinian, ei reprezintă doar o excepţie, pentrucă opţiunea de stânga şi angajamentul militant revoluţionar predomină, în covârşitoarea majoritate asituaţiilor. Suprarealismul decretase chiar, cu sententiozitate, că .faptul unei convertiri spre stânga adirecţiei oficiale a mişcării, este patent". De pe poziţiile stângii, îndeosebi ale celei comuniste,suprarealiştii îşi vor exersa contestaţia şi apetitul nihilist, pornind de la proclamarea inaderenţei totalela orice ideologie, cu excepţia bineînţeles a celei marxist revoluţionare căreia îi jură credinţă statornicăşi necondiţionată, pe un ton grav şi oficial, îndeajuns de scorţos pentru a suna caraghios în gura unor  profesionişti ai neconvenţionalului: Adeziunea noastră la principiul materialismului istoric... ăsta nu-iun fel de a te juca cu vorbele. (...) Ne vom dovedi capabili să ne îndeplinim, din punct de vedererevoluţionar, întreaga datorie" In treacăt, trebuie spus că, după inevitabilul model comunist, ei vor organiza un Birou de cercetări suprarealiste, care va avea, ca organ de presă oficial, publicaţia Larevolution surrealiste. Revoluţia pare, până la mijlocul anilor treizeci, o finalitate imanentă demersului
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...